4.

Matricea citoplasmatică (hialoplasma, substanţa fundamentală a citoplasmei sau

citosolul)

4.1. Definiţie şi roluri

- citosolul este partea citoplasmei situată în afara organitelor celulare

- conţine filamente şi microtubuli, vizibili prin microscopie electronică
- acestea sunt numite diferenţieri citoplasmatice.

Roluri:
- menţine forma celulei şi o modifică în funcţie de necesităţi
- este sediul unor procese metabolice (glicoliza, gluconeogeneza, glicogenogeneza,
glicogenoliza, metabolismul aminoacizilor, biosinteza acizilor graşi)
- este depozit al celulei pentru substanţe de rezervă: glicogen, lipide, ioni, pigmenţi,
proteine, monomeri
- conţine ribozomi liberi, tARN şi mARN, care formează 15% din ARN celular.

4.2. Caracterizarea fizico-chimică a citoplasmei

- citoplasma este un sistem omogen, format dintr-o soluţie de macromolecule

dizolvate în apă, cu dimensiunea de 10-5 – 10-7 cm
- macromoleculele au aceleaşi dimensiuni ca şi particulele din sistemele coloidale
(acestea din urmă sunt însă sisteme heterogene)
- datorită acestor macromolecule, citoplasma are proprietăţi coloidale: dispersia
luminii la iluminarea laterală, difuziunea, mişcarea browniană, sedimentarea în câmp
gravitaţional şi în câmp centrifugal
- citoplasma poate exista în stare de sol sau de gel; în starea de sol particulele se pot
mişca liber, iar în starea de gel sunt prinse într-o reţea în ale cărei ochiuri există apă şi ioni;
vâscozitatea este mult mai mare în starea de gel
- citoplasma prezintă tranziţia sol-gel, sub acţiunea unor factori endogeni – ciclul
celular (în diviziune se modifică vâscozitatea citoplasmei) şi factorii exogeni – temperatura,
lumina şi pH-ul.

4.3. Diferenţierile citoplasmatice

Sunt filamentele de miozină, filamentele de actină, filamentele intermediare şi

microtubulii.
Se formează prin polimerizarea unor proteine monomer aflate în citosol. Unele
diferenţieri se asamblează sau se dezasamblează relativ rapid, altele, odată asamblate, rămân
astfel: filamentele de actină din microvili, filamentele intermediare, microtubulii din cili,
flageli şi corpii bazali.

4.3.1. Filamentele de miozină

- sunt formate din molecule de miozină

- miozina este o enzimă unică (ATP-ază), hidrolizează ATP şi foloseşte energia rezultată
pentru mişcări pe filamentul de actină
- este o mecano-enzimă sau proteină motor (motor celular)
- sunt descrise 17 tipuri de miozine ( I – XVII)
- miozina II (musculară) este formată din 6 lanţuri polipeptidice: 2 lanţuri grele şi 2 perechi
de lanţuri uşoare
- lanţul greu are o structură comună pentru toate moleculele: o regiune globulară numită cap
şi o regiune alungită cu structură de α-helix numită coadă, legate printr-o regiune numită gât
- în moleculă, capetele lanţurilor grele sunt separate, iar cozile se încolăcesc, formând o
dublă spirală
- lanţurile uşoare interacţionează cu capetele (regiunile globulare)
- molecula de miozină II are 470000 D
- miozina II interacţionează cu actina prin capetele globulare, şi tot aici este localizată
activitatea ATP-azică
- actina stimulează de 30 ori activitatea ATP-azică a miozinei
- miozina I este un monomer, are un singur lanţ greu, care prin coadă se leagă de
plasmalemă sau de vezicule
- miozina V este dimer ca şi miozina II, două lanţuri grele se înfăşoară prin cozi, dar tot prin
cozi se leagă de membrană
- miozinele I şi V au rol în mişcările plasmalemei sau în deplasarea veziculelor în celulă
- miozina II polimerizează prin agregarea cozilor lanţurilor grele şi formează filamentele de
miozină
- acestea au două zone periferice unde sunt capetele globulare şi o zonă centrală care este
fără capete globulare (nudă)
- filamentele de miozină II apar în celulele musculare, sunt polimeri cu aproximativ 500
molecule, formează filamentele groase din structura miofibrilei
- acestea sunt aşezate paralel cu filamentele subţiri formate de actina G
- 6 filamente de actină înconjoară un filament de miozină
- în celulele nemusculare filamentele de miozină sunt agregate mai mici, formate din 10-20
molecule de miozină II şi au caracter labil
- ele sunt asociate cu actina, formează actomiozina, şi au rol în mişcările celulare.

