Ioana C Vişan

La distanta de un lift
„There is a crack în everything, That's how the light gets in.”
— Leonard Cohen, Anthem

Am cunoscut-o pe Claire într-o dimineaţă însorită de aprilie. Mă aflam la

birou sortând un teanc de chitanţe, care îşi făcuse prostul obicei să crească la
loc la sfârşitul fiecărei luni, când am auzit două ciocănituri scurte şi un cap
drăgălaş s-a strecurat prin deschizătura uşii ca să întrebe:
— Domnul Philip Adler?
— Da, intraţi.
Am împins chitanţele la o parte şi m-am grăbit să mă ridic ca să o
întâmpin.
Nu aveam stabilită nici o întâlnire cu vreun client din câte îmi amintem,
dar se mai întâmpla din când în când să apară cineva şi neanunţat, deşi erau
rare cazurile când eram căutat în paginile aurii. Îmi doream doar să nu fi ajuns
acolo din greşeală, însă după felul în care îmi pronunţase numele, fără accentul
acela franţuzesc de care mi se acrise în ultimii ