Măsurări fiziologice – An III – Sem II

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 3.

MĂSURAREA PARAMETRILOR BIOELECTRICI CARDIACI (II)
BORNA CENTRAL WILSON. RELAȚII ÎNTRE DERIVAȚII. AXA ELECTRICĂ A INIMII

Lucrarea practică îşi propune următoarele obiective:

- cunoaşterea rolului bornei Wilson în măsurarea parametrilor cardiaci;
- cunoasterea genezei electrocardiogramei pornind de la cele trei teorii: a dipolului, teoria
vectorială şi cea a unghiului solid;
- calculul axei electrice a inimii;
- achiziţia şi analiza ECG utilizând sistemul BIOPAC.

1. Borna centrala Wilson (WCT)

Frank Norman Wilson (1890-1952) a investigat modul în care ar putea fi definite potențiale
unipolare în electrocardiografie. În mod ideal, acestea sunt măsurate în raport cu o referință plasata
la distanță (infinită) (Fig. 4.1.).

Fig 3. 1. Triunghiul Einthoven și raportul dintre diferențele de potențial de la nivelul membrelor

D I: VI= ΦL - ΦR
D II : VII= ΦF - ΦR
D III: VIII= ΦF - ΦL
unde VI = diferența de voltaj măsurată la nivelul D I
VII = diferența de voltaj măsurată la nivelul D II
VIII = diferența de voltaj măsurată la nivelul D III
ΦL = potențialul de la nivelul mȃinii stȃngi
ΦR = potențialul de la nivelul mȃinii drepte
ΦF = potențialul de la nivelul piciorului stȃng

În mai multe articole pe această temă, Wilson și colegii săi (Wilson, Macleod, și Barker,
1931; Wilson et al., 1934) au sugerat utilizarea noțiunii de bornă centrală utilizată ca referință.
Acest lucru a fost realizat prin conectarea unui rezistor de 5 kΩ de la fiecare terminal al membrului
care conduce la un punct comun numit bornă centrală, așa cum se arată în Fig. 3.2.
Wilson presupune că potențialele unipolare trebuie măsurate în raport cu acest terminal
care aproximează un potențial cu valoare infinită. De fapt, borna centrală Wilson nu este
independentă, ci mai degrabă, este media potențialelor membrelor. Acest lucru este demonstrat cu
uşurinţă ținȃnd cont că într-un voltmetru ideal nu există derivaţii de curent. Prin urmare, curentul
total în borna centrală de la cablurile de la nivelul membrelor trebuie să fie egal cu zero pentru a
satisface conservarea curent (Fig. 3.2). În consecință , avem nevoie ca:

1
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

de unde rezultă că:

Fig. 3. 2. Borna centrală Wilson

Astfel, de exemplu potențialul unipolar măsurat la nivelul piciorului stâng este:

Printr-o modificare a terminalului central Wilson se pot obține potențiale unipolare cu o

amplitudine cu 50% mai mare, rezultând astfel derivaţiile augmentate. Modificarea constă în
eliminarea rezistenței conectată la electrodul care măsoară, iar potențialele unipolare sunt:

Pentru derivaţiile precordiale avem:

Borna centrală Wilson (sau terminalul central – CT sau WCT) este formată dintr-o
rezistență de legătură de 5 kΩ pentru fiecare electrod al membrelor și interconectate cu cablurile
membrelor. CT este punctul comun. Borna centrală Wilson reprezintă media potențialelor
membrelor. Pentru că nici un curent curge printr-un voltmetru de înaltă impedanță, legea lui
Kirchhoff prevede ca in acest caz avem:
IR + IL + IF = 0.
În practica clinică o bună reproductibilitate a sistemului de măsurare este vital. Wilson a
pledat pentru rezistențe de 5 kΩ, acestea fiind încă utilizate pe scară largă, deși în prezent
impedanța mare de intrare a amplificatoarelor ECG ar permite rezistență mult mai mare. O
rezistență mai mare ar crește CMRR și diminuează dimensiunea artefactului introdus de rezistența
electrod/piele. Este ușor de arătat că la o reprezentare în spațiu, terminalul central Wilson se
găsește în centrul triunghiului Einthoven, așa cum se arată în Fig. 3.3.

2
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Fig.3.3. (A) Circuitul bornei centrale Wilson (CT). (B) Localizarea bornei centrale Wilson în spațiul. Acesta
este situată în centrul triunghiului Einthoven.

Conectarea CT la amplificatorul de instrumentaţie este prezentată în Fig. 3.4.

