Măsurări fiziologice – An III – Sem II

LUCRAREA PRACTICA NR. 9

MĂSURAREA PARAMETRILOR ELECTRICI MUSCULARI: ELECTROMIOGRAFIA - EMG

Lucrarea practică îşi propune următoarele obiective:

- achizitia şi analiza semnalului electromiografic;

1. Definiţie
Electromiografia (EMG) reprezintă metoda de înregistrare grafică a biopotenţialelor musculare
cu ajutorul electrozilor ac introduşi în masa musculară (EMG elementară) sau cu ajutorul electrozilor
cutanaţi (EMG globală) şi studierea caracteristicilor acestora. Electromiografia este o metodă de
investigaţie paraclinica modernă care completează examinarea medicală. Apariţia biosemnalelor
electrice este determinată pe procesele de depolarizare şi repolarizare care au loc la contracţia şi
destinderea muşchilor. Fiecare muşchi este constituit dintr-un anumit număr de unităţi funcţionale,
denumite unităţi motorii, care au oarecare independenţă funcţională. Intrarea în acţiune a diferitelor
unităţi motorii din structura unui muşchi se face în raport direct cu gradul contracţiei muşchiului
respectiv. Pentru cercetarea activităţii musculare prezintă interes atât înregistrarea biopotenţialelor
electrice cât şi funcţia integrală a biosemnalului captat. Această funcţie reflectă sarcina electrică
implicată în procesul de contracţiei musculare şi se obţine prin integrarea în timp a biosemnalului.
Înregistrarea potenţialului de acţiune muscular se face în condiţiile activităţii voluntare a
muşchilor sau prin stimulare artificială. Amplitudinea potenţialului unei unităţi motorii are valori care
variază în jurul a 500 μV. Muşchii mici, cu o inervaţie mai bogată şi deci cu o importanţă funcţională
mai mare, sunt constituiţi din unităţi motorii mai mici ca talie. În cazul acestor muşchi (de exemplu,
muşchii feţei) amplitudinea potenţialului este mai mică decât 500 μV. Muşchii membrelor superioare
şi inferioare, şi mai ales muşchii trunchiului, sunt constituiţi din UM mari, cu multe fibre musculare în
componenţa lor şi care dau unde de amplitudine mai mare. Distanţa între UM activă şi electrodul de
culegere influenţează amplitudinea potenţialului cules. Cu cât distanţa este mai mică şi deci contactul
este mai bun, cu atât amplitudinea este mai apropiată de valorile reale. Durata potenţialului UM are
mare importanţă practică. Variaţiile fiziologice ţin de gradul de inervaţie a muşchiului şi de vârsta
subiectului de examinat; în general durata potenţialului UM este mai mare la persoanele în vârstă. În
condiţii patologice se constată devieri însemnate de la valorile normale şi devieri care sunt în legătură
directă cu modificările pe care procesul patologic le produce în structura şi fiziologia muşchiului.
Datele furnizate de EMG cu variatele sisteme de culegere şi de activare a unităţilor motorii din
structura muşchiului normal sau cu diferite leziuni patologice prezintă o importanţă deosebită în
practica medicală.

2. Sisteme de culegere. Tipuri speciale de electrozi.

Înregistrarea se efectuează cu ajutorul electromiografului care prezintă un sistem de culegere
a potenţialelor electrice musculare, o unitate de amplificare şi un sistem afisaj şi de înscriere grafică.
Sistemul de culegere - este reprezentat de electrozi, care pot fi:
- Electrozi de suprafaţă sunt reprezentaţi de mici plăcuţe metalice, cu suprafaţa de aproximativ
1 cm , din argint, care se amplasează pe tegumentele ce acoperă regiunea musculara studiată (în mod
2

uzual la capatul proximal şi distal al muschiului). Aceşti electrozi culeg activitatea electrică a întregului
muşchi, iar înregistrarea obţinută reprezinta electromiograma globală.
- Electrozi ac (ac coaxial Adrian-Bronck) se inseră în muschi şi permit culegerea activităţii
electrice a unei singure unităţi motorii, obţinându-se astfel electromiograma elementară.
Electrozii aciculari (monopolari sau bipolari) sunt confecţionaţi din oţel inoxidabil, cu un vârf
foarte ascuţit. ei sunt acoperiţi cu un strat izolator din teflon cu excepţia vârfului pe o lungime de 0,5
mm. Suprafaţa acului plasată pe piele poate servi ca referinţă. Datorită grosimii mici electrodul
acicular monopolar este acceptat uşor de pacienţi, iar datorită suprafeţei de teflon se asigură o

