Tudor Arghezi

Psalm VI 

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,

Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,

Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"
 Scrisoare 

de Tudor Arghezi 

Aveai un fel de noapte în ochi și-un fel de glas,

Că-n lupta de-a șoptitul, pe seară, m-ai rămas. 
Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare
Ieșită de neunde, necum și la-ntâmplare,
Și se trezește-n rouă din somnul ei închis,
Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis.
Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot
Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot.
E-o proaspătă năvală a noilor parfume.
Șarpele tău pătrunde, târâș, dintr-altă lume.

George Bacovia - Sonet

 E-o noapte uda, grea, te-neci afara.
Prin ceata - obosite, rosii, fara zare -
Ard, afumate, triste felinare
Ca într-o crîsma umeda, murdara.

Prin mahalali mai neagra noaptea pare...

Sivoaie-n case triste inundara -
S-auzi tusind o tusa-n sec, amara -
Prin ziduri vechi ce stau în darîmare.

Ca Edgar Poe ma reîntorc spre casa, 

Ori ca Verlaine, topit de bautura -
Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa.

Apoi, cu pasi de-o nostima masura, 

Prin întunerec bîjbîiesc prin casa, 
Si cad, recad, si nu mai tac din gura. 
 George Bacovia

Amurg violet 

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

George Bacovia Decembre

 Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...

Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte
 Singur 

de George Bacovia

Potop, cad stele albe de cristal

Si ninge-n noaptea plina de pacate;
La vatra-n para ce abia mai bate, -
Azi, a murit chiar visul meu final.

Si ninge-n miezul noptii glacial...

Si tu iar tremuri, suflet singuratec,
Pe vatra-n para slaba, în jaratec, -
Încet, cad lacrimi roze, de cristal

George Bacovia - Trudit

 Iubito, si iar am venit...
Dar astazi, de-abia ma mai port-
Deschide clavirul si canta-mi
Un cantec de mort.

Si daca-am sa cad pe covoare

In tristul, tacutul salon, -
Tu canta nainte, iubito, 
Incet, monoton. 
 Lucian Blaga

Melancolie 

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.

Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.
 Ion Barbu - Copacul

Hipnotizat de-adanca si limpedea lumina

A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarame zenitul, si, -nebunit, sa bea, 
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina. 

Nici valurile noptii, nici umeda perdea

De nouri nu-i goneste imaginea senina:
De-un stralucit albastru viziunea lui e plina, 

Oricat de multe neguri in juru-i vor cadea... 

Dar cand augusta toamna din nou il infasoara

In tonuri de crepuscul, cand toamna prinde iara
Sub casa lui de frunze un rod imbelsugat, 

Atunci, intrand in simpla, obsteasca armonie

Cu tot ce-l limiteaza si-l leaga impacat, 
In toamna lui, copacul se-nclina catre glie.

Oul dogmatic 

de Ion Barbu 
 E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în clestar,

Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.

Din trei atlazuri e culcusul

În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin 
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi -- întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolti pe Sfântul Duh

Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou -- simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.

Nu oul rosu.
Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă -- în soare si cunoaste !

Si mai ales te înfioară

De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
A mortii frunte -- acolo-i toată.
În gălbenus, 
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma -- dogma.

Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
 Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,

Si sfânt, doar nunta, începutul.