Primul pas este determinarea obiectului deciziei ce urmează a fi luată, iar asta presupune:

- stabilirea gradului de prioritate pe care îl prezintă problema şi măsura în care se

impune sau nu o intervenţie;
- gruparea problemelor asupra cărora este utilă intervenţia;
- verificarea realităţii, a caracterului şi oportunităţii problemei respective.
Apoi, urmează etapele propriu-zise:
a) Adunarea datelor (trebuie avut în vedere dacă datele vizează situaţia trecută,
prezentă sau viitoare).
b) Selecţionarea (filtrarea) şi ordonarea (sistematizarea) datelor.
Cu acest prilej se stabileşte:
- ce probleme se reliefează;
- dacă sunt posibilităţi de tratare distinctă;
- care sunt circumstanţele problemei;
- în ce ordine de urgenţă trebuie acţionat;
- dacă avem elemente restrictive (disponibilităţi fixe, acte normative în vigoare
etc.).
Ambele etape (a şi b) le putem considera faze premergătoare ale elaborării deciziei.
c) Analiza datelor şi faptelor. Cu acest prilej, se studiază toate influenţele posibile
asupra deciziei. În această etapă se elaborează variante.
d) Deliberarea - „o confruntare de idei în cadrul căreia sunt scoase în evidenţă
avantajele şi dezavantajele uneia sau alteia din soluţiile posibile"
Pentru a se ajunge la un rezultat util, aceasta trebuie judicios organizată.
Materialul pregătit pentru elaborarea deciziei, împreună cu propunerile prezentate se
trimit în timp util membrilor organului de decizie, astfel încât aceştia să le poată analiza, având
posibilitatea de a se pronunţa atunci când vor fi supuse discuţiei materialele respective.
e) Adoptarea / luarea deciziei – este momentul manifestării voinţei decidentului.
f) Intrarea în vigoare
g) Aplicarea (executarea) deciziei administrative.

3.1. Iniţiativa
 Înainte de a se organiza o acţiune, este necesară intervenţia unei iniţiative, care să
declanşeze acţiunea în cauză1.
Iniţiativa deciziei poate să aparţină şi altor factori, exteriori organului emitent.
De asemenea, iniţiativa adoptării unei decizii administrative poate veni şi din partea
diferitelor organizaţii şi asociaţii nestatale sau chiar din partea cetăţenilor, în mod individual.
Având ca obiect realizarea politicii statului, decizia administrativă este, de multe ori,
iniţiată de factorii politici. Organele puterii legiuitoare, diferite organizaţii din sistemul politic,
sesizează organele administraţiei publice în vederea iniţierii procesului decizional, făcând astfel
să intervină acţiunea organelor administraţiei publice în vederea soluţionării unor probleme care
privesc realizarea politicii statului în domeniile în care acţionează organele administraţiei
publice2.
În cele mai multe cazuri, iniţiativa deciziei administrative revine organelor administraţiei
publice care, din informaţiile proprii sau pe baza sesizărilor diferitelor organe de stat sau obşteşti
ori ale cetăţenilor, găsesc că este oportună intervenţia lor pentru rezolvarea unor anumitor
probleme din domeniul lor de activitate. Sunt însă cazuri în care organele administraţiei publice
stau în expectativă observând evoluţia anumitor fenomene sociale şi aşteptând să se intervină
pentru soluţionarea problemelor care se pun în legătură cu acele fenomene.

3.2. Elaborarea

Pregătirea sau elaborarea deciziei reprezintă prima etapă în procesul decizional, etapă în
care nu există o decizie sau un act juridic, ci un proiect de decizie sau o decizie potenţială. Fazele
etapei pregătitoare sunt: apariţia necesităţii elaborării deciziei, documentarea decizională şi
fundamentarea deciziilor potenţiale, întreaga etapă fiind dublată de formalităţile procedurale
prealabile adoptării actelor juridice3.

