Seara

de George Coşbuc
                        Ai durat prin aer punte

                        Din fâşii de foc: te-ai dus

                        Tot mai sus şi tot mai sus

                        Stai acum pe-un vârf de munte

                        Şi-ţi întorci senina frunte

                        Spre apus.

                        Roşii, ca o lună nouă

                        Ai tu hainele subţiri,

                        Lungi şi fără-mpodobiri.

                        Iar pe tâmplele-amândouă

                        Porţi, strălucitori de rouă,

                        Trandafiri.

                        Ochii-i ţii la soare ţintă,

                        Şi cu ochii tu-l dezmierzi:

                        E flăcău şi-acum îl pierzi,

                        Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă…

                        El s-a dus, şi jalnic cântă

                        Codrii verzi.

                        Umed aer te-mpresoară

                        Şi-n durerea ta atunci

                        Rupi cununa şi-o arunci:

                        Roşii flori prin aer zboară

                        Desfoiate, ca să moară

                        Jos prin lunci.

                        Plângi acum. Te-a învins iubirea!

                        Albe lacrimi cad pe flori

                        Şi pe frunze, când scobori

                        Plânsă către văi privirea.

                        Şi-o să plângă toată firea

                        Până-n zori.

                        Te-a cuprins necaz deodată

                        Şi din ochi cu ciudă strângi,

                        Parc-ai vrea să rupi, să frângi

                        Să-ţi răzbuni, frumoaso fată

                        Parcă lumea-i vinovată

                        Că tu plângi!

                        De pe turn – ce-i el de vină? –

                        Aurul tu ni-l despoi;

                        De pe ape iei apoi

                        Ce-i argint şi ce-i lumină!

                        Codrii tu, de ciudă plină,

                        Ni-i laşi goi.

                        Fluturii de prin vâlcele

                        Tu-i ascunzi acum cu zor,

                        Culci în cuiburile lor

                        Veselele rândunele,

                        Şi pe uşa dragii mele

                        Pui zăvor.

                        Iar în urmă, răzbunată,

                        Moartea cum o simţi venind.

                        Cu mânie tresărind

                        Scuturi fruntea-ntunecată

                        Şi-atunci pletele-ţi, deodată

                        Se desprind.

                        Peste braţele rotunde,

                        Peste pieptul tău frumos,

                        Ca un râu întunecos

                        Părul ţi se varsă-n unde

                        Şi din creştet el te-ascunde

                        Până jos.

                        Cu mişcări nespus de line

                        Tu te nalţi apoi spre cer;

                        Văi şi lunci şi toate pier –

                        Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine,

                        Fâlfâind din aripi pline

                        De mister.