Reologie Curs An3-S1 p2 2020

REOLOGIE
Bibliografie:
• Tudose, R.Z., T. Volintiru, N. Asandei, M. Lungu, E. Mericã si Gh. Ivan,
Reologia compusilor macromoleculari, Introducere în reologie, vol.1, Ed.
Tehnicã, Bucuresti, 1982.
• Macosko Ch. W., Rheology: Principles, Measurements, and Applications
(Advances in Interfacial Engineering), Wiley-VGH, 1994
• Barnes H.A., Hutton J.F., Walters K., An introduction to rheology, ELSEVIER,
1989
• Alexander Ya. Malkin and Avraam I. Isayev, William Andrew, Rheology:
Concepts, Methods and Applications, ChemTec Publishing, Norwich, NY,2005
• Thomas G. Mezger, The Rheology Handbook, Vincent Verlag, Hannover,
Germany, 2002
• William A. Goddard III, Donald W. Brenner, Sergey Edward Lyshevsky and
Gerald J. Iafrate, Handbook of Nanoscience Engineering and Technology,
CRC Press, Boca Raton, FL (2007)
• L. Verestiuc. Curs Reologie - 2013-2014.
Ecuaţii de conservare în curgerea fluidelor
Expresiile matematice care descriu cantitativ mişcarea

fluidelor au la bază trei dintre legile fizice fundamentale,
care se aplică (excepţie făcând fenomenele nucleare)
oricărei mişcări, independent de natura fluidului considerat:
Ecuaţii de conservare în curgerea fluidelor
Ecuaţiile curgerii fluidelor se obţin întocmind bilanţurile
globale sau diferenţiale de masă, forţe şi energii pentru
sistemul considerat.
Aceste ecuaţii corelează mărimile fizice care determină un

proces dat.
Variabilele independente ale acestor ecuaţii sunt

coordonatele spaţiale (x, y, z) şi temporale (t), iar
variabilele dependente sunt viteza (v), temperatura (T),
presiunea (P) şi proprietăţile fluidului.
Ecuaţiile de conservare a masei
Legea conservării masei:
masa totală a tuturor substanţelor care iau parte
într-un proces rămâne constantă
 Masa   Masa  Masa 

   
 acumulata  intrata  iesita 
Se consideră un fluid compresibil, omogen, monocomponent aflat în
curgere izotermă, nestaţionară, din care se izolează un volum elementar
paralelipipedic dV cu laturile dx, dy, dz.
Bilanţul se întocmeşte pentru un interval de timp dt.
z
v z z  dz dxdydt
v y y dxdzdt
v x x dydzdt v x x  dx dydzdt
x
O
y
v z z dxdydt
v y y  dy dxdzdt
Considerând curgerea fluidului pe o direcţie oarecare, pe
direcţia x intră în elementul de volum dV în intervalul de timp
dt cantitatea de substanţă:
vx x dydzdt  vx dydzdt

şi iese cantitatea de substanţă:
vx 
vx x dx dydzdt  vx dydzdt  dxdydzdt
x
Expresii similare pot fi scrise şi pentru direcţiile y şi z:
v y y dxdzdt  v y dxdzdt
vy dxdzdt  vx dxdzdt 

  dydxdzdt
 vy
y  dy
y
vz z dxdydt  vz dxdydt

vz 
vz z dz dxdydt  vz dxdydt  dzdxdydt
z
Acumularea de substanţă pe direcţia x are expresia:
vx 
acumularex   dxdydzdt
x
Acumularea totală în elementul de volum se poate scrie:
 
acumulare dV  dVdt  dxdydzdt
t t
Expresia acumulării totale:
   v x   v y   v z  

dxdydzdt       dxdydzdt
t  x y z 
Împărţind ambii membri prin dV şi reordonând termenii se

obţine ecuaţia de continuitate:
  vx   vy
  
 
 vz 
0
t x y z
Ecuaţia
  vx   vy
  
 vz  
0
t x y z
reprezintă expresia matematică a legii conservării masei şi
exprimă faptul că “masa unui sistem nu se schimbă din
cauza mişcării”.
Forme particulare:
Curgerea este unidirecţională (vy = vz = 0):
  vx 

t x
Regimul de curgere este staţionar (derivatele în raport cu timpul sunt nule):
 vx   vy
 
 
 vz 
0
x y z
Forme particulare:
Fluid incompresibil (ρ = ct. şi Dρ/dt = 0):
 vx vy vz 

     v  0 echivalent cu v  0
x y z 
 
Fluidul este incompresibil şi curgerea este unidirecţională:
vx
În coordonate carteziene tridimensionale, R3 cu
coordonatele (x, y, z), nabla ( se definește ca
0
x
unde (i, j, k) este baza standard în R3.
Toate aceste ecuaţii se referă la fluide aflate în curgere
laminară, când vectorul viteză din orice punct al domeniului
considerat nu variază ca direcţie.
Tratarea curgerii turbulente necesită introducerea mărimilor
medii temporale şi a celor fluctuante. Astfel, vectorul vj
(unde j poate fi x, y sau z) se înlocuieşte cu:
~
vj mărimea medie temporală a
~
v j  v j  v j'
componentei j a vitezei
vj’ valoarea fluctuaţiei componentei j
a vitezei
• Cu aceste modificări, ecuaţia continuitatii capătă
forma:
 ~
x

vx  vx'   ~
y

vy  vy' 
z

 ~
 
vz  vz'  v~  0
Ecuatia debitului
La curgerea în regim
staţionar a unui fluid printr-
un tub de secţiune variabilă, 1 2 3
acumularea este nulă şi
debitul masic de fluid este
constant:
m1  m2  m3
1 2 3
Ecuatia debitului
1 v1A1  2 v2A2  3v3A3
Dacă fluidul este incompresibil:
1   2   3
Ecuaţia anterioara se poate reduce la:
v1A1  v2A2  v3A3  const.

Produsul ρvA are dimensiunile kg.s-1, fiind deci un
debit masic.
Ecuatia debitului
Ţinând cont de relaţia existentă între debitul masic şi debitul volumic,

ecuaţia debitului se poate pune sub forma:
v1A1  v2A2  v3A3  mv  const.
ecuaţia debitului, este relaţia de legătură între viteza unui fluid (v),
debitul său volumic (mv) şi aria secţiunii de curgere (A).
Ecuatia debitului
Dacă secţiunea de curgere este circulară şi curgerea
este sub presiune, ecuaţia permite calculul diametrului
secţiunii de curgere:
4mv
d
v
Ecuaţiile de conservare a impulsului
Forţele de inerţie ale unui element de fluid în mişcare trebuie să fie

egale cu suma forţelor externe care acţionează asupra elementului
respectiv (legea a II-a a dinamicii – Newton)
dmv 
Fi  m  a 
dt
 F e
 mv reprezintă impulsul (cantitatea de mişcare)
elementului de fluid considerat, iar derivata sa în raport cu
timpul are dimensiunile unei forţe.
 ecuaţia de bilanţ a impulsului în regim nestaţionar se
poate scrie sub forma:
Forte externe ce 
Viteza de  Viteza de  Viteza de   
      actioneaza asupra
acumulare 
 intrare a 
 iesire a 
a impulsului impulsului impulsului
 
elementulu i de


      volum de fluid 
 
Se consideră un
volum elementar de
z
fluid:
 zx zdz dV = dxdydz
 xx x  xx xdx izolat din masa unui
 yx y
 yx ydy
fluid aflat în curgere
 zx z
izotermă,
O
x
nestaţionară, după o
y
direcţie arbitrară de
curgere.
Transportul impulsului are loc:
prin mecanism molecular, ca rezultat al forţelor de frecare

ce apar între straturi adiacente de fluid ce curg cu viteze
diferite;
prin mecanism convectiv, prin deplasarea masei de fluid

sub acţiunea unui gradient de presiune.
Viteza de acumulare a impulsului, după direcţia x, în
volumul considerat, este dată de produsul dintre variaţia
concentraţiei impulsului în timp şi volum:
 vx 
 dxdydz
t
Componenta impulsului pe direcţia x, care intră/iese în/din
elementul de volum prin mecanism convectiv este dată de
produsul dintre concentraţia impulsului pe unitatea de volum
şi debitul volumic:
pe fata x : vx  vx x dydz vx  vx x  dx

dydz
pe fata y : vx  vy y dxdz vx  vy y  dy
dxdz
pe fata z : vx  vz z dxdy vx  vz z  dz
dxdy
Viteza cu care componenta x a impulsului intră/iese prin
mecanism molecular în/din elementul de volum este dată
de produsul dintre tensiunea tangenţială şi suprafaţa prin
care are loc transferul:
pe fata x : xx x dydz  xx xdx dydz

pe fata y : yx y dxdz  yx ydy dxdz
pe fataz : zx z dxdy  zx zdz dxdy
Asupra elementului de volum dV mai acţionează pe direcţia x:

forţa de presiune
forţa gravitaţională
P x P x  dx
dydz  g dxdydz
x
Efectuand inlocuirile în ecuaţia de bilanţ a impulsului,
după trecere la limită, împărţire prin dV şi reordonarea
termenilor rezultă:
vx   
 vx vx   vx vy vx vz  
    
t  x y z 
  xx  yx  zx  P
     gx
 x y z  x
Similar, pentru direcţiile y şi z se poate scrie:
    v v   v v   v v  
 vy y x y y y z
 
t  x y z 
  xy  yy  zy  P
     gy
 x y z  y
 vz 
  

  vz vx   vz vy 

 vz vz  

t  x y z 
  xz  yz  zz  P
     gz
 x y z  z
• Vectorial, ecuaţiile anterioare se pot scrie:
 v 
 vv      P   g
t
Ecuaţiile conservarii impulsului pot fi scrise şi sub o altă

formă.
Pentru direcţia x, de exemplu, ecuaţia devine:
 vx vx vx vx 
  vx  vy  vz 
 t x y z 
   vx   vy
 vx   
 

 vz  

 t x y z 
  xx  yx  zx  P
     gx
 x y z  x
Paranteza primului termen din membrul stâng conţine
derivata substanţială a vitezei Dvx/dt:
 vx vx vx vx  Dvx

  vx  vy  vz 
 t x y z  dt
iar paranteza celui de-al doilea termen din membrul stâng

este nulă, termenii săi reprezentând ecuaţia continuităţii
curgerii:
   vx   vy  
 vz  
    0
 t x y z 
Ca urmare, ecuaţia transferului impulsului după direcţia x, are
în final forma:
Dv x   xx  yx  zx  P
       gx
dt  x y z  x
În mod similar, ecuaţiile transferului de impuls după direcţiile y
şi z au forma:
Dv y  xy  yy  zy  P
       gy
dt  x y z  y
Dv x   xz  yz  zz  P
      gz
dt  x y z  z
Dv
Scrise vectorial:     P  g
dt
Ecuaţiile de conservare a impulsului deduse anterior sunt valabile

pentru orice fluid aflat în curgere.
Pentru obţinerea cazurilor particulare ale anumitor fluide, tensorul

tensiunilor (ij) trebuie explicitat din ecuaţia reologică
corespunzătoare.
Astfel, în cazul fluidelor newtoniene, tensorul tensiunilor se corelează

cu viscozitatea dinamică a fluidului (μ) şi cu gradienţii de viteză
astfel:
 vx 2   vx 1  vx vy vz 

 xx   2  v   2      

 x 3   x 3  x y z 
 vx vy 
 yx    

 y x 
 vx vz 
zx    
 z x 
După efectuarea calculelor şi derivarea în condiţiile curgerii izoterme (ρ =
const. şi μ = const.) se obţin ecuaţiile Navier – Stokes:
Dvx 1   P
   v    vx    gx
2
dt  3 x  x
Dvy 1   P
   v    vy    gy
2
dt  3 y  y
Dvz 1   P
   v    vz    gz
2
dt  3 z  z
Ecuaţiile Navier – Stokes împreună cu ecuaţiile de continuitate,
reprezintă rezolvarea teoretică a curgerii fluidelor newtoniene.
Integrarea acestor ecuaţii, pentru a determina valorile variabilelor vx, vy,

vz, P, în funcţie de timp, pentru punctele unui curent de fluid, nu se
poate realiza decât pentru cazuri simple sau simplificate.
În cazul fluidelor ideale, pentru care viscozitatea este nulă, ecuaţiile
Navier - Stokes iau forma binecunoscută a ecuaţiilor Euler:
Dvx P
   gx
dt x
Dvy P
   gy
dt y
Dvz P
   gz
dt z
Aceste ecuaţii sunt valabile doar în cazurile în care efectele viscozităţii
asupra curgerii sunt neesenţiale.
Ecuaţiile de conservare a energiei
Exprimă matematic legea conservării energiei
Cu ajutorul lor se pot obţine:

distribuţia temperaturilor la curgerea neizotermă a fluidelor;
relaţiile de calcul pentru determinarea “pierderilor de energie”

prin frecare la curgerea fluidelor prin tuburi şi dispozitive.
La modul cel mai general, bilanţul de energie are forma:
 Energii  Energii  Energii

  
acumulate
  
 intrate
  
 iesite 
Se consideră un tub de curent
de secţiune variabilă, delimitat W
de secţiunile de curgere (1) şi 2
(2). În acest tub de curent,
schimbul de energie cu
exteriorul constă din
introducerea de energie h2
Q
mecanică (W) şi de căldură
(Q) în sistem.
h1
1
Pe lângă aceste forme de energie, în sistem mai intervin:
energia potenţială (gh);
energia cinetică (v2/2);
energia internă (u);
Lucrul mecanic extern (Pvs).
Toate aceste energii sunt raportate la unitatea masică de fluid.
Pe baza ecuaţiei generale de bilant energetic, acumularea de energie în
sistem se poate scrie:
dE 1 2
 gh1  h2   v1  v22   u1  u2   P1vs1  P2vs2   W  Q
dt 2
Aceasta ecuaţie se mai poate scrie şi înlocuind energia internă cu

entalpia (H) prin intermediul relaţiei: H = u + Pvs:
dE 1 2
 g h1  h2   v1  v22   H1  H2   W  Q
dt 2
Variaţia energiei interne (u1 – u2) se datorează pe de o parte energiei
calorice Q introduse din exterior şi pe de altă parte energiei F rezultate
din frecări:
frecarea internă între straturile de fluid cu viteze diferite,
frecarea externă a fluidului cu pereţii.
În aceste condiţii se poate scrie:

2
 
u1  u2    u     Q  F  Pdv s  
2
 1

 1 
sau:
2 2
 
P1 vs1  P2 vs2   Pv s   
  Pdv s  vs dP 
2
1
 
1 1 
Înlocuind substituţiile anterioare în ecuatia bilantului
energetic, aceasta devine în final:
2
dE 1 2
 g h1  h2  v1  v2   v s dP  F W
   2

dt 2 1
cunoscută şi ca ecuaţia Bernoulli.

Pentru regim staţionar, ecuaţia Bernoulli capătă forma:
2
1 2
g h1  h2   v1  v22    v s dP  F W  0
2 1
Dacă regimul de curgere este staţionar (dE/dt =0), curgerea

este izotermă (T = const.) şi fluidul este incompresibil (vs1 =
vs2), atunci:
1
g h1  h2   v1  v 2   v s P1  P2   F W  0
2
Înlocuind volumul specific al fluidului funcţie de densitatea
acestuia: vs = 1/ρ, ecuaţia devine:
1 2 P1  P2
gh1  h2   v1  v2  
2
 F  W  0 [J/kg]
2 
1
 g h1  h2    v1  v2   P1  P2  
2 2
2
 F *  W *  0 [J/m  N/m ]
3 2
W energia necesară pentru transportul unităţii de masă de fluid din

secţiunea 1 în secţiunea 2;
W* energia necesară pentru transportul unităţii de volum de fluid din
secţiunea 1 în secţiunea 2;
F energia de frecare raportată la unitatea de masă de fluid;
F* energia de frecare raportată la unitatea de volum de fluid;
între W, W* si F, F* există corelaţiile:
W *  W si F *  F
Dacă regimul de curgere este staţionar (dE/dt =0),
curgerea este izotermă (T = const.), fluidul este
incompresibil (vs1 = vs2), ideal (frecare nulă) şi nu schimbă
energie cu mediul exterior (W = 0, Q = 0), atunci:
1 2 P1 1 2 P2
gh1  v1   gh2  v2   const.
2  2 
Împărţind ecuaţia anterioara prin g, ecuaţia Bernoulli devine:
v12 P1 v22 P2
h1    h2    HT  const. (*)
2g  g 2g  g
în care HT reprezintă energia specifică a fluidului, denumită

şi sarcină hidrodinamică exprimată în metri coloană de
fluid.
Această ecuaţie se mai poate scrie:
Hg  Hd  Hp  HT
unde sarcina hidrodinamică (înălţimea totală de ridicare a fluidului) este

alcătuită din:
înălţimea geometrică (Hg),
înălţimea dinamică (Hd),
înălţimea statică sau piezometrică (Hp).
Înmulţind cu ρg în ecuaţia (*) se obţine:
v 2
v 2
gh1   P1  gh2 
1
 P2  PT  const.
2
2 2
din care se poate explicita căderea totală de presiune din sistem, ΔPT,
ca o sumă între:
căderea de presiune geometrică (ΔPg),
căderea de presiune dinamică (ΔPd),
căderea de presiune statică (piezometrică) (ΔPst):
PT  Pg  Pd  Pst 

 2
 gh1  h2   v1  v2   P1  P2 
2
2
Dacă un fluid ideal se află în curgere izotermă, în regim staţionar, fără

schimb de energie cu mediul exterior, iar conducta este amplasată
orizontal (h1 = h2), ecuaţia Bernoulli devine:
v v
2 2
P1  P2
1 2
  0
2 
Pentru un fluid real aflat în curgere izotermă, în regim
staţionar, prin conducte orizontale, de secţiune constantă
(v1 = v2), ecuaţia Bernoulli se scrie:
P1  P2 P P F
 F  0 echivalentcu :  F sau :  f
  g g
unde f are dimensiunile unei lungimi şi poartă denumirea de

factor de frecare.
Frecarea şi căderea de presiune
La curgerea fluidelor reale în contact cu suprafeţe
solide:
• prin tuburi,
• prin dispozitive,
• peste straturi granulare,
• peste fascicule de ţevi
o parte din energia mecanică a fluidului este disipată

ireversibil sub formă de energie termică pentru
învingerea rezistenţelor la curgere pe care acesta le
întâmpină în sistem.
 Forţele care se opun curgerii sunt forţe de frecare.
 Frecarea generată în straturi limită adiacente frontierelor
solide: frecare de suprafaţă (Rs),
 Frecarea generată de desprinderea stratului limită:
frecare de formă (Rf).
 Rezistenţa totală la curgere (RT) este dată de ambele
tipuri de frecări, ponderea fiecăreia dintre ele fiind dictată
de caracteristicile sistemului şi de regimul de curgere.
 În multe cazuri, pierderea de energie suferită de fluidul
în curgere este exprimată în termeni de presiuni, de unde
şi denumirea de “pierdere (cădere) de presiune”.
Considerând o porţiune de conductă circulară dreaptă de lungime
infinitezimală dl şi diametru D, prin care curge un fluid incompresibil,
asupra acestuia se exercită două forţe:
 o forţă de acţiune dFA

 o forţă de rezistenţă dFR
curgerea dFR dFA

D
dl
În curgere staţionară, cele două forţe sunt egale şi se
poate scrie:
D 2
dP   D  dl
4
de unde rezultă valoarea căderii de presiune:

dP  4 dl
D
Introducând factorul adimensional , denumit coeficient de

frecare, ecuaţia anterioara devine:
 v 2
8
dP  dl cu :  2
D 2 v
Integrând cu condiţiile la limită:
l  0; P  P1
l  l; P  P2
se obţine ecuaţia lui Fanning (ecuaţia Darcy-
Weissbach), care exprimă căderea de presiune datorată
frecării în dispozitive circulare drepte:
l v 2
P1  P2   P    [N/m 2 ]
D 2
Energia specifică de frecare (energia de frecare raportată la
unitatea de masă a fluidului) se deduce din ecuaţia Bernoulli
scrisă în forma simplificată:
P1  P2 P P F
 F  0 echivalent cu :  F sau :  f
  g g
rezultând:
2 2
l v F l v
F  sau : f   [m]
D 2 g D 2g
în care f reprezintă aşa-numita “pierdere de sarcină”, respectiv
diferenţa dintre sarcinile dinamice în două secţiuni ale unui tub
de curent.
Căderea de presiune a unui fluid în curgere are două
componente:
 o componentă pentru curgerea uniformă a curentului de fluid –
căderea de presiune liniară;
 o componentă pentru zonele în care curgerea fluidului este
neuniformă (din cauza modificării vitezei sale ca mărime sau ca
direcţie) – căderea de presiune locală.
Căderea totală de presiune datorată frecării va fi dată de suma

celor două căderi de presiune:
 Pf   Plin   Prl
Căderile de presiune locale apar în cazul existenţei pe
traseul de curgere a fluidului a unor rezistenţe hidraulice
locale: curbe, coturi, ramificaţii, reducţii, ventile, diafragme,
etc.
Căderea de presiune prin rezistenţe hidraulice locale se
exprimă prin relaţii de forma:
v 2
v 2
 Prl    [N/m ] sau : hrl  
2
[m]
2 2g
 reprezintă coeficientul adimensional al căderii locale de

presiune, fiind specific tipului de rezistenţă hidraulică
locală şi depinzând de regimul de curgere.
O metodă mai puţin exactă de estimare a căderilor de
presiune locale constă în înlocuirea rezistenţelor hidraulice
locale cu o lungime echivalentă, le, de sectiune dreaptă,
care ar produce aceeaşi cădere de presiune ca şi rezistenţa
hidraulică locală considerată.
Această lungime echivalentă se exprimă funcţie de

diametrul interior (D) al zonei drepte:
le  D n
n depinde de tipul rezistenţei hidraulice locale considerate.
Căderea totală de presiune la curgerea unui fluid printr-un
transportor de fluid va fi dată de:
 l v 2
Pf  

