Măsurări fiziologice – An III – Sem II

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 13.

MĂSURAREA PARAMETRILOR FUNCŢIONALI AI ANALIZATORULUI VIZUAL ŞI ACUSTICO-VESTIBULAR

I. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este format din trei segmente: periferic, intermediar şi central.Segmentul periferic
cuprinde un ansamblu de elemente anatomice ce formează dioptrul ocular şi care permite formarea imaginii
pe retină (care este fotosensibilă, dar şi sediul primului şi celui de-al doilea neuron, neuronul bipolar şi cel
multipolar). Segmentul intermediar începe chiar din retină, unde prelungirile axonale ale celui de-al doilea
neuron intră în alcătuirea nervului optic care are traseu convergent şi, după intrarea în cutia craniană, se
uneşte cu cel contralateral formând chiasma optică, continuând apoi cu tracturile sau bandeletele optice ce
ajung în talamus unde fac sinapsă cu cel de-al treilea neuron. Axonii acestuia se proiectează pe scoarţa
cerebrală în lobul occipital) care reprezintă segmentul central situat în jurul scizurii calcarine, loc în care se
elaborează senzaţia vizuală.

I.1. Determinarea parametrilor morfostructurali

Ecografia oculară
Este o metodă de explorare de mare precizie, datorită faptului că predominanţa lichidiană oculară
permite examinarea cu ultrasunete de frecvenţe foarte înalte. Se poate efectua ori transpalpebral, ori direct în
contact cu corneea, utilizând un mediu de transmisie. Această metodă de explorare permite vizualizarea
tuturor structurilor anatomice oculare, găsindu-şi indicaţie în diagnosticarea diferitelor afecţiuni retiniene (în
special dezlipire de retină) şi a tumorilor oculare. Ecografia unidimensională are aspectul unei succesiuni de
spike-uri pe o linie orizontală. Permite vizualizarea practic a tuturor structurilor anatomice oculare. Este de
asemenea utilizată în cazul diagnosticării cataractei. Este o metodă complementară care completeaază
celelate metode de investigaţie.

Examenul acuităţii vizuale

Acuitatea vizuală repezintă capacitatea ochiului de a aprecia forma, conturul şi detaliile imaginilor şi
obiectelor. Ochiul normal poate percepe de la o distanţă de 5 metri un obiect cu dimensiunea de 1,4 mm. Un
test dinamic de explorare funcţională îl reprezintă determinarea acuităţii vizuale kinetice (pentru obiecte în
mişcare). Acest test îşi are o largă aplicabilitate în cabinetele de ergonomie, pentru selecţia şi orientarea
profesională, precum şi pentru monitorizarea evoluţiei diferitelor boli neurologice sau neurochirurgicale cu
implicaţii oftalmologice. Acuitatea vizuală este considerată fiziologică atunci când este egală cu 20/20 la
fiecare ochi. Trebuie de specificat că determinarea acuităţii vizuale se execută atât cu corecţie vizuală, cât şi
fără aceasta. Corecţia ineficientă scade mult din capacitatea de adaptare vizuală, de accea în aprecierea
acuităţii vizuale se vor lua în consideraţie numai acele valori obţinute cu corecţie eficientă şi bine tolerată.

Determinarea refracţiei oculare

Refracţia oculară reprezintă capacitatea de refringenţă totală a ochiului, considerat ca un sistem
optic, evaluat în dioptrii (66 dioptrii).
Există mai multe metode de determinare a refracţiei oculare. Acestea sunt:
- globale- schiascopie, refractometrie, oftalmoscopie;
- parţiale- cheratometria sau oftalmometria cu ajutorul cărora este permisă măsurarea razei de
curbură a corneei.

Oftalmoscopia
Se mai numeşte şi examenul fundului de ochi, cu importanţă deosebită pentru aprecierea aproape a
întregii patologii oftalmologice dar cu implicaţii şi în alte ramuri medicale (afecţiuni vasculare ce evoluează
cu hipertensiune arterială, diabet zaharat, precum şi în afecţiuni ale encefalului ce au drept consecinţă
creşterea presiunii intracraniene). Examenul se execută cu ajutorul oftalmoscopului clasic cu imagine directă
care măreşte elmentele de 15-20 de ori la un emetrop.
Oftalmoscoapele moderne au capacitatea de mărire de peste 15 ori, dar există şi oftalmoscoape
electrice binoculare care oferă o imagine stereoscopică, răsturnată a fundului de ochi. Imediat după
examinarea fundului de ochi se practică ca metodă de explorare oftalmodinamometria (sau sfigmoscopia
retiniană, sau tonoscopia retiniană) ce permite măsurarea presiunii în artera oftalmică.