4.3.2. Filamentele de actină

- în celulele musculare sunt numite filamente subţiri

- în celulele nemusculare sunt numite microfilamente.

Compoziţie chimică

- sunt formate din actină

- actina este cea mai abundentă proteină din celulele eucariote
- actina este o moleculă globulară, cu formă de pară
- molecula are un şanţ, în care este un ion de Mg complexat cu un nucleotid (ATP)
- actinele pot avea forma de monomer, numită forma G, sau polimerizată,
filamentoasă, numită forma F
- polimerizarea este mult accelerată de ATP şi se face prin înşiruirea monomerilor
ca perlele într-un şirag
- la început polimerizarea este lentă: faza de lag (nucleere) în care se leagă primele
3- 4 molecule
- apoi este o fază de polimerizare rapidă - de elongare
- lungimea filamentului creşte până când concentraţia monomerilor în mediu
ajunge la o valoare critică
- se opreşte elongarea ajungându-se la faza de echilibru
 - filamentele au o polaritate: un capăt notat cu + la care viteza polimerizării este de
5-10 ori mai mare ca la celălalt capăt notat cu -
- polimerizarea actinelor duce la creşterea vâscozităţii citoplasmei (tranziţia sol-
gel).

Aplicaţii medicale

- polimerizarea actinei este influenţată de droguri

- citocalazinele sunt metaboliţi, notaţi cu B, C, P, proveniţi din mucegaiuri, care
inhibă polimerizarea actinelor
- citocalazinele produc efectele toxice din micoze (boli produse de ciuperci)
- faloidina, extrasă din ciuperca Amanita phalloides blochează depolimerizarea,
stabilizează filamentele de actină, blochează tranziţia gel-sol a citoplasmei, care
apare în intoxicaţiile cu ciuperci, şi evoluează spre insuficienţă renală cronică şi
chiar deces.

Structura filamentului de actină

- două lanţuri de actină F în dublă spirală, cu diametrul de 5 nm

- în celulele musculare filamentele subţiri, pe lângă actină F, au şi alte proteine:
troponinele I, C şi T şi tropomiozina
- troponinele interacţionează cu ionul de Ca, declanşând contracţia, iar tropomiozina se
înfăşoară peste filament, conferindu-i stabilitate.

Localizare

- în muşchii scheletici şi miocard, filamentele subţiri sunt aşezate ordonat printre

filamentele groase
- în celulele nemusculare, microfilamentele formează o reţea în citoplasmă sau
mănunchiuri dispuse la periferia citoplasmei
- unghiul dintre filamente este determinat de proteinele care se leagă de actină - proteine
de încrucişare (cross-linking) sau proteine asociate cu actina
- dacă aceste proteine sunt lungi şi flexibile, filamentele vor forma o reţea; aceste
proteine sunt filamina, spectrina, α-actinina şi profilina
- dacă sunt scurte şi stabilesc interacţiuni la distanţă mică, filamentele vor fi dispuse în
mănunchiuri, ca în cazul fimbrinei
- există mănunchiuri în microvili, stereocili şi în prelungirile celulare temporare; sub
formă de inel la polul apical al enterocitului şi în faza finală a diviziunii celulare.

Roluri

- rol dinamic în mişcările celulare, prin interacţiunea cu filamentele de miozină

- susţinere a prelungirilor.

4.3.3. Filamentele intermediare (de 10 nm)

- diametrul de 10 nm este intermediar între diametrul filamentelor de actină şi al

microtubulilor.
Localizare

- filamentele intermediare sunt localizate în profunzimea citoplasmei.

