Cum ar trebui să se facă integrarea copiilor cu cerinţe speciale

Numărul copiilor cu cerinţe educaţionale speciale (CES) creşte de la un an la altul, însă

integrarea acestora în învăţământul de masă se face, în lipsa resurselor umane, cu totul altfel
decât pe hârtie. Lipsesc profesorii de sprijin, părinţii nu au bani pentru terapie, nimeni nu se
înghesuie să-i mediteze în particular. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ „Ni s-a cerut să ne luăm
handicapatul şi să plecăm din şcoală“ - confe... Fetiţă cu autism, ascunsă într-o altă clasă, în
timpul unei inspecţii ... S-a născut cu sindromul Down, dar a demonstrat că boala poate fi
învin... Numărul copiilor care au nevoie de mult mai multă atenţie şi de ajutor specializat pentru
a se descurca la fel de bine ca şi colegii lor „normali“ în şcoală creşte de la un an la altul. Pe de o
parte este faptul că părinţii au trecut de la „Ce, îmi faci copilul nebun?!“, la recunoaşterea
problemei, pe de alta, beneficiul material, care, deşi nu e mare, în multe familii înseamnă
destul. E vorba de un ajutor lunar, pentru care nu e nevoie de încadrarea copilului în grad de
handicap, ci de evaluarea unei comisii formate din specialişti psihologi, pedagogi şi logopezi
şcolari. Ce se întâmplă, de la acest moment, cu un copil cu CES (cerinţe educaţionale speciale) a
explicat psihologul şcolar Loredana Stroiuleasa, şefa Centrului de Psihopedagogie Slatina din
cadrul centrului Judeţean de Asistenţă şi Resurse Educaţionale Olt. „Chiar dacă are sau nu are
certificat de încadrare în grad de handicap, părintele vine la noi cu un dosar, iar noi evaluăm
copilul şi vedem dacă are sau nu are CES. Dacă are CES, i se dă un certificat de orientare şcolară
în care se specifică dacă acel copil poate merge în învăţământul de masă cu profesor de sprijin
sau dacă trebuie să meargă în şcoala specială. Părintele nu este obligat să respecte certificatul
dat de noi, dar în mare parte părinţii urmează aceste indicaţii. Dacă unui copil i se recomandă
învăţământ de masă cu profesor de sprijin, se face un plan de intervenţie personalizat, fiecare
profesor trebuie să adapteze programa la nivelul copilului şi să-i facă un plan personalizat, plan
care se vizează la noi, la CJRAE. Bineînţeles că fiecare profesor îşi face planul de intervenţie, dar
trebuie să existe un profesor responsabil de caz, să se asigure că acest plan îşi atinge obiectivul.
Profesorul responsabil de caz în general e învăţătorul, sau dirigintele, sau educatorul.
Itinerantul (profesorul de sprijin) lucrează suplimentar cu aceşti copii şi el îşi face un plan
suplimentar. Lucrează cu copilul ori în timpul orelor, ori după ore, în funcţie de câţi copii sunt şi
de gravitatea problemelor lor“, a explicat psihologul. Între 9 şi 12 copii cu CES într-o şcoală
pentru un post de profesor de sprijin Deşi lucrurile nu sunt nici pe departe simple, iar părinţii
care au un copil special ştiu foarte bine cât de greu reuşesc să-l facă să ţină pasul, metodologia
din şcoala românească prevede acest tip de ajutor, dar şi că acest copil trebuie să facă faţă
aceloraşi rigori. În cele mai multe şcoli, îndeosebi cele din mediul rural, nu există nici profesor
de sprijin şi nici consilier psihopedagog, cel care, de multe ori, de asemenea intervine pentru
integrarea copilului. Pe deasupra, deloc rare sunt cazurile în care fie colegii copilului nu-l
aceptă, fie părinţii acestora sunt cei care îl discriminează. Mai sunt, a mai spus psihologul, şi
cazurile în care gradul de afectare este mare şi, deşi psihologii au recomandat învăţământul
special, părinţii insistă pentru integrarea în învăţământul de masă. „La ora actuală, un profesor
de sprijin trebuie să aibă între 9 şi 12 copii într-o şcoală, pentru a se putea înfiinţa postul. Când
nu există profesor de sprijin în şcoală, iar noi scriem în certificat că are nevoie de o persoană de
