MECANISMELE

TOXICITĂŢII
 Mecanismele toxicităţii

1. Eliberare: Locul de
expunere, ţinta
2. Reacţia finală a toxicului cu
molecula ţintă
3. Disfuncţia celulară şi
rezultanta toxicităţii
4. Reparaţie sau distrucţie
 Factori chimici care induc disfuncţie celulară
• Substanțe care se leagă de ADN pot conduce la mutaţii ale ADN, mutaţii care pot activa căile
morţii celulare; dacă mutaţia activează oncogenele sau inactivează supresorii tumorali, aceasta
poate conduce la proliferarea celulară necontrolată şi cancer (de ex., benzpiren)
• Substanțe care se leagă de proteine pot conduce la disfuncţia proteinei ceea ce poate activa
căile morţii celulare; poate conduce, de asemenea, la autoimunitate; dacă legarea de proteină
activează oncogenele sau inactivează supresorii tumorali, poate conduce la proliferarea celulară
necontrolată şi cancer (de ex. metabolitul glucuronidat al diclofenacului).
• Substanțe care determină stress oxidativ pot oxida ADN-ul sau proteinele conducând la
mutaţii ADN sau disfuncţie proteică având ca rezultat toate de mai sus (de ex., benzenul,
teraclorura de carbon etc).
• Substanțe care interacţionează specific cu proteinele ţintă
• Substanțele care activează sau inactivează canalele ionice pot determina o gamă largă de
disfuncţii celulare şi moarte celulară precum şi multe simptome fiziologice — nivelele Na+,
Ca2+, K+ sunt extrem de importante în neurotransmisie, contracţia musculară şi pentru
aproape toate funcţiile celulare (de ex., tetrodotoxina închide canalele de sodiu voltaj-
dependente).
• Substanțele care inhibă respiraţia celulară – inhibitori de proteine sau enzime implicate în
consumul de oxigen, utilizarea “combustibilului”, producţia de ATP, vor determina depleţia
energetică şi moarte celulară (de ex., cianurile inhibă citocrom oxidaza)
• Substanțele care inhibă producţia “blocurilor de construcţie celulară”, de ex., nucleotide,
lipide, aminoacizi (de ex., amanitina din ciupercile otrăvitoare)
• Substanțele care inhibă procesele enzimatice ale metaboliţilor bioactivi care alterează
canalele ionice şi metabolismul (de ex., sarin inhibă acetilcolinesteraza şi creşte nivelele
acetilcolinei)
• Toate de sus pot determina, inflamaţie care poate conduce la moarte celulară
 Disfuncţia celulară:
Necroza versus Apoptoza
 Două forme de moarte celulară

1. Necroza: moarte celulară neprogramată (periculoasă)

A. Forma de moarte celulară pasivă indusă de afectarea
accidentală a ţesutului şi nu implică activarea nici unui
program celular specific.

B. Pierdere precoce a integrităţii membranei plasmatice cu

edem al corpului celular urmată de “explozia” celulei.

C. Mitocondriile şi alte organite celulare conţin substanţe

care pot fi dăunătoare pentru celulele din jur (sunt eliberate
după “explozia” celulară determinând inflamaţie).
inflamaţie

D. Celulele se necrozează ca răspuns la agresarea ţesutului

[de către chimicale, viruşi, infecţie, cancer, inflamaţie,
ischemie (moarte datorată blocării vaselor sanguine)].
2. Apoptoza = moarte celulară programată.

A. Formă activă de moarte celulară care permite unor

celule individuale să se “sinucidă”.

B. Dependentă de caspază

C. Celula muribundă se “zbârceşte” şi se condensează apoi

se fragmentează eliberând mici corpi apoptotici legaţi de
membrană, care, la rândul lor, sunt fagocitaţi de celulele
care posedă funcții imune (de ex., macrofage).

D. Constituienţii intracelulari nu sunt eliberaţi acolo unde ar

putea determina efecte nocive asupra celulelor vecine.
 Mecanismele apoptozei
Apoptoza este un mecanism celular utilizat pentru a elimina celulele care prezintă
mutaţii, nu mai sunt necesare sau sunt periculoase pentru organism.

Este critică pentru dezvoltarea embrionară normală şi prevenirea cancerului.

Procesul simplificat al apoptozei

A Densificare B Fragmentarea
medie nucleului
Compactarea şi
segregrea Anfractuozităţi
cromatinei
Condensarea Fragmentarea
citoplasmei celulei
 Mecanismele apoptozei

Fenotipurile apoptozei:
apoptozei
1.Diminuarea în ansamblu a volumului celulei şi nucleului ei
2.Pierderea adeziunii faţă de celulele vecine
3.Formarea de neregularităţi pe suprafaţa celulei
4.Fragmentarea ADN: disecţia cromatinei în fragmente mici
5.Fagocitarea rapidă a celulei muribunde

Factori care induc apoptoza:

apoptoza
1.Stimuli interni: anomalii ale ADN
2.Stimuli externi: înlăturarea factorilor de creştere, adiţia citokinelor
(factorul de necroză tumorală – TNF)