Fig. 3. 4. Conexiunea cu amplificatorul a bornei centrale Wilson pentru culegere VR pentru ca se măsoară
potenţialul electrodului RA faţă de WCT

a b

c
Fig. 3.5. Borna Wilson cu sistem Biopac (a).Formarea unei derivaţii precordiale (b) ECG și detecție de undă R (c)

2. GENEZA ELECTROCARDIOGRAMEI
Pentru a înţelege geneza undelor ECG, amplitudinea şi durata acestora este important să fie
cunoscute şi înţelese câteva teorii şi principii preluate din fizică şi matematică. Este vorba despre
teoria dipolului, teoria vectorială şi cea a unghiului solid.

3
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

2.1. Teoria dipolului

Constituie un mod extrem de simplu de a explica fenomenele electrice cardiace. Prin dipol
se înţelege un cuplu de sarcini electrice: una pozitivă şi alta negativă. Această teorie a fost enunţată
de Waller şi Craib şi compară câmpul electric creat de un dipol artificial într-un mediu conductor, cu
câmpul electric generat de miocard. La nivelul ţesutului miocardic, excitaţia este iniţiată într-un
punct, în condiţii fiziologice în nodulul sino-atrial şi se propagă cu rapiditate de la o celulă la alta.
Porţiunea din miocard activată sau depolarizată devine electronegativă, iar cea neactivată, aflată
încă în repaus rămâne electropozitivă, creânduse astfel un dipol care se propagă pe măsură ce se
desfăşoară ciclul cardiac.

Fig. 3.6. Câmpul electric creat de un dipol artificial. Curba de profil a dipolului.

Diferenţele de potenţial în câmpul electric creat sunt mai mari în apropierea polilor
dipolului şi scad pe măsură ce ne îndepărtăm de ei. La egală distanţă între cei doi poli ai dipolului,
diferenţa de potenţial este neglijabilă, iar în electrocardiografie se consideră a fi „0” (linia de “0” –
zero potenţial). Linia imaginară care trece prin cei doi poli se numeşte axa dipolului. Pe ea
înregistrăm cele mai ample diferenţe de potenţial, de un sens sau altul, după semnul plus sau minus
al celor doi poli (Fig. 3.6.). Se observă că un electrod plasat în câmpul (polul) pozitiv va înregistra o
undă pozitivă, iar cel plasat în câmpul (polul) negativ, o undă negativă, a cărei amplitudine scade pe
măsură ce ne îndepărtăm de polul respectiv.
Prin comparaţie, dacă se reduce activitatea electrică a inimii la numai două sarcini (una
pozitivă şi alta negativă) deci, un dipol, acesta se mişcă, se deplasează în torace odată cu
depolarizarea progresivă a miocardului, în faţa unor electrozi exploratori plasaţi în puncte fixe.
Dipolul electric se formează între segmentul depolarizat (negativ) şi cel aflat în repaus (pozitiv). Se
observă că, dacă plasăm 2 electrozi cuplaţi la un galvananometru pe suprafaţa unei fibre miocardice
aflată în depolarizare, aceştia vor înregistra o diferenţă de potenţial de sens pozitiv, care se va
înscrie pe un traseu ECG ca o undă pozitivă (condiţia A din Fig. 3.7.). Dacă fibra miocardică este
complet depolarizată sau complet repolarizată, cei 2 electrozi nu vor înregistra nici o diferenţă de
potenţial. Pe ECG se va înscrie o linie izoelectrică (care exprimă situaţia de “0” potenţial) sau
deflexiunea coboară către linia izoelectrică (condiţia B din Figura 3.7).

Fig. 3. 7. Înregistrarea diferenţei de potenţial la nivelul unei fibre miocardiace unice.

4
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

2.2. Teoria vectorială

Un dipol poate fi reprezentat printr-un vector, orientat dinspre zona electronegativă înspre
zona electropozitivă şi având o mărime determinată de diferenţa de potenţial dintre cei doi poli ai
dipolului. Există vectori cardiaci care corespund dipolului unei fibre miocardice, numiţi vectori
elementari, alţii sunt vectorii instantanei, care reprezintă grafic însumarea unor vectori elementari
dintr-un anumit moment, din timpul activităţii cardiace. Toţi aceşti vectori, se supun legilor
matematice putând fi însumaţi, deplasaţi sau măsuraţi, prin proiecţiile lor ortogonale pe anumite
axe, numite derivaţii ECG.. Un vector, este caracterizat de modul (mărime), punct de aplicare,
direcţie şi sens. Fiind expresia grafică a unor forţe, vectorii se pot însuma, astfel:
− doi vectori de sens contrar şi de mărimi diferite se însumează algebric (scăzând vectorul
mai mic din cel mai mare), rezultanta având sensul vectorului mai mare (Fig. 3.8.a);
− doi vectori egali, dar de sens opus, prin însumare se anulează, rezultanta fiind zero (Fig.
3.8. b);
− doi vectori cu punct de origine comun, dar cu direcţii diferite, se însumează după regula
paralelogramului forţelor, construit prin ducerea din capetele lor a unor paralele la vectori.
Diagonala paralelogramului astfel format reprezentă rezultanta R (Fig. 3.8. a, b).