Compoziţie chimică

- filamentele intermediare conţin mai multe proteine diferite

- proteinele acestor filamente au omologii de secvenţă (secvenţe asemănătoare), mai
accentuate la acelaşi tip de celulă de la specii diferite decât la celule diferite de la aceeaşi
specie
- compoziţia filamentele intermediare diferă totuşi chiar la acelaşi tip de celulă, la specii
diferite
- filamentele intermediare sunt stabile; odată asamblate nu se mai dezasamblează
- polimerizarea se face prin alăturarea şi împletirea unor molecule alungite, în structuri ca o
frânghie, care pot fi întărite şi prin legături covalente între molecule
- în acelaşi filament pot fi până la 20 tipuri de proteine
- fiecare proteină izolată (monomer) are un model general de structură
- monomerul este format din 3 părţi: una centrală, şi alte două părţi periferice numite cap şi
coadă, ce corespund capătului amino şi, respectiv, carboxil
- zona centrală are 4 fragmente cu structură de ∝-helix iar între ele sunt zone spaţiatoare cu
structuri ne-elicoidale
- prin împletirea zonelor centrale de la doi monomeri diferiţi se formează un heterodimer,
numit simetric sau paralel, deoarece monomerii au aceeaşi orientare a capului şi cozii
- heterodimerii se aranjează în tetrameri antiparaleli
- tetramerii se aşează unul după altul formând un protofilament cu diametrul de aproximativ
2 nm
- două protofilamente paralele, cu capetele puţin decalate, se unesc prin legături covalente, şi
formează o structură de 4 nm numită protofibrilă
- patru protofibrile se alătură şi formează un filament intermediar cu diametrul de 10 nm.

Clasificare

- există 6 tipuri de filamente intermediare

Filamentele de cheratină

- sunt formate din proteinele numite cheratine, se găsesc în celulele epiteliale

- sunt două categorii:
- o categorie apare în ţesuturile dure ca pielea, unghiile, părul
- conţin până la 10 proteine diferite, care sunt dispuse în mănunchiuri, se
încrucişează, sunt sudate între ele
- numărul lor creşte pe măsura maturării celulei, se leagă între ele prin punţi
disulfidice, sunt ancorate în desmozomi, şi formează stratul cornos al epidermului,
părul şi unghiile
- a doua categorie apar în celulele epiteliale din ţesuturile moi ce mărginesc
cavităţi; conţin citocheratinele, aproximativ 20 de tipuri.

Neurofilamentele
 - caracteristice pentru axonii neuronilor
- au rol de susţinere pentru axoni, care pot atinge lungimea de 1 m, şi în creşterea
radială a axonului
- determină diametrul axonului şi implicit viteza transmiterii influxului nervos.

Filamentele de vimentină

- sunt formate din proteina numită vimentină, de 55000 D

- sunt caracteristice celulelor mezenchimale ca fibroblastele, condroblastele,
macrofagele, celulele endoteliale şi musculare netede din pereţii vaselor.

Filamentele gliale

- apar în astrocite
- sunt formate prin co-polimerizarea vimentinei cu proteina glială fibrilară acidă.

Filamentele de desmină

- sunt formate din desmină de 52000 D

- sunt caracteristice muşchilor scheletici şi netezi, cu excepţia celor din pereţii
vaselor sanguine
- au rol structural, de susţinere a miofibrilelor, pe care le leagă în mănunchiuri.

Filamentele din lamina nucleară

- formează o reţea sub membrana internă a nucleului

- sunt formate din proteine numite lamine.

Roluri

- filamentele intermediare au rol structural, de a întări şi organiza celula

- dau suport mecanic plasmalemei în zona unde celulele vin în contact.

Aplicaţii medicale

- se poate stabili tipul de celulă din care s-a format o tumoare malignă pe baza
identificării în tumoare a tipului de filament intermediar, deoarece filamentele
intermediare sunt caracteristice pentru anumite tipuri de celule, şi ele se păstrează
chiar şi în celulele canceroase, inclusiv în metastaze
- de exemplu, carcinoamele, care provin din celule epiteliale, au filamente de
cheratină, sarcoamele filamente de vimentină, glioamele filamente gliale iar
neuroblastoamele neurofilamente
- se utilizează anticorpi, care recunosc proteine specifice, care au grupări numite
antigene
- cu ajutorul anticorpilor monoclonali marcaţi fluorescent se identifică tipul de
filamente intermediare
- mutaţiile în genele cheratinei determină mai multe boli genetice: când cheratinele
mutante sunt exprimate în stratul bazal al epidermului, se produc rupturi celulare,
şi apare boala numită epidermoliza buloasă
 - mai există boli ale cavităţii bucale, esofagului şi ochilor (cu afectarea corneei),
cauzate de mutaţii în genele cheratinelor
- în boala neuro-degenerativă numită scleroza laterală amiotrofică există o
acumulare şi asamblare anormală a neurofilamentelor în neuronii motori, care
interferă cu transportul axoplasmic (prin axoni) şi determină slăbiciune şi atrofie
musculară.