Căile de transducţie a semnalului ce conduc la apoptoză:

apoptoză
Două căi majore:
1.Calea intrinsecă (dependentă de mitocondrie)
2.Calea extrinsecă (independentă de mitocondrie)
 Apoptoza extrinsecă
• Calea I a morţii celulare este activată de citokinele externe şi este independentă de
mitocondrii
• Liganzii receptorilor “morţii” sunt membri ai familiei proteinelor factorului de necroză
tumorală (TNF) care includ TNF-alfa, ligandul Fas (FasL), TRAIL/Apo2L, Apo3L etc.
• Legarea la receptorii “morţii” determină homorimerizarea receptorilor.
• Receptorii “morţii” conţin, în regiunea citoplasmatică, un domeniu al “morţii” care este
necesar pentru semnalizarea apoptozei.
 Apoptoza extrinsecă
Trimerizarea receptorului permite legarea şi activarea FADD (Fas-associated death domain protein) şi formarea
complexului semnal de inducere al morţii (death-inducing signaling complex - DISC), care recrutează şi activează
procaspaza 8 şi 10 la caspază 8 şi 10.

Caspazele sunt o familie de proteaze specifice cistein-aspartil care sunt activate într-un stadiu precoce al
apoptozei şi sunt responsabile de activarea mai tuturor modificărilor pe durata apoptozei.
Caspazele sunt activate proteolitic şi apoi difuzează în citoplasmă pentru a cliva proteinele ţintă.
 Apoptoza extrinsecă
Două clase majore de caspaze:
1.Caspazele iniţiator 8,9,10:
8,9,10 iniţiază începutul apoptozei prin activarea caspazelor
“executoare”
2.Caspazele “executor” 3,6,7:
3,6,7 distrug ţintele din celulă pentru a executa apoptoza

Țintele caspazelor:
1.FAK (focal adhesion kinase): inactivarea FAK dereglează adeziunea celulei
conducând la detaşarea celulei apoptotice de celulele învecinate
2.Laminele:
Laminele componentă importantă a “anvelopei” nucleare, clivajul laminelor
conducând la dezansamblarea laminei nucleare
3.Proteine necesare pentru structura celulară:
celulară actina, filamentele intermediare, etc—
clivajul acestor proteine conduce la modificarea formei celulare şi “încreţirea” suprafeţei
4.Endonucleazele CAD:CAD responsabile de fragmentarea cromozomilor. CAD taie ADN în
fragmente mici. În mod normal, CAD se leagă la o proteină inhibitoare. Caspazele
clivează proteina inhibitor pentru a activa CAD
5.Enzimele implicate în repararea ADN
Apoptoza extrinsecă
 Apoptoza intrinsecă

Apoptoza intrinsecă este dependentă de mitocondrii

şi este indusă de lezarea ADN-ului (legarea de
receptorii glucocorticoizi, căldură, radiaţii, deprivare de
nutrienţi, infecţiii virale, hipoxie şi creşterea
concentraţiei calciului intracelular).

Procesul apoptozei intrinseci:

1.Bax formează homo-dimeri în prezenţa semnalelor
apoptotice, deschizând canalele care translocă
citocromul C din spaţiul intermembranar în citoplasmă
2.Bcl2 interferă cu funcţia Bax prin formarea unui
heterodimer cu Bax, închizând canalul şi inhibând
translocarea citocromului C
3.În citozol, citocromul C se leagă la Apaf-1 pentru a
forma aptozomul
4.Apoptosomul recrutează procaspaza 9 şi o
activează la caspază 9
5.Caspaza 9 activează caspazele executor 3, 6, şi 7
 Mecanismele apoptozei

• Celulele trebuie să sintetizeze molecule endogene,

să le ansambleze în complexe macromoleculare,
membrane şi organite celulare, menţinând mediul
intracelular, producând în acelaşi timp energie pentru
funcţionare.
• Agenţii care dereglează aceste funcţii (în special
funcţia mitocondriei de producere a energiei şi
sintetiza proteine), vor determina moartea celulei.
celulei
 ATP-SYN: ATP sintaza
MET: transport mitocondrial de
electroni
NOS: nitric oxid sintaza
PARP: poli(ADP-riboza) polimeraza
ROS: specii reactive ale oxigenului
RNS: specii reactive ale azotului
XO: xantin oxidaza
m: membrana mitocondrială

Trei tulburări metabolice care ameninţă supravieţuirea celulei:

I. Depleţia de ATP
II. Creşterea susţinută a Ca2+ intracelular
III. Supraproducţia de ROS, RNS
 I. Depleţia de ATP
ATP-ul joacă un rol central în “susținerea celulară” atât ca și
substanță chimică pentru biosinteză cât și ca sursă majoră de
energie.
1. ATP secondează transportorii de ioni cum ar fi Na+/K+-ATPaza
(membrana plasmatică), Ca2+ -ATPaza (membrana plasmatică și
reticulul endoplasmic), pentru a menține gradienții ionici celulari (cel
mai important pentru necroză!)
2. Utilizat în reacțiile de biosinteză (fosforilare și adenilare)
3. Utilizat pentru reglarea transducției semnalului (de ex. fosforilarea
receptorilor tirozin-kinazici și căile kinazelor)
4. Încorporat în ADN
5. Contracția musculară (interacțiunea actină/miozină) și
neurotransmisie
6. Polimerizarea citoscheletului (polimerizarea actinei și tubulilor)
Producția de ATP în mitocondrie
Consecințele directe ale depleției de ATP
 I. Agenți care afectează sinteza ATP
1. Inhibitorii transportului de electroni
1. Cianurile inhibă citocrom oxidaza
2. Rotenon inhibă complexul I - insecticid (care poate fi un factor de
mediu responsabil de boala Parkinson?)
3. Paraquat inhibă complexul I - erbicid (determină hemoragii
pulmonare la om)
2. Inhibitori ai ofertei de oxigen
1. Agenții ischemici cum ar fi alcaloizii de ergot, cocaina
2. Monoxidul de carbon — dezlocuiește oxigenul de pe hemoglobină
3. Inhibitorii fosforilării ADP – de ex., DDT
4. Substanțe care lezează ADN-ul mitocondrial – antivirale, etilism
cronic
 II. Creșterea susținută a Ca2+ intracelular

Ca2+ este implicat în:

1. reglarea transducției semnalului (de ex., activarea PKC de către

DAG și Ca2+) și exocitoză

2. contracția musculară (interacțiunea actină/miozină)

3. polimerizarea cito-scheletală (inhibarea actinei de către Ca2+)

4. neurotransmisie (canalele de Ca2+ voltaj-dependente) și plasticitate

sinaptică

5. inducția enzimatică (de ex., dehidrogenazele ketoglutarat și -

ketoglutarat din ciclul TCA)

6. Transportori (Ca2+/ATPaza, Na/Ca2+, etc.)

Nivelele Ca2+ intracelular sunt înalt reglate:
•Diferența de 10.000 de ori mai mare a concentrației Ca2+ extracelular
comparativ cu cel citozolic este menținută prin: impermeabilitatea
membranei plasmatice la Ca2+ și mecanismele de transport care
înlătură Ca2+ din citoplasmă (0.1 M înăuntru versus 1000 M în
afară).

• sursele de Ca2+ sunt din afara celulei sau depozitele de Ca2+ din RE
sau mitocondrii (sub formă de fosfat de calciu).
Patru mecanisme de eliminare a calciului:
1. Ca2+ ATPaza extracelulară
2. Ca2+ ATPaza din RE
3. Schimbătorul de Na+/Ca2+ (extracelular)
4. Uniporterul mitocondrial de Ca2+
Excitotoxicitatea: consecința creșterii Ca2+ intracelular

1. Depleția rezervelor de energie - scăderea producției

mitocondriale de ATP și creșterea pierderii de ATP prin
activarea Ca+2ATP-azei.
2. Disfuncția microfilamentelor - afectarea motilității
celulei, dezorganizări ale morfologiei și funcțiilor celulei
3. Activarea enzimelor hidrolitice - dezintegrarea
membranelor, proteinelor, ADN-ului etc.
4. Generarea de ROS/RNS—dezintegrarea membranelor,
proteinelor, ADN-ului etc.
 III. Stress-ul oxidativ

Stress oxidativ = dezechilibru al oxidanților și

antioxidanților celulari în favoarea oxidanților
Generarea de specii reactive ale oxigenului și
nitrogenului

A. Generarea directă a ROS/RNS

a. Bioactivarea cu xenobiotice (de ex., tetraclorură de
carbon, benzen)
b. Ciclu redox (paraquat, MPP+)
c. Metale de tranziție (Fe2+, Cu2+)
d. Inhibarea transportului mitocondrial de electroni (multe
fito-chimicale)
 Stress-ul oxigenului reactiv (ROS) și speciilor reactive ale
nitrogenului (RNS)

peroxinitrit Peroxid de hidrogen

Superoxid

Nitrosoperoxi
carbonat

Nitrogen Radical
dioxid anion de Radical hidroxil
carbonat
B. Generarea indirectă de ROS/RNS
a. Creșterea Ca2+ poate determina ↑ROS/RNS
i. Activează dehidrogenazele din ciclul ac. citric și crește fluxul de
electroni (NADH și FADH2) creșterea O2.- (superoxid) prin
lanțul de transport de electroni.
ii. Proteazele activate de Ca2+ - convertesc proteolitic xantin
dehidrogenaza la xantin oxidază, ai cărei produși sunt O2-. și
H2O 2.
iii. Neuronii și celulele endoteliale exprimă constitutiv NOS care este
activat de Ca2+  crește producția .NO care reacționează cu O2.-
pentru a produce ONOO- (peroxinitrit, înalt reactiv).
b. Inducția CYPs (de ex., TCDD legând AhR)