În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.

[43]
 Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele
străine.[44] Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare
influență culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii
rurali ai „tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.
[45]
 Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare parte, promotorul
unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea.[46] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la
cercul literar a fost principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru
predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de „criză” literară, Sadoveanu era persoana
generatoare de inovație.[47]
Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre publicare
în anul 1906.[38] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit
la Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era
poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[48] Nanu scria în acea
perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau
cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”[48] Slujba sa administrativă este întreruptă de o a doua
încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent.[38][49] Fiindcă era
deja supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari
suferințe.[38]

Anii 1910 și Primul Război Mondial

Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica” (Editura
Minerva)

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907, anul Răscoalei
Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl numise inspector al cercurilor culturale sătești și al
bibliotecilor populare.[50] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de încercările lui Haret
de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de
autoajutorare destinate plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă
anchetă.[51]
Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură Societății
Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909. [52][53] În același an,
el, Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție lunară Cumpăna, care
luptă împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își
încetează apariția.[11][54] Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua
Kübler.[55]
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până
în 1919.[11][12][22][23] În acest an publică volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva de
Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la
revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața
Românească. Tot în 1910 traduce din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza
operelor de artă.[56] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor Români în
noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de membru în
comitetul de conducere și cenzor.[52][53] A fost o prezență marcantă a ziarului Minerva, alături de
Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai publicat în publicația tradiționalistă Luceafărul.[57]
Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în
care România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul de locotenent,[22] se oprește pentru o
perioadă în Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt
timp pe front.[36][38] Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și
umoristul George Topîrceanu, îi însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și
1915[58] În anul 1915 publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric Neamul
Șoimăreștilor.[22][29]
Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de
către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas
neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care considerau
războiul ca aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente.
[59]
 În această perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu
care se termină în 1918, când România semnează pacea cu Puterile Centrale,[52] și, ca militar în
rezervă, devine editorul broșurii propagandistice regionale, România.[60] I s-au alăturat Tudor
Arghezi și Topîrceanu (care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare din Bulgaria),
fondând împreună , la Iasi, revista Însemnări Literare.[36][58] În decembrie însă, revista își anunță
încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre
mijloace.” Sadoveanu se stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând, renovând și redecorând
vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.[12][61] Aceasta fusese reședința lui Mihail Kogălniceanu în
secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe compozitorul George Enescu.[61] În această
perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile Morțun și, împreună cu el și cu Arthur
Gorovei, fondează și editează revista Răvașul Poporului.[23][62]

Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate ale lui Sadoveanu

În 1921 devine membru al Academiei Române. [12][22][24] Doi ani mai târziu, își ține discursul de
recepție, în care face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în general și de poezia populară în
special.[12][22][63] Reîncepe colaborarea la revista Viața românească, alăturându-se nucleului de
redactori din perioadă interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din
romanele sale (unele dintre ele inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene
publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul,
volumul Priveghiuri.[64] Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala
Galaction, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe
dirijorul Sergiu Celibidache.[61] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman, ajutându-l să-și
promoveze scrierile,[65] de aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-
Negrilești,[66] și scriitorul satiric Radu Cosmin.[67]
Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele
inspirându-i opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.[38] După 1923, alături de
Topîrceanu, Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să
meargă la vânătoare.[58] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927
la râul Arieș.[16][22] În același an face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[22][38], călătorie descrisă
ulterior în volumul său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925, 1929,
respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de critici: Venea o moară pe Siret..., Zodia
Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel
național.[22][68] Tot în acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și publică
împreună o serie de abecedare.[69]
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de
la Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian
Goga,[38]. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și Sadoveanu.[70] În
timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din
1931, ocupă un loc de senator din partea județului Iași.[38][71] În perioada cabinetului țărănist, condus
de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României. [38][71] Numirea sa în funcție a
fost justificată prin statutul de personalitate culturală. [38] În această perioadă face parte din Partidul
Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în opoziție cu principala grupare Național-Liberală.
[72]
 În paralel, începe să contribuie la cotidianul de stângaAdevărul.[73] În 1928 publică Hanul Ancuței,
o lucrare remarcabilă aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri,
îmbinare măiastră a genului epic și liric.
Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,[68], iar din 1932 al
Lojii „Moldova”, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit următoarele demnități masonice:
„Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din România (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR,
Mare Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite. [38][50][68][74] Fratele
său, Vasile Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea, mason. [75]

Anii '30. Al Doilea Război Mondial