Anii '30.

Al Doilea Război Mondial

Prima pagină a volumului „Soarele în baltă”

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul volum din trilogia sa istorică Frații
Jderi (Ucenicia lui Ionuț), publicat în anul 1935. În 1936, preia direcția ziarului Adevărul și a ediției
sale matinale, Dimineața. Alături de George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T.
Popa editează, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet
Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului literar și
redactorului revistei Viața românească. În această perioadă este implicat într-o dispută publică cu
presa fascistă și cea de extremă dreapta, contracarând atacurile acestora în ziarele proprii.
[76]
 Susținători ai extremei drepte organizau în public arderea volumelor sale.[77] Scandalul s-a
prelungit și în următorii ani, Sadoveanu având în acest sens sprijinul prietenilor săi din lumea
literară.[22][78] Printre ei se află și Topîrceanu, care la acea dată era internat în spital, și care l-a
susținut până la moartea sa, cauzată de un cancerul hepatic.[79] În septembrie 1937, ca semn de
solidaritate și de apreciere a muncii sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail Sadoveanu titlul
de doctor honoris causa.[80]
La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta prin care trecea
România, dar revine la începutul anilor '40, oferindu-și sprijinul Regelui României Carol al II-lea și
formațiunii politice înființate de acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să blocheze
venirea la putere a grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al
restrânsului senat corporatist.[81] În 1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum
de Opere.[29] După ce Conducătorul Ion Antonescu înlătură Garda de Fier în timpul rebeliunii
legionare și își stabilește propriul regim fascist, Sadoveanu rămâne apolitic și este din ce în ce mai
prezent în viața publică, ținând prelegeri pe teme culturale pentru postul național de radio.[82] După
publicarea în 1942 a ultimei părți a trilogiei Frații Jderi, Sadoveanu se retrage din nou, la cabana sa
de vânătoare de la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care construise și o bisericuță; acest loc i-a
servit ca inspirație pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei, Ochi de urs și Poveștile de la
Bradu-Strâmb.[83] În timpul acestor ani, scriitorul o întâlnește pe Valeria Mitru, o
jurnalistă feministă mai tânără ca el,[84] cu care, după o scurtă perioadă de timp, se căsătorește. [16] În
august 1944, prin Lovitura de stat de la 23 august 1944, România a întors armele, trecând de
partea aliaților, trupele române luptând cu sau fără voie alături de Armata Roșie. Paul-Mihu
Sadoveanu a murit pe front, la 22 septembrie, în Transilvania.[32] Conform Profirei Sadoveanu,
durerea resimțită de scriitor l-a împiedicat pentru totdeauna să scrie cel de-al patrulea și ultim volum
al Fraților Jderi. Tot în 1944, Sadoveanu candidează la președinția Societății Scriitorilor Români, dar
este învins de Victor Eftimiu.[68] Cea de-a patruzecea aniversare a debutului său este sărbătorită
printr-o ceremonie specială la Academie, unde Tudor Vianu susține un discurs prin care realizează o
retrospectivă a întregii opere a confratelui său.[29][68][85]

Sistemul comunist și ascensiunea politică

Prezidiul Provizoriu al Adunării Deputaților în 1948. De la stânga la dreapta: Ștefan Voitec,

Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion Parhon, Ion Niculi

După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de
la propria versiune de realism la doctrina comunistă a realismului socialist. Aceasta a dus la
colaborarea cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS),
condusă de medicul endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion Parhon. Scriitorul
îndeplinește rolul de gazdă pentru delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și Vladimir
Kemenov în timpul vizitelor lor din 1944, după care devine președintele „secției literare și filosofice” a
ARLUS (secondat de Mihai Ralea și Perpessicius).[86] În februarie 1945, el se alătură lui
Parhon, Alexandru Rosetti, compozitorului George Enescu, biologului Traian Săvulescu și
matematicianului Dimitrie Pompeiu într-un protest împotriva politicilor culturale promovate de primul
ministru Nicolae Rădescu și a cabinetul său, pentru a-l discredita pe anti-comunistul Rădescu și
pentru a-l face să plece de la putere.[87] După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al revistei literare
a asociației, Veac Nou, alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia Deleanu, Octav Livezeanu și N. D.
Cocea.[88]
Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie 1945, în timpul
conferinței publice despre Stalin care a avut loc la București, fiind doar una din conferințele pe care
le-a ținut la nivel național. Discursul său, intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare de a
îmbunătăți imaginea Stalinismului în România.[89] ARLUS va publica în același an textele acestor
conferințe într-un singur volum.[74] Tot în 1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea Sovietică
împreună cu profesorii Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu Iordan, și
matematicianul Simion Stoilow,[90] fiind invitat de Academia Rusă de Științe să ia parte la cea de-a
220-a aniversare a înființării ei. Sunt vizitate colhozuri și creșe, și au loc discuții cu
agronomul Nicolai Tsitsin, un apropiat al lui Stalin.[91] La întoarcere, scriitorul publică alte texte
controversate și ține discursuri prin care laudă sistemul sovietic. [92] În același an, Editura Cartea
Rusă a ARLUS a mai publicat, printre altele, și traducerea volumului Scheciurile unui sportiv de Ivan
Turgenev [56], făcută de Sadoveanu.
În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului Partidelor
Democratice (BPD) în colegiile din București, câștigând un loc în noul Parlament al României, cel
unificat.[93][94] În prima sesiune, cea din decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului.
[95]
 Locuiește la Ciorogârla, primind din partea statului o vilă deținută anterior de jurnalistul Pamfil
Șeicaru, de orientare fascistă. Această decizie a fost considerată de Partidul Național-
Țărănesc drept corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla de „Contele de Ciorogârla”. [96][97]
În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere, Sadoveanu
primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de
beneficii materiale substanțiale. [94][98] Între anii 1947-1948, el, alături de Parhon, Ștefan
Voitec, Gheorghe Stere, și Ion Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD.[99][100] A rămas
membru al noii Academii a Republicii Populare Române, și, alături de alți intelectuali pro-sovietici,
este ales în conducerea acesteia. [101]

Ultimii ani, boala și moartea

Sadoveanu în ultimii ani de viață

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din România în 1949,
Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia. [52][102] Apoi, în 1950, este numit președintele
ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a fost un
semn al marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea
Scriitorilor fiind în acea perioadă condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai Beniuc.
[103]
 Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956). [52][104] Între timp,
Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor (după unele
surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de Sadoveanu), [105] prin care se apreciau și
încurajau politicile de colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul
Premiu de Stat pentru proză.[95]
În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale susținute de noul regim. În
luna iunie a anului 1952, devine președinte al Consiliului Științific al Academiei, cel care va
modifica alfabetul limbii române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată de
Sadoveanu în primele sale lucrări).[106] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic,
conducând Comitetul Național pentru Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică
dorea să portretizeze inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru
proliferarea armelor nucleare.[100] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii,
primind, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace.[107] Din postura de parlamentar, Sadoveanu face
parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală, reflecta
influențele sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești. [108] În martie 1953, la
puțin timp după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii Scriitorilor,
discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și manifestându-se
împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.[109] În noiembrie 1955, la puțin timp
după ce împlinește vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.
[110]
 După 1956 regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l recomande pe Mihail
Sadoveanu ca unul din cele mai importante modele culturale ale regimului. [111]
Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[61] și se mută înapoi în București, unde deține
o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.[16]
Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții
interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în
poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în
1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.[112]
Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.[16] Este îngrijit de o echipă de
medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.[16] Familia Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind
într-o vilă aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.[16] Este vizitat
periodic de prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti. [113] Mihail Sadoveanu se
stinge din viață pe data de 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața, [10] fiind înmormântat pe 21
octombrie la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este astăzi un
muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.
După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a
organizat un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul
literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața apărării
comunității de călugărițe.[114] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei. [114]

