„Frumuseţea va salva lumea“

„Frumuseţea va salva lumea” spunea Dostoievski. “Frumosul se

simte, nu incape într-o definiţie.” menţiona Balzac.
Dacă n-ar fi existat pildele frumoase, omul n-ar fi putut trăi pe
pământ.
Dacă n-ar fi existat pildele frumoase, omul n-ar fi putut trăi pe
pământ.
Ce e frumosul, de fapt?
Întrebarea provoacă la discuţie şi duce la o extrem de mare varietate de răspunsuri.
Talentul tău. O să generalizez reproducând o frază spusă de Marguerite Yourcenar
(singura femeie membră a Academiei Franceze): „Iubitorul de frumos sfârşeşte prin
a-l vedea peste tot”. Poate asta e soluţia, .. cheia vieţii?
Cum să privim atunci frumuseţea?

Este un om urât chircit şi pe dinăuntru? Este un om frumos plin de armonie?

Democraţia spune că oamenii sunt egali. Creştinismul ne îndeamnă să privim dincolo
de faţă, să punem preţ pe suflet.

Experienţa îmi spune că exact aceleaşi cuvinte au efect diferit asupra aceloraşi
oameni, în funcţie de persoana care le rosteşte. Aceeaşi vorbă de duh poate aduce
hohote de râs când e spusă de un chip simetric cu trăsături sănătoase, însă naşte
tăceri penibile când e şoptită de un cap urâţel, de pe un gât prea subţire, cu
timiditate pe deasupra.

Exista, bineînţeles, urâţi atrăgători şi frumoşi antipatici, dar n-aş

vrea sa ne minţim: simţim urâţenia şi observăm frumuseţea.
Interesant însă: am observat că fizionomia se schimbă în funcţie de starea
interioară. Problemele ne urâţesc, liniştea ne luminează. Asta într-o limită. Dincolo
de ea, avem un fond care e al nostru.
Ne naştem mai frumoşi sau mai urâţi şi ne e, în funcţie de asta, mai
uşor sau mai greu să comunicăm.
Armonia e mai uşor acceptată şi presupun, că ascunde mai puţine deformări
interioare. Asta poate naşte complexe, care pe urâţi îi fac şi mai antipatici iar pe
frumoşi si mai plăcuţi. Şi toate astea nu fac doi bani dacă te-ai prins de ele.

Am vorbit mai mult despre influenţa aspectului exterior către cel interior pentru a
dovedi faptul că anume frumuseţea, şi doar cea interioară, asigură o varietate, o
cale, o continuitate spre viitor, spre „salvarea lumii”, poate cu acelaşi sens ca
„mântuirea”, care are loc doar prin suflet, doar prin frumosul inimii.

Frumuseţea lumii este aproape singurul mod în care lăsăm viaţa să

ne pătrundă.
Frumuseţea cucereşte simţurile pentru a obţine permisiunea de a trece direct la
suflet. Tendinţa sufletului de a iubi frumuseţea este capcana pe care viaţa o
foloseşte cel mai adesea pentru a-l câştiga de partea ei.

Frumuseţea este puternică.

S-ar putea ca frumuseţea să fie cel mai puternic lucru de pe pământ. De aceea,
frumuseţea este şi periculoasă, tocmai deoarece contează. Frumuseţea este, fără
îndoială, cea mai profundă şi mai prost înţeleasă dintre însuşirile omului.

Omul cu adevărat frumos în forul lui interior este acela în care adâncimile sufleteşti
sunt liniştite, care emană calm, odihnă, îmbiindu-i pe toţi cei din jur la odihnă, care
grăieşte despre linişte şi pace într-o lume măcinată de războaie de tot felul, în
prezenţa căruia ne eliberăm de tensiunea şi de strânsoarea care ne cuprind prea
adesea inimile.