4.3.4. Microtubulii

Compoziţie chimică şi structură

- sunt structuri cilindrice formate din proteine numite tubuline

- există două tipuri principale de tubuline, ∝ şi β; sunt proteine globulare cu masa
moleculară de 50000 D, mărimea de 4 nm şi secvenţe asemănătoare
- două tubuline, una ∝ şi cealaltă β, formează un dimer cu lungimea de 8 nm
- dimerii polimerizează prin înşiruire în acelaşi sens, şi formează un şirag numit
protofilament
- 13 protofilamente se aşează sub forma unei foiţe cilindrice, formând microtubulul, care are
diametrul extern de 25 nm, fiind o structură universală
- pe suprafaţa cilindrică ∝ şi β-tubulinele sunt dispuse în şiruri elicoidale, nefiind la acelaşi
nivel
- microtubulii au o polaritate:
- la un capăt, notat +, viteza de adaus a dimerilor este mult mai mare decât la celălalt capăt,
notat -, la care predomină dezasamblarea dimerilor.

Factorii care influenţează polimerizarea microtubulilor

- GTP are rolul de bază de stimulare a polimerizării

- fiecare moleculă de tubulină are legată o moleculă de GTP
- ∝-tubulina leagă ireversibil GTP,
- β-tubulina leagă o moleculă de GTP care este hidrolizată după legarea dimerului
în protofilament.
- temperatura:
- la 37°C tubulina polimerizează
- la 0°C depolimerizează
- cationii bivalenţi – Ca, Mg
- în concentraţie micromolară stimulează polimerizarea
- în concentraţie milimolară stimulează depolimerizarea
- proteinele asociate microtubulilor (“Microtubule Associated Proteins” - MAPs)
- sunt două clase de MAPs: 1 şi 2
- clasa 1 apare în aproape toate celulele eucariote, inclusiv în neuroni, în axoni şi
dendrite
- clasa 2 apare numai în axoni şi dendrite şi include şi proteinele TAU
- proteinele MAPs au mase moleculare de 200-300 kD, iar proteinele TAU de
60-70 kD
- proteinele MAPs au două domenii în moleculă
- un domeniu se leagă de un protofilament
- celălalt domeniu se leagă de alţi microtubuli sau alte structuri celulare
 - proteinele MAPs organizează mănunchiurile de microtubuli şi le cresc
stabilitatea.

Aplicaţii medicale

- colchicina şi colcemidul blochează polimerizarea tubulinelor

- colchicina se foloseşte în determinarea cariotipului pentru oprirea mitozei prin
depolimerizarea fusului de diviziune, şi pentru tratamentul atacului acut de gută
- hiperproducţia de uraţi din gută determină depunerea lor în articulaţii; deoarece
lisosomii care conţin uraţi se deplasează spre membrană pe microtubuli, colchicina, prin
blocarea polimerizării microtubulilor, opreşte şi deplasarea lisosomilor
- vinblastina şi vincristina sunt citostatice, care în concentraţii mari, blochează
formarea microtubulilor, şi, prin distrugerea fusului de diviziune, omoară în special
celulele care se divid rapid, printre care sunt şi celulele canceroase
- taxolul şi apa grea D2O favorizează polimerizarea, blochează depolimerizarea şi
stabilizează microtubulii; consecinţele pentru celulă sunt aceleaşi ca şi în cazul blocării
polimerizării tubulinei
- taxolul se utilizează în cancerul ovarian, datorită efectului său de oprire a mitozelor
- vinblastina şi vincristina în concentraţii mici stabilizează microtubulii (efect similar
cu taxolul).