1
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

alunecare uşoară în muşchi. Un dezavantaj ar putea fi faptul că după utilizări repetate, vârful acului se
uzează, ceea ce poate schimba caracteristicile bioelectrice ale electrodului. Semnalul prelevat
reprezintă media semnalelor individuale provenite de la sursele care sunt în contact cu electrodul
central. Un rol important în analiza semnalului îl constituie poziţionarea electrodului faţă de fibră.
În Fig. 9.1 sunt redate variantele constructive ale acestor tipuri de electrozi.

Fig.9.1 Electrozi aciculari coaxiali 1-ac din oţel inoxidabil, 2-electrod interior din platină sau oţel, 3-izolator.

Un alt tip de electrozi sunt electrozii multifibră prezentaţi în Fig. 9.2. Aceştia asigură
măsurarea individuală a potenţialului de acţiune datorită diametrului mic de aproximativ 25 μm. De
asemenea, dispunerea laterală şi la distanţă de vârf a capetelor microelectrozilor are avantajul că nu
preia semnalele bioelectrice ale fibrelor care sunt atinse de vârful acului. Acul multiplu se conectează
simultan la mai multe canale de înregistrare şi astfel dintr-o singură înţepătură se pot examina mai
multe zone ale aceluiaşi muşchi la distanţe cunoscute.

Fig. 9.2 Electrozi multifilari

Un alt tip constructiv de electrozi pentru EMG sunt electrozii activi care prezintă avantajul
eliminării problemelor legate de impedanţa pielii şi ecranarea cablurilor; aceştia fiind prevăzuţi cu un
amplificator încorporat, ceea ce îmbunătăţeşte considerabil raportul semnal zgomot. Acest tip de
electrozi au o imunitate electromagnetică deosebită, pentru că pot fi prevăzuţi şi cu un circuit
electronic pentru protecţia amplificatorului la acţiunea impulsului de tensiune produs de un
defibrilator sau a descărcărilor electrostatice.

Fig 9.3 Amplitudinea semnalului EMG funcţie de tipurile electrozi utilizaţi

Culegerea activităţii musculare pentru măsurarea potenţialelor de UM se poate face monopolar

sau bipolar.
Culegerea în sistemul monopolar (Fig.9.4) se realizează cu un electrod de forma unui ac
obişnuit, care se introduce în muşchiul de examinat. Al doilea pol este constituit dintr-un electrod de
suprafaţă, de mărime şi formă mică, situat pe tegumente, în imediata vecinătate a electrodului de
profunzime.