  
D   
2
[N/m ] 2
 l v 2
hf  

  
D  
 2g
[m]
Coeficienţii adimensionali  şi  pot fi determinaţi analitic (în

unele situaţii) sau prin corelaţii empirice.
Coeficientul căderii de presiune prin frecare () se
poate calcula din relaţia lui Fanning pusă sub forma
criterială (la o rugozitate dată a conductei):
Eu  C Re  m
Pf vD l
Eu  2 ; Re  ; 
v  D
Pentru transportori cu secţiune necirculară, D se

înlocuieşte cu dech.
În regim laminar  nu depinde de rugozitatea transportorului
ci numai de criteriul Reynolds:


Re
în care valoarea  este funcţie de secţiunea de curgere

Înlocuind ecuatia anterioara scrisă pentru conducte
circulare ( = 64) în ecuaţia Fanning se obţine ecuaţia
Hagen - Poiseuille:
64  l v 2  lv
P    32
 vD D 2 D2
Ecuaţia Hagen - Poiseuille permite, de asemenea, şi
determinarea viscozităţii fluidelor în viscozimetrul cu tub
capilar:
 PD 2

32lv
La proiectarea instalaţiilor va trebui să se ţină seama de
fenomenul de îmbătrânire a materialelor.
Calculul căderilor de presiune se va efectua întotdeauna

cu coeficienţii pentru material.
Forma secţiunii dech 
Cerc cu diametrul D D 64
Pătrat cu latura a a 57
Triunghi echilateral cu latura a 0,58a 53
Inel cu lăţimea a 2a 96
Dreptunghi de laturi a,b: a/b ~ 0 2a 96
Dreptunghi de laturi a,b: a/b = 0,1 1,81a 85
Elipsă de semiaxe a, b: a/b = 0,1 1,55a 78
Domeniu de
Relaţia Ecuaţie de calcul
valabilitate
KOO   0,0056  0,5 Re 0,32 3000 < Re < 300000
McADAMS   0,184 Re 0, 2 5000 < Re < 200000
BLASIUS   0,3164 Re 0, 25 3000 < Re < 100000
  
KARMAN, 2
PRANDTL,   2 lg Re   0,8
NIKURADSE
NIKURADSE   0,0032  0,221 Re 0, 237 Re > 3000
GENEREAUX   0,16 Re 0,16

Coeficientul căderii de presiune prin rezistenţe locale
(), in marea majoritate a cazurilor, nu poate fi calculat pe
baze teoretice;
Se determină experimental, valorile sale fiind funcţie de:

tipul rezistenţei locale
dimensiunile geometrice ale acesteia.
Pentru curbe, valoarea coeficientului  se poate calcula cu
relaţia:
3, 5
 D  
  0,13  0,16  
 R  90
în care D este diametrul transportorului, R – raza de

curbură,  - unghiul (în grade sexagesimale) dintre
tangentele în punctele de la extremităţile curbei.
Pentru lărgirea bruscă de secţiune, coeficientul  în regim
turbulent se calculează cu relaţia:
2
 A1 
   1  
 A2 
în care A1 reprezintă aria secţiunii înguste, iar A2 – aria
secţiunii lărgite.
Pentru îngustarea bruscă de secţiune, coeficientul 

depinde atât de raportul ariilor celor două secţiuni (A1/A2),
cât şi de regimul de curgere.
Raport A1/A2
Valoare Re
0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6
10 3,10 3,10 3,10 3,10 3,10 3,10
100 1,70 1,40 1,20 1,10 0,90 0,80
1000 2,00 1,60 1,30 1,05 0,90 0,60
3000 1,00 0,70 0,60 0,40 0,30 0,20
> 3500 0,81 0,64 0,50 0,36 0,25 0,16
Valorile coeficientului  pentru lărgire bruscă de secţiune

În cazul lărgirii continue de secţiune (în difuzoare),
coeficientul  se calculează cu relaţiile:
  A 2 
  0,2 1   
  1
  daca   8 o
  A2  
 A1 
  3,5tg  1 
 
 daca 7,5    35 o
2  A2 
în care  reprezintă unghiul la vârf al conului difuzor.

În cazul trecerii fluidelor prin diafragme cu margini ascuţite
amplasate în dispozitive drepte, valoarea coeficientului 
este funcţie de parametrul m definit de ecuaţia:
2
 dorif 
m   
 D 
în care dorif este diametrul orificiului diafragmei [m], iar D
este diametrul dispozitivului [m].
Căderea de presiune prin diafragmă se calculează cu
ecuaţia:
v 2
P   t
2
în care v2 este viteza fluidului prin dispozitiv. Ecuaţia este
valabilă pentru valori ale raportului dintre grosimea
diafragmei (δ) şi diametrul orificiului diafragmei (dorif)
cuprinse între 0 şi 0,015.
m  m  m  m 
0,02 7000 0,14 117 0,26 26,8 0,60 2,00
0,04 1670 0,16 86,0 0,28 22,3 0,70 0,97
0,06 730 0,18 65,6 0,30 18,2 0,80 0,42
0,08 400 0,20 51,5 0,34 13,1 0,90 0,13
0,10 245 0,22 40,0 0,40 8,25
0,12 165 0,24 32,0 0,50 4,00
Valorile coeficientului  la curgerea prin diafragme

Pentru fluidele nenewtoniene există puţine date
referitoare la căderea de presiune prin rezistenţe hidraulice
locale.
Datele existente arată că în cazul îngustării (lărgirii) bruşte

a secţiunii de curgere, sau la intrarea în tuburi, valorile
căderii de presiune sunt de acelaşi ordin de mărime ca şi în
cazul fluidelor newtoniene.
Pentru fluide pseudoplastice şi dilatante, coeficientul de
frecare  se poate determina cu relaţia Metzner şi Dodge:
1 2 0,8
 n

 3 / 4  lg ReG   
( 1 n / 2 )
 1,2
n
în care ReG este numărul Reynolds generalizat (în care

viscozitatea  este înlocuită cu viscozitatea efectivă, ef:
p
 ef 
8v  d
p reprezentând aici tensiunea tangenţială la perete, iar n
este exponentul reopantei din expresia tensiunii
tangenţiale.
Din diagramă rezultă că pentru acelaşi debit (aceeaşi
valoare ReG),  va avea o valoare mai mică (deci şi P va
fi mai mică) pentru un fluid pseudoplastic (care are n < 1)
decât pentru un fluid newtonian (pentru care n = 1).
De aceea, se recomandă ca, în măsura posibilităţilor, să

se adauge în fluidul newtonian cantităţi foarte mici de
substanţe care să-i confere acestuia o comportare
reologică de tip pseudoplastic.
În acest mod fie se micşorează energia necesară

pompării, fie creşte debitul de fluid transportat cu acelaşi
consum energetic
TRANSFER DE CALDURA
Transferul de caldura se poate realiza prin trei mecanisme:
• conductivitate
• convectie
• radiatie
Caldura trece spontan de la un corp la altul numai când exista
diferenta de temperatura si intotdeauna trece de la corpul mai cald la
cel mai rece. In sens invers trecerea este posibila numai cu un consum
suplimentar de lucru mecanic si se realizeaza cu ajutorul masinilor de
frig.
Conductivitatea termica necesita un contact intim intre particulele

corpului in care energia termica se transmite. Mecanismul se datoreaza
miscarii vibratorii a particulelor. Datorita acestei miscari, in timpul
ciocnirilor, particulele mai calde cedeaza o parte din energia lor cinetica
particulelor vecine si astfel energia termica se propaga in intregul corp,
pâna la egalizarea temperaturii.
TRANSFER DE CALDURA
Convectia reprezinta transportul caldurii datorita deplasarii

reciproce a particulelor unor lichide sau gaze dintr-un loc al
spatiului in altul. Aceasta apare fie diferentei intre densitatile lor in
diferite puncte (provocata de neuniformitatea temperaturilor), fie ca
rezultat al unei actiuni mecanice din exterior.
Radiatia. Caldura se transmite sub forma de energie radianta,

care stabate spatiul. La intâlnirea cu un alt corp energia radianta
se poate transforma, din nou, total sau partial, in caldura.
In corpurile solide caldura se transmite numai prin

conductivitate, in cele lichide prin toate mecanismele, iar in gaze
numai prin radiatie.
TRANSFER DE CALDURA
Conductivitatea termica
Câmp de temperatura - totalitatea valorilor instantanee ale

temperaturilor intr-un corp sau in spatiu.
t  ( x, y , z ,  )
Suprafata izoterma - locul geomtric al tuturor punctelor cu
temperaturi egale. Proprietatile suprafetelor izoterme:
•nu se intersecteaza niciodata;
•se inchid sau se termina la marginile corpului studiat.
t dt
lim   grad t
n  0 n dn
Gradient de temperatura - variatia temperaturii pe unitatea de
lungime a normalei la suprafata izoterma. Caldura se transmite numai
când grad t  0.
dt
Legea lui Fourier : dQ   dAd
dn
J   = coeficient de conductivitate termica
    dQdn 
 
Jm

W
 dtdAd  Km s mK
2
Coeficientul de conductivitate termica reprezinta
cantitatea de caldura transmisa prin conductivitate prin
unitatea de suprafata, in unitatea de timp, sub un gradient
de 1 grad/m.
Este o masura a capacitatii diferitelor corpuri de a

transmite caldura. Se gaseste in grafice si tabele.
Ex.:
-materiale termoizolante:  = 0.02 – 0.1
-materiale de constructie:  = 0.5 – 3
-metale:  = 2 – 360
Ecuatia diferentiala a conductivitatii termice
Se considera un corp omogen si izotrop in care izolam paralelipipedul

elementar de volum dV, cu muchiile dx, dy, dz. Proprietatile fizice ale
corpului (densitate, caldura specifica, conductivitate termica) sunt identice
in orice punct si nu variaza in timp. Caldura se transmite prin fete numai
prin conductivitate termica si este indreptata dupa o directie oarecare,
descompunându-se dupa cele trei axe de cordonate.
z Qz+dz
Qy
dy
Qx dx Qx+dx
dz
x
Qz
Qy+dy
y
Ecuatia diferentiala a conductivitatii termice
Axa Caldura intrata Caldura iesita

x t t    t  
Qx   dydzd Qx  dx   dydzd     dxdydzd 
x x  x  x  
y t t    t  
Q y   dxdzd Q y  dy   dxdzd     dydxdzd 
y y y  y 
 
z t t    t  
Qz   dxdyd Qz  dz   dxdyd     dzdxdyd 
z z  z  z  
u=viteza
(ia in consideratie curgerea nestationara a fluidului tinand seama de timp)

TRANSFERUL DE MASA
Separarea unui component dintr-un amestec se realizeaza prin trecerea acelui

component dintr-o faza in alta prin difuzie.
Ex.: separarea unui component (alcool) din amestecul alcool – apa se face prin
distilare, adica acel component trece din faza lichida omogena in alta faza
omogena - de vapori, in care, insa, compozitia este diferita.
Difuzia = migrarea moleculelor unui component in masa altui component.

Principalele procese de difuzie sunt:
-absorbtia;
-distilarea;
-extractia substantelor lichide si solide;
-cristalizarea si dizolvarea substanselor solide;
-uscarea materialelor umede.
Transportul intre faze se poate realiza numai atunci când sistemul nu
este la echilibru. Procesul de trecere a substantei dintr-o faza in alta intr-un
sistem izolat inchis, care consta din doua sau mai multe faze, apare
spontan si se desfasoara pâna când intre faze, in combinatiile date de
presiune si temperatura, se stabileste un echilibru dinamic de faza, in care,
in unitatea de timp, din prima faza trece in cea de a doua acelasi numar de
molecule care trece din a doua in prima faza.
Daca in masa unei singure faze omogene este o repartitie neuniforma
a concentratiei componentilor, apare un proces de difuzie care are tendinta
de uniformizare a concentratiilor.
Difuzia moleculara reprezinta difuzia intr-o singura faza,

determinata de diferenta de concentratii din aceasta faza.
Daca avem doua faze si un component difuzeaza printr-o faza

pâna la interfata si de aici prin cealalta faza, procesul este de transfer
da masa.
Factorul de intensitate pentru transferul de masa este
concentratia.
Procesul apare spontan in conditiile in care valorile numerice ale

factorului de intensitate in diferite parti ale sistemului nu sunt egale sau
daca potentialul termodinamic al sistemului este mai mare decât zero.
Procesul decurge in directia din partea sistemului cu factorul
de intensitate mai mare spre partea sistemului cu factorul de
intensitate mai mic ; in final sistemul ajunge la starea de echilibru
dinamic, când toate partile lui au acelasi factor de intensitate.
O importanta deosebita o au conditiile in care cele dua faze pot sa

coexiste. Existenta fazei date in sistem sau echilibrul fazelor este posibil
numai in conditii anumite prin schimbarea acestor conditii echilibrul
sistemului se distruge, are loc deplasarea fazelor sau trecerea
substantei dintr-o faza in alta.
In functie de numarul gradelor de libertate sistemele pot fi:
-invariante (C=0). Ex.: un sistem cu trei faze si un compoent (cazul punctului
triplu al unei substante) ;
-monovariante (C=1). Ex. : un component si doua faze (se poate modifica fie
temperatura fie presiunea, fara sa dispara vreo faza.
-bivariante (C=2). Ex. : doua componente si doua faze (distilare)  se poate
modifica si presiunea si temperatura fara sa dispara vreo faza.
-multivariante (C>2).
ye
tg=k1

x
Legile difuziei
La echilibru compozitia fazelor ramâne constanta.
Procesele de difuzie decurg numai cu modificarea echilibrului de

faza ; in acest caz componentul care se gaseste repartizat intre faze
trece dintr-o faza in cealalta. In mediul imobil un component dintr-o faza
difuzeaza din zonele cu concentratie mare catre zonele cu concentratie
mai mica. Aceasta se datoreaza neuniformitatii concentratiei si
miscarilor moleculare si reprezinta difuzia moleculara (nu este
provocata de curgere).
Daca exista doua faze in contact direct, dar nemiscbile si nu sunt la

echilibru, componentii vor difuza din prima faza catre suprafata de
separatie,va trece prin interfata si apoi va difuza prin cea de a doua
faza. Acest proces se produce continuu, pâna la stabilirea echilibrului si
se numeste in ansamblu transfer de masa.
Discontinuitatea de la interfata apare deoarece la
echilibru concentratiile in cele doua faze nu sunt
egale. De aceea potentialele sub actiunea carora se
produce transferul de masa nu se sumeaza ca la
transferul de caldura. Se considera ca la suprafata se
stabileste echilibrul, deci pAi si cAi sunt concentratii de
echilibru.
Fiecare faza contine cei doi componenti A si
B. Daca in filmul de gaz exista o diferenta de
concentratie, va aparea difuzia moleculara.
Componentul A va trece prin difuzie moleculara prin
film pâna la interfata unde se solva in lichid si, având
concentratie mai mare la interfata decât decât in masa
fazei lichide, va difuza in filmul de lichid. Dar si
componentul B respecta aceeasi legi, deci va aparea
un curent de contradifuzie a componentului B de la
interfata in faza gazoasa. Plecând componentul B,
componentul A il va dezlocui, deci in film apare un
curent de difuzie convectiva, ca rezultat al
contradifuziei componentului B.
Pentru calculul coeficientilor individuali de transfer de masa s-au stabilit ecuatii
criteriale, folosind similitudinea si analiza dimensionala. Se pleaca de la ecuatia
difuziunii convective, tinând cont si de ecuatia Navier-Stokes si legea lui Fick :
Ecuatia difuziei intr-un mediu in miscare este :