sprijin, atunci poate veni părintele sau o rudă care să stea lângă copil. Asta e în metodologie,
dar noi suntem legaţi de mâini şi de picioare. Chiar dacă noi scriem că-i copil de învăţământ
special, sunt părinţi care nu vor să-i ducă, nu vor să recunoască, nu pot accepta. Noi încercăm
să-i ajutăm şi pe părinţi, să le explicăm situaţia în care se află, iar legea nu ne permite să-i
obligăm, îi dă voie să aleagă, dacă-l duce sau nu-l duce. Aleg să-l ducă în învăţământul de masă
şi copilul nu face faţă. Am avut părinte al cărui copil era cu pampers şi nu a acceptat că e de
învăţământ special. L-a dus în învăţământul de masă şi au stat cu el bunica, mama, tatăl, făceau
cu rândul“, a spus psihologul. „Se recomandă o umbră, o persoană care să stea pe lângă el“ Un
alt aspect care nu ţine pasul cu realitatea este acela că şi copiii cu CES sunt supuşi aceloraşi
rigori educative, chiar dacă se recunoaşte că aceştia se află într-o situaţie specială şi că fiecare
profesor trebuie să adapteze programa la nivelul lor de înţelegere. Mulţi au nevoie de a fi
permanent însoţiţi, iar psihologul a explicat, în acest caz, care este rolul „umbrei“, aşa cum este
numită persoana care îi oferă sprijinul. „Aceşti copii au un spectru în care se încadrează, dar
fiecare are ceva în plus, sunt copii pe care îi vezi calmi şi dintr-odată se ridică şi încep să se dea
cu capul de pereţi sau să arunce lucruri şi să scoată tot felul de sunete, dacă ceva nu i-a
convenit în mediu. De asta se recomandă o umbră, o persoană care să stea pe lângă el – mamă,
tată, bunici – pentru că îl cunosc. Înainte să se declanşeze starea asta dau un semn, dar dacă
nu-l cunoşti bine pe copil, nu-ţi dai seama. (...) Profesorii fug de aceşti copii şi la meditaţiile
individuale, pentru că e foarte greu de lucrat cu ei. Nu prea îşi asumă, în general profesorii
caută copii buni, să facă şi performanţă. În societatea noastră nu prea se pune accent pe
recuperare, pe integrare. Acum am văzut că au început să mai apară în fişele pentru gradaţii ce
rezultate au în lucrul cu copiii cu CES“, a mai spus psihologul şcolar. Aceleaşi subiecte la
examene Reuşita integrării copiilor cu CES în colectivul de la clasă, în şcoală şi ulterior în viaţa
de adult depinde de foarte multe lucruri. Sunt, a relatat psihologul, cazuri în care colegii de
clasă îi sprijină, îi ajută la teme, le explică suplimentar, părinţii dublează acasă efortul
specialiştilor, din resursele familiei se plătesc ore de terapie suplimentară, însă nu în toate
cazurile se întâmplă la fel. Sunt ţări în care se lucrează cu astfel de copii în clase de câte 4-5,
numărul specialiştilor este mai mare, iar rezultatele sunt pe măsură. „La noi, îi integrezi în
învăţământul de masă, faci plan de intervenţie personalizată, dar când ajunge să dea examen în
clasa a VIII-a, sau, dacă ajunge, în clasa XII-a, singurul lui beneficiu este că la examen are o oră
în plus la examen. În rest, programa e aceeaşi. Tu îi faci plan de intervenţie, adaptezi programa
la nivelul lui, normal, nu mai are aceleaşi cunoştinţe, dar tu la examen îi ceri aceleaşi lucruri.
Profesorul de sprijin în general e pentru clasele I-IV, mai rar pentru V-VIII, pentru că sunt foştii
învăţători, iar la liceu nu există profesor de sprijin. Aici în lege e o problemă, sperăm acum, că
tot e legea în lucru, să se lucreze şi pe partea asta“, a mai spus psihologul, menţionând că
specialiştii au cerut prevederi mult mai clare pentru copiii pentru care se recomandă
învăţământul special, dar şi înfiinţarea claselor pentru copiii cu cerinţe mari în fiecare localitate
şi chiar pe lângă fiecare şcoală, astfel încât accesul acestor copii la serviciile care le sunt
necesare chiar să poată fi asigurat. Până acolo, însă, organizaţiile non-guvernamentale, care în
multe şcoli sunt prezente şi dau o importantă mână de ajutor, finanţând terapii specifice şi
activităţi de integrare, sau derulând astfel de activităţi, rămân speranţa.