Fig. 9.4 Schema culegerii monopolare Fig. 9.5 Schema culegerii bipolare

2
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Culegerea bipolară (Fig.9.5) se poate face cu electrozi de forma unui ac de seringă, care au în
lumenul lor unul, două sau mai multe fire izolate. Acul cu un singur fir în interior (ac de tip coaxial) se
conectează astfel: firul interior şi cămaşa metalică a acului de seringă constituie cei doi electrozi activi,
conectaţi la bornele active ale amplificatorului simetric de electromiografie. Separat, în vecinătatea
electrodului de culegere, se montează pe piele un electrod de masă cu o mare suprafaţă de contact
Sistemul de amplificare – este alcatuit dintr-un amplificator şi un filtru care permit
înregistrarea biocurenţilor care iau naştere spontan şi a caror amplitudine este foarte mică cu
următoarele caracteristici: sensibilitate 5 μV/div- 5 mV/div, Rejecţia de mod comun >100 dB, banda
de frecvenţă 0.1-20000 Hz, zgomot <1.5 μVpp. Pentru a putea selecta diferite benzi de frecvenţă
caracteristice anumitor semnale electromiografice, echipamentul trebuie să dispună de filtre trece-sus
şin trece-jos, cu selectarea unei benzi de frecvenţă cuprinsă între 10 – 30 Hz şi 8000 – 10000 Hz.
Sistemul de afisare şi înscriere grafică: monitor, hîrtie.
Difuzor: reda sub forma sonora variaţiile biocurenţilor musculari. Potenţialele normale se aud
ca sunete lungi şi de joasa frecvenţă, în timp ce semnalele ce indică patologie dau un sunet scurt şi
ascuţit.
Sistemul de stimulare se face prin impulsuri cu o anumită durată şi intensitate în funcţie de
particularitaţile somatice ale subiectului.
Nervii periferici şi fibrele musculare constituie din punct de vedere funcţional o unitate
efectorie, fapt care impune în practică să se stabilească cu certitudine sediul exact al leziunii (pe nerv,
la nivelul joncţiunii neuro-musculare sau la nivelul fibrelor musculare). Stabilirea sediului leziunii este
posibilă prin măsurarea vitezei de conducere a impulsului provocat printr-un stimul electric electric.
Se calculează latenţa răspunsului, forma şi amplitudinea lui, eventualele „absenţe" ale răspunsurilor la
stimuli electrici ritmici etc.
Stimularea se realizează cu impulsuri electrice rectangulare monofazice cu amplitudinea 0 –
500 mV, cu durata de 0,1 – 1 ms şi frecvenţa de repetiţie 1 – 100 Hz. Forma electromiogramelor
obţinute prin stimulare depinde de intensitatea, durata, viteza de variaţie şi frecvenţa de repetiţie a
stimulilor. Pentru aceeaşi parametri ai stimulilor, forma electromiogramei depinde de starea
fiziologică a muşchiului, dependenţă utilizată în diagnosticare şi terapeutică.
Electrodul activ este amplasat în punctul motor al muşchiului respectiv. Plasarea acestuia în
punctul motor asigură la subiecţii normali apariţia unei unde iniţiale negative.
Electrodul de referinţă (la borna (-) a amplificatorului) este plasat pe tendonul muşchiului.
Electrodul de masă este primul care se aplică pe pacient. Aplicarea electrodului de masă este
esenţială pentru a obţine un bun raport semnal-zgomot. Electrodul de masă trebuie să fie cu suprafaţă
mult mai mare decât a celor de culegere şi se plasează între electrozii de stimulare şi cei de culegere,
pe cât posibil la distanţă egală.

Fig. 9.6. Schema bloc a unui sistem electromiografic

3. Indicaţii şi contraindicaţii
Electromiografia este utila în diagnosticul diferenţial al patologiei miopatice şi neurogenice.
EMG este util în:
- Diagnosticul bolilor neuro-musculare - neuropatii, miopatii - se preferă EMG elementară;
- Medicina muncii şi studii de ergometrie - pentru aprecierea forţei musculare exercitate în
timpul activităţilor fizice;

3
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

- Medicina sportivă - în scopul măsurării forţei musculare şi instalarea oboselii în timpul

efortului fizic;
Recuperare şi fizioterapie - pentru diagnosticul gradului de afectare neuro-musculara şi pentru
monitorizarea progreselor realizate de pacient în fazele de reabilitare post traumatică.
Electromiografia nu are contraindicaţii.