Fenomene caracteristice lichidelor
Chiar dacă unele fenomene se întâlnesc şi în cazul altor stări de

agregarea substanţei, în cazul lichidelor acestea se manifestă într-
un mod caracteristic; de asemenea au un grad de aplicabilitate înalt,
fiind întâlnite în procese biologice.
- Fenomene de transport
Sunt fenomene care apar mai ales în stări de neechilibru, parametri
termodinamici fiind dependenţi de timp, iar neuniformităţile dând
naştere la fluxuri termodinamice.
Difuzia şi sedimentarea
Difuzia este fenomenul de transport corespunzător deplasării

moleculelor între două regiuni în care concentraţiile moleculare ale
acestora sunt diferite în absenţa unor forţe externe. Sensul de
transport este acela de a echilibra concentraţiile moleculare în
cele două regiuni.
Difuzia se explică prin mişcarea de agitaţie termică a

moleculelor, de aceea este cu atât mai intensă cu cât temperatura
este mai mare.
Difuzia are loc pentru orice stare de agregare, inclusiv la gaze, unde
are loc cu o viteză mai mare decât la lichide, cât şi la solide unde
viteza de difuziune este foarte mică, chiar la temperaturi mari
Din punct de vedere matematic difuza poate fi descrisă de legile lui Fick:
 prima lege: Fluxul de difuziune (J = numărul de particule care traversează
unitatea de suprafaţă în unitatea de timp) este proporţional cu gradientul
concentraţiei particulelor (c):
 c
J   D c , în cazul unidimensional J   D (82)
x
Legea este valabilă atunci când gradientul de concentraţie se păstrează
constant în timp (difuzie staţionară). Coeficientul de difuziune (difuzibilitatea) D
este proporţională cu pătratul vitezei particulelor difuzate, care depinde de
temperatură, cu vâscozitatea fluidului şi de dimensiunea liniară a particulelor
difuzate. Pentru particule sferice avem relaţia Einstein–Smoluchowski[24]:
kT
D (83)
6 r
 a doua lege: numită şi ecuaţie de difuzie:
2
c c c
 D 2 c , în cazul unidimensional  D 2 (84)
t t x
Un caz particular de difuzie îl reprezintă osmoza, proces prin care,
în cazul a două soluţii cu concentraţii diferite separate de o membrană
semipermeabilă la molecule mici cum ar fi apa, moleculele permeabile
trec prin membrană din zone cu concentraţie mică spre zone cu
concentraţie mare.
Procesul induce la nivelul membranei o presiune suplimentară, numită

presiune osmotică, care poate duce la ruperea membranei la valori
prea mari. Osmoza este deosebit de importantă în procesele biologice
unde solventul este apa şi este principalul fenomen de transport la
nivelul membranei celulare.
Atunci când deplasarea moleculelor are loc sub acţiunea unor forţe exterioare
fenomenul poartă numele de sedimentare.
Se poate găsi o formă generală pentru ecuaţia sedimentării:
RT   ln f  dc  M F 1 v* 

c 
1  c
c

 dx m
  (85)
unde c este concentraţia componentei care sedimentează, F este forţa externă
ce acţionează asupra unei mase m, f este coeficientul de activitate chimică, M este
masa moleculară, iar v* este volumul parţial molar al componentei.
Forţa externă poate fi forţa de greutate, în care caz sedimentarea are loc
pentru intervale de timp mari; în cele mai multe situaţii este folosită centrifugarea
pentru a obţine forte externe mari, astfel încât timpul de sedimentare să fie redus
substanţial.
Fenomene de suprafaţă:
Tensiunea superficială
Tensiunea superficială este cauzată de atracţia dintre moleculele
lichidului prin intermediul forţelor intermoleculare. În interiorul masei
lichidului, fiecare moleculă este trasă în egală măsură în toate direcţiile
de către moleculele învecinate, ce au ca rezultantă o forţă nulă.
La suprafaţa lichidului, moleculele sunt trase înspre interior de alte

molecule aflate în adâncimea lichidului şi nu atât de intens de
moleculele din mediul învecinat (aer sau un alt lichid).
Astfel, toate moleculele de la suprafaţă sunt supuse unei forţe rezultante

de atracţie moleculară îndreptate spre interior, echilibrată în celălalt
sens doar de rezistenţa la compresie a lichidului, ceea ce înseamnă o
forţă rezultatantă nulă. Există, însă, o forţă ce determină diminuarea
suprafeţei, şi în acest sens, suprafaţa unui lichid se aseamănă cu o
membrană elastică. Astfel, lichidul se adună până când ajunge să aibă
cea mai mică suprafaţă locală posibilă.
Ca rezultat al minimizării ariei, suprafaţa unui lichid va prelua forma
cea mai uniformă pe care o poate avea (demonstraţia matematică a
faptului că formele „uniforme” minimizează aria suprafeţei se bazează
pe ecuaţia Euler–Lagrange). Cum orice curbură a formei suprafeţei
duce la mărirea ariei, va rezulta şi o energie mai mare. În consecinţă,
suprafaţa va împinge înapoi înspre orice curbură în acelaşi fel în care o
minge împinsă la deal va împinge înapoi pentru a-şi mimiza energia
potenţială gravitaţională.
Dintre toate corpurile geometrice, forma sferică posedă, la un volum

determinat, cea mai mică arie. Din acest motiv, schimbarea formei
nesferice a unei mase determinate de lichid într-o formă sferică, atrage
după sine micşorarea ariei suprafeţei de delimitare a lichidului de
mediul înconjurător. Prin urmare, efectul forţelor presiunii moleculare,
sub influenţa cărora lichidul ia forma sferică, este analoagă acţiunii care
ar apărea dacă suprafaţa lichidului ar reprezenta o membrană elastică
ce tinde să se contracte (strângă).
Pentru menţinerea unei membrane întinsă în echilibru static, la marginea ei
trebuie să existe o forţă F, tangentă la suprafaţa lichidului şi normală la marginea
suprafeţei; care se numeşte forţă de tensiune superficială (figura 16).
Figura 16. Modificarea suprafeţei unei pelicule formate pe un cadru dreptunghiular datorită
unei forţe F [5]
Această forţă este direct proporţională cu lungimea 2l a marginii membranei

de lichid (membrana are două feţe) şi cu un coeficient de proporţionalitate, numit
coeficientul de tensiune superficială, reprezentat prin simbolul σ şi care depinde de
natura lichidului. Coeficientul este definit de formula:
F
 (87)
2l
Contactul lichid-solid: adeziunea şi capilaritatea
Cum nici un lichid nu poate exista într-un vid perfect perioade lungi de
timp din cauza evaporării rapide, suprafaţa oricărui lichid este o
interfaţă între acel lichid şi un alt mediu.
Atunci, tensiunea superficială nu este doar o proprietate a lichidului, ci

o proprietate a interfeţei lichidului cu un alt mediu.
Dacă un lichid este într-un recipient, atunci în afara interfeţei lichid/aer

la suprafaţa de sus, există şi o interfaţă între lichid şi pereţii
recipientului.
Tensiunea superficială între lichid şi aer este de regulă mai mare

decât tensiunea superficială de la contactul cu pereţii
recipientului.
Şi acolo unde se întâlnesc două suprafeţe, geometria lor trebuie să fie

în aşa fel ca toate forţele să fie în echilibru.
Metode de măsurare a tensiunii superficiale
Întrucât tensiunea superficială are numeroase efecte, există mai multe

căi de a o măsura. Metoda optimă depinde de natura lichidului măsurat,
de condiţiile în care se măsoară tensiunea şi de stabilitatea suprafeţei la
deformare.
Metoda inelului du Noüy: Metoda tradiţională utilizată pentru măsurarea

tensiunii superficiale sau interfaciale. Proprietăţile suprafeţei legate de
umezire au o influenţă restrânsă asupra acestei tehnici. Se măsoară
forţa maximă exercitată de suprafaţă asupra inelului care este în
echilibru pe suprafaţa unul lichid.
O versiune minimizată a metodei Du Noüy utilizează un ac metalic cu

diametru mic în loc de inel, în combinaţie cu o microbalanţă de mare
sensibilitate pentru măsurarea forţei maxime. Avantajul acestei metode
este acela că se pot măsura volume foarte mici (până la ordinul zecilor
de microlitri) cu foarte mare precizie, fără a trebui să se efectueze
corecţii pentru flotabilitate (pentru un ac cu geometria corectă). În plus,
măsurarea se poate efectua foarte rapid, în minim 20 de secunde.
Metoda plăcilor Wilhelmy: O metodă universală potrivită pentru
măsurarea tensiunii superficiale pe intervale de timp lungi. O placă
verticală de perimetru cunoscut se ataşează la o balanţă, şi se
măsoară forţa datorată umezirii.
Metoda rotaţiei picăturii: Această tehnică este ideală pentru măsurarea

tensiunilor interfaciale mici. Se măsoară diametrul unei picături de lichid
mai uşor aflat într-un alt lichid cu densitatea mai mare în timp ce
ambele se rotesc în interiorul unui tub.
Metoda picăturii: Prin această tehnică se poate măsura tensiunea

superficială chiar la temperaturi şi presiuni ridicate. Geometria unei
picături se analizează optic.
Metoda lui Jaeger: O tehnică de măsurare pentru determinarea

tensiunii superficiale la durate de existenţă mici ale suprafeţelor. Se
măsoară presiunea maximă a unei bule de gaz (aer) suflate printr-un
tub capilar.
Metoda volumului picăturii: O metodă pentru determinarea
tensiunii interfaciale ca funcţie de vârsta interfeţei. Un
lichid cu o densitate este pompat într-un al doilea lichid cu
o densitate diferită şi se măsoară timpul între formarea
picăturilor.
Metoda creşterii în tub capilar: Capătul unui tub capilar

este scufundat într-o soluţie. Înălţimea până la care urcă
soluţia în interiorul tubului capilar este legată de tensiunea
superficială.
Metoda stalagmometrică: O metodă ce constă în

cântărirea şi analizarea unei picături de lichid.
Metoda picăturii legate: O metodă de determinare a

tensiunii superficiale şi a densităţii prin plasarea unei
picături pe un substrat şi măsurarea unghiului de contact.
Coloizi
- Caracteristici generale
În cazul unui lichid pur si chiar în cazul unor soluţii monofazice omogene,
acestea se află într-o singură stare de agregare şi nu conţine
discontinuităţi.
În multe situaţii reale avem de-a face cu sisteme polifazice sau disperse
în care avem un mediu de dispersie (lichid) care e componenta
principală a sistemului şi dispersoizi care sunt faze distincte de
dimensiuni variabile dispersate în mediul de dispersie.
Se numesc coloizi sau sisteme coloidale sistemele disperse

corpusculare, eterogene sau omogene macromoleculare sau
micromoleculare, dar cu o suprafaţă de separaţie apreciabilă.
Coloizii au importanţă deosebită atât în tehnică, cât şi în medicină, un

exemplu de sistem coloidal fiind chiar sângele, principalul fluid din
organismul viu.
Principalele caracteristici ale coloizilor sunt: concentraţia, dimensiunile
(geometrice), masa şi forma particulelor.
Concentraţia particulelor
Pentru număr relativ mic de particule coloidale pe unitatea de volum se
inregistreaza în cele mai multe situaţii manifestări tipice de instabilitate;
coloizii fiind în consecinţă sisteme instabile. Din starea de neechilibru
sau de echilibru instabil coloizii pot fi scoşi prin diferite fenomene cum ar
fi: învechirea, destinderea, relaxarea etc.
Concentraţia particulelor poate fi determinată experimental prin metode

optice (ultramicroscopie) sau prin analiza dispersă care permite şi alte
determinări.
Dimensiunile particulelor din sistemele coloidale le situează la limita
de vizibilitate a microscopului optic simplu, cu valori cuprinse între 1 şi
100 nm.
Aceste dimensiuni sunt determinante pentru caracteristicile sistemului

cum ar fi: culoare, rezistenţă mecanică, presiunea de vapori, şi chiar
unele proprietăţi chimice. Astfel o soluţie de aur coloidal poate fi
albastră sau albastră-violet pentru dimensiuni mari ale particulelor, dar
devine roşie-purpurie când dimensiunile nu depăşesc 10-20 nm.
Modificarea dimensiunilor particulelor coloidale în sensul micşorării

dimensiunilor acestora poate duce la îmbunătăţirea unor caracteristici
(granulaţia fină a cimentului duce la module de rezistenţă mai mari).
Mărimea caracteristică este diametrul mediu al particulelor coloidale

sau inversul acestei mărimi, numit şi grad de dispersie.
Lichide biologice
Apa în organismul viu
Caracteristice organismelor vii, după fiziologul francez Claude Bernard,

sunt două medii distincte: mediul extern şi mediul intern. Indiferent de
modificările ce pot să apară în mediul extern, proprietăţile mediului intern
trebuie menţinute constante în limite foarte strânse. Acest lucru se
realizează printr-un proces complex de mecanisme reglatoare, ce poartă
numele de homeostazie.
Apa este principalul component anorganic al materiei vii (mediul intern),

reprezentând solventul universal al vieţii. În interiorul celulelor apa
asigură mediul corespunzător desfăşurării tuturor proceselor specifice
vieţii:
prin solubilizarea metaboliţilor creează diferenţe de concentraţii de-o
parte şi de alta a membranei celulare permiţând schimburi cu mediul
extracelular;
are rol incontestabil în reglarea temperaturii corpului;
reprezintă un mijloc de transport în aparatul circulator;
participă în calitate de reactant în procesele de hidroliză;
în mediu anaerob funcţionează ca oxidant celular.
Apa intracelulară intră sub formă legată în constituţia diferitelor
structuri celulare şi îndeplineşte, sub formă liberă, rolul de mediu de
dispersie în citoplasmă; reprezintă aproximativ 40% din greutatea
corporală (28 litri la un adult de 70 kg).
Apa extracelulară, repartizată în compartimentele descrise mai sus
sub genericul de mediu intern, reprezintă aproximativ 20% din greutatea
organismului (14 litri la un adult de 70 kg). Acest volum de apă ocupă atât
spaţiul intracelular (interstiţial), cât şi spaţiul intravascular.
Apa din spaţiul interstiţial reprezintă constituentul de bază al plasmei
interstiţiale, mediul cu care celulele ţesuturilor se află în contact direct şi
fără de care viaţa şi reactivitatea celulară nu sunt posibile; reprezintă 16%
din greutatea corporală (11-12 litri la un adult de 70 kg).
Apa extracelulară repartizată în compartimentul intravascular formează
plasma sanguină. Reprezintă aproximativ 4% din greutatea corpului (cca.
2,8 litri la un adult de 70 kg). Prin circulaţia sa constituie sistemul esenţial
de legătură dintre mediul intern şi mediul extern. Tot în compartimentul
extracelular sunt incluse celelalte lichide zise transcelulare: seroase,
sinoviale, umori, secreţii şi reprezintă sub 1% din greutatea corpului (cca.
0,5 litri la adultul de 70 kg).
Conţinutul de apă în organism şi repartiţia acestuia depind de sex, vârstă,
starea de nutriţie a organismului, organul, ţesutul sau sistemul luat în consideraţie.
La sexul feminin conţinutul de apă e mai redus decât la cel masculin, de asemenea
conţinutul de apă scade cu vârsta (figura 21).
4% 4% 5% 4% 4% 3%
7%
11% 11%
15%
Sânge 26% 21%
30%
35% 35%
Spatiul 40%
inter sti tial
45%
50%
Spatiul
intracelular
60%
50% 50%
40%
Substata 30%
uscata 20%
Nou-nascuti Copii peste 2 Adulti sex Adulti sex Adulti sex Adulti sex
ani masculin masculin feminin feminin
normali hiperponderali normali hiperponderali
Figura 21. Repartiţia procentuală a apei în organism în funcţie de vârstă, sex şi conţinut apos
Obezitatea, prin excesul de ţesut gras hidrofob, determină o scădere a
proporţiei de apă în organism. Proporţia de apă în ţesuturile umane este redată în
figura 22.
100%
90%
90%
85%
80% 80%
80% 75% 75%
70% 70%
70%
65%
60%
60%
50%
40%
30%
30%
20%
20%
10%
10%
2%
0%
d enti na
co rd
ficat
plasm a
s. alba
tes. conjunctiv
os
rinichi
piele
tes. adipos
m. stri at
el. fig urate
s. cenu sie
sm alt den tar

Figura 22. Conţinutul procentual de apă în diverse organe şi ţesuturi
Deplasarea apei în organism
În calitate de component fluid principal al organismului, apa se află într-o continuă

deplasare, antrenând odată cu ea micro- sau macromoleculele necesare activităţii
organismului sau rezultând din aceasta. Deplasarea apei, dintr-un compartiment în altul
al mediului intern, realizează unitatea umorală a organismului. Această deplasare
presupune depăşirea unor bariere de permeabilitate, reprezentate de membranele
celulare şi epiteliile ce delimitează compartimentele menţionate.
Mişcarea apei prin aceste bariere este guvernată, în majoritatea cazurilor, de legile
hidrodinamicii. Presiunile hidrostatică, osmotică şi coloidosmotică, dictate de conţinutul
în electroliţi şi substanţe macromoleculare sunt factori ce determină sensul deplasării
apei între diversele compartimente ale organismului.
Este de subliniat faptul că mobilitatea apei variază în funcţie de bariera ce trebuie

traversată. Dacă deplasările la nivel de perete capilar, între plasma sanguină şi cea
interstiţială, se desfăşoară nestânjenit, membranele celulare conferă un oarecare grad
de autonomie compartimentului intracelular.
Modificările echilibrului hidric pot avea fie bilanţ negativ (deshidratare), fie unul pozitiv
(hiperhidratare). În funcţie de compartimentul interesat, deshidratările şi hiperhidratările
pot fi extracelulare, celulare sau globale.
Deshidratările extracelulare sunt legate, de obicei, de pierderea sodiului plasmatic (regim
alimentar cu restricţie sodată, vărsături, diaree, fistule intestinale, transpiraţii profuze,
nefroză, insuficienţa corticosuprarenalei etc.). Reducerea presiunii osmotice favorizează
eliminarea apei din mediul extracelular.
Deshidratările predominant celulare apar în febră şi în retenţiile sodate
(hiperaldosteronism).
Deshidratările globale apar în suprimarea ingestiei de lichide sau eliminările masive de
apă (diabet insipid).
Hiperhidratările extracelulare pot fi normotone (când se reţin simultan apa şi sodiul),
hipotone (când este vorba de o încărcare predominant apoasă) sau hipertone (când
încărcarea este predominant sodată).
Hiperhidratarea celulară este, de obicei, de tip mixt, cuplată cu o deshidratare
extracelulară.
Hiperhidratarea globală are aspectul unei adevărate intoxicaţii cu apă.
Se descriu şi tulburări mixte, cum ar fi, de exemplu, cazul retenţiei sodate, în care
hiperhidratarea extracelulară este cuplată cu o deshidratare celulară. În deficitul sodat,
deshidratarea extracelulară este însoţită frecvent de o hiperhidratare intracelulară.
EMULSII in aplicatii biomedicale
Compoziţie şi structură
Emulsii în două faze
O emulsie, în cea mai simplă formă a sa, se prezintă sub forma unui sistem
bifazic din două lichide nemiscibile, din care unul este dispersat în celălalt sub
forma unor picături microscopice sau submicroscopice.
Cele două faze sunt, în general denumite faza de ulei (o) şi faza apoasă (w)
obţinându-se astfel fie emulsii de tip ulei în apă (o/w), fie emulsii de tip apă în ulei
(w/o). Nomenclatura tradiţională a acestor sisteme plasează întotdeauna la
început faza dispersă.
Prezenţa unui surfactant ca stabilizator evită separarea fazelor şi are
contribuţie majoră la caracteristicile de curgere ale întregului sistem.
Aceasta se datorează efectului surfactantului asupra vascozităţii fazei
continuui, mai curând decât efectelor cauzate prin modificarea
dimensiunilor particulelor sau a concentraţiei fazei interne.
Emulsiile reprezintă un mod eficient de a evita administrarea catre

pacient a unor medicamente cu aspect generator de senzaţii
neplăcute. Pentru a minimiza potenţialul răspuns nefavorabil al
pacientului, uleiurile şi emolienţii care generează o senzaţie neplăcută
de gras se plasează in interiorul unei faze apoase.
Structura unei emulsii este alcătuită dintr-o serie de picături dispersate

într-o fază continuă, cu dimensiuni ale particulelor cuprinse între 1 şi
100 μm.
Surfactantul, care conferă stabilitate emulsiei, este o moleculă cu forma generală
din figura 1, cu un capăt hidrocarbonat nepolar şi unul polar. Există, totuşi, o mare
gamă de materiale care pot fi utilizaţi ca emulgatori, aşa cum se poate observa din
Tabelul 1.
Un emulgator conţine o porţiune hidrofobă şi o porţiune hidrofilă

Surfactantul, care conferă stabilitate emulsiei, este o moleculă cu forma generală
din figura 1, cu un capăt hidrocarbonat nepolar şi unul polar. Există, totuşi, o mare
gamă de materiale care pot fi utilizaţi ca emulgatori, aşa cum se poate observa din
Tabelul 1.
Solubilitatea
Clasa în care poate Solubil în ulei Intermediar Solubil în apă
fi încadrat compusul
Surfactanţi anionici
Esteri Monostearat de
glicerol
Distearat de glicerol
Lanolină
Săpunuri ale
metalelor grele Stearaţi de Zn, Mg, Al
Alcooli Etanol
Cetilalcool Propanol
Colesterol
Fotosfolipide Lecitină
Surfactanţi Esteri ai zahărului Sulfat de lauril