Fig. 3. 8. Compunerea a doi vectori coliniari, de direcţii opuse a) de mărime diferită; b) de mărime egală.

Fig.3. 9. Exemple de compunere a vectorilor. a) aplicarea regulii paralelogramului pentru doi vectori; b)
compunerea a patru vectori de direcţii diferite; c) compunerea a doi vectori ce nu au origine comună.

În consecinţă, orice modificare a unui vector elementar (adică a procesului de depolarizare

a unei fibre miocardice) va afecta şi vectorul instantaneu. Diferenţa de potenţial dintre două puncte,
în câmpul creat de un dipol electric, este proporţională cu proiecţia momentului dipolar pe acea
direcţie. Astfel, fluctuaţiile de potenţial care apar între diverse puncte (în cazul ECG între punctele
de aplicare ale electrozilor) de măsură sunt în directă legătură cu variaţiile (direcţie şi modul) ale
vectorului dipol electric.
Înregistrarea vectorilor instantanei de depolarizare şi repolarizare în spaţiu reprezintă o
vectocardiogramă. Prin unirea vârfurilor vectorilor multipli instantanei, în spaţiu, se obţine o
buclă spaţială de vectocardiografie. Proiecţia desfăşurată a acestei bucle, în funcţie de timp, pe o
dreaptă din corpul omenesc, corespunzătoare unei derivaţii, reprezintă electrocardiograma (ECG)
înregistrată în aceea derivaţie.

5
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Fig. 3. 10. Vectorul rezultant al depolarizarii ventriculare: este orientat de sus în jos şi de la dreapta la stânga.
Urmareşte axul anatomic, longitudinal al cordului

1.3. Teoria unghiului solid

Unghiul solid este o noţiune matematică utilizată în ECG, pentru a ajuta înţelegerea mai
bună a reprezentării fenomenelor electrice în conducerile unipolare, toracice.

Fig. 3. 11. Unghiul solid. În punctul E, unghiul solid este mai mic decât cel determinat din E1, deci unda
înregistrată din E va avea o amplitudine mai mică decât cea din E1.

Semnalul cules dintr-o anumită regiune este invers proporţional cu pătratul distanţei de la
sursă la electrod). Relaţia de definiţie este:

unde Ω este unghiul solid, S este suprafaţa considerată, iar r distanţa dintre punctul de observaţie şi
suprafaţa explorată.
Presupunem o suprafaţă “S” explorată dintr-un punct E care este centrul unei sfere.
Suprafaţa tăiată din sferă de conul unei suprafeţe "S" este unghiul solid, conceput în spaţiu, deci
tridimensional. Potenţialul electric cules din E are sensul polarităţii feţei care este orientată spre E
(de exemplu: dacă E este orientat spre faţa pozitivă, se va înregistra un potenţial electric pozitiv,
adică unde pozitive). Amplitudinea potenţialului înregistrat din E, va fi cu atât mai mare cu cât
unghiul solid va fi mai mare. Cu cât punctul E din care explorăm suprafaţa S este mai aproape de S
(punctul E1), cu atât unghiul solid va mai mare şi invers, cu cât punctul E va fi mai îndepărtat de S
(punctul E2), unghiul solid va fi mai mic, deci amplitudinea undei va fi mai mică (Fig. 3.11).
Acestă teorie ne ajută să înţelegem modul în care, electrozii plasaţi pe torace “privesc
inima”. Prin electrozii aşezaţi pe torace în dreapta sau stânga inimii, se explorează două mase
miocardice (dreapta mai mică şi stânga mai mare) ale căror suprafeţe endocardice au o polaritate
diferită faţă de cele epicardice.

3. CALCULAREA AXEI ELECTRICE A INIMII

Cel mai important vector cardiac este vectorul (axul electric) al complexului QRS,
deoarece reprezintă vectorul celei mai importante mase musculare cardiace, iar modificările sale
prezintă cele mai multe semnificaţii. În general, axul electric se suprapune axului anatomic, deci
orice modificare a poziţiei axului anatomic influenţează într-o anumită măsură şi poziţia axului
electric.