3.3. Fundamentarea / motivarea deciziei

1 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.481;
2 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1998, p.120-121;
3 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2003, pp.72-74.
 Totalitatea motivelor care stau la baza unui act juridic constituie motivaţia acelui act, iar
motivarea este acţiunea de arătare a motivelor pe care se fundamentează actul. Motivarea este un
element obiectiv şi extern, fiind o condiţie formală, de procedură, acolo unde legea o impune,
spre deosebire de motivaţie care este un element intern, subiectiv şi obligatoriu4.
Pe baza necesarului de date obţinute se trece la analiza şi interpretarea datelor în scopul
elaborării proiectului de decizie. Analiza trebuie să fie obiectivă şi întemeiată pe anumite ipoteze
de lucru, stabilite pe baza unor teze fundamentale ce trebuie aplicate în noua reglementare.
Datele existente, care constituie premisele ipotezei de lucru, pot confirma sau infirma ipoteza.
Conţinutul motivării se referă la împrejurările care au fost reţinute ca determinante în
emiterea actului. Sub acest aspect, în cazul actelor normative, expunerea de motive va arăta
succint, printre altele:
- cerinţele care justifică intervenţia normativă cu o referire specială la insuficienţa
reglementărilor în vigoare;
- efectele de ordin politic, economic, social şi cultural urmărite în funcţie de
obiectul reglementării;
- efectele pe care noua reglementare le are asupra reglementărilor deja existente.
Sancţiunea nemotivării actelor este în funcţie de gravitatea încălcării normelor. Astfel,
actul emis în mod nemotivat este lovit de nulitate dacă a încălcat această condiţie de valabilitate.
Dacă actul este motivat, dar motivele sunt în contrazicere cu legea, actul va fi formal, dar ilegal,
sub aspectul conţinutului sau temeiniciei sale.
3.4. Adoptarea deciziei administrative

Etapa adoptării sau emiterii actelor administrative de către organele colegiale, respectiv
unipersonale, reprezintă momentul în care voinţa se manifestă în scopul producerii efectelor
juridice5. Ea se realizează în diverse modalităţi, astfel, în cazul organelor unipersonale momentul
emiterii este marcat de semnarea înscrisului constatator al actului juridic, iar în cazul organelor
colegiale, adoptarea are loc în cadrul şedinţei prin mecanismul votului.
După unii autori, etapa adoptării se poate diviza, în cazul organelor, colegiale, în cel puţin
3 faze: dezbaterea, deliberarea şi votarea. Etapa adoptării este guvernată de importante

4 Idem, pp.77-79.
5 Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerma, Bucureşti, 1996, pp. 395-398;
formalităţi procedurale concomitente adoptării deciziei şi ulterioare adoptării acesteia, necesare
asigurării valabilităţii ei sau punerii în executare.
- Dezbaterea - activitate de evaluare a propunerilor cuprinse într-un proiect de act în baza
unei confruntări de idei în cadrul căreia se evidenţiază avantajele şi dezavantajele soluţiilor
preconizate. Forma organizatorică a dezbaterii în cadrul organelor colegiale este şedinţa (adunare
generală, sesiune) care reprezintă o reuniune de două sau mai multe persoane ce alcătuiesc
împreună un organ şi a căror reunire are un anumit scop.
- Deliberarea - În cazul organelor colegiale fiecare participant la dezbatere optează din
considerente specifice, asupra unui proiect sau variante şi asupra unor amendamente. Procedura
de deliberare a fiecărui participant diferă în ceea ce priveşte structura demonstraţiei sale, alegerea
şi ordonarea argumentelor, modul şi momentul de prezentare. Alegerea unei variante din mai
multe, are loc în baza unei aprecieri comparative a variantelor propuse sub aspectul diferiţilor
factori, indicatori de eficienţă, prin aprecierea unor efecte posibile ca apariţie etc., dar cu
respectarea cadrului legal care delimitează posibilităţile de opţiune.
- Votarea - reprezintă operaţiunea prin care se manifestă cu efecte juridice voinţa
organului colegial prin adoptarea actului juridic. Voinţa pe care o cuprinde decizia se manifestă
în realizarea puterii de stat şi se află numai la nivelul persoanelor care au un drept de vot
deliberativ şi nu un drept de vor consultativ sau care sunt lipsite de acest drept.
Forme procedurale concomitente adoptării actelor de drept administrativ6:
a) Quorumul şi majoritatea necesară
Quorumul reprezintă numărul de membri necesari, raportat la numărul total de membrii
ai organului colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberările organului să fie valabile.
Normele privitoare la quorum sunt prestabilite şi reprezintă un element de formă esenţial întrucât
prin respectarea lor manifestarea de voinţă dobândeşte puterea de a produce efecte juridice.
b) Actele administrative emise în comun
Actele administrative emise în comun de mai multe organe ale administraţiei de stat sau
de acestea împreună cu alte organisme sunt manifestări de voinţă simultane făcute cu intenţia de
a produce efecte juridice.
c) Redactarea fi semnarea înscrisului

6 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.482;
 Redactarea actului juridic reprezintă operaţiunea de întocmire a unui înscris (document)
care să reflecte deplin şi concordant manifestarea de voinţă exprimată.
Neîndeplinirea formei scrise în cazul actelor normative, reprezintă încălcarea unei
condiţii esenţiale de valabilitate ale acestor acte. Întocmirea sau redactarea în formă scrisă a
actelor normative este strâns legată şi de modul aducerii lor la cunoştinţă prin publicare sau
comunicare.
Semnarea înscrisului constatator al actelor juridice reprezintă o cerinţă de formă absolut
necesară.
d) Motivarea deciziei administrative