Sulfonaţi uleioşi solubili sodiu
în uleiuri minerale
Surfactanţi neionici
Polimeri Anumiţi polimeri Anumiţi Pectine
solubili în uleiuri copolimeri Cauciucuri
aleatori sau bloc Proteine
Pentru stabilirea tipului de emulsie formată de o mare importanţă este, în afară de
tipul şi concentraţia surfactantului, şi localizarea sa iniţială (în faza apoasă sau
uleioasă). S-a demonstrat că emulsia finală poate avea proprietăţi fizice diferite
pentru diferite distribuţii iniţiale ale surfactantului.
Emulsii multifazice
Când o emulsie este emulsionată într-o fază dispersă suplimentară se formează
o emulsie dublă sau multifazică. O emulsie ulei/apă (o/w) care dispersează
picăturile de apă într-o fază uleioasă continuă este numită emulsie ulei în apă în
ulei (o/w/o). Invers, se poate forma şi o emulsie apă în ulei în apă (w/o/w).
Emulsiile trifazice w/o/w permit realizarea de creme şi loţiuni cu o consistenţă

dorită a fazei apoase prin varierea liberă a raportului între componenţii fazei
interne ulei/apă. Alte posibilităţi implică creşterea solubilităţii compuşilor în
hidrocarburi sau apă şi eliminarea lentă a substantelor active din picăturile
emulsiilor.
Dependent de numărul fazelor apoase şi uleioase este şi necesarul
de energie ce trebuie adăugată sistemului pentru a forma suprafaţa
de separaţie dintre faze. Această energie este cunoscută sub numele
de energie liberă de suprafaţă, sau tensiunea superficială dintre faze.
Un surfactant cu grupări finale polare şi nepolare va fi atras la

interfaţă, obţinându-se o reducere a tensiunii superficiale la interfaţă.
Măsurarea acestei reduceri va furniza informaţii cu privire la

cantitatea de surfactant necesară. În comparaţie cu energia necesară
învingerii forţelor vascoase, energia necesară pentru formarea
emulsiei este mică, dar deosebit de importantă deoare variaţia sa cu
cantitatea de surfactant este o măsură a absorbţiei acestuia la
interfaţă.
Dependent de numărul fazelor apoase şi uleioase este şi necesarul de energie
ce trebuie adăugată sistemului pentru a forma suprafaţa de separaţie dintre
faze. Această energie este cunoscută sub numele de energie liberă de
suprafaţă, sau tensiunea superficială dintre faze.
Un surfactant cu grupări finale polare şi nepolare va fi atras la interfaţă,

obţinându-se o reducere a tensiunii superficiale la interfaţă. Măsurarea acestei
reduceri va furniza informaţii cu privire la cantitatea de surfactant necesară. În
comparaţie cu energia necesară învingerii forţelor vascoase, energia necesară
pentru formarea emulsiei este mică, dar deosebit de importantă deoare variaţia
sa cu cantitatea de surfactant este o măsură a absorbţiei acestuia la interfaţă.
Microemulsii
Dimensiunea particulelor unei emulsii convenţionale este cuprinsă între 1 şi
100 μm. Formarea emulsiilor cu dimensiuni ale particulelor mult mai mici,
cuprinse între 0,01 şi 1 μm, a determinat apariţia unui nou tip de sisteme
cunoscut sub numele de microemulsii.
Microemulsiile sunt, în general, transparente sau translucide deoarece

dimensiunile particulelor sunt mai mici decât un sfert din lungimea de undă a
luminii. De asemenea, ele tind să se formeze spontan, spre deosebire de
macroemulsii.
Formulari tinta
Analizatorul vizual
Ochiul este unul dintre cele mai importante si complex organ al corpului, a
carui anatomie complicata indica multilpe posibilitati de complicatii.
Sistemele de eliberare topice a medicamentelor sunt dificil de utilizat ca
urmare a mecanismelor de protectie a ochiului.
Un sistem de eliberare eficient trebuie sa fie usor de utilizat, comfortabil

pentru pacient si sa mentina concentratia de substanta in ochi la un nivel
care sa asigure efectul terapeutic.
Cerinte vehicol polimeric:

• mucoadeziv
• biocompatibil
• umflare rapida, dar limitata, in contact cu fluidul lacrimal
• eliberare lenta/controlata a activului incorporat
• biodegradabil
Sisteme cu eliberare
controlată oftalmice
Avantajele/dezavantajele formulărilor cu administrare oftalmică
Avantaje Dezavantaje
 Administrare uşoară;  Biodisponibilitate oculară scăzută;
 Metoda cea mai puţin  Durată de acţiune scurtă;
invazivă;  Ineficienţă în tratarea afecţiunilor
 Răspuns pozitiv din partea segmentului posterior;
Picături pacientului;  Toxicitate oculară sau sistemică
datorită concentraţiei crescute sau
instilărilor frecvente;
 Complianţă generală a pacientului
scăzută;
 Eficientă pentru tratarea  Medicamentele administrate nu
afecţiunilor care vizează reuşesc să depăşească barierele
Administrare
segmentul posterior; hemato-oculare;
sistemică
 Efect secundar: toxicitate
sistemică;
 Îmbunătăţesc absorbţia  Injecţiile: eliberarea principiului
medicamentului; activ injectat prezintă o cinetică de
 Transport mult mai sigur al ordinul I şi poate cauza dificultăţi
medicamentului la nivelul legate de toxicitate, în timp ce
segmentului posterior al eficacitatea medicamentului se
globului ocular; poate diminua pe masură ce
 Direcţionarea sistemelor concentraţia medicamentului
transportatoare către un scade;
Injecţii
anumit loc de la nivelul  Injecţiile au un timp de
intravitreale,
ochiului; înjumătăţire scurt (câteva ore) şi
perioculare şi
necesită o administrare repetată;
subconjunctivale
 Efecte secundare: repetabilitatea
injecţiilor poate cauza durere,
discomfort, lacrimare, creşterea
şanselor de infecţie, şi posibilitatea
de detaşare a retinei; o altă
complicaţie majoră este
reprezentată de apariţia
endoftalmitei;
 Determină cresterea timpului  Efecte secundare: inserţia acestor
de înjumătăţire al principiului implanturi este invazivă şi este
activ şi pot contribui la asociată cu complicaţii oculare
minimizarea nivelului (detaşarea retinei şi hemoragii
plasmatic; intravitreale asociate implanturilor
 Îmbunătăţirea complianţei intravitreale);
pacientului;  Implanturile non-biodegradabile
 Stabilizarea medicamentului; necesită intervenţia chirurgicală
Implanturi  Implanturile non- pentru recuperarea dispozitivului
biodegradabile sunt sisteme cu odată ce medicamentul este eliberat
un profil mult mai uşor de (riscul complicaţiilor oculare);
controlat şi cu o perioadă de  Impanturile biodegradabile au un
eliberare mult mai lungă decât final necontrolabil, având un profil
cele biodegradabile; de eliberare impulsiv;
 Implanturile biodegradabile nu
necesită o îndepărtare
ulterioară;
 Stabilizarea medicamentului;  Efecte secundare: riscul
 Creşterea timpului de înjumătăţire a asocierii cu injecţii şi
medicamentului (diminuarea tulburarea umorii
frecvenţei injecţiilor); vitroase;
Microparticule,  Scăderea toxicităţii prin scăderea
nanoparticule şi concentraţiei sistemului datorită
lipozomi volumului limitat;
 Localizarea medicamentului
transportat (celulele RPE);
 Îmbunătăţirea complianţei şi
convenienţei pacientului;
 Transmiterea ţintită către un anumit  Efecte secundare: metodă
loc patologic (toxicitate limitată); invazivă care generează
Încapsularea
 Recuperarea uşoară a implantului complicaţii în urma
celulară
(caracterul reversibil al tratamentului); inserţiei;
 Îmbunătăţirea complianţei pacientului;
 Metoda neinvazivă;  Timp de înjumătăţire
 Poate fi folosită în combinaţie cu alte nesusţinut; necesită
sisteme cu eliberare controlată; administrări repetate;
 Abilitatea de a modela doza  Efecte secundare: dureri
administrată (risc scăzut de toxicitate); uşoare în unele cazuri, dar
 Penetrabilitate bună atât la nivelul fără riscul infecţiilor sau
Iontoforeza segmentului anterior cât şi a celui ulceraţiilor;
posterior al globului ocular;
 Toleranţa pacientului;
 Tratarea separată a afecţiunilor de la
nivelul segmentului posterior al
globului ocular prin transportul unei
categorii largi de medicamente şi gene;
UNGUENTE
Unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide destinate aplicărilor pe
piele sau mucoase, în scop terapeutic sau de protectie; sunt constituite
din excipieni (baze de unguent), în care se pot încorpora substanele active.
Din punct de vedere al proprietătilor fizico-chimice unguentele sunt geluri

plastice.
Această structură este necesară pentru a permite forma constantă de

ambalare, depozitare, precum si la locul aplicării. În acelasi timp, unguentele
trebuie să fie plastice pentru a-si putea schimba forma la exercitarea unor
forte mecanice (ungere, apăsare, forfecare), în acest fel putându-se aplica
în mod corespunzător pe tegument.
Caracterul de gel este legat si de proprietatea tixotropă a unguentelor.

Unguentele prezintă capacitate de aderare diferită pe suprafete, acestea
rămânând un anumit timp, fără să curgă, pe tegumentul pe care au fost
aplicate. Această proprietate se datorează structurii solide a gelului care
constituie un schelet lax datorită, în special, legăturilor Van der Waals si de
hidrogen care se stabilesc.
Din structura de gel a unguentelor se pot deduce proprietăile reologice prin

care se caracterizează si care indică variaiile de formă pe care le pot suferi
corpurile sub actiunea unor forte.
Pentru modificarea vâscozitătii, forta si viteza de forfecare trebuie să atingă o

anumită limită denumită limită de fluiditate.
După depăsirea acestei limite curgerea va deveni pseudoplastică, valoarea
vâscozitătii va descreste treptat, putând ajunge direct proportională cu viteza
de forfecare.
Vâscozitatea stabilită în această situatie poartă denumirea de vâscozitate de

echilibru, a cărei rezultantă va avea un efect de desfacere a structurii spatiale,
adică reodestructia.
CLASIFICAREA UNGUENTELOR
Unguentele pot fi clasificate după diverse criterii, unele

legate de caracteristicile dermatologice si farmaceutice,
altele, după criterii tehnologice.
Dermatologii clasifică unguentele după:

• activitatea terapeutică,
• locul de aplicare si
• după capacitatea de pătrundere.
După sistemul de dispersie si modul de preparare:
• unguente solutii, preparate din substane

medicamentoase dispersate molecular în baze de
unguent;
• unguente suspensii, la care faza dispersată este

constituită din pulberi insolubile.
Dacă cantitatea de pulberi depăseste 25% din masa totală
a unguentului, acestea vor fi denumite paste;
• unguente emulsii, constituite din două faze nemiscibile:

o fază apoasă si una uleioasă, care pot forma ambele
tipuri de emulsii.
Când faza apoasă depăseste 10%, ele sunt denumite
creme.
CONTROLUL CALITĂTII UNGUENTELOR
Caracteristica majoră a tuturor unguentelor este de a fi un gel plastic

care să prezinte următoarele condiii de calitate:
•să-si păstreze consistenta semisolidă si să se înmoaie la temperatura

corpului fără să adere la piele sau să curgă (proprietăi reologice).
Valorile reologice prezintă avantajul că înlocuiesc termenii echivoci
folositi în farmacopee pentru caracterizarea consistenei unguentelor
(ex. preparat de consistenă moale, semisolid, vâscos, solid care se
înmoaie la temperatura corpului etc.).
Metodele de determinare a indicilor reologici necesită aparate si
dispozitive speciale (vâscozimetre). Se urmăreste:
- vâscozitatea de structură,
- banda de histereză, gradul de penetrare,
- determinarea consistenei si
- gradul de întindere al unguentelor.
• să prezinte omogenitate: aceasta este o conditie obligatorie cerută de

toate farmacopeele.
Formulari bioadezive lichide
Lichide vascoase: Lichidele vascoase contin polimeri bioadezivi

(carboximetil celuloza) si pot fi utilizate pentru protectia
membranei mucoasei de deprecieri si iritatii. Pot fi utilizate pentru
eliberare de medicament la site-uri specifice.
Exemplu: lacrimile artificiale, solutii carbomer pentru tratarea
ochilor uscati.
Lichide care pot forma gel: sunt formulari administrate ca lichide,

dar isi modifica forma ca raspuns la conditiile de mediu
(temperatura si pH). Astfel de formulari sunt utilizat pentru
eliberarea controlata a mediamentelor la nivelui ochilor, geluri
pentru ingineria tisulara cartilaj, piele, pansamente.
Formulari bioadezive semi-solide
Geluri : Polimeri bioadezivi capabili sa formeze geluri – poli (acid

acrilic) care adera la suprafata mucoasei si formeaza reticulari.
Aplicatii: oculare, cavitatea orala, iginerie tisulară.
Avantaj- capacitatea de a forma un contact strans cu membran si
eliberarea rapida a medicamentului doar la site-ul de absorbtie.
Filme: Filmele bioadezive sunt flexibile si pot fi utilizate pentru

eliberarea directa a medicamentelr la site-ul de aplicare. Filmele
formeaza un contact strans cu membrana si pot elibera o doza
constanta de medicament la site-ul de absorbtie.
Exemplu:Zilactin® -utilizat in tratarea ulcerelor.
HEMOREOLOGIA
Hemoreologia studiaza curgerea si caracteristicile de deformare ale sangelui si
elementelor sale figurate (globule rosii, globule albe, plachete). Sangele este o
suspensie bifazica formata din elemente (hematii, leucocite, plachete) suspendate intr-o
solutie apoasa consituita din molecule organice, proteine si saruri, numita plasma.
Vascozitatea aparanta a sangelui depinde de fortele de forfecare existente (sangele

este un fluid nenewtonian) si este determinata de hematocrit, vascozitatea plasmei,
agregarea si proprietatile mecanice ale hematiilor. Hematiile sunt deformabile si
aceasta proprietate fizica contribuie semnificativ la comportamentul la curgere al
sangelui atat in vasele mari cat si in microcirculatie.
Tendinta hematiilor de a suferii aglomerari reversibile este un factor determinat al

vascozitatii aparente intrucat marimea agregatelor este invers proportionala cu
magnitudinea fortelor de forfecare. Agregarea hematiilor afecteaza si fluiditatea
sangelui in vivo in special in regiunile de forfecare redusa ale sistemului circulator.
Sangele este o suspensie cu caracter nenewtonian pseudoplastic, in timp ce plasma

are un comportament newtonian. Mai mult, pe baza comportamentului hematiilor la
forfecare ca fiind de tip lichid, sangele poate fi considerat ca o emulsie lichid-lichid.
Reologia sangelui a fost apreciata ca fiind afectata in diverse procese
fiziopatologice:
(1) alterarea hematocritului contribuie semnificativ la variatii hemoreologice in boli
si in determinate conditii fiziologice extreme;
(2) deformabilitatea hematiilor este sensibila la homeostasia locala si generala,
cand deformabilitatea este afectata prin alterarea proprietatilor si interactiunilor
proteinelor structurale membranare, raportul dintre aria suprefetei membranare
si volumul celular, morfología celulara si vascozitatea citoplasmatica. Aceste
alterari pot fi rezultatul anomaliilor genetice ori pot fi induse prin factori precum
metabolism tisular local anormal, stres oxidativ, leucocite actívate;
(3) agregarea hematiilor este determinata in general de compozitia proteica a
plasmei si proprietatile de suprafata ale hematiilor, cand cresterea concentratiei
plasmatice a reactantilor de faza acuta in bolile inflamatorii constituie cauza cea
mai frecventa a agregarii hematiilor.
Mai mult, tendinta de agregare a hematiilor poate fi modificata prin alterarea
proprietatilor de suprafata ale acestora din cauza imbatranirii lor, prezenta radicalilor
liberi, enzimelor proteolitice. Afectarea fluiditatii sangelui poate afecta in mod
semnificativ perfuzia tisulara cu consecinte asupra deteriorarii functionale, in special
daca procesul patologic afecteaza inclusiv proprietatile vasculare.
SANGELE
- Proprietăţi fizico-chimice:
culoare, densitate, temperatură, vâscozitate, pH etc., a căror constanţă
reprezintă adesea una dintre condiţiile de menţinere a homeostaziei.
Culoarea. Culoarea sângelui îi este conferită de prezenţa pigmentului

hemoglobină din hematii. Culoarea hemoglobinei variază în funcţie de
starea sa chimică. La nivelul arterelor, unde hemoglobina este saturată
cu oxigen 100% (19,5 volume O2%), predominanţa oxihemoglobinei
determină culoarea roşie aprinsă a sângelui. În teritoriul venos, unde
saturaţia în O2 abia atinge 60% din capacitatea de fixare a
hemoglobinei (12,5-14%), cantitatea mare de hemoglobină redusă
conferă culoarea roşie închisă sângelui venos. Diferenţele de saturaţie
în oxigen explică de altfel şi diferenţele de culoare dintre sângele din
zonele cu circulaţie activă şi sângele zonelor cu circulaţie lentă, cu
grad redus de oxigenare.
Densitatea.
Densitatea sângelui depinde de cantitatea şi densitatea substanţelor solvite, precum şi
de numărul de elemente figurate. Pentru determinarea densităţii sângelui se utilizează o
serie de metode densitometrice.
Valorile normale ale densităţii relative a sângelui total, relativ la densitatea apei distilate,
sunt de 1,061 la bărbaţi şi 1,057 la femei, faţă de 1,027 pentru plasmă. Variaţiile
densităţii sângelui pot apărea atât în condiţii fiziologice, cât şi în condiţii patologice.
Variaţii fiziologice apar în cursul ingestiei sau pierderii de lichide. Este de remarcat că,
din acest punct de vedere, copiii prezintă o labilitate deosebită, capacitatea for de
compensare a acestor variaţii fiind în general redusă.
Variaţii patologice: scăderi ale densităţii sângelui pot apărea în cursul hipoproteinemiilor
la bolnavii hepatici, de pierderile prin filtrul glomerular deteriorat la bolnavii renali, de
reducerea aportului alimentar în foamea prelungită. Scăderi similare pot apărea şi prin
reducerea numărului de elemente figurate, ca în cazul anemiilor. Creşteri ale densităţii
sângelui pot apărea prin hiperproteinemie în cazul mielomului multiplu, prin creşterea
numărului de elemente figurate în cazul poliglobuliilor, în deshidratările de diverse cauze
(vărsături, diaree, transpiraţii profuze).
Presiunea osmotică şi coloidosmotică.
În condiţiile unei membrane semipermeabile ce separă două soluţii

de concentraţii diferite, presiunea osmotică este forţa pe unitate de
suprafaţă care, aplicată de partea cu concentraţie crescută a
membranei, este suficientă pentru a împiedica difuzarea apei dinspre
soluţia slab concentrată, spre acea parte. Valoarea presiunii osmotice
a sângelui este condiţionată de concentraţia substanţelor difuzibile din
plasmă, fie ele disociabile (Na+, K+, Ca2+ etc.) sau nu (glucoza). În
condiţii normale, presiunea osmotică este determinată în majoritate
(93%) de concentraţia sodiului.
Presiunea coloidosmotică (oncotică) se poate defini ca presiunea

osmotică conferită sângelui de proteinele din plasmă. Ceea ce
caracterizează acest parametru fizic în cazul sângelui este faptul că,
pe când substanţele difuzibile pot traverse endoteliul capilar permiţând
echilibrarea diferenţelor de presiune, în cazul proteinelor nedifuzibile
echilibrarea unei diferenţe de presiune între cele două compartimente
nu poate avea loc decât prin circulaţia apei.
Valoarea presiunii osmotice se exprimă în osmoli/litru sau mai
frecvent în miliosmoli/litru.
Un miliosmol reprezintă produsul dintre concentraţia

milimolară a substanţei solvite şi plasmă şi numărul de particule
pe care această substanţă le eliberează prin disociere în soluţie
apoasă.
Această exprimare subliniază faptul că presiunea osmotică a unei
soluţii este condiţionată nu atât de concentraţia şi greutatea moleculară
a substanţei, cât şi de numărul de molecule. Din această cauză, în
cazul sângelui, presiunea osmotică este determinată în primul rând de
clorura de sodiu şi nu de glucoză, cu toate că prima se află în
concentraţie mult mai redusă.
In condiţii normale, presiunea osmotică a sângelui atinge valori de
cca. 285 mOsm/l, ceea ce ar corespunde unui punct crioscopic de -
0,56°C sau unei presiuni de 6,7 atmosfere. Valoarea normală a
presiunii oncotice a plasmei este de 300-400 mm apă sau 25-28
mmHg.
- Echilibrul acido-bazic al sângelui
Prin noţiunea de pH se exprimă cantitativ aciditatea (bazicitatea) unei
substanţe, prin concentraţia ionilor hidroniu [H3O]+ sau a ionilor de hidrogen H+.
Matematic pentru definirea pH-ului se foloseşte scara logaritmică la reprezentarea
activităţii ionului de hidrogen în soluţie:
pH   log CH 
unde CH reprezintă activitatea ionilor de H+.