Contribuții literare
Context
Unul din liderii generației sale, și unul din cei mai reprezentativi scriitori români, Mihail Sadoveanu
este totodată recunoscut pentru calitățile sale de povestitor, scrierile despre natură și descrieri ale
mediului rural. Autor prolific, a publicat peste 100 de volume individuale [115][116] (120 conform
revistei americane Time).[99] Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu alături de Liviu
Rebreanu și Cezar Petrescu, aceștia fiind considerați în perioada interbelică, în ciuda diferențelor de
stil și abordare, mari romancieri. [117] Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie activitatea,
concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși părtinitor, semn că perioada interbelică a fost
una agitată,[118] în timp ce istoricul literar Marcel Cornis-Pope îi consideră pe Sadoveanu și Rebreanu
„cei mai importanți romancieri ai primei jumătăți a secolului al XX-lea” din România. [119] În
1944, Tudor Vianu îl considera pe Sadoveanu „cel mai important scriitor român pe care îl are
România [în prezent], primul dintre cei de-o seamă cu el.” [120]
Subliniind originalitatea în contextul literaturii române și considerându-l unul din scriitorii care militau
pentru „tendința națională” (opusă moderniștilor cosmopoliți), George Călinescu a mai notat că,
printre multele sale povești și romane, Sadoveanu împrumută din stilul predecesorilor și
contemporanilor săiIon Luca Caragiale, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil
Gârleanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Calistrat Hogaș, I. A. Bassarabescu și Ionel
Teodoreanu.[121] De asemenea inclusă în acest curent, „proza lui Emil Gârleanu e un ecou sintetic
din N. Gane, M. Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si I. Bassarabescu”, „Gârleanu e departe de a avea
mijloacele poetice ale lui Sadoveanu, pe care totuși l-a umbrit fără dreptate.” [122] Cornis-Pope crede
că proza lui Sadoveanu este o continuare a „narațiunii naționale” explorată anterior de Nicolae
Filimon, Ioan Slavici și Duiliu Zamfirescu,[119] în timp ce istoricii literari Vianu și Zigu
Ornea menționează că Sadoveanu s-a inspirat și din temele și genurile abordate de
autorul junimist Nicolae Gane.[123] În tinerețe, Sadoveanu l-a admirat și i-a colecționat lucrările lui N.
D. Popescu-Popnedea, un autor prolific de almanahuri, romane istorice și de aventură.[65] Trecerea
sa la realism a fost inspirată de citirea operelor lui Gustave Flaubert și în special ale lui Nikolai
Gogol.[26] Sadoveanu și Gane au fost indirect influențați de diplomatul rus Wilhelm von Kotzebue,
autor al poveștii cu temă românească Laskar Vioresku.[124]
În accepțiunea lui Vianu, creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție artistică în cadrul școlii
locale realiste, comparabilă cu adoptarea perspectivei de către artiștii renascentiști.[125] Interesul lui
Mihail Sadoveanu pentru lumea satului și viziunile sale asupra tradițiilor au făcut subiectul unor
dezbateri în cercurile moderniste. Inițiatorul modernismului în România, Eugen Lovinescu, care a
încercat sincronizarea unei literaturi urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari critici ai
lui Sadoveanu.[29][126] Totuși, Sadoveanu a fost bine primit de adversarii lui Lovinescu: Perpessicius și
editorul Contimporanului Ion Vinea, care, în căutarea autenticității literare, credea în reducerea
decalajului dintre avangardism și folclor.[127] Această opinie a fost împărtășită și de istoricul literar
suedez Tom Sandqvist, care vedea în opera lui Sadoveanu ca puncte de legătură cu modernismul
interesul lui în elemente păgâne și elemente absurde ale folclorului local.[128] Într-o dispută despre
specificul național, și parțial ca răspuns la cererea lui Vinea, eseistul și poetul modernist Benjamin
Fondane a susținut că, în semn de apreciere față de cultura română, cu care a venit în contact
„sufletul lui Sadoveanu poate fi ușor redus la sufletul slav”.[129]

Caracteristici