4. Tehnica de înregistare
Subiectul trebuie să fie relaxat, să stea într-o poziţie comodă, în poziţie sezândă sau culcat, ceea
ce va permite o bună relaxare musculară. Temperatura camerei în care se face explorarea trebuie sa
fie de 21-24 C, iar pacientul trebuie informat corect cu privire la modul de desfasurare al investigaţiei.
Se degresează tegumentele cu o soluţie alcoolică şi apoi se fixează electrozii de suprafaţa cu ajutorul
unor benzi sau se introduc electrozii ac în masa musculară. Pentru a realiza un bun contact cu
tegumentul este indicată folosirea unui gel de contact (electrolitic).
• Electrozii de suprafaţă se amplaseaza între punctul motor al muschiului si inserţia
tendinoasă, astfel încât axa ce intersecteaza ambii electrozi de detecţie să fie paralelă cu fibrele
musculare;
• Electrozii de tip ac se introduc în muschi, fără anestezie prealabilă, de preferat în paralel cu
dispoziţia fibrelor musculare. Electrodul de referinţă (indiferent) se plasează cât mai departe de
electrodul de culegere, pe ţesut electric neutru, de obicei la nivelul unei proeminenţe osoase.
Se va înregistra EMG în repaus muscular, la o contracţie musculară voluntară minimă şi apoi,
gradat, la contracţii tot mai ample, până la o contracţie maximală, de contrarezistenţă.
În funcţie de simptomatologia clinică prezentată de pacient, se va face:
• Examenul EMG pentru muşchii membrelor, ai feţei, spatelui şi pentru musculatura extrinsecă a
globilor oculari;
• Examenul muschilor simetrici - în caz de atrofie musculară unilaterală;
• Examenul muschilor agonisti-antagonisti - în caz de leziune centrală;
• Examenul EMG cu activarea traseului prin urmatoarele metode: electric (neurostimulare)
utilizând stimuli de intensitate, durată şi frecvenţă variabilă; modificarea temperaturii muschiului;
hiperpnee; ischemie locală prin aplicarea unui garou la rădăcina membrului respectiv sau executând o
compresie cu manşeta tensiometrului.
Semnalul EMG reprezintă suma unor semnale elementare generate la nivelul unităţilor motorii,
denumite potenţiale de unitate motorie (PUM). Poate fi caracterizat prin parametrii specifici oricărui
semnal bioelectric: morfolologie, amplitudine, durată, frecvenţă.
a) Morfologia potenţialelor de unitate motorie:
PUM pot fi mono, bi, tri sau polifazice, mai frecvent trifazice. Polifazismul poate apare prin:
i) plasarea electrodului într-un teritoriu de întrepătrundere a două UM (condiţii normale);
ii) sincronizarea defectuoasă a fibrelor musculare dintr-o UM unică (patologic).
Valori normale: polifazism < 12 % din totalul PUM.
Peste această cifră, traseul semnifică modificări funcţionale ale UM.
b) Amplitudinea PUM este un indicator al coeficientului de inervaţie a UM
Amplitudinea PUM depinde de intensitatea câmpului electric realizat de activităţii electrice a fibrelor
musculare din UM.
Valori normale: 200 - 400 μV
Amplitudinea traseului electromiografic evaluează forţa de contracţie a musculaturii şi rezultă din
sumarea spaţială a amplitudinii PUM mobilizate în contracţie. (electrodul "simte" activitatea
electrică a unor UM din ce în ce mai îndepărtate, care se suprapun peste PUM înregistrate iniţial).

4
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Fig 9.7. Potenţialul de unitate motorie (PUM)

Valori normale: 200 - 400 μV – traseu simplu, 500 – 600 μV – traseu intermediar, cu limita
superioară până la 2000 μV - traseu de interferenţă.
c) Durata PUM evaluează sincronizarea activităţii neuro-musculare şi gradul de dispersie a
fibrelor musculare. Depinde de mai mulţi factori:
1) tehnica utilizată - dacă electrodul este inserat în mijlocul UM, sincronizarea fibrelor este mai bună şi
durata PA mai mică;
2) densitatea UM - la un grad mare de dispersie a fibrelor musculare, timpul de culegere şi durata PUM
vor fi mai mari;
3) tipul de fibre musculare investigate - durata este mai mare în UM cu fibre roşii şi mai mică în UM cu
fibre albe.
4) factori fiziologici: vârsta, temperatura, starea de oboseală etc.
Valori normale: 3 - 6 ms cu variaţii: 8 - 12 ms la muşchii membrelor şi 5 - 6 ms la muşchii feţei.
Se admit ca valori medii de cca 5 ms.
d) Frecvenţa PUM
Reflectă frecvenţa stimulului central şi sincronizarea cu efectorul muscular. Frecvenţa de
descărcare a UM creşte paralel cu intensitatea efortului muscular. În timpul unei contracţii maximale,
ritmul de descărcare al motoneuronilor creşte în decurs de câteva ms până la 60 - 100 Hz; această
frecvenţă poate fi menţinută pe o perioadă scurtă, după care scade treptat. Pe durata unei contracţii
susţinute (constante), frecvenţa se menţine la aproximativ 20 Hz.
Pe traseul EMG, creşterea frecvenţei determină fenomene de sumaţie temporală prin
suprapunerea PUM individuale, care nu mai apar distincte.
Valori normale: variabile, de la 4 - 6 Hz în contracţii uşoare, 20- 30 Hz în contracţii medii şi
până la 50 - 60 Hz în contracţii puternice.