Soluţiile neutre au valoarea pH-ului egală cu 7, cele acide sub 7, iar cele
bazice peste 7. În cazul plasmei pH-ul este 7,4 cu variaţii între 7,30 şi 7,42, ceea ce
corespunde unei uşoare alcalinităţi; pH-ul intracelular este mai apropiat de
normalitate, variind între 7,0 şi 7,2. Menţinerea pH-ului sanguin este de o
importanţă deosebită pentru organism, având în vedere faptul că în cursul
metabolismului rezultă mari cantităţi de H+ ce tind să reducă pH-ul sub limitele
foarte strânse în care el este compatibil cu desfăşurarea normală a proceselor vitale.
Componentele sângelui
Plasma sanguină
Plasma sanguină este un lichid gălbui, care conţine 90% apă şi 10%
reziduu uscat, constituit din substanţe organice în proporţie de 9% şi
substanţe minerale în proporţie de 1%. Substanţele organice sunt
reprezentate prin:
proteine care îndeplinesc următoarele roluri:
- controlează schimburile hidrice intre diferitele sectoare ale
organismului;
- transportă diferiţi ioni (Ca2+, Cl-, Cu2+, Zn2+ etc.) sau substanţe
(hormoni, vitamine, colesterol, produşi de catabolism);
- au rol de sistem tampon în vederea menţinerii echilibrului acido-bazic
al sângelui;
- asigura vâscozitatea sanguină;
- constituie rezerva de proteine a întregului organism;
- participă la apărarea antiinfecţioasă prin anticorpii specifici;
- îndeplinesc rol de factori ai coagulării sângelui etc.;
lipide: acizi grad liberi, colesterol, lecitine;
glucide: glucoză şi alte monozaharide;
acid lactic, acid piruvic.
Dimensiune. Hematiile suspendate în plasmă au un diametru de 7,5-8,3 µm,
care scade odată cu înaintarea în vârstă a celulei. Grosimea atinge valori de cca. 1,7
µm, iar volumul eritrocitar prezintă valori de 87±5 µm3. Suprafaţa unei hematii
este de 125-145 µm2, ceea ce corespunde, pentru totalul hematiilor circulante, unei
suprafeţe de 2 500 m2 afectate proceselor de schimb gazos. În condiţii patologice
pot apărea hematii de dimensiuni anormale, cum ar fi macrocitele, microcitele etc.
Culoare. Privite la microscopul obişnuit, hematiile suspendate au o culoare
roşie-portocalie, determinată de prezenta hemoglobinei. Zona centrală este mai
palidă, datorită grosimii reduse a celulei. La microscopul cu contrast de fază ele
apar gălbui, cu o uşoară nuanţă de roşu brun.
Culoarea roşie-portocalie aprinsă este caracteristică oxihemoglobinei din
sângele arterial. Carbohemoglobina şi hemoglobina redusă din sângele venos au o
culoare mai închisă. Carboxihemoglobina ce apare în intoxicaţiile cu oxid de
carbon are o culoare roşie deschisă, în timp ce methemoglobina este roşie brună.
Structura hematiei. Element celular anucleat, hematia este formată
dintr-o membrană şi un conţinut. Membrana hematică este o
formaţiune bistratificată, formată din particule proteice de 80-100 Å,
înglobate intr-o masă lipidică. Suprafaţa externă prezintă numeroase
microextruzii fine - la hematiile tinere, şi mult dezvoltate - la hematiile
în curs de îmbătrânire. Suprafaţa internă prezintă numeroase
particule de 70-200 Å (cca. 500/µm2), precum şi filamente cu
diametrul de 100 Å orientate spre citoplasmă, formând reţeaua
internă numită stromă globulară, în ochiurile căreia se aşează
hemoglobina sub forma unor particule cu diametrul de 65 Å, mai
concentrate la periferie.
Numărul de hematii. În condiţii normale, numărul de hematii atinge

la bărbat la cifre de 5100000±500000/mm3 sânge, în timp ce la
femeie variază în jurul valorii de 4600000±500000/mm3 sânge. Rolul
esenţial al hematiilor în transportul de oxigen către ţesuturi justifică
atenţia deosebită ce se acordă variaţiilor acestor constante.
Creşterile numărului de hematii pot fi de natură fiziologică sau
patologică. La vârstele tinere, caracterizate printr-un consum exagerat
datorită proceselor de creştere, numărul de hematii depăşeşte valorile
de mai sus. În aceeaşi categorie, a variaţiilor normale, intră şi valorile
mari întâlnite la sexul masculin. Viaţa la altitudine, în condiţiile unei
reduceri a presiunii parţiale a O2 atmosferic, determină poliglobulia de
altitudine. Poliglobulii de tip funcţional pot apărea şi în urma efortului
fizic, prin hemoconcentraţie, în emoţii, în stările de deshidratare.
Poliglobulii patologice apar frecvent în bolile însoţite de hipoxie tisulară,
cum ar fi insuficienţa cardiacă, tuberculoza pulmonară etc.
Scăderile numărului de hematii pot apărea, de asemenea, în condiţii

fiziologice sau patologice. Scăderile fiziologice ale numărului de hematii
pot apărea prin hemodiluţie în situaţia unei ingestii exagerate de apă
sau la persoane ce muncesc în condiţii de presiune atmosferică
crescută (hiperbarism), cum ar fi minerii, scafandrii. Scăderile patologice
ale numărului de hematii sunt extrem de frecvente în clinica medicală.
Ele pot fi de diverse cauze (hemoragii, icter hemolitic, anemii prin deficit
de formare).
Viteza de sedimentare (VSH). Dacă o cantitate de sânge devenit
necoagulabil prin recoltare pe soluţie de citrat de sodiu este lăsată în
repaus, la partea inferioară a vasului se sedimentează elementele
figurate cu o viteză ce poate fi determinată prin măsurători la intervale
precise. Determinarea vitezei de sedimentare s-a răspândit ca test
clinic abia în 1924, când Westergreen a standardizat metoda de
determinare, ce-i poartă numele.
Metoda de determinare: sângele venos (0,8 ml) se recoltează în 0,2

ml soluţie 3,8g% citrat de sodiu. Se aspiră amestecul într-un tub
Westergreen standard (lungime: 30 cm; diametru intern: 2,5 mm), până
la diviziunea 200 mm. Tubul se lasă în poziţie verticală şi se citeşte
nivelul de separare la o oră şi la două ore. (Valori normale: 1-3 mm/oră
la bărbaţi; 4-7 mm/oră la femei.)
Funcţia de transport a eritrocitului: prin hemoglobina conţinută,
eritrocitul transportă O2 necesar şi o parte din bioxidul de carbon rezultat
din arderile tisulare. Oxigenul este transportat sub formă de
oxihemoglobină. Un gram de hemoglobină poate fixa 1,34 cm3 oxigen.
Cele 16 grame de hemoglobină conţinute în 100 cm3 sânge pot
transporta 20,5 cm3 oxigen. Bioxidul de carbon este transportat sub
forma carbonatului de hemoglobină. Intoxicaţiile cu substanţe oxidante
(nitriţi, nitraţi) sau CO afectează această capacitate de transport,
determinând apariţia unor compuşi stabili ai hemoglobinei cu oxigenul
atomic (methemoglobina) sau oxidul de carbon (carboxihemoglobina).
Leucocitele
Leucocitele sunt, în general, celule circulante implicate în apărarea organismului şi care,

aflându-se în sânge sau în limfă, nu conţin hemoglobină.
Ca structură sunt celule cu membrană subţire şi elastică, citoplasmă şi un nucleu; sunt
clasificate după forma nucleului şi prezenţa granulaţiilor citoplasmatice în leucocite
polinucleare sau granulocite şi mononucleare sau agranulocite. După afinitatea
granulaţiilor citoplasmatice faţă de coloranţi, granulocitele polinucleare pot fi: neutrofile
(afinitate pentru coloranţi neutri), eozinofile (afinitate pentru coloranţi acizi) şi bazofile
(afinitate pentru coloranţi bazici). Agranulocitele mononucleare sunt reprezentate prin
limfocite şi monocite.
Durata vieţii variază de la câteva ore până la câţiva ani, după care sunt distruse prin
hemoliză.
Dimensiunile leucocitelor sunt cuprinse în intervalul 6-20 µm. Cele mai mici sunt
limfocitele (6-10 µm), cele mai mari sunt monocitele (16-20 µm).
Numărul mediu de leucocite pentru adulţi este 4000-8000/mm3 cu tendinţe de scădere a
acestei medii în ultimii ani. În sângele nou-născuţilor există 12000-20000/mm3, iar la
sugari 9000-12000/mm3.
Funcţia principală a leucocitelor este de a participa la apărarea antiinfecţioasă a
organismului, prin diverse mecanisme.
Trombocitele
Trombocitele sau plachetele sanguine fragmente celulare provenite din megacariocite (celule
mari formate în măduva osoasă care se fragmentează în momentul descărcării lor în circulaţia
sanguină); conţin factorii trombocitari ai coagulării.
Durata vieţii trombocitelor este de 7 zile; dimensiunile lor fiind de 2-4 µm.
Numărul mediu este de 150000-300000/mm3.
Principala funcţie este de a participa la coagularea sângelui datorită conţinutului de factori ai
coagulării, precum şi a unor substanţe biologice active: serotonină, histamină, adrenalină; au de a
adera la suprafeţe rugoase (cum ar fi peretele vasculacapacitatea r lezat).
Hemostaza fiziologică cuprinde ansamblul mecanismelor fiziologice prin care se realizează

oprirea hemoragiei interne sau externe, în următoarele etape:
• etapa vasculoplachetară determină oprirea sângerării;
• etapa plasmatică determină coagularea sângelui prin următoarele reacţii: tromboplastina şi
ionii de calciu reacţionează cu prototrombina din ficat cu eliberare de trombină activă; aceasta
împreună cu fibrinogenul solubil plasmatic formează fibrina insolubilă (cheagul de sânge).
• etapa trombodinamică determină retracţia şi descompunerea cheagului, urmată de reluarea
circulaţiei.
Creşterea valorilor apare în poliglobulie, cancer, artrita reumatoidă, ciroză, traumatisme.
Scăderea valorilor apare în afecţiunile hepatice, anemia hemolitică, anemia pernicioasă,
purpura trombocitopenică idiopatică, lupus sistemic eritematos.
Circulaţia sângelui poate fi caracterizată de anumite mărimi din care:
Pulsul cardiac este numărul de bătăi ale inimii pe minut , în mod

obişnuit se măsoară în bmp (bătăi pe minut). Poate să varieze în
funcţie de nevoile organismului (somn, exerciţiu fizic intens, etc.).
Valoarea pulsului în condiţii de repaus la adultul normal este de 60-80
bpm, cu valori mai mari în cazul copiilor, şi valori mai mici în cazul
vârstnicilor.
Pusul se poate măsura direct prin presarea unor artere de osul
învecinat la nivelul încheieturii mâinii, la nivelul gâtului, etc.
Valori diferite se regăsesc în tahicardie (> 100 bpm), bradicardie (< 60
bpm), aritmie cardiacă sau palpitaţii (dereglări de scurtă perioadă ale
pulsului cardiac).
Presiunea medie se calculează ponderat (60% din presiunea diastolică
plus 40% din presiunea sistolică). De asemenea se mai poate calcula
presiunea pulsului ca diferenţa dintre presiunea sistolică şi cea diastolică.
Variaţiile de la valorile normale ale presiunii arteriale se referă ca
hipertensiune, respectiv hipotensiune; de regulă ele trebuiesc privite ca
dereglări fiziologice şi nu ca boli decât in cazul asocierii cu alte rezultate
anormale ale investigaţiilor.
Presiunea scade la nivelul arteriolelor şi capilarelor până la 35 mmHg,
ajungând la nivelul venelor la valori apropiate de 0.
Debitul sanguin reprezintă cantitatea de sânge ce trece printr-un anumit

punct al sistemului circulator într-o perioadă dată de timp. Debitul
circulator global se numeşte şi debit cardiac şi este egal cu 5000 ml/min
pentru un adult aflat în repaus.
Complianţa (capacitanţa) vasculară măsoară cantitatea de sânge care

poate fi depozitată într-o anumită parte a circulaţiei pentru fiecare mmHg
de creştere a presiunii. Pentru vene complianţa este de aproximativ 24 ori
mai mare decât pentru artere, ceea ce duce la proporţia mare de sânge
conţinut în vene.
Substituienţi de plasma
Necesitatea apariţiei şi dezvoltării unor substanţe care să înlocuiască plasma a fost şi

este motivată de o realitate fiziopatologică: într-o hemoragie exitus-ul apare în primul rând
datorită pierderii fluidului intravascular. Scăderea numărului de hematii poate fi mică când
survine exitus-ul, sau chiar la scăderi mari organismul uman sau animal supravieţuieşte
dacă există o cantitate adecvată de fluid intravasular şi se asigură o oxigenare de 100%.
Această realitate fiziologică şi fiziopatologică, după care în cursul exsangvinizări

moartea apare înainte ca hematiile să scadă sub nivelul necesar vieţii, a constituit
principala motivaţie a căutărilor de înlocuitori de plasmă, dintre care cei coloidali sunt în
centrul atenţiei cercetătorilor şi clinicienilor de cele mai diverse preocupări şi specialităţi
medicale şi paramedicale.
O asemenea soluţie coloidală are ca principală caracteristică faptul că, asemenea

proteinelor plasmatice, se opune extravazării fluidului perfuzat în vase. O soluţie coloidală
care înlocuieşte plasma are o durată de viaţă intravasculară mai mare sau mai mică.
Caracteristicile fizico-chimice ale substanţei care formează soluţia coloidală dictează în
primul rând modalitatea şi viteza cu care soluţia înlocuitoare de plasmă părăseşte sectorul
intravascular petru a ajunge în ţesuturi.
În 1916-1917 Bayliss şi Hurwitz publică folosirea cu succes a gumei
saline (soluţie 6% - soluţie coloidală de acacia) în hemoragie. Această
soluţie a fost utilizată destul de intens de către serviciile medicale britanice
şi americane în timpul primului război mondial.
Hogan, Fischer (1912,1915) comunică primele utilizări clinice ale

soluţiilor de gelatină care ulterior, din cauza pericolului de contaminare cu
spori de tetanos şi antrax, au fost abandonate.
Cel de al II- lea război mondial, prin patologia traumatică complexă şi

extrem de mare, a constituit un nou imbold pentru căutarea şi găsirea de
soluţii coloidale capabile să înlocuiască sângele necesar transfuziei
Serviciul medical german a utilizat pe scară largă Periston- ul, produs

tip polivinilpirolidonă (Weese şi Hecht – 1943,1944) care posedă
proprietăţi coloidosmotice asemănătoare plasmei. Soluţia iniţială de 4%
cu Mw= 50000 (ca şi la produsul francez cu totul similar Subtosan), a fost
înlocuită mai târziu cu o alta cu Mw = 25000, în scopul reducerii pericolului
de stocaj în organism. A apărut un produs cu Mw 12600, dar care a avut o
viaţă extrem de scurtă
În anii celui de-al II-lea război mondial, dar de data aceastaîn Suedia
(1945), doi cercetători Gronwald şi Ingelmann, au introdus în practica
clinică dextranul, care în anii de după război şi până în prezent a cunoscut
o utilizare extensivă şi intensivă. Este un polimer de glucoză produs prin
acţiunea enzimatică a unei bacterii: Leuconostoc mesenteroides. La
început s-au folosit preparate cu Mw mare (70000, 120000 – Macrodex,
Dextran 70) cărora li s-a reproşat o frecvenţă mare de reacţii alergice şi
tulburări ale hemostazei pe care le-ar putea produce. În ultimii 15 ani s-a
impus în practica medicală dextranul cu Mw mic (40000 – Rheomacrodex,
Dextran 40), în special prin aşa-zisele proprietăţi anti-sludge.
Anii de după război au constituit o a doua viaţă pentru preparatele de

gelatină modificate chimic, care se folosesc în prezent pe o scară largă.
Cele trei mari grupe de preparate de gelatină – Haemaccel- Hoechst
(gelatină cu legături de uree), Plasmagel sau Phyziogel – SRK (gelatină
fluidă modificată), Gelifundol – Biotest (oxypoligelatină) – s-au impus în
prin lipsa lor de antigenitate, toleranţa foarte bună şi eliminarea relativ
rapidă din organism.
Principala indicaţie a folosirii substituienţilor de plasmă este
hemoragia sau, rar hipovolemia, problema prncipală în această privinţă
fiind în ce măsură volumul sangvin poate fi reînlocuit cu o soluţie de
hematii.
Intervin ca factori de condiţionare cu mai mare sau mai mică

importanţă: amploarea şi rapiditatea hemoragiei, condiţia fiziologică a
organismului în momentul sângerării, rapiditatea cu care se intervine în
oprirea hemoragiei.
Hemoragia înseamnă pierdere de hematii transportatoare de O2 şi