3.5. Intrarea în vigoare

Actele normative intră în vigoare, în principiu, de la data publicării lor. Evident că

intrarea în vigoare marchează momentul producerii de efecte juridice de către actele respective7.
Publicarea poate avea loc prin Monitorul Oficial al României în cazul legilor,
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului ori prin alte mijloace de publicitate, în cazul celorlalte
acte normative (publicare în presă, afişare). Nepublicarea actelor normative ale Guvernului
atrage inexistenţa acestor acte
Unele acte normative intră în vigoare la o dată ulterioară publicării lor, în termenul
stabilit în însuşi textul lor.
Actele administrative individuale se aduc la cunoştinţă persoanelor interesate prin
comunicare. Ele produc efecte juridice din momentul comunicării.
În ce priveşte actele de autoritate ale administraţiei publice locale art. 50 alin. (1) din
Legea nr. 215/2001, prevede că actele normative devin obligatorii de la data publicării, iar cele
individuale, de la data comunicării.
Unele acte de autoritate individuale pot produce însă efecte juridice din chiar momentul
adoptării lor, dacă persoana vizată participă la adoptarea actului şi din cuprinsul actului nu
rezultă altfel8.
Pot exista însă şi situaţii inverse, când actul adoptat a fost publicat sau comunicat, dar el
nu produce efecte din momentul publicării sau comunicării, ci de la o dată mult ulterioară.
7 Anton Trăilescu, op. cit., p. 75 - 76.
8 Anton Trăilescu, op. cit., p. 77
 3.6. Executarea deciziei administrative

După ce a fost adoptată, decizia administrativă trebuie executată, trebuie pusă în

aplicare9. Oricât de bună ar fi o decizie, dacă ea nu este executată sau este defectuos executată,
întreaga muncă depusă anterior pentru elaborarea deciziei se iroseşte.
De reţinut faptul că, după adoptarea ei de către organul emitent, decizia administrativă
devine obligatorie. Astfel încât, în caz de neexecutare, pot fi aplicate sancţiunile prevăzute de
lege celor care se fac vinovaţi de neexecutare.
În vederea executării, organele administraţiei publice adoptă o serie de măsuri
organizatorice, privind mobilizarea şi utilizarea mijloacelor necesare executării. Cu cât mai bine
este organizată executarea, cu atât se înfăptuieşte mai deplin scopul deciziei respective.
Un element deosebit de important al executării este oportunitatea acesteia, o întârziere în
executare putând avea uneori consecinţe deosebit de grave, de natură să aibă ca rezultat chiar
imposibilitatea executării.
Decizia administrativă poate fi executată direct de către organul administraţiei publice, de
către o organizaţie nestatală sau chiar de către cetăţeni, în mod individual.
În procesul de executare, trebuie să se ţină seama cu stricteţe de competenţa fiecărui
organ în parte, în aşa fel încât să se evite suprapunerile şi paralelismele, care ar putea avea efecte
negative.
Modul de executare a unei decizii administrative influenţează efectele acesteia, deoarece
se ridică problema organizării raţionale şi eficiente a resurselor. Pentru executarea
corespunzătoare a deciziilor, s-au formulat unele recomandări şi anume:
 separarea îndeplinirii unei decizii, de celelalte acţiuni ale administraţiei; orice
executare urmează că se integreze în structura de ansamblu a administraţiei;
 bună executare depinde de experienţa şi cunoştinţele în materie ale funcţionarilor
publici;
 executarea operativă a deciziei, deoarece orice întârziere poate avea efecte dăunătoare,
după cum şi graba aduce prejudicii;

9 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 488-498;
  executarea este mai facilă, atunci când decizia se integrează în cadrul tradiţional al
activităţilor administrative sau poate fi mai dificilă dacă impune inovaţii în materie. În primul
caz, ceea ce influenţează execuţia, este rutina funcţionarilor, iar în cel de-al doilea caz, lipsa lor
de curaj.
Executarea unei decizii se împleteşte cu activitatea de control, care verifică atât derularea
procesului decizional, cât mai ales, rezultatele obţinute. Controlul furnizează informaţii necesare
în elaborarea deciziilor viitoare şi, în fond, marchează dinamica deciziei administrative.