5. Traseul EMG normal

Aspectul EMG este determinat de mai mulţi factori, dintre care menţionăm:
1) numărul (densitatea) fibrelor musculare din unitatea motorie;
2) nivelul de activitate funcţională a fiecărei fibre;
3) perioada de latenţă a sinapselor neuromusculare;
4) viteza de conducere prin fibrele musculare;
5) modalitatea de culegere (tipul de electrozi): culegere de suprafaţa (EMG globală) sau de profunzime
(EMG de UM).

a) Traseul simplu (Fig. 9.8):

Se obţine în timpul unei contracţii uşoare şi constă din PUM mono- sau bifazice.
Parametri specifici: amplitudinea = 200- 400 µV, durata = 3- 4 ms, frecvenţa = 4- 10 Hz.

5
 Măsurări fiziologice – An III – Sem II

Fig 9.8 Tipuri de trasee EMG

b) Traseul intermediar (Fig. 9.8)

Se obţine la o contracţie de intensitate medie; prin fenomenul de recrutare spaţială, electrodul
coaxial "vede" un număr mai mare de fibre active, aparţinând mai multor UM.
Parametri specifici: amplitudine = 500- 600 µV, frecvenţa = 15-25 Hz.

c) Traseul interferenţial (Fig. 9.8)

Se obţine în contracţie maximală şi constă dintr-o succesiune de PUM care nu mai pot fi
analizate distinct. Traseul este asemănător cu cel obţinut prin culegerea de suprafaţă.
Parametri specifici: amplitudine = 1000- 1200- 2000 µV, frecvenţa = 50 Hz (pentru PUM) şi
1000 - 1200 Hz pentru traseul global.
d) Ritmul Piper
Este o formă a traseului de interferenţă, obţinut prin contracţie maximală la contrarezistenţă.
Apare sub formă de vârfuri sinusoidale cu frecventa de 40 - 50 Hz ale căror amplitudine, durată şi
frecvenţă sunt determinate de gradul de sincronizare a descărcărilor motoneuronale.

Variante moderne ale electromiografiei

Datorită îmbunătăţirii performanţelor tehnice ale aparaturii, electromiografia de suprafaţă
câştiga tot mai mult teren, prezentând avantajul că este neinvazivă, relativ rapidă şi simplu de efectuat.
În acelaşi timp, se caută noi metode de explorare performantă a activităţii electrice musculare, cum ar
fi electromiografia pe o singura fibră sau în condiţii dinamice.

Electromiografia pe o singură fibră. Utilizează pentru culegere electrozi ac ce conţin 1- 14

fire de platina şi prezintă o suprafaţă de culegere situată lateral faţă de vârful acului. Analiza
computerizată a datelor obţinute permite aprecierea corectă a parametrilor determinaţi. Cu această
metodă de pot măsura:
- “jitterul”, dat de fluctuaţiile discrete de forma şi apariţie a potenţialelor din aceeaşi unitate
motorie - parametru ce se alterează precoce într-o serie de afecţiuni, cum este miastenia;
- potenţiale de fibră individuală;
- densitatea fibrelor;
- distribuţia spaţială a fibrelor în unitatea motorie.

Electromiografia dinamică. Este o metoda ce permite investigarea unor cicluri de mişcări, de

exemplu, mersul. Se indică în studii cinematice, pentru aprecierea performanţei atleţilor, investigarea
accidentelor sportive, precum şi în studiile preoperatorii ale pacienţilor ce vor suferi corecturi
ortopedice (pentru evaluare şi prognostic). Culegerea se efectuează de preferinţă cu microelectrozi
având diametrul de 50 μm, inseraţi în muşchi cu ajutorul unui ac de ghidare. Aceştia au o flexibilitate
bună şi permit determinarea parametrilor activităţii musculare în dinamică.

Aplicatii practice
1. Achizitia si analiza semnalului EMG cu ajutorul sistemului BIOPAC. Tipuri de contractii.