CO2 şi de plasmă şi ca atare terapeutica trebuie să se adreseze acestor
două componente, scopul principal fiind asigurarea ţesuturilor cu o
cantitate adecvată de oxigen. În momentul apariţiei de şoc hemoragic
problem capătă un aspect grav, deoarece în unele stadii sau forme chiar
reînlocuirea totală a cantităţii de sânge nu împiedică evoluţia spre exitus.
Folosirea înlocuitorilor coloidali de plasmă, în hemoragii cu sau fără
şoc hemoragic trebuie văzută ca având mai multe componente de care
trebuie ţinut cont şi care trebuie discutate de la caz la caz:
 În orice hemoragie trebuie luată în considerare folosirea iniţială a

unui înlocuitor coloidal de plasmă, scopul fiind de a asista mecanismele
spontane de reglare ale organismului ce apar în asemenea situaţii şi în
felul acesta să se prevină apariţia şocului hemoragic.
 În ce măsură folosirea numai de înlocuitori coloidali de plasmă

poate fi eficientă şi înlocui transfuzia, pentru evitarea pericolelor şi
neajunsurilor ei.
Este acceptat că transfuzia de sânge rămâne reînlocuirea optimă de volum în
caz de hemoragie, dar aceasta în anumite limite care constituie în acelaşi timp şi
motivarea iniţială a folosirii soluţiior fără hematii în pierderile de sânge; limitele sunt
reprezentate de o serie de efecte secundare şi nedorite care însoţesc transfuzia de
sânge:
 Riscul transmiterii de hepatită virală; frecvenţa hepatitelor post transfuzionale
este de 14,5%, variind între 10% după o singură transfuzie şi 30% după mai multe
transfuzii; mortalitatea în hepatitele post transfuzionale este de 1-12%.
 2% din sângele conservat este contaminat bacterian.
 Hematiile transfuzate au o durată de viaţă scurtă (34 zile half life) care în mod
obişnuit poate fi şi mai mult scurtată ca urmare a diverselor procese imunologice ce
nu pot fi determinate prin metode de rutină.
 În caz de transfuzie masivă apare pericolul intoxicaţiei cu citrat, K+, a acidozei
metabolice şi a unor tulburări de coagulare (scăderea numărului de trombocite, factorii
V şi VIII).
 În stări cu flux sangvin redus microcirculaţia poate fi afectată nedorit de către
resturile celulare şi proteinele modificate din sângele conservat.
 În unele cazuri componentele plasmatice părăsesc sistemul vascular în jur de o
oră.
 Mortalitatea legată de transfuzia de sânge variază între 0,1-1%.
Limitele reînlocuirii volumului pierdut cu ajutorul soluţiilor fără hematii
sunt condiţionate de doi factori:
• Deficitul de Hb, care este valabil pentru toţi coloizii fără hematii;
• Efectele secundare potenţiale ale coloizilor artificiali, consideraţi în
mod necesar separaţi.
Premisele obligatorii pentru un efect iniţial adecvat în cazul coloizior

artificiali sunt constituite de o activitate oncotică şi mărime moleculară
suficientă şi sunt îndeplinite de preparatele de gelatină şi dextrani
accesibile comercial. După restabilirea mai mult sau mai puţin adecvată
a debitului cardiac, ca urmare a administrării acestor coloizi şi a prevenirii
şocului sever, sau a scoaterii pacientului din această stare, apare
problema perioadei ‘punte’, ce poate fi mai lungă sau mai scurtă.
Problema este cauzată de pericolul supraîncărcării circulatorii prin
administrarea, în al doilea timp terapeutic, a sângelui. În timpul
transfuziilor de sânge apare o creştere a volumului circulant, proporţional
cu efectul de volum intravascular al coloizilor folosiţi iniţial. La tineri şi
sănătoşi acest risc este mic, dar la bătrâni şi la cei cu rezervă rezervă
cardiacă redusă, pericolul nu este de neglijat.
Folosirea coloizilor artificiali prezintă o dublă importanţă din punct de
vedere clinic:
 Înlocuiesc folosirea sângelui sau a derivatelor de plasmă, acolo unde

acestea nu pot fi utilizate.
 Posedă o serie de avantaje faţă de sîngele conservat sau soluţiile

cristaloide şi ca atare este de preferat utilizarea lor; un asemenea avantaj
este conferit de proprietăţile reologice şi efectul lor anti-sludge,
comparativ cu sângele conservat.
Ca urmare a acestor două mari categorii de fapte importanţa clinică a

coloizior artificiali se manifestă sub cele mai diverse forme de indicaţii şi
rezultate.
Substituienţi de plasmă
Soluţii cristaline Soluţii polimerice coloidale
Dextrani
Soluţia salină izotonă
Soluţia perfuzabilă Ringer(FRX) Amidonurile
Gelatinele
Soluţii
saline
Albumina umană
Soluţii saline Soluţii saline
hipotone hipertone
Clasificare a substituienţi sangvini:
Soluţia salină izotonă – denumită impropriu ser fiziologic, este izoosmotică cu serul.
Conţine NaCl 0,9%. Este folosită pentru completarea lichidului extracelular şi corectarea
deficitului de Na. Poate fi folosită şi pentru creşterea de urgenţă a volumului plasmatic; de
exemplu în şocul hemoragic. Incovenientul acestei soluţii este acela de a se menţine
intracelular un timp scurt. Soluţiile echilibrate (fiziologice) conţin principalii ioni în
concentraţiile corespunzătoare, aproximativ egale cu cele din plasmă.
Soluţia perfuzabilă Ringer(FRX) cuprinde la 1000 de ml: NaCl 8,6g, KCl 0,3 g, CaCl2 0,5
g. Se foloseşte în şocul hipovolemic prin administrarea de cantităţi depăşind 2-3 ori
pierderea de sânge. Ringerul lactat are un surplus de Na+ pentru a echilibra excesul de
Cl-.
Soluţii saline hipotone – indicate pentru completarea apei, în condiţii de deshidratare
hipertonă. De obicei se foloseşte o soluţie cu cantităţi mici de NaCl, izotonizantă prin
glucoză. Soluţia cuprinde la 1000 ml: 1,8 g NaCl, 33,8 g glucoză.
Soluţii saline hipertone – conţin NaCl 5%, 10%, 20%. Sunt utile în stările de deficit de
sodiu severe, cu hiponatriemie marcantă.
Utilizarea soluţiilor sangvine trebuie făcută sub controlul apei, electroliţilor şi în
funcţie de starea clinică. Dozarea trebuie să ţină seama de eventualele pierderi. Excesul
lichidian poate provoca edem pulmonar.
Substituenţii polimerici de plasmă sunt soluţii ale unor substanţe
macromoleculare inerte farmacologic, care introduse în circulaţie
determină expansiunea lichidului intravascular (plasma expander).
Compuşii macromoleculari utilizaţi sunt de trei categorii:
• Dextrani
• Amidonurile
• Polimerii polipeptidici pe bază de gelatine.
• Albumina umană în soluţie poate fi utilizată de asemenea ca
substituient de plasmă.
 Dextranii – sunt polizaharide formate prin unirea unui număr nare de molecule de
glucoză prin legături -1,6.ei se prepară biosintetic, sub acţiunea unor bacterii asupra
zaharozei. Se folosesc Dextran 40 şi Dextran 70, substanţe cu masa moleculară
relativă în jur de 40000 dt şi respectiv 70000 dt, în soluţii cu vâscozitate şi presiune
osmotică asemănătoare plasmei. Soluţiile de Dextran administrate în colapsul
hipovolemic, măresc volumul circulant – efect de volum – şi, consecutiv, cresc
presiunea arterială către normal, măresc debitul cardiac şi întoarcerea venoasă, reduc
rezistenţa periferică.
1.Dextranul 40 (Rheomacrodex) în soluţie 10% are o presiune osmotică ceva

mai mare decât cea determinată de proteinele plasmatice. Introdus intravenos
provoacă o creştere a volumului circulant superioară, care se menţine 3-4 ore,
apoi scade la valoarea corespunzătoare volumului soluţiei perfuzate. În afara
efectului de volum, dextranul 40 determină desfacerea pachetelor de hematii, care
blochiază microcirculaţia în şocul hipovolemic – efect anti-sludge, ameliorând
circulaţia capilară şi favorizând oxigenarea tisulară. Aceasta se datorează acţiunii
osmotice intense care atrage în vase lichidul interstiţial, diminuând hematocritul,
vâscozitatea şi dilatând pasiv capilarele.
1. Dextranul 70 (Macrodex) se administrează în soluţie de 6% care are o
presiune mai mică decât cea corespunzătoare proteinelor plasmatice. Rămâne
în circulaţie mai mult decât dextranul 40, având efect de volum prelungit. Are
proprietăţi antitrombotice, datorate îndeosebi inhibării funcţiilor plachetare.
Moleculele de dextran cu Mw < 50000 se elimină prin rinichi. Restul
moleculelor trec încet în ţesuturi unde sunt oxidaţi lent (în decurs de câteva
săptămâni).
Dextranii sunt indicaţi în şocul hipovolemic, ca mijloc terapeutic de urgenţă şi

temporar. Sunt de ales pentru a înlocui pierderile de plasmă de 1000-1500 ml (cu
condiţia ca bolnavul să nu fi prezentat anterior anemie, iar respiraţia să fie adecvată).
Pentru pierderile mai mari este necesară suplimentarea de sânge, unde pierderea de
sânge este previzibilă perfuzia începe odată cu anestezia.
Dozele recomandate sunt în funcţie de valoarea volemiei. Obiţnuit se perfuzează în

prima zi 1000 ml (cel mult 200ml/kg) primii 500 de ml îmtr-o oră, în continuare se
introduce câte 500 ml/zi cel mult 5 zile. Soluţia de dextran cuprinde de regulă NaCl 0,9%
sau glucoză 5%.
Hidroxietil amidonul (hetastarch), mai exact poli(0-2-hidroxietil)amidonul, este o
mixtură complexă de molecule de amilopectină hidroxilată. Există preparate cu Mw
medie 40000, 200000, 450000.
Soluţia 6% are proprietăţi coloidale asemănătoare celor ale albuminei umane.
Perfuzia intravenoasă creşte volumul plasmatic ceva mai mult decât cantitatea
introdusă. Efectul se menţine 36 de ore. Moleculele mai mici de 50000 se elimină renal
repede, cele mari sunt fragmentate, timpul de înjumătăţire este de 17 zile.
Hidroxietil amidonul 6% se foloseşte în scopul expansiunii volumului plasmatic

în diferite tipuri de şoc. Se introduce în perfuzie intravenoasă, normal 500-1000 ml/zi.
Doza maximă admisă este de 1500 ml/zi sau de 20 ml/kg corp.
Adăugarea de hidroxietil amidon la sângele total determină creşterea vitezei de
sedimentare a hemetiilor şi ameliorează eficienţa colectării de granulocite prin
centrifugare –fenomen util pentru leucofereză.
Ca reacţii adverse au fost semnalate greaţă, febră, frison, prurit, mărirea
glandelor salivare, cefalee, dureri musculare, fenomene de tip gripal, edeme ale
extremităţilor inferioare. Dozele mari pot micşora coaguabilitatea sângelui. Există
posibilitatea dezvoltării de reacţii alergice sau anafilactoide; apariţia acestora impune
oprirea administrării hidroetil amidonului şi tratamentul adecvat.
Albumina umană (human albumin) introdusă în soluţie izotonă 5%.
Acţionează ca un substituient de plasmă în condişiţii de hipovolemie.
Soluţia hipertonă 25% acţionează prin aport de proteină şi reface
volemia. Soluţiile de albumină umană sunt indicate pentru refacerea
volumului plasmatic fiind avantajoase în prezenţa hipoproteinemiei, în
arsuri, după intervenţii chirurgicale, sau când se produc pierderi masive
de sânge. În cazul soluţiei izotone se introduc iniţial 500 ml, repetând
eventual doza după o jumătate de oră. Dozele recomandate pentru
soluţia hipertonă sunt de 200-300 ml (câte 100 ml în cel puţin 30 minute).
Soluţiile administrate trebuie să fie limpezi şi fără depozit.
Albumina umană este de regulă bine suportată. Poate provoca

rareori greaţă, salivaţie, vomă şi reacţiile febrile. Anemia gravă şi
insuficienţa cardiacă severă constituie obişnui contraindicaţii.
În caz de deficit de pompă cardiacă sau de hipertensiune A este

necesară prudenţă, iar perfuzia trebuie administrată lent (risc de
supraîncărcare circulatorie şi edem pulmonar). Bolnavii traumatizaţi
trebuie monitorizaţi, deoarece creşterea presiunii arteriale poate
declanşa hemoragie.
A. O primă clasificare a “plasma expanderilor” poate fi făcută în funcţie
de compoziţia chimică a cestora:
• Soluţii cristaloide – au fost folosite cu celulele roţii în tratamentul

şocului hemoragic.
a1. Soluţia Ringer cu variaţia Ringer Lactat – soluţii saline izotone
sau hipertone (7,5%). Soluţia Ringer conţine la 1000ml: NaCl 8,6g, KCl
0,3g, CaCl 0,5g. Ringerul lactat are un surplus de lactat de calciupentru
a compensa surplusul de ioni de clor.
a2. Soluţia salină izotonă (ser fiziologic) – conţine 0,9% NaCl,
fiind o soluţie izoosmotică su serul..
a3. Soluţia salină hipotonă – conţine la 1000 de ml 1,8g NaCl,
33,8g glucoză.
a4. Soluţia salină hipertonă – acestea conţin NaCl 5%, 10%, 20%.
Albumina umană – soluţie izotonă conţinând albumină umană 5%.
Soluţii coloidale bazate pe substituienţi polimerici:

c1. Polivinil pirolidonă (PVP) – soluţie de polivinil pirolidonă;
c2. Hidroxietil amidon (HES) – soluţie de concentraţie 6% de poli
(0,2-hidroxietil) amidon, o mixtură complexă de amilopectină hidroxilată.
Există preparate cu Mr medie 40000, 200000 şi 450000. Soluţia de HES
în 0,9% soluţie salină va mări sterilizarea şi caracterul apirogenic al
soluţiei.
c4. Dextranul – soluţii pe bază de polizaharide formate prin unirea
unui număr mare de molecule de glucoză prin legături -1,6. we
deosebesc două preparate: Dextran 40 – cu Mr 40000 şi Dextran70 cu
Mr 70000.
c5. Soluţii de gelatină fluidă modificată – reprezentată prin mai
multe produse:
c5.1. Physiogel – este o soluţie de 4,2g de gelatină fluidă,
modificată prin degradare termică şi succinare; greutate moleculară de
35000, conţine 12 mEq Na+%, 2,4 mEq Ca2+%, 12,5 mEq Cl-%, 0,04
mEq K+%, 0,34 mEq Mg2+%; are un pH= 7,2.
c5.2. Plasmagel – este o soluţie de gelatină modificată în
concentraţie de 3%, conţine 0,7 g% NaCl, 0,2 g% CaCl2; greutatea
moleculară este cuprinsă între 10000 şi 100000; greutatea Mr medie
este considerată 35000; pH= 5,8.
c5.3. Haemaccel – este o soluţie de 3,5% de gelatină în lichid
polielectrolitic: 14.5 mEq NaCl%, 0,51 mEq K+%, 1,25mEq Ca2+%, 16,26
mEq Cl-%; greutatea Mr= 35000, pH 7,2-7,3.
c5.4. Gelofusine – este o soluţie de 4% gelatină în soluţie salină
izotonă, având adăugat 0,5 g CaCl2/l; greutatea moleculară Mr =30000.
Compoziţia electrolitică este de14,6 mEq Na+%, 1mEq Ca2+%, 15,6 mEq
Cl-%.
B. O a doua clasificare a substituienţilor coloidali de plasmă poate fi
făcută în funcţie de destinaţia pe care o au în actul medical. Astfel
substituienţii de plasmă pot fi împărţiţi în următoarele categorii:
• substituienţi pentru refacerea volumului sangvin în hemoragiile
acute: Plasmagel, Haemaccel, Dextran etc.
• substituienţi pentru a face diluţie sangvină preoperator, în cazul
unor operaţii cu pierderi mari de sânge, pentru a se putea face apoi
transfuzie autologă: soluţie Ringer, Plasmagel, Physiogel, Haemaccel.
• substituienţi pentru a face diluţia concentratelor celulare sangvine:
ser fiziologic, soluţie Ringer, soluţii saline, etc.
C. O a treia clasificare poate fi facută, pentru soluţiile coloidale în

funcţie de natura sintetică sau nu a polimerului:
• Substituienţi coloidali pe bază de polimeri naturali: Dextranii,
Plasmagel, Phyziogel, Haemaccel, Gelofusine, albumina umană.
• Substituienţi coloidali pe bază de polimeri sintetici: Polivinil
pirolidonă.
• Soluţii saline necoloidale: Soluţiile saline, soluţia Ringer.
I. Proprietăţi fizico-chimice
Dextranii se înpart în două categorii în funcţie de masa moleculară medie
respectiv Dextranul 40 (Mr=40000) şi Macrodex (Mr= 70000). Lungimea
moleculei de dextran şi inplicit greutatea moleculară este esenţială în
manifestarea proprietăţilor fizicochimice şi biologice ale substanţei.
Valorile de pH sunt diferite în funcţie de soluţii (tabel 1). Capacitatea de
bază tampon a soluţiilor de dextran este foarte slabă, mai mică de 2mEq/l.
PH-ul soluţiilor de Dextrani Tabel nr.1

Soluţia pH
Dextran 70 în NaCl 0,9% 5,1-5,7
Dextran 70 în glucoză 4,5-4,9
Dextran 40 în NaCl 0,9% 4,5-5,6
Dextran 40 în glucoză 4,4-5,6
Trebuie subliniat că proprietăţile farmacologice ale dextranior sunt determinate pe lângă
greutatea moleculară şi distribuţia moleculelor de diverse greutăţi şi de structura
moleculară, în sensul că molecule de anumită lungime trebuie să aibă cât mai puţine
lanţuri laterale.
Dextranii dezvoltă o importantă presiune coloidosmotică în comparaţie cu cea a plasmei.
Astfel se consideră pentru plasmă o presiune coloidosmotică de până la 350 mmH2O, în
timp ce dextranul 70 (6%) ajunge până la 800 mmH2O, iar dextranul 40 (10%) până la
2300 mmH2O.
Aportul electrolitic şi caloric al soluţiilor de Macrodex şi Dextran 40 este
redat în tabelul 2.
Dextran (soluţie 6% în NaCl 0,9% sau glucoză 5%) Tabel 2

Concentraţia Na+ Cl- Masă
Soluţie Glucoză Cal./l
(g%) (mEq/l) osmolară/l
6 NaCl g% 154 154 - 308 0
6 Glucoză 5% - - 5 g% 277 200
Gelatinele sunt produşi de degradare ai colagenului. Toate sunt de origine biologică
şi se obţin prin diferite metode, mai ales prin hidroliză, din ţesuturi bogate în colagen.
Din punct de vedere chimic distingem mai multe tipuri.
Oxipoligeletina este reprezentată de produsul gelifundol. Se află în soluţie de NaCl
0,9%, în concentraţie de 5,6%. Are o greutate medie de 30000. are un pH de 7 şi o
presiune coloidosmotică de 30 mmHg.
Proprietăţile gelatinelor modificate Tabel nr.3

Pres. Masă
Denumire Soluţia pH
Osmotică moleculară
Plasmagel 6% 28,5 mmHg 5,8 35000
Physiogel 4,2% 7,2 35000
Gelofusine 4% izotonică 30000
Marisang 7-7,4 30000
350-380
Haemaccel 3,5% 7,2-7,3 35000
mmH2O
Stabilitatea în timpul depozitării este variabilă în funţie de produs:
Phyziogel-ul poate fi păstrat până la 4 ani la 10-15oC., Haemaccel-ul
până la trei ani, gelifundolul circa 150 zile.
Compatibilitatea gelatinelor cu diferite medicamente este bună pentru

cele hidrosolubile (hemostatice, hipnoticele, anestezice, analeptice,
glucoză, vasopresoare, relaxante, vitamine, peniciline, tetracicline).
Soluţiile care conţin calciu nu trebuie amestecate cu sânge citrat.
Efectul coloidosmotic şi capacitatea de reţinere a apei este în legătură

cu distribuţia greutăţilor moleculare, greutate moleculară medie şi a
procentului de molecule care trec prin rinichi în urină.
Pentru diferite gelatine 70% din molecule sunt în jurul greutăţii
moleculare de 30000, iar 90% din molecule traversează filtrul renal.
Efectul volemic este mai redus decât al dextranilor, puterea de reţinere a
apei fiind considerată în jur de 14 ml/ 1g de gelatină.
• Proprietăţi biologice ale substituienţilor coloidali de plasmă
Permeabilitatea capilarelor pentru moleculele de dextran este

discutată şi se consideră ca fiind relativ slabă, depinzând de regiunile
traumatizate, arsuri, efecte de radiaţii; ele nu trec prin placentă şi nu
apar în lichidul cefalorahidian.
Pragul de eliminare renală al dextranilor este de până la o
greutate 50000. Eliminarea în urină poate ajunge până la 70% pentru
dextranul 40; pentru dextranul 70 după 6 ore sunt eliminate 30% din
molecule, iar după 24 de ore până la 40%.
Metabolizarea dextranilor a fost demonstrată mai ales pentru
moleculele mari care nu sunt eliminate renal. Metabolizarea este
determinată de enzime degradante pentru dextran , în principal în
ficat, mergând până la CO2 şi apă. Rata de metabolizare este de
aproximativ 70-90 mg/kgcorp/24 ore, ceea ce ar corespunde la 5 g/24
ore la u subiect de 70 kg.
Concentraţia plasmatică, a 500 ml de dextran 70 6% sau dextran
40 10%, se situiază între 0,6 şi 1,5 g/ml plasmă.
Concentraţia plasmatică şi excreţia renală depind de o serie de factori:
Distribuţia greutăţii moleculare a dextranului întrebuinţat;
Cantitatea perfuzată;
Viteza de perfuzare;
Condiţia pacientului în sensul hipovolemiei, hipervolemiei, sau a presiunii coloid

osmotice a plasmei.
Pentru cantităţi egal perfuzate, în primele două ore se atinge o concentraţie mai mare
pentru dextranul 40, dar concentraţia scademai rapid decât după perfuzarea unei
cantităţi egale de dextran 70. După 6 ore concentraţiile sunt egale, pentru dextranul 40,
menţinerea concentraţiei fiind considerată rezultatul moleculelor mari pe care le conţine.
Moleculele mai mici sunt rapid excretate de rinichi, astfel că în continuare, între cele
douătipuri de dextran diferenţele dispar, ca după 10 ore concentraţia dextranului 70 să
fie mai mare.
Moleculele mai mici care traversează mebrana capilară se reîntorc în sistemul vascular
prin căile limfatice.
Viteza de perfuzie ete cel mai iportant factor care determină diferenţele de concentraţie
între dextranul 40 şi 70, existând o directă proporţionalitate întrerapiditatea perfuzării şi
concentraţia plasmatică mai mare a dextranului 40.
Pentru gelatine persistenţa în sectorul vascular este considerată în jur
de 4 ore, după care mai mult de jumătate se elimină (comparativ: 75%
din soluţia de gelatină, 21% din soluţia de dextran 70 şi 54% din soluţia
de dextran 40).
Metabolizarea gelatinelor este discutată, iar obţinerea în organism de

aminoacizi utilizabili este incertă. Repetate perfuzii de oxipoligelatină pot
cauza o creştere a retenţiei de B.S.P.; Levinson consideră că perfuziile
de gelatină ar putea să întârzie sinteza de proteine proprii.
În ceea ce priveşte concentraţia plasmatică datele au stabilit, că după

perfuzarea unei soluţii de 5% gelatină (100 ml) la indivizi normovolemici,
la sfârşitul perfuziei concentraţia era de 0,8%, iar la 24 de ore 0,3%.
Numai 55% din gelatina perfuzată se mai află în vase la sfârşitul
perfuziei, 23% fiind excretată în urină, iar 22% fiid filtrată în
tesuturi.gelatinele modifică funcţia renală în sensul unei diureze
osmotice, iar testele arată o revenire la normal după 6 zile.
Creşterea vâscozităţii filtratului glomerular încetineşte tranzitul pri tubi
şi modifică presiunea laterală în capilarele glomerurale. Oricum
scăzând viteza în tubii renali, se măreşte timpul de contact al urinei cu
celulele tubulare, crescând reabsorbţia de apă şi de sodiu. Urina care
ajunge în tubul distal va fi cu o concentraţie osmotiă mai mică.
Macromoleculele neabsorbite de celulele tubulare determină apariţia