3.7. Controlul şi evaluarea deciziei

Controlul executării deciziei administrative reprezintă condiţia bunei funcţionări a

administraţiei publice10.
Un management eficace implică măsurarea periodică a rezultatelor. Când rezultatele
prezente sunt comparate cu cele planificate (obiectivele). Dacă rezultă o deviere, trebuie făcute
anumite schimbări în varianta aleasă, în implementarea ei sau în obiectivul iniţial, dacă este
considerat imposibil de atins, în acest din urmă caz, întregul proces de luare a deciziei este reluat.
Deci, raţiunea de a exista a controlului este, în primul rând, prezenţa sa activă în
desfăşurarea evenimentelor şi corectarea la timp a abaterilor ce pot apărea.
În sens restrâns, pasiv, formulat de majoritatea de teoreticienilor dreptului, controlul
vizează numai respectarea condiţiilor de legalitate şi oportunitate, determinante doar ale cadrului
adecvat, necesar rezolvării unei situaţii, necuprinzând aspectul eficienţei.
În sens larg, activ, controlul trebuie să includă şi aspectul eficienţei conţinutului muncii
administrative – faptul administrativ.

3.8. Efectele deciziei administrative

Efectele deciziei administrative sunt consecinţele pe care aceasta le generează prin

simplul fapt al adoptării sale11.

10 Delia Popescu, op. cit., p. 25.

11 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1998, p.129-130; Gheorghe Filip, Mihaela
Onofrei, Administraţie publică, Ed. CHEMAREA, Iaşi, 1999.
 Astfel, ca urmare a adoptării, decizia devine obligatorie pentru toţi să-şi realizeze
activitatea profesională, în conformitate cu deciziile luate. Decizia poate atrage sancţiuni asupra
celor care nu se conformează prevederilor sale.
De asemenea, decizia beneficiază de executarea ei din oficiu; drept urmare, ea poate fi
executată de administraţia publică prin proprii agenţi (servicii publice, forţă publică), utilizând,
dacă este necesar, mijloace de constrângere (materială), pentru a anihila rezistenţa celor
interesaţi.
În cazul în care decizia se dovedeşte ilegală sau inoportună, administraţia poate s-o
anuleze sau retracteze tot printr-o decizie unilaterală fără să fie necesar consimţământul părţilor.
Efectele deciziei administrative pot fi anihilate, suspendate, încetinite sau accelerate, prin
politica statului, modificarea cadrului legal sau a activităţii şi structurii administraţiei. Un factor
care contribuie la blocarea dinamicii deciziei administrative îl constituie spiritul rutinier. Lipsa
iniţiativei, absenţa operativităţii pot paraliza o decizie administrativă. Elementele care la prima
vedere par minore (lipsa echipamentelor moderne de calcul sau a personalului de execuţie) pot
prejudicia eficienţa şi dinamica deciziei.
Eficienţa unei decizii administrative se bazează pe prevederea şi calcularea efectelor pe
care le generează şi care pot fi directe şi indirecte.
Efectele directe. Din momentul în care a fost adoptată decizia, dreptul administrativ
pune capăt deliberărilor şi clarifică problemele prin rezolvarea lor în practică. Pentru unii,
decizia adoptată reprezintă confirmarea punctului lor de vedere. Pentru alţii ea înlătură anumite
incertitudini şi îndoieli. Indiferent de situaţie, decizia este obligatorie, chiar şi pentru cei care o
consideră greşită.
Nu este suficientă unirea celor două elemente, înţelegerea şi voinţa, pentru ca decizia să
producă efecte. Mai este, necesar, ca cei care adoptă decizia să fie convinşi că aceasta
corespunde şi satisface cerinţele vieţii sociale.
Deciziile eronat concepute au efecte slabe şi nu par aplicabile. Este de preferat să se
atingă un obiectiv mai modest, decât să se eşueze spre unul irealizabil. În alte cazuri, deciziile nu
se aplică, pentru că între timp, ele nu mai corespund realităţilor sociale, devenind inutile.
Efectele indirecte privesc pe funcţionarii care decid, autorităţile publice şi
administraţiile. Ele reflectă răspunderea asumată de cei care au luat o anumită decizie. În calitate
de autori, ei vor apăra decizia respectivă, căutând să-i asigure eficienţa pentru ca aceasta că
producă toate efectele.
Efectul indirect asupra instituţiilor publice constă în consolidarea, modificarea sau chiar
desfiinţarea unora dintre ele.
Incidenţa asupra populaţiei, depinde de modul în care aceasta a participat la procesul
decizional. De gradul participării cetăţenilor la activitatea administraţiei statului, depinde
atitudinea de adeziune, colaborare, rolul lor activ sau pasiv faţă de decizia administrativă.