Sunteți pe pagina 1din 2

Inteligenţa la care mă refer are de-a face cu experienţele şi provocările vieţii.

Nu caut să antrenez o
inteligenţă concepută psihometric şi măsurată de teste IQ. Un IQ înalt nu e nici pe departe, nici pe
aproape, un predictor pentru o viaţă fericită. Dacă-ţi place să înveţi, fiind o persoană care n-a fost
complet anesteziată de sistemul de învăţământ, poţi personifica viaţa drept un profesor sau mentor, iar
tu în raport cu dumnealui (sau dumneaei?) vei fi un student al Vieţii. De la acest profesor, dacă nu duci
o viaţă cu capul vârât sub pământ sau în nisipul de aur de pe plaja bulgarilor, vei învăţa să trăieşti
inteligent. Nu inseamnă să iei drept modele personajele din politica noastră. Inteligenţa despre care îţi
pomenesc are o componentă valorică – o integritate morală. (nu e totuna cu rigidatate morală –
precizare pentru unii echipaţi cu judecată absolutistă). Da, sunt de acord. Avem o penurie de modele şi,
totodată, contra-modele, dar asta e o altă discuţie.
În urma unei întâlniri fecunde (nu e cazul să te gândeşti la prostii) cu Robert Sternberg, de care am
amintit în alte articole, am aflat că întrebarea mea s-a aflat într-un fel în mintea dumnealui cu mulţi ani
în urmă, pe când eu eram în rezervorul de suflete al universului. Trăiesc, de câţiva ani, frecvent această
frustrare. Mi se iveşte o întrebare în minte, printre multe alte prostii şi nimicuri, şi aflu urgent că a fost
investigată de alţi semeni, mai ales, de cei aflaţi în universităţile de peste ocean. Nu-i bai, sunt în
ipostaza in care mă pot bucura de roadele muncii dumnealor faţă de care am o adâncă admiraţie.
Robert, un băieţel în clasele primare, completează un test IQ şi se remarcă printr-o inteligenţă slabă. Nu
a reuşit să se concentreze fiind copleşit de anxietatea evaluării. Din nefericire, impresia mea e că stările
anxioase experimentate de elevi în situaţii de testare sunt adesea ignorate de profesori şi părinţi, ei
considerând că efectul lor asupra notei e neglijabil.
În următorii trei ani Robert a demonstrat ceea ce profesoara credea despre el, că este un elev cu o
inteligenţă mediocră. Da, pentru cunoscători, a fost o profeţie auto-împlinită, un fenomen psihologic
care se întâmplă frecvent între elevi şi profesori (sau părinţi). Nu e vorba de nici urmă de traumă.
Robert nu suferea în urma inteligenţei sale slabe si nici părinţii lui. Au acceptat realitatea. Testarea
psihometrică a indicat un scor slab, iar rezultatele şcolare au demonstrat acest scor. Orice psiholog mai
acătări ştie că IQ-ul e un predictor pentru succesul în şcoală.
La vârsta de nouă ani, Robert a întâlnit o profesoară care a crezut în el. Deoarece credea în potenţialul
său, el a făcut tot posibilul să fie mulţumită de el. A devenit un elev de note maxime. Iar la vârsta de 13
ani, intrigat de rezultatele sale în pofida unei inteligenţe slabe, şi-a propus să studieze inteligenţa… şi
nu s-a mai oprit de la studiu (cu excepţia orelor de somn şi altor mici îndatoriri de soţ şi tată) vreme de
mai bine de 40 de ani.
Domnul Sternberg propune o teorie a inteligenţei succesului, un fel de inteligenţă prin care o persoană
reuşeşte să-şi creeze o viaţă bună. Nu e cazul să te laşi păcălită de „succesul” asociat inteligenţei
propuse de Sternberg. Foloseşte epitetul, cred eu, deoarece prinde la public. E lipicios. Inteligenţa lui
include, ca aspecte, inteligenţa măsurată psihometric (analitică) adaugată la o inteligenţă creativă şi una
pragmatică. Dar acestea nu sunt tipuri de inteligenţă în felul în care un alt psiholog a abordat
inteligenţa. Dacă te gândeşti la Howard Gardner (pe la Harvard îşi face veacul) şi la teoria
inteligenţelor multiple, mi-ai citit gândurile (doar o expresie). Iar această teorie nu are dovezi empirice.
Nici Gardner nu susţinea altceva, oricât de dragă îi era propria teorie. Bineînţeles, că sunt alţii care cred
că îşi antrenează inteligenţa kinestezică sau verbală, dar aceştia se auto-iluzionează.
Inteligenţa succesului implică modalităţi de abordare în rezolvarea unor probleme ce ţin de provocări
reale din viaţa concretă. Cât priveşte inteligenţa psihometrică sau analitică, ea este utilă în acest context
drept „cheie” în identificarea unor soluţii bune la probleme. Ne oferă răspunsuri la întrebarea „de ce?”.
În şcoală acest aspect al inteligenţei este exersat şi recompensat. Insă, în viaţa reală nimeni nu-ţi oferă
problema. Şi nici răspunsul corect. Nu ai manual de artimetică sau sintaxă gramaticală. Nu te fereşte
nimeni de soluţii proaste la probleme puse anapoda sau de soluţii la probleme inexistente asociate unor
emoţii intense sau tulburătoare. Ceea ce pentru tine e o problemă de viaţă dificilă, îngrijorătoare, pentru
un altul e o problemă cu soluţii simple. (de ex. dacă ai fost admis la un job în Londra, însă soţia refuză
relocarea). Nu există un manual (one size fits all) pentru cum poţi trăi o viaţă fericită. Te rog, lasă-mă
cu filosofiile spirituale (şi teosofiile) doldora de intuiţii şi revelaţii postate pretutindeni, mai ales, în
minţile unora care nu şi-au examinat nici măcar o dată propriile valori pentru care merită să
trăiasca (sau nu).
Prin prisma unei vieţi luate de profesor sau profesoară (să fim politically correct) ne exersăm o
inteligenţă diferită fundamental de cea antrenată în mai mult de doisprezece ani de studiu, care se pare
că e doar un aspect al inteligenţei. Doar că acest exerciţiu te poate costa aproape o viaţă de om. Cum
alta nu mai ai (decât în minţile unor deliranţi), devine valoros să ştii cum te poti echipa cu această
inteligenţă de ajutor unei vieţi bune.
Ca să-ţi trezesc curiozitatea sau să mori de oftică, voi preciza aici câteva atribute, selectate de mine
dintre cele douăzeci (expuse de Sternberg într-o carte publicată în ’97) ce definesc persoanele echipate
cu inteligenţa succesului.
1. Sunt INIŢIATORI. Creează produse (sau servicii), nu doar consumă produsele altora.
2. Îşi asumă riscul eşecului.
3. Nu procrastinează. Prioritizează şi planifică, anticipează şi alocă resursele necesare în mod
realist.
4. Acceptă când au greşit şi îşi recunosc vina când e întemeiată.
5. Sunt AUTONOMI. În primul rând se bazează pe ei înşişi. Îşi asumă responsabilitatea, fără să
aştepte ca altcineva să o facă în locul lor.
6. Refuză să se lamenteze sau să-şi plângă de milă. Nu caută vinovaţi. Ei caută soluţii sau caută să
remedieze situaţia privind înainte, nu înapoi sau la altul.
7. Sunt auto-determinaţi sau se automotivează să persevereze în atingerea scopurilor, învăţând să-
şi  amâne gratificaţiile imediate.