în aceste celule a vacuolelor, fenomen reversibil prin metabolizarea
lor, în aceste celule găsindu-se enzima care le catabolizează.
Tulburările funcţionale şi anatomice pasagere pe care le induc actualii

înlocuitori de plasmă sunt reversibile şi de multe ori expresia unui
dezechilibru hidroionic preexistent. O reechilibrare hidroionică
premergătoare sau oncomitentă administrării lor anulează practic
inconvenientele de ordin funcţional renal.
Modelarea fenomenelor reologice in
vasele sangvine
Doar în vasele mici curgerea sângelui poate fi considerata laminara, în
majoritatea vaselor mari curgerea sângelui se face intermediar între regimul
laminar si cel turbulent.
Prin vasele capilare, care au diametre mai mici decât cele ale hematiilor, se
produce o deformare elastica a acestora, ele deplasându-se una câte una, cu
viteza foarte mica, antrenate de plasma.
Deformarea eritrocitelor la trecerea prin vasele capilare

În restul vaselor de sânge, curgerea este preponderent nelaminara, datorita
vâscozitatii, neomogenitatii, expulzarii ciclice ale sângelui precum si a dimensiunilor
variabile ale vaselor. Curgerea turbulenta a sângelui în vasele mari (mai accentuata în
partea initiala a aortei si arterei pulmonare) este deosebit de importanta deoarece
faciliteaza schimburile între fluid si peretii vasului si omogenizarea substantelor
dizolvate.
În vase de diferite calibre, viteza sângelui este variabila. În vasele mari viteza
medie a sângelui are valoarea de aproximativ 35 cm/s, viteza care scade la trecerea
în vasele mici pâna la 1 mm/s în capilare. Datorita regimului pulsatoriu si
deformabilitatii peretilor viteza instantanee variaza în timp.
Deoarece aria totala a capilarelor este de 750 ori mai mare decât
aria sectiunii aortei, rezulta ca viteza medie de curgere a sângelui prin
capilare este de 750 de ori mai mica decât viteza medie de curgere a
sângelui prin aorta.
Pentru a aprecia circulatia sângelui prin artere se masoara
presiunea arteriala, debitul sangvin si rezistenta la curgere a
sângelui (rezistenta periferica).
Presiunea sangvina arteriala (PA) este presiunea exercitata de

sânge asupra peretilor arterelor mari. Este determinata de forta si
cantitatea sângelui pompat de inima, precum si de marimea si
elasticitatea arterelor.
Presiunea sanguina în celelalte vase de sânge este mai mica
decât presiunea arteriala.
Presiunea arteriala maxima în timpul ciclului cardiac este presiunea
sistolica, iar cea minima este presiunea diastolica, atinsa în faza de
repaus a ciclului cardiac. PA sistolica (maxima) corespunde sistolei
ventriculare. Aceasta depinde de forta de contractie si volumul bataie al
vetriculului stâng, având o valoare normala de 100 – 140 mmHg. PA
diastolica corespunde sfârsitului diastolei ventriculare, depinzând de
rezistenta periferica opusa de sistemul arterial. Valoarea normala a PA
diastolice este cuprinsa în intervalul 60 – 90 mmHg.
Presiunea arteriala (PA) reprezinta forta exercitata de sângele circulant pe

unitatea de suprafata a peretelui vascular
Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lasa destinse când

creste presiunea sângelui si de a reveni la calibrul initial când presiunea
a scazut la valori mai mici.
În timpul sistolei ventriculare când sângele este expulzat în
circulatie intermitent, cu o presiune mare, în artere este pompat un
volum de 75 ml de sânge peste cel continut în aceste vase.
Datorita elasticitatii, unda de soc sistolica este amortizata,
curgerea devenind continua în zonele distale. În aceasta faza a
ciclului cardiac are loc înmagazinarea unei parti a energiei sistolice
sub forma de energie elastica a peretilor arteriali, aceasta energie
fiind retrocedata coloanei de sânge în timpul diastolei.
Presiunea sângelui la nivelul arterei aorte are un nivel oscilant între

80-120 Torr (mmHg) sau o valoarea medie de 100 Torr. Presiunea
arteriala, apoi venoasa scad progresiv pâna aproape de anulare în
vena cava.
Scaderea presiunilor nefiind liniara, înseamna ca rezistenta la curgere
nu este constanta, arteriolele opunând cea mai mare rezistenta, la
nivelul lor producându-se si cea mai mare cadere de presiune. Tot în
arteriole se amortizeaza si variatiile ciclice datorate contractiilor
cardiace.
Scaderea presiunii în sistemul vascular
În timpul ciclului cardiac portiunea ascendenta a presiunii sângelui
începe în momentul deschiderii valvulei sigmoide aortice datorita
patrunderii sângelui în artere. În acest moment peretii arterelor sunt
destinsi si înmagazineaza energie potentiala elastica.
Variatia presiunii sângelui în cursul ciclului cardiac
Factori care influenteaza presiunea arteriala:
- frecventa batailor: cu cât este mai mare rata de pompare a inimii, cu atât
creste mai mult presiunea arteriala.
- volumul sangvin total: cu cât acesta este mai mare, cu atât trebuie sa
creasca si rata de pompare, deci si presiunea arteriala.
- debitul sangvin cardiac (sau produsul cardiac) reprezinta produsul dintre rata
inimii si volumul de ejectie. Practic, debitul cardiac reflecta eficienta cu care inima
controleaza circulatia sanguina în organism. Presiunea arteriala creste cu
debitul. Pentru un debit de 5 l/min. (în repaus) presiunea arteriala este 125/80
mmHg. Pentru un debit de 15 l/min. (la efort fizic), presiunea este 180/125
mmHg.
- rezistenta la curgere a vaselor de sânge este raportul dintre diferenta de

presiune de la capetele vasului (∆p) si debitul sanguin Q:
În conditii normale, debitul sangvin Q este constant, deci presiunea
arteriala creste odata cu rezistenta la curgere. Rezistenta unui vas de sânge
depinde de diametrul vasului si de netezimea peretilor vasului. Rezistenta este
mai mare daca vasul este mai îngust sau daca peretii vasului sunt mai putin
netezi. Depunerile de grasimi pe peretii arteriali cresc presiunea sanguina.
Substantele vasodilatatoare (cum ar fi nitroglicerina) scad presiunea arteriala, în
timp ce substantele vasoconstrictoare o maresc. Datorita presiunii diferite,
sistemul arterial contribuie cu 93% din rezistenta totala a patului vascular, în timp
ce sistemul venos cu 7%.
- elasticitatea peretilor arteriali: presiunea arteriala creste când rigiditatea

peretilor arteriali creste. Majoritatea medicamentelor antihipertensive reduc
rigiditatea arteriala, actionând ca antagonisti (sau factori de blocaj) la nivelul
canalelor de calciu din membrana plasmatica a celulelor musculare aflate în
peretii arteriali, ceea ce determina relaxarea fibrelor musculare din peretii
vaselor sangvine. Este prevenita atât rigiditatea vaselor de sânge, cât si
vasoconstrictia.
- vâscozitatea sângelui: daca sângele este mai vâscos, presiunea arteriala

este mai mare.
Proprietăţi fizice ale vaselor sangvine
Utilizând dinamica fluidelor se poate descrie scăderea vitezei de

curgere a sângelui odată cu scăderea diametrului vaselor sangvine.
Daca se consideră că sângele curge printr-un vas sangvin cu raza r, la
presiunea P pe unitatea de lungime L şi ţinând cont de faptul că odată
cu scăderea razei vaselor sangvine suprafaţa de secţiune a sistemului
vascular creşte se poate scrie relaţie matematică:
QB = VC x A
unde QB este debitul sangvin, VC este viteza de curgere şi A este
suprafaţa de secţiune.
Totuşi curgerea sângelui prin vase nu este uniformă (nu este laminară). Din acest
motiv, într-o situaţie ideală în care curgerea sângelui este uniformă de-a lungul
vasului, confrom mecanicii fluidului (legea Newton) viteza are tendinţa să fie mai
mare de-a lungul axei centrale a vasului şi mai mică la nivelul pereţilor. Datorită
faptului că viteza de curgere vaiază de-a lungul sistemului vascular, în
determinarea rezistenţei la curgere sunt implicaţi mai mulţi factori. Aceşti factori
includ: diferenţa de presiune ∆P inregistrată la capetele vasului sangvin, raza r şi
lungimea L ale acestuia, vâscozitatea sângelui η. Astfel debitul sangvin printr-un
vas poate fi exprimat (legea Poiseuille) conform ecuaţiei:
  
Q B    Pr 4 / 8 L 
Natura elastică a pereţilor vasculari se opune forţei pe care o exercită
sângele, conform legii a treia de mişcare a lui Newton („fiecărei acţiuni
i se opune o reacţiune egală”).
Această relaţie este descrisă de legea LaPlace conform căreia
presiunea transmurală sau diferenţa de presiune dintre lumenul
vasului şi spaţiul interstiţial (∆PT) este proporţională cu tensiunea
dezvoltată la nivelul pereţilor vasculari (Tw) şi invers proporţională cu
raza vasului sangvin:
∆PT = Tw / r.
Principalele proprietăţi ale endoteliului includ menţinerea unui

flux normal al fluidului şi al soluţilor şi furnizarea unei bariere între
sânge şi ţesuturi.
Starling (1896) a dezvoltat o ipoteză care descrie matematic
menţinerea curgerii fluidului de-a lungul membranei endoteliale
semipermeabile. Conform legii Starling curgerea fluidului de-a lungul
endoteliului este rezultatul echilibrului realizat între forţele hidrostatice
responsabile de deplasarea fluidului spre spaţiile extravasculare şi
presiunea oncotică ce se opune mişcării fluidului din capilare. Astfel
această ipoteză implică faptul că diferenţa dintre presiunea capilară
(PC) şi presiunea hidrostatică tisulară (PT) este echivalentă cu diferenţa
dintre presiunea oncotică a plasmei dizolvate (πp) şi a proteinelor
tisulare (πT):
PT - PC = πp - πT.
Tabelul 1. Metode utilizate pentru studierea aspectelor legate de funcționarea vaselor sangvine
Metode in vivo Metode in vitro
Teste de curgere Preparări de ţesut izolat
Doppler Artere
Electromagnetice Vene
Volum ultrasonic Endoteliu intact/denudat
Termoelectrice Metode cu celule izolate
Sonomicrometrie Muşchi neted proaspăt disociat
Ultrasonografie intravasculară Culturi de celule endoteliale
Miografie de presiune Electrofiziologie
Imagistică vasculară Metode biochimice
Angiografie Coloraţii imunohistochimice
(substracţie digitală)
Pletismografie
Curgerea fluidelor în vasele compliante
Studiul curgerii fluidelor prin vasele compliante (vase cu pereţii deformabili sub
acţiunea fluidelor cu posibilitatea producerii unor deplasări însemnate) prezintă
un interes deosebit mai ales în cazul simulării curgerii sângelui prin arterele
mari.
Din punct de vedere matematic problema constă în utilizarea ecuaţiilor Navier-

Stokes 2D şi 3D care descriu curgerea fluidelor, ecuaţii cuplate cu un model
corespunzător capabil să descrie comportarea peretelui vascular.
Modelul 3D
Fie segmentul de vas din figura 1, notat Ω.
Vasul are un perete compliant notat cu Γw.
Vasul prezintă secţiunea S1 la intrarea fluidului şi secţiunea S2 la ieşirea
fluidului.
Se notează cu u(t, x) (cu xєΩ, t>0) câmpul de viteză al fluidului, cu p(t, x)
presiunea şi cu ρ densitatea fluidului (constantă).
Mişcarea fluidului în acest caz poate fi descrisă cu ecuaţiile Navier-Stokes.
Figura 1. Vas compliant simplu
unde T este tensorul de stress Cauchy. Dacă se consideră

cazul fluidelor newtoniene se poate aplica relaţia:
unde μ este vâscozitatea fluidului.

Dacă se consideră cazul particular al curgerii sângelui atunci în cazul
areterelor mari comportarea sa poate fi considerată similară cu cea a fluidelor
newtoniene în timp ce în cazul vaselor mici şi al capilarelor reologia sângelui
este mai complexă.
Indiferent de modelul considerat pentru peretele vasului acesta trebuie să
furnizeze informaţii legate poziţia fiecărui punct de pe Γw, la orice moment de
timp t>0, lucru descris de deplasarea η faţă de poziţia iniţială de referinţă Γw0.
În acest caz se pot aplica condiţiile:
unde pext este presiunea externă dată, Φ este forţa care acţionează la
nivelul peretelui şi n este vectorul unitate pe Γw.
Prima din cele două condiţii (2) descrie aderenţa perfectă a fluidului la peretele
vasului în timp ce a doua condiţie asigură continuitatea stressului la interfaţă
conform principiului acţiunii şi reacţiunii.
Ecuaţiilor legate atât de fluid cât şi de vasul compliant li se aplică condiţiile iniţiale
(legate de Ω şi de Γw0) şi condiţiile de limită (S1 şi S2 respectiv S1 şi S2).
În cazul în care pentru vasul compliant se utilizează un model structural
simplificat, derivat din configuraţia cilindrică şi se neglijează deplasările
longitudinale şi cele unghiulare, pentru deplasările radiale se poate scrie relaţia:
unde ● h- grosimea peretelui;
● R0- raza arterială de referinţă în condiţii de repaus;
● k- factor de corecţie Timoshenko;
● G- modulul de torsiune;
● E- modulul lui Young;
● v- coeficientul lui Poisson (pentru materialele incompresibile are valoarea ½);
● ρw- masa volumetrică a peretelui;
● γ- parametru vâscoelastic;
● f- factor dependent de forţa externă.
unde R=R0+  r iar termenul de sub radical reprezintă modificările de suprafaţă
determinate de trecerea de la Γw la Γw0.
Prin însumarea egalităţilor (12) şi (13) termenul  (T  n)  udy se anulează şi se
w
poate obţine ecuaţia (8). În final prin integrarea (8) funcţie de timp între 0 şi T
şi ţinând cont de ipoteza (9) se oţine inegalitatea (10).
Ipoteza (9) este satisfăcută dacă S2 este secţiunea la ieşirea fluidului
( u  n  0 şi x  S 2 ). Totuşi în cazul problemelor vasculare această
presupunere este rareori satisfăcută datorită naturii pulsatile a fluxului
sangvin care poate induce o inversare a fluxului în anumite teritorii arteriale în
cursul unui ciclu cardiac.
APLICATII - Pompe perfuzie
portabile de unica
utilizare
Generalitati
Exista trei tipuri diferite de pompe disponibile pe plan mondial. Cea mai comuna
este tipul balloon type, a doua este tipul arc, si cea de a treia este tipul
ATP(vacuum).
1)Tipul balloon type consta intr-un balon elastic din silicon. Cand solutia
medicamentoasa este introdusa in balon, acesta se dilata si forta contractila
exercitata de catre pereti -pune continutul sub presiune . Exista cateva probleme
majore in utilizarea balonului ca sursa de presiune. Forta contractila variaza in
functie de gradul de distensie a balonului. In consecinta si rata de administrare a
solutie medicamentoase difera pe parcursul administrarii.
Generalitati
• Tipul arc consta intr-un cilindru, un piston si un arc. Cand solutia medicamentoasa
este introdusa in cilindru, arcul este comprimat. In concordanta cu principiile de
fizica-comprimarea unui arc produce o forta de reactie inversa egala cu gradul de
deformare a acestuia in raport cu lungimea initiala. De aceea nu exista o liniaritate in
presiunea de ejectie si nici in rata de administrare pe parcursul administrarii perfuziei.
• ATP - presiunea atmosferica

• Principiul de baza ATP a fost enuntat in anii 1970 de catre oamenii de stiinta britanici, iar
ulterior reluat de catre suedezi.
• Tipul ATP consta in doi cilindri conectati impreuna si doua pistoane conectate printr-o punte.
• Asa cum este aratat in desen, cand solutia medicamentoasa este injectata in primul cilindru, se
creaza vacuum in interiorul celui de al doilea cilindru care este colorat portocaliu. Apoi,
presiunea atmosferica exercita forta catre cel de al doilea cilindru care este transmisa prin
intermediul puntii de legatura catre primul cilindru realizand presarea solutiei medicamentoase.
Deoarece forta utilizata pentru functionarea dispozitivului este cea atmosferica, care
ramane constanta si independenta de cantitatea de solutie medicamentoasa ramasa in
dispozitiv – se asigura liniaritatea functionarii si precizia maxima a administrarii solutiei
medicamentoase pe toata perioada de functionare
Generalitati
Regulator de flux Mono-flow si
Multirate
Optional se poate alege din cele 2

tipuri de regulatoare:
• Mono Flow- flux unic constituit
dintr un singur capilar
• Multirate Flow Controller-
Selector de flux compus din doua
capilare.
• In acest caz - flow selecting type-,

prin operarea valvei cu 3 cai se
alege posibilitatea trecerii solutiei
medicamentoase prin una sau
prin ambele capilare simultan,
astfel fiind posibila reglarea
administrarii la una din cele trei
rate presetate.
GENERALITATI
 Regulatorul tip spirala este compus din doua parti principale, un cilindru si
un miez. Miezul are o supravata de tip surub. Lungimea toatala a canelurii
este de aproximativ 80cm-mult mai mare decat cea a capilarului.
Adancimea canelurii este de aproximativ 150μm de trei ori mai mare decat
grosimea capilarului.
 Cand miezul sub forma de surub este introdus in cilindru canelura joaca
rolul unui capilar foarte lung. Distorsionarea ratei de administrare a solutiei
medicamentoase prin posibile erori de productie a capilarului este foarte
mica doarece exista o relatie directa intre lungimea capilarului si variatia
ratei de administrare –cu cat mai lung este capilarul cu atat mai putin
variaza
 -se pot seta diferite rate de administrare in domeniul cuprins intre 0.5ml/h -
12ml/h.
Pompele de perfuzie de unica folosinta
 Pompele de perfuzie de unica folosinta sunt utilizate inca de la

mijlocul anilor 1980.
 Concepute initial in principal pentru administrarea de solutii
medicamentoase, la debit mic, pentru chemoterapie in conditii de
ambulator si domiciliu pacient ulterior ,foarte rapid, ariile de utilizare
au fost diversificate .Ex:
 Terapia durerii post interventii chirurgicale
 Terapia antimicrobiana in conditii de spitalizare si ambulator.
 Obstetrica/Ginecologie (terapia durerii sau anestezie epidurala)
 Talasemie si anemii cronice (administrare de fier )