Localizare

-microtubulii apar liberi în citoplasmă sau în ansambluri

- cei liberi au aspect de tuburi cu striuri longitudinale care sunt protofilamentele, şi
formează o reţea cu originea şi coordonarea în centrul celular, numit şi centrosom
- centrosomul este format din doi centrioli, înconjuraţi de un material pericentriolar,
care coordonează asamblarea microtubulilor, şi are proteine specifice, ca pericentrina
- microtubulii au capătul – în materialul pericentriolar, iar capătul + este distal
- centrosomul este centrul de coordonare a organizării microtubulilor, numit
“Microtubule Organizing Centrum” sau MTOC
- în momentul începerii diviziunii celulare, această reţea este depolimerizată rapid şi
se asamblează aparatul mitotic, format din fusul de diviziune şi doi asteri
- axonemele şi corpii bazali din cili şi flageli, precum şi centriolii din centrosom sunt
ansambluri de microtubuli.

Roluri

- rol dinamic, în mişcările celulare bazate pe microtubuli şi proteine motor celular

ca dineina sau kinezina
- rol structural, fiind principalele componente ce determină forma celulei şi a
prelungirilor sale:
- determină geometria spaţială a celulei şi poziţia plasmalemei
- sunt aliniaţi în axa lungă a celulei
- sunt organizatorii citoscheletului
-determină distribuţia filamentelor intermediare
- sunt ca nişte schele temporare pe care celula îşi construieşte componentele
sale
 - de exemplu, în spermatogeneză, pentru formarea flagelului
spermatozoidului, apar microtubuli în spirală în jurul axonemei, apoi se aranjează
mitocondriile tot în spirală în jurul axonemei, şi microtubulii se dezasamblează.

4.4. Citoscheletul

Definiţie şi structură

- citoscheletul este o reţea complexă tridimensională formată din filamente intermediare,

de actină şi microtubuli, care se intersectează în citoplasmă în toate direcţiile, şi de care
depinde forma celulei, mişcările celulare şi organizarea spaţială internă a citoplasmei
- este o structură foarte dinamică şi reprezintă sistemul osos şi muscular al celulei
eucariote
- în motilitate rolul principal revine polimerizării şi depolimerizării actinelor şi
tubulinelor
- filamentele intermediare sunt stabile (nu se depolimerizează)
- proteinele asociate cu componentele citoscheletului au rol în organizarea acestuia
- citoscheletul a fost descoperit prin microscopie electronică
- citoscheletul poate fi observat şi la microscopul optic cu fluorescenţă, prin utilizarea
anticorpilor împotriva componentelor principale
- modificările citoscheletului sunt realizate de mai mulţi factori
- ionul de calciu în funcţie de concentraţie induce polimerizarea sau depolimerizarea şi
reglează interacţiunea actină – miozină
- Ca2+ este legat în citosol de o proteină specifică numită calmodulină, care este un
receptor unic pentru calciu; complexul calciu-calmodulină reglează modificările
citoscheletului
- pentru o bună reglare a acestor procese este necesară menţinerea unei concentraţii mici
de Ca în citosol
- printr-o proteină cu rol de pompă de calciu, ionul de Ca2+ este expulzat din celulă; se mai
acumulează Ca2+ şi în mitocondrii, reticul endoplasmic şi cloroplaste
- nucleotidele ATP, GTP cGMP şi cAMP favorizează polimerizarea citoscheletului
- proteinele din citosol pot exercita efecte diverse asupra tuturor componentelor
citoscheletului: pot lega monomeri de actină şi tubulină, iar altele pot fragmenta
filamentele de actină, de exemplu gelsolina
- filamina, spectrina, profilina şi ∝-actinina leagă microfilamentele în reţea
tridimensională, iar fimbrina le leagă în mănunchiuri
- proteinele MAPs au rolul principal în organizarea microtubulilor

Funcţii:

- adaptarea formei celulei la funcţie

- realizarea mişcărilor celulare
- interacţiunea cu plasmalema prin intermediul scheletului membranei, care este o reţea
sub plasmalemă
- interacţiunea cu organitele celulare - asocieri cu nucleul, mitocondriile, veziculele
sinaptice
- mişcări ale organitelor celulare, ca mişcarea saltatorie a mitocondriilor şi lisosomilor
 - interacţiunea cu macromoleculele din citosol – complexe de ribosomi, enzime
glicolitice.

În celulele maligne există modificări majore ale citoscheletului.