6
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

3.1. Metoda triunghiului echilateral

Triunghiul echilateral (Einthoven) are laturile reprezentate de către cele 3 derivaţii
standard (DI, DII şi DIII). Triunghiul va fi înscris într-un cerc, care prezintă :
- în ½ inferioară valori pozitive (Q +1800)
- în ½ superioară valori negative (Q -1800)
Axa QRS se va aprecia în funcţie de amplitudinea şi sensul deflexiunilor Q, R şi S, după cum
urmează:
- se aleg două derivaţii de acelaşi tip numai din planul frontal (DI - DII ; DI - DIII; DII - DIII);
- se măsoară amplitudinea undelor complexului QRS şi se apreciază suma lor algebrică;
- se vor înscrie cele două sume algebrice astfel obţinute pe porţiunile corespunzătoare
laturilor triunghiului, trasând doi vectori cu originea în centrul şi vârful către extremităţile laturilor
triunghiului;
- se coboară perpendiculare din originea vectorilor (mijlocul laturilor triunghiului), care se
vor intersecta în centrul cercului (respectiv, centrul triunghiului echilateral reprezentat de punctul
O);
- se coboară perpendiculare şi din vârfurile vectorilor, care se vor intersecta în punctul A;
- se vor uni punctele O şi A, pentru a recompune vectorul OA din proiecţiile sale pe cele
două axe, vector a cărui prelungire va atinge cercul într-un punct care va indica valoarea axului
electric.

Fig. 3.12. Metoda triunghiului echilateral de apreciere a axei electrice

3.2. Metoda de „citire rapidă” a axei electrice

Aprecierea axei electrice a inimii pe baza polarităţii complexului QRS în derivaţiile DI şi aVF se
poate face astfel :
- QRS (+) în DI şi (-) aVF ax electric între 00 şi + 900
- QRS (+) în DI şi (–) în aVF ax electric între 00 şi - 900
- QRS (+) în aVF şi (–) în DI ax electric între + 900 şi + 1800
- QRS (-) în DI şi (-)aVF ax electric între - 900 şi - 1800

3.3.Metoda de determinare a axei electrice a inimii prin inspecţie

Se realizează după următoarele reguli :
1. Derivaţia în care se înregistrează complexe de amplitudine maximă indică faptul că axa este
paralelă cu această derivaţie.
2. Derivaţia în care se înregistrează complexe de amplitudine minimă indică faptul că axa este
perpendiculară pe această derivaţie.
3. Înregistrarea unui complex de amplitudine crescută într-o anumită derivaţie se consideră că
reprezintă un maxim real numai dacă în derivaţia opusă se înscrie un complex de
amplitudine minimă

7
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

AXA QRS PROIECŢIA MAXIMĂ PROIECŢIA MINIMĂ (NULĂ)

00 DI AVF
+ 300 AVR DIII
+ 600 DII AVL
+ 900 aVF DI

ACTIVITATE PRACTICĂ:

1. Utilizând aparatura de laborator (sta să se construiască borna Wilson. În vederea achiziţiei ECG
cu borna astfel construită se va utiliza amplificatorul ECG 100C al sistemului Biopac MP100 (Fig.
3.4).
2. Achiziţia și analiza ECG. Identificarea componentelor hardware necesare:
- unitatea de achiziție MP100/150; modulul UIM100C; două amplificatoare ECG100C; patru cabluri
110; electrozi de unică folosinţă Ag-AgCl; gel pentru electrozi.
3. Conectarea componentelor hardware:
- se conectează modulele UIM100C, ECG100C la unitatea de achiziţie MP100/150; se selectează
adresele canalelor pentru fiecare amplificator ECG100C 1, respectiv 2; se setează amplificatoarele
ECG100C astfel: Gain:5000, Mode: Norm, 35Hz LP: ON, HP: 0.5Hz; conectează cablurile 110 la
amplificatoarele ECG100C și la electrozi.
4. Conectarea electrozilor se plasează conform regulii de amplasare a electrozilor - se curăţă pielea
cu ajutorul unui tifon şi alcool medicinal pentru a îndepărta pielea moartă şi astfel pentru a reduce
impedanţa dintre electrod şi suprafaţa pielii; se aplică electrozii de unică folosintă sau cei
reutilizabili cu gel.
5. Setări software din meniu MP100/150 se allege: Set up Channels, se selectează canalele A1, A2
(conform plasării selectorului de canale de pe modulele ECG100C) şi se etichetează cu Derivaţia I,
respectiv Derivaţia II;
- tot din fereastra Set up Channels se selectează Calc şi se setează canalul de calcul C1 astfel: se
alege opţiunea Expression şi se etichetează cu Derivaţia III. Se introduce ecuația pentru calculul
pentru derivatia III;
- se selectează alte trei canale de calcul C2, C3, C4 pentru derivaţiile amplificate şi se etichetează cu
aVL, aVF și aVR. În opţiunea Expression se introduc ecuațiile:

- se setează frecvenţa de eşantionare la 1kHz din meniul MP100/150 ->Set up Acquisition.