Principii fizice
 Toate tipurile de Pompe de perfuzie de unica folosinta au la baza

acelasi pricipiu fizic :
– Orice restrictionare a diametrului tubului in calea fluxului permite
controlul volumului si fluxului fluidului sub presiune continut in
recipientul din amonte.
-Presiunea fluidului in recipient poate fi generata in mai multe
moduri -caracteristica comuna fiind metodele non electrice de
producere a presiunii prin compresia fluidului.
Mecanismul de compresie a fluidului poate fi :

-intinderea unui balon elastomeric care ulterior tinde la revenirea
catre dimensiunile initiale sau
-vacuum generat intr-o incinta inchisa,
-presiune atmosferica pe de alta parte.
Parametrii si factori care pot influenta rata fluxului
1)Factori diversi cum ar fi- vascozitatea initiala a fluidului utilizat,

dimensiunea tubulaturii folosite- pot influenta semnificativ rata fluxului
si genera imprecizii in realizarea fluxului de administrare –cu atat mai
mari cu cat conditiile difera mai mult de cele folosite la calibrarea
dispozitivului.
2)Presiunea medie produsa de dispozitiv poate fi disipata partial, prin
dimensiunile foarte mici sau lungimea mare a cateterelor folosite ,
fiind posibila reducerea nedorita a fluxului.
3)Vascozitatea solutiilor perfuzate este substantial influentata de
temperatura acestora, rezultatul fiind un timp prelungit sau scurtat de
administrare .
4) Concentratia medicamentelor in solutie poate deasemena modifica
vascozitatea acestora.
AVANTAJELE POMPELOR DE PERFUZIE
DE UNICA FOLOSINTA
 Pacientii prefera pompele de acest tip in defavoarea celor electrice –in

principal datorita dimensiunilor reduse,utilizarii simple si libertatii de
miscare .
 Dimensiunea redusa a pompelor de perfuzie de unica folosinta le face
atractive in particular pacientilor care primesc tratamente pe termen
lung,deoarece acestea pot fi utilizate cu un impact minim asupra rutinei si
vietii cotidiene.
 Dispozitivele sunt confortabile si permit o mobilitate crescuta a pacientilor.
Dispozitivul poate fi mascat cu usurinta ceea ce permite primirea
medicatiei corespunzatoare si desfasurarea normala a vietii cotidiene.
 Pompele de unica folosinta nu necesita alimentarea cu curent electric
pentru functionare si acest lucru le face foarte indicate pentru
administrarea medicatiei pe parcursul transportului pacientilor.
Caracteristici
-Injectorul tip seringa este echipat cu un regulator de debit tip multirate flow
regulator (3 rate de perfuzie predeterminate) .
Acesta permite setarea timpului de administrare in intervalul de 5 pana la
240 ore .
Injectorul tip seringa
Conditii de calibrare-rata flux a fost masurata utilizand o solutie fiziologica

la T (25°C).
Rata flux -poate varia la concentratii diferite ,vascozitate crescuta sau
temperaturi diferite a solutiilor medicamentoase.
Acuratete -in conditiile descrise de calibrare: +/- 10%
Presiune de lucru (mmHg)- 300ｍｍHg Approx. (0.4Bar)
Volum rezidual maxim de lichid dupa terminarea perfuziei - 3mL Approx.
Descriere parti componente Materiale

Polypropylene, Acryl, Silicone, thermoplatic elastomer,
（１）Pompa propriu zisa Nylon, Polycarbonate
（２）Regulator de flux Polypropylene, Polycarbonate, Polyacetal, Silicone

multirate
（３）Regulator de flux Polycarbonate, Polyacetal, Silicone,
(mono-flow-)
Aplicatii in dispozitivele de asistare a rinichiului
Sisteme de asistare a rinichiului. Dializoare

1.Sistem cu rezervor cilindric
Este constituit dintr-un tub de celofan (acetat de celuloza), care este o membrană
semipermeabilă, prin care curge sângele. Tubul este înfăşurat de-a lungul unui cilindru care
se roteşte într-o incintă staţionară de dializat. Curăţarea sângelui are loc de-a lungul
membranei.
2.Dializoare cu plăci paralele
Acest tip de dializoare este constituit din plăci tubulare de celofan, dispuse
pe straturi (plăci) de umplutură. Sângele curge prin tuburile de celofan, iar
dializatul prin umplutură, în contracurent.
Principalele dezavantaje ale acestor dializoare sunt:

- curgerea are loc cu presiune mică:
- apar dificultăţi de sterilizare între tratamente.
Pentru a elimina aceste dezavantaje s-au creat versiuni mai mici şi cu
sisteme înlocuibile care nu necesită sterilizare. Formarea unor adâncituri
pe plăcile de umplutură determină curgerea turbulentă a dializatului,
îmbunătăţind astfel curăţarea sângelui.
3.Dializoare bobină
Acest tip de dializor constă din tuburi de celofan care formează membrane
semipermeabile întinse între structuri tip plasă, cu rol de suport.
Membranele sunt dispuse concentric în jurul unei zone centrale. Sângele
circulă prin tuburile de celofan, iar dializatul este pompat prin exterior.
Dezavantaje:- presiunea în tuburi este mare- apare riscul de rupere al
membrane şi există un risc ridicat de contaminare în vasul de dializă.
4.Dializa modernă cu rinichi artificial cu fibre cu lumen
Acest dispozitiv este constituit dintr-un cilindru în care se găsesc până la

11000 de fibre celulozice cu lumen formând membrane. Diametrul intern al
fibrelor este de aproximativ 200-300.
Sângele curge prin lumen, dializatul curge în contracurent înafara fibrelor
sau perpendicular pe fibre.
Avantajele sistemului sunt:
- necesitatea unui volum de alimentare mic, nu apar astfel

complicaţii la donator;
- rezistenţă redusă la curgere;
- utilizarea unică;
- sunt ieftine;
- compartimentele de dializă pot fi presterilizate şi curăţate;
- nu apar infecţii;
- eficienţă bună;
- membranele celulozice sunt rezistente.
5. Hemodializa utilizând rinichiul artificial cu fibre cu lumen
Principalele caracteristici sunt:
- toxinele sunt îndepărtate prin difuzia solutului prin porii membranei, în special prin
menţinerea unui gradient de concentraţie între sânge şi dializat;
- dializatul înlocuieşte continuu produsele toxice prin păstrarea unui gradient de concentraţie
şi prin viteza de difuzie;
- dializatul conţine substanţe ionice ale sângelui, în concentraţie mare, ionii în exces
difuzând spre concentraţiile reduse, până la stabilirea unui echilibru;
- proteinele şi celulele din sânge nu pot traversa membrana;

- viteza de curăţare de substanţe cu dimensiuni mici este ridicată;
- fluidul în exces se îndepărtează prin ultrafiltrare- gradientul de presiune hidrostatică de-a
lungul membranei forţează fluidul din sânge către dializat, care are gradient de concentraţie
în solut mai mare;
-hemofiltrarea utilizează membrane cu pori mari care favorozează îndepărtarea moleculelor

cu dimensiuni medii prin convecţie- gradientul de presiune forţează apa să treacă înafara
sângelui, iar apa trage după sine şi moleculele cu dimensiuni medii.
O curăţare rapidă are loc prin hemodiafiltrare, procedeu care
combină hemodializa şi hemofiltrarea, utilizând membrane cu
pori mari şi mici pentru îndepărtarea avansată a moleculelor
mici prin hemodializă şi pentru o bună curăţare de molecule
medii prin hemofiltrare
Componentele maşinii de dializă- circuitul extracorporeal
Tuburile pentru sânge
-sunt din PVC flexibil şi prelucrabil prin adaos de plastifianţi;
-tuburile sunt prelucrate astfel încât să aibă o suprafaţă internă
netedă şi tratate cu silicon pentru a minimiza coagularea
sângelui(importantă în special în segmentul pompei);
Monitorizarea presiunii arteriale

-este necesară pentru a indica deconectarea sau obstrucţionarea
tubulaturii, controlând îndepărtarea fluidului din sânge prin
gradient de presiune;
-traductorul de alimentare amplifică şi converteşte semnalul în
unul electric;
-alarmele înregistrează trecerea presiunii înafara limitelor şi dacă
pompa de sânge este închisă
Pompa de sânge
-are rolul de a forţa sângele să curgă de-a lungul tubului;
-pompa se adaptează la diferite dimensiuni ale tuburilor
corespunză-toare diferitelor dimensiuni ale pacienţilor;
-hemoliza minimă are loc la viteze reduse ale sângelui.
Pompa de heparină
-uzual se utilizează pompă tip seringă, dar pot fi utilizate şi pompe
rotative;
-heparina se introduce deasupra pompei de sânge, utilizarea unui
punct de alimentare sub pompa de sânge putând conduce la
complicaţii (embolii), ca urmare a faptului că în zona respectivă
presiunea este subatmosferică.
Opţional-pompă de solut
Dializorul-unul cu fibre cu lumen
Monitorizarea presiunii venoase-aceeaşi metodă ca şi în cazul monitorizării
presiunii arteriale
Detectorul de aer- monitorizează scurgerile de aer
Componentele aparatului de dializă
Incălzitor de apă şi monitor temperatură
Deaerarea dializatului
In apa de preparare poate exista aer. Pentru îndepărtare, apa este încălzită la
temperatura fiziologică, se crează diferenţă de presiune si elimină aerul.
Deaerarea poate fi realizată şi prin încălzire la 85ºC, urmată de răcire la
temperatura fiziologică, cu schimbătoare de căldură.
Celula de conductivitate
-are rolul de a măsura conductivitatea, pentru a asigura un raport corect apă-
concentrat;
Monitorizarea scurgerilor de sânge

Aceasta este necesară deoarece indică dacă au apărut fisuri la nivelul
membranei. Pentru aceasta se utilizează un dispozitiv foto-optic, care face apel
la lumina vizibilă şi spectrul în lumină albastră- măsoară modificarea
transmisiei optice a dializatului (dată de deviaţiile induse de hemoglobina
conţinută în celulele roşii).In momentul apariţiei unor scurgeri, pompa de
sânge se închide. Camera optică previne falsele alarme date de bulele de aer.
Flowmetrul
Transportul de-a lungul membranei este influenţat de viteza de
curgere a dializatului. Două flowmetre calibrate se localizează,
unul înainte şi unul după dializor. Viteza de curgere nu este totuşi
critică pentru siguranţa pacientului.
Monitorizarea presiunii transmembranare

Are loc pentru a asigura volumul corect de fluid îndepărtat şi
pentru a preveni excesul de presiune în compartimentul
dializatului, faţă de presiunea din compartimentul cu sânge.
Rinichi artificial implantabil
•Filtrele sunt inlocuite anual
•Fiecare dispozitiv – cel putin 100 filtre
Membrane
MEMS (sistem microelectromecanic)-Silicon membrane
filtreza saruri si molecule organice mici
Rinichi artificial – sistem in 2 etape. Filtrele indeparteaza toxinele
din sange, BioCartridge (celule din tubul renal) – metabolism si
rolul de pastrare balantei apei in rinichiul uman.
Aplicatii in Ingineria
tisulara a ficatului
- Organ complex din punct de

vedere
structural si metabolic
- Lista actuala de asteptare: aprox.
19000 pacienti
- actual - dispozitive extracorporale
care functioneaza ca o ‘punte pana
la transplant’
SOLUTII
Transplantul de ficat constituie o metoda de tratament in bolile
hepatice. Problemele fundamentale pe care le ridica transplantul de
ficat le constituie:
-alegerea severa a donatorilor;
-inexistenta unei variante terapeutice care sa stopeze amplificarea
deficientei hepatice.
Directii de cercetare:
-preluarea temporara a functiei ficatului: bioreactorii

extracorporali si dispozitivele de hemoperfuzie;
-transplantul de sisteme hepatocitare ca alternativa permanenta.

SISTEME DE ASISTARE A FICATULUI
Bioreactoare cu fibre cu lumen
•HepatAssist (Circuit Biomedical), celule porcine pe purtatori tip fibra
• Live Rx (Algenix Inc), celule porcine pe gel colagenic cu fibre cu lumen in interior
•ELAD (VitaGen), hepatocite umane cultivate pe fibre cu lumen din polisulfone
• Excorp Medical BAL, hepatocite porcine suspendate in colagen, inafara unor fibre
prin care curge sangele
Alte configuratii:
• sferoizi
•sisteme de tip sandwiches pe baza de colagen
•sferoizi microincapsulati
•culturi suprapuse
HEPATASSIST
Stadiu: testare clinica - faza III, in

SUA si EU
Utilizeaza hepatocite de porcine intr-

un circuit de detoxificare si sinteza de
componente
Hepatocitele sunt criogenate si apoi

reincalzite dupa o perioada de timp.
Procedeul elimina celulele antigenice
si pastreaza doar celulele functionale.
Etape
- Sangele este preluat de la pacient cu ajutorul unui cateter cu dublu
lumen inserat in vena femurala superficiala
- Separatorul de plasma -
separa plasma din sange,
previne afectarea
eritrocitelor si leucocitelor,
permitant intoarcerea
acestora in circulatia
pacientului
- Pompa asigura miscarea lenta a plasmei prin intreg sistemul,

toxinele fiind eliminate in hemoperfuzor. O coloana cu
membrana celulozica asigura aceasta functie.
Incalzitorul + oxigenatorul - au rolul de a pastra hepatocitele intr-o
stare de functionare adecvata
Bioreactorul - consta din module de fibre cu lumen care contin

hepatocite. Fibrele sunt din acetat de celuloza, sunt poroase, cu o
suprafata interna de 6000cm2.
In aceste module exista 5bilioane hepatocite porcine care permit

plasmei sa circule cu un debit de 400mL/minut.
Se produce un transfer liber intre plasma si hepatocite, sistemul
actionand in acelasi mod ca un ficat normal.
Sisteme hepatocitare pentru transplant
Aceste sisteme ofera posibilitatea de a crea multe functii echivalente ficatului, fie
depozitand hepatocite prin conservare crioscopica fie utilizarea celulelor analoage
pentru terapia genetica.
1.Modelul de injectare hepatocitar
Hepatocitele necesita, pentru crestere si diferentiere, o matrice extracelulara si de
aceea se poate pleca de la tesutul ca matrice extracelulara. Hepatocitele izolate au fost
injectate direct in splina sau ficat. Studiile efectuate au aratat o corectie importanta,
insa temporara a defectelor metabolice ale ficatului.
Caracteristici:
-tehnica clasica;
-localizare corecta;
-durata de injumatatire scurta;
-timp redus de raspuns tisular;
-utilizeaza molecule mari;
-posibila toxicitate;
-conjugare cu proteine purtatoare inerte.
2.Transplantul hepatocitelor pe matrici polimerice
Deoarece aplicarea practica a implanturilor de hepatocite

care sa prolifereze si sa preia functiile ficatului nu a fost inca
posibila, constructia unui schelet hepatocitar utilizand polimeri are
drept scop transplantul unui mare numar de hepatocite care sa
permita supravietuirea unei parti din acestea.
Interfata polimer – hepatocite poate fi manevrata prin

intermediul proteinelor (laminina, fibronectina) precum si factori de
crestere pentru a imprima aderenta, viabilitatea, functia si cresterea
celulelor.

Reologie Curs An3-S1 p2 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reologie Curs An3-S1 p2 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REOLOGIE

Expresiile matematice care descriu cantitativ mişcarea

Aceste ecuaţii corelează mărimile fizice care determină un

Variabilele independente ale acestor ecuaţii sunt

 Masa   Masa  Masa 

vx x dydzdt  vx dydzdt

vy dxdzdt  vx dxdzdt 

vz z dxdydt  vz dxdydt

Acumularea totală în elementul de volum se poate scrie:

   v x   v y   v z  

Împărţind ambii membri prin dV şi reordonând termenii se

 vx vy vz 

Ecuaţia anterioara se poate reduce la:

v1A1  v2A2  v3A3  const.

Ţinând cont de relaţia existentă între debitul masic şi debitul volumic,

v1A1  v2A2  v3A3  mv  const.

Forţele de inerţie ale unui element de fluid în mişcare trebuie să fie

prin mecanism molecular, ca rezultat al forţelor de frecare

prin mecanism convectiv, prin deplasarea masei de fluid

pe fata x : vx  vx x dydz vx  vx x  dx

pe fata x : xx x dydz  xx xdx dydz

Asupra elementului de volum dV mai acţionează pe direcţia x:

Ecuaţiile conservarii impulsului pot fi scrise şi sub o altă

 vx vx vx vx  Dvx

iar paranteza celui de-al doilea termen din membrul stâng

Ecuaţiile de conservare a impulsului deduse anterior sunt valabile

Pentru obţinerea cazurilor particulare ale anumitor fluide, tensorul

Astfel, în cazul fluidelor newtoniene, tensorul tensiunilor se corelează

 vx 2   vx 1  vx vy vz 

Integrarea acestor ecuaţii, pentru a determina valorile variabilelor vx, vy,

Cu ajutorul lor se pot obţine:

relaţiile de calcul pentru determinarea “pierderilor de energie”

 Energii  Energii  Energii

Aceasta ecuaţie se mai poate scrie şi înlocuind energia internă cu

În aceste condiţii se poate scrie:

cunoscută şi ca ecuaţia Bernoulli.

Dacă regimul de curgere este staţionar (dE/dt =0), curgerea

W energia necesară pentru transportul unităţii de masă de fluid din

între W, W* si F, F* există corelaţiile:

în care HT reprezintă energia specifică a fluidului, denumită

unde sarcina hidrodinamică (înălţimea totală de ridicare a fluidului) este

PT  Pg  Pd  Pst 

Dacă un fluid ideal se află în curgere izotermă, în regim staţionar, fără

unde f are dimensiunile unei lungimi şi poartă denumirea de

o parte din energia mecanică a fluidului este disipată

 o forţă de acţiune dFA

curgerea dFR dFA

Introducând factorul adimensional , denumit coeficient de

Căderea totală de presiune datorată frecării va fi dată de suma

 reprezintă coeficientul adimensional al căderii locale de

Această lungime echivalentă se exprimă funcţie de

Coeficienţii adimensionali  şi  pot fi determinaţi analitic (în

Pentru transportori cu secţiune necirculară, D se

în care valoarea  este funcţie de secţiunea de curgere

Calculul căderilor de presiune se va efectua întotdeauna

KOO   0,0056  0,5 Re 0,32 3000 < Re < 300000

McADAMS   0,184 Re 0, 2 5000 < Re < 200000

BLASIUS   0,3164 Re 0, 25 3000 < Re < 100000

NIKURADSE   0,0032  0,221 Re 0, 237 Re > 3000

GENEREAUX   0,16 Re 0,16

Se determină experimental, valorile sale fiind funcţie de:

în care D este diametrul transportorului, R – raza de

Pentru îngustarea bruscă de secţiune, coeficientul 