1
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Tensiunea în artera centrală a retinei prezintă în mod fiziologic o valoare minimă TACR (PAO), care
prezintă cel mai mare interes practic de 35mmHg ± 10, precum şi o valoare maximă TACR(PAO) de 60-
70mmHg ± 10, care este mai instabilă şi nu se urmăreşte în mod constant.

Măsurarea câmpului vizual - Perimetria şi campimetria

Câmpul vizual (C.V.) monocular este reprezentat de spaţiul pe care-l cuprinde ochiul în timp ce
priveşte un punct fix. Câmpul vizual binocular este reprezentat de totalitatea punctelor din spaţiu cuprins de
cei doi ochi larg deschişi. Se determină cu arcurile perimetrice simple, electrice sau sferice (cu cupolă). În
cazul explorării defectelor centrale se utilizează metoda campimetrică ce se execută folosind campimetrul
atât monocular cât şi binocular. Campimetria permite evidenţierea până la 30 de grade din jurul centrului
câmpului vizual, iar datele astfel obţinute sunt de mai mare specificitate decât cele obţinute prin perimetrie,
mult mai utilă pentru zonele periferice ce nu pot fi prinse la campimetrie.

Figura 1 Campimetrie

Limitele fiziologice ale câmpului vizual pentru alb sunt: temporal 900, nazal 600, superior 500,
inferior 700.
Dintre cele mai importante indicaţii ale determinării câmpului vizual menţionăm: glaucomul (în acest
caz reducerea câmpului vizual în partea infero-nazală este aproape patognomonică), retinopatia pigmentară,
atrofii de nerv optic, dezlipirea de retină, afecţiuni neurologice, precum şi în afecţiunile hipofizare.
Câmpul vizual se poate determina şi pentru culori (roşu, verde, albastru) fiind mai strâmtorat.

I.2. Parametri biomecanici

Tonometria oculară (explorarea oftalmotonusului)
Reprezintă tehnica de explorare prin care este măsurată tensiunea dată de conţinutul globului
ocular. Aceată metodă permite determinarea rezistenţei la scurgerea umorii apoase. Se determină curba
tonometrică obţinută din măsurători executate la 3 ore. Valorile fiziologice sunt considerate 15-22 mmHg.
Valorile patologice sunt de obicei crescute (glaucom), rar scăzute.
Tonometria prin aplanaţie este mai fidelă decât cea bazată pe principiul identaţiei deoarece la
aplantotonometrie nu putem discuta despre elementul de rigiditate sclerală.
Mai recent se foloseşte tonometru cu jet de aer.
În cazul vederii binoculare (care reprezintză capacitatea de a percepe obiectele înconurătoare într-o
singură imagine) trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- imaginea să cadă în câmpul vizual binocular,
- imaginile retiniene să fie clare,
- aceste imagini să se suprapună,
- să existe ortoforie,
- cortexul cerebral să elaboreze o percepţie finală unică.

2
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Figura 2 Tonometru

Cea mai precisă explorare se face la sinoptofor. Tulburările cele mai frecvente ale vederii binoculare
sunt strabismul şi diplopia.
O altă baterie de teste se efectuează în vederea explorării simţului cromatic cu implicaţii deosebite în
angajarea în profesiuni unde se folosesc semnale colorate (conducători auto, personalul feroviar, aviatori,
etc.).
Explorarea simţului luminos (care reprezintă capacitatea ochiului de a sesiza lumina şi de a se adapta
la variaţiile luminoase din mediul înconjurător). Tehnica de măsurare a timpului necesar acomodării retinei
la întuneric poartă numele de adaptometrie şi are forma unei curbe numită adaptogramă. Adaptarea la
lumină se măsoară cu ajutorul nictometrului.
Alte tipuri de explorări utilizate pentru analizatorul vizual sunt:
- Exoftalmometria permite aprecierea proeminenţei globului ocular în raport cu marginea externă a
orbitei.
- Diafanoscopia (transluminaţia sclerală) este utilă în evidenţierea proceselor patologice intraoculare
opace razelor de lumină.
- Angiografia fluoresceinică permite investigarea patului vascular (respectiv a vaselor corioretiniene)
în urma injectării de fluoresceină. Este utilă atât pentru explorarea vaselor polului anterior, dar mai ales
pentru polul posterior al globului ocular.

I.3. MASURAREA PARAMETRILOR BIOELECTRICI

Electroretinografia
Permite înregistrarea potenţialului electric retinian, în condiţiile în care cel de repaus este amplificat
în cursul reacţiilor reacţiilor fotochimice declanşate de stimulul luminos. Înregistrarea este permisă datorită
plasării unui electrod periocular în regiunea orbitară antero-externă (electronegativ datorită straturilor
externe) şi a celui de al doilea electrod pe cornee având forma unei lentile de contact (electropozitiv datorită
straturilor interne).

Figura 3 Plasarea electrozilor şi înregistrarea electroretinogramei

3
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Electroretinograma este o metodă de explorare deosebit de importantă deoarece testează în mod

obiectiv funcţia senzorială a retinei, având aplicabilitate în diagnostic, prognostic şi activitate ştiinţifică. Este
foarte importantă deoarece permite aprecierea cecităţii la noi-născuţi, putând fi executată chiar din primele
zile după naştere. Electrooculograma permite înregistrarea potenţialului de repaus retinian provocată de
mişcările globului ocular. Reprezintă înregistrarea grafică a potenţialelor de acţiune retiniene, aparute ca o
consecinţă a unei stimulări luminoase adecvate.
În acest test un electrod este plasat pe ochi pentru a obţine răspunsul electric la lumină. când ochiul
este stimulat cu blitz sau lumina continuă electrodul înregistrează un potenţial electric care poate fi afişat pe
un osciloscop.
Traseul ERG la om include două unde notate în mod conventional a şi b
Unda "a" este datorată hiperpolarizării receptorilor retinieni şi prezintă două componente a1 si a2.
Unda a1 reflectă activitatea conurilor (componenta fotopică) iar a2 se manifestă în special în cursul adaptării
la întuneric (bastonaşe, componenta scotopică). Stimularea cu lumină roşie disociază cele două componente.
Latenţa undei "a" este între 5 - 20 msec iar amplitudinea intre 50 - 300 mV.
Unda "b" este consecinţa activării celulelor Mueller (celule intermediare cu rol de integrare şi
prelucrare intraretiniană a informaţiei) de către celulele receptoare. Prezintă două componente (b1 si b2) cu
origine similară undelor a1 si a2.
Amplitudinea undei "b" (100 - 300 mV), uşor accesibilă măsurătorii este un parametru important
clinic.
Alte unde pe traseul ERG ( b , c, d, e, f, g, h = potenţiale oscilatorii tardive) au o semnificaţie clinică
redusă.
Stimularea luminoasă intensă a retinei determină răspunsul sistemului fotopic (conuri), concretizat
prin dedublarea undelor "a" si "b" şi apariţia potenţialelor oscilatorii. Utilizarea unor stimuli cu lungime mare
de undă (lumina roşie) şi intensitate suficientă produce un răspuns fotopic izolat. În timpul adaptării la
întuneric, stimulii cu intensitate mică sau lungime de undă scurtă produc răspuns predominant din parte
sistemului scotopic (bastonaşe) caracterizat prin unda "a" lentă, urmată de unda "b" amplă şi largă; în acest
mod ERG este capabilă să reflecte dualitatea funcţională a retinei.

Figura 4 ERG

Utilitate clinică:
Testul este utilizat în studiul afecţiunilor ereditare şi dobândite ale retinei, incluzând degenerarea
retiniană, acromatopsia şi desprinderea de retină. Când aceste afectiuni implică ambele sisteme receptoare
retiniene (celule cu conuri şi bastonaşe), ERG diferenţiaza anomalii specifice fiecărui sistem.
Modificări ale ERG sunt asociate cu:
afecţiuni vasculare ischemice (arterioscleroza, arterita cu celule gigante);
depunere intraoculară a cuprului
afecţiuni oculare de natură medicamentoasă (cloroquină, quinină);
detaşări de retină;
deficienţa de vitamina A
opacifieri ale mediilor retiniene.
Afecţiunile maculei nu modifică aspectul standard al ERG. Dereglări maculare pot fi detectate
utilizînd ERG focalizată.

4
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Potenţiale evocate vizuale

Acest test al căilor vizuale este util în diagnosticul leziunilor care interesează nervul optic, tracturile
optice, în scleroza multiplă şi alte afecţiuni.
Stimularea vizuală activează retina şi impulsurile sunt transmise pe calea vizuală la cortexul vizual
principal. Fibre din această zonă se proiectează în aria vizuala secundară, pe convexitatea lobului occipital
(Figura 5). Un stimul vizual aplicat la nivelul retinei va produce un răspuns electric occipital, care poate fi
înregistrat cu electrozi plasaţi în vertex şi în zona occipitală.

b
Figura 5 a şi b - Plasarea electrozilor pentru înregistrarea potenţialelor evocate (sistemul 10-20)

Latenţa absolută masurată în milisecunde a primei deflexiuni majore pozitive (P100)- (Figura 4).

Figura 6 Aspecte grafic normal ale PEV

Latenţele normale ale undelor evocate se stabilesc individual de fiecare laborator din cauza
variabilităţii echipamentului şi mediului. Valorile pot varia între persoane, de la o persoană la alta, la nivelul
aceleiaşi persoane cu vârsta, din motive genetice, somatice.

Electroocolograma
Electrooculograma reprezintă înregistrarea grafică a diferenţei de potenţial între cornee (+) şi polul
posterior (-). Testul măsoară cu ajutorul electrozilor depolarizarea membranei bazale din epiteliu pigmentar
retinian. Timpii testului sunt: adaptarea la întuneric timp de 16 min, preadaptarea la lumina 5 min, adaptarea
la lumină max. 14 min. Raportul ARDEN obţinut la finalul testului reprezintă capacitatea ochiului de
adaptare în tercerea de la întuneric la lumina maximă. Testul ofera informaţii mai puţine comparativ cu ERG-
ul.

5
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Figura 7 Electrooculograma

II. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Urechea umană percepe sunetele cuprinse între 16-20000 cicli pe secundă (Hz). Câmpul auditiv
presupune totalitatea sunetelor pe care le percepe aparatul auditiv, care se îngustează după vârsta de 35 de
ani. Analizatorul auditiv are proprietatea de a transforma energia sonoră în excitaţie nervoasă care este
transformată ulterior în senzaţie auditivă.
Analizatorul vestibular are ca principală funcţie menţinerea echilibrului, aceasta fiind de fapt o
funcţie integrată la nivel mezencefalic. La realizarea sa participă urechea internă, precum şi impresiile
vizuale, cele tactile şi sensibilitatea profundă. Analizatorul vestibular reprezintă segmentul periferic al
analizatorului stato-kinetic fiind format din două părţi cu funcţii diferite în menţinerea echilibrului: sistemul
canalelor semicirculare care integrează echilibrul în mişcare (funcţia kinetică) şi organul otolitic (utriculă şi
saculă) care integrează echilibrul static de postură (funcţia gravitaţională). Receptorii vestibulari sunt
reprezentaţi de către celulele neurosenzoriale din cupulele ampulelor canalelor semicirculare. Receptorii
vestibulari sunt situaţi în utriculă şi saculă ccăptişite cu macule otolitice. Celulele ciliate senzoriale sunt
excitate de către mişcările otolitelor, mobilizate de către mişcările endolimfei corelate cu mişcările capului şi
corpului.
Examenul clinic al echilibrului static se realizează prin :
1. Proba Romberg. Bolnavul stă poziţie ortostatică şi este rugat să păstreze această poziţie şi cu ochii
închişi (în mod normal acest lucru este posibil). În cazul tulburărilor vestibulare, persoana nu-şi poate
menţine echilibrul şi are tendinţa de cădere.
2. Proba Romberg sensibilizat, se execută în aceleaşi condiţii dar pacientul are ca bază de susţinere
un singur picior sau aşează tălpile una în faţa celeilalte (poziţia călcâi-vârf), încercând să păstreze această
poziţie pe un picior sau altul cu ochii închişi. Direcţia după care cade pacientul este dată de partea lezată. În
afecţiunile cerebeloase această probă este negativă şi nu apar modificări nici după închiderea ochilor.
3. Proba Babinski-Weill (mersul în stea). Bolnavii execută 10 paşi înainte şi apoi 10 înapoi, de mai
multe ori, iar în mod normal nu apar modificări de direcţie. În leziunile centrale mersul este oscilant (prezintă
o bază largă şi deviantă). Apoi pacientul este rugat să închidă ochii şi să execute aceeaşi succesiune de paşi. În
cazul leziunilor labirintice periferice devierea de traseu este partea labirintului deficient, având tendinşa de a
realiza o deviaţie în stea).
4. Proba mersului pe loc Bolnavul cu ochii închişi păşeşte pe loc, iar în cazul leziunilor labirintice
bolnavul are tendinţa de a devia prin rotare spre dreapta sau stânga.

6
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

5. Examenul canalelor semicirculare se realizează prin explorarea nistagmusului spontan ce constă în

mişcări ritmice, simultane şi involuntare ale globilor oculari, de intensităţi slabe, mijlocii sau rapide.

II.2.EXPLOAREA PARAMETRILOR BIOELECTRICI

Explorarea capacităţii auditive
Explorarea capacităţii auditive are ca scop localizarea leziunii precum şi a adaptabilităţii sociale. În
vedrea acestui lucru se execută o serie de examinări: acumetria fonică (se foloseşte vocea), acumetria
instrumentală (se foloseşte ceasul, acumetrele sau diapazoanele) şi audiometria (cu aparte electrice,
audiometre).

Acumetria fonică
Reprezintă explorarea ce foloseşte voce umană ce poate fi şoptită (utilizată în cazul hipoacuziilor
moderate; vocea şoptită se aude de la o distanţă de 6-8 metri), de conversaţie (utilizată în cazul unor
hipoacuzii mai pronunţate; în mod normal se aude de la 20 de metri), sau vocea strigată (care în mod normal
se aude dela 200 de metri). Pentru a obţine rezultate concludente, explorarea se execută într-o încăpere
izolată fonic, investigând fiecare ureche în parte, în timp ce urechea neinvestigată este acoperită cu mâna sau
cu o cască. Tehnica de explorare presupune adresarea bolnavului cu voce şoptită, utilizând tonuri grave, acute
şi mixte. Dacă vocea nu se aude decât sub 5 m se poate diagnostica hipoacuzie uşoară, dacă nu se aude decât
sub 1 m se poate diagnostica hipoacuzie medie iar dacă se aude la ureche, surditate accentuată. Surditatea
totală (cofoză) se diagnostichează atunci când nu ne putem înţelege cu bolnavul decât prin semne.

Acumetria instrumentală
Presupune totalitatea tehnicilor de explorare a funcţiei auditive pe cale aeriană şi osoasă cu ajutorul
unor instrumente emiţătoare de sunete. Acumetria instrumentală prezintă un caracter analitic calitativ şi
cantitativ dând posibilitatea de diagnostic diferenţial între surditatea de tip transmisie şi cea de tip
neurosenzorial (de percepţie). Instrumentul de explorare folosit este diapazonul cu valori standardizate,
executându-se probele Rinné, Weber şi Schwabach, pentru stabilirea tipului de surditate

Audiometria
Este metoda de explorare care permite raportarea audiţiei la stimulii acustici. Se efectuează cu
aparate etalonate care stabilesc pierderile auditive ale vibraţiilor acustice de frecvenţe şi intensităţi variabile
pe care le înregistrăm grafic realizând curba audiometrică.
Ca şi acumetria instrumentală se execută în încăperi lipsite de zgomotul de fond (insonorizate).
Audiometria poate fi subiectivă şi obiectivă.
Audiometria subiectivă poate fi: vocală, tonală, liminală, supraliminală şi verbotonală.
Audiometria vocală se realizează cu vocea examinatorului sau este înregistrată pe bandă magnetică
adaptată la audiometru. Se emit cuvinte monosilabice, bisilabice cu şi fără sens, precum şi o înşiruire de fraze.
Cuvintele emise trebuie să facă parte din vocabularul uzual al subiectului.
Audiometria tonală investighează audiţia minimă pe cale aeriană (CA) şi pe cale osoasă (CO).
Explorarea se execută cu tonuri de intensităţi crescânde din 5 în 5 dB până la percepţia lor de către subiect.
Audiometria verbotonală este utilizată la protezarea auzului dar şi pentru reeducarea vocală a
deficienţilor auditivi.
Audiometria obiectivă oferă posibilitatea depistării răspunsului la stimuli sonori chiar la pacienţii
necooperanţi. Se explorează răspunsul involuntar la un stimul sonor brusc (audiometria prin reflex motor)
sau fenomenele electrice generate în structurile neurosenzoriale (cercetarea potenţialelor evocate la nivel
cortical şi subcortical, electrocohleograma – înregistrarea potenţialelor periferice la nivelul cohleei).
Audiometrul este un generator de tonuri pure (fără armonici) de amplitudini şi frecvenţe variabile.
Testarea curentă a acuităţii auditive necesită sunete cu frecvenţa intre 128 Hz şi 12 KHz şi intensitate între -
10 si 130 dB.
Un decibel este diferenţa de intensitate minimă percepută de o ureche sănătoasă.
Testările audiometrice se execută în camere silenţioase, izolate fonic (camere anecoide) şi cuprind
următoarele probe:
a) audiometria tonala liminară (determinarea pragului auditiv). Rezultatele se notează pe un grafic
denumit audiogramă.

7
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

b) conducerea aerică se testează cu caştile plasate etanş pe urechi.

c) conducerea osoasă se testează cu ajutorul diapazonului sau difuzor special plasat pe mastoidă
Testarea cu sonda acustică este un examen special al conducerii osoase executat cu ajutorul unor
sonde subţiri care permite transmiterea directă a energiei vibratorii la nivelul lanţului osicular.

Figura 7 Audiogramă

Semnificaţie funcţională:
Din punct de vedere otologic se consideră ca normal auzul care percepe sunete de intensităţi între 0
şi cel mult 10 - 15 dB (-10 dB înseamnă un auz cu 10 dB mai bun decît auzul considerat în general normal).
Pentru a evita perceperea bilaterală a stimulului, sensibilitatea urechii opuse este blocată cu un sunet
de fond (zgomot alb) de spectru larg.
Stimularea sonoră suţinută a urechii examinate determina fenomene de adaptare carecterizate prin
scăderea temporară a acuitatii auditive. Oboseala este un fenomen similar adaptării cu diferenţa ca scăderea
acuitatii auditive este de lungă durată (ore, zile) şi apare sub acţiunea unor sunete (zgomote) cu intensitatea
de peste 80 dB. Oboseala este considerată ca o stare patologică.
Audiometria convenţională se limitează la testarea frecvenţelor între 128 şi 8000 Hz.
Audiometria tonurilor înalte: cu toate că frecvenţele din spectrul vocii vorbite (importante pentru
comunicare) se încadrează în domeniul 2000 - 3000 Hz, testarea frecvenţelor înalte (10 - 18 KHz) este utilă
pentru recunoaşterea precoce şi prevenirea hipoacuziilor de percepţie profesionale şi iatrogene.
Audiometria vocală (acumetria) realizează un studiu sintetic al audiţiei testând atît pragul auditiv cît
şi inteligibilitatea cuvintelor. Apreciază funcţia globală a organului auditiv cu ajutorul unei liste de cuvinte
alese după reguli bine stabilite. Se testează atît pragul de sensibilitate (exprimat în dB) cît şi capacitatea de
discriminare a cuvintelor exprimată procentual. Audiometria vocală şi audiometria tonală liminară se
completează reciproc.

Figura 8 Examen bilateral

8
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Figura 9 Otoemisiuni acustice prezente

Figura 10 Restant auditiv bilateral

9
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Aplicaţie practică
1. Inregistrarea electroculogramei utilizând sistemul Biopac MP150

Montare electrozi 2 canale

Semnal EOG
Înregistrarea modificărilor spontane ale privirii produse la vizualizarea unei imagini.
Corelarea rezultatelor împreună cu EOG privind nivelul de interes al unui subiect.

Cuantificarea nivelului de interes

2. Elemente de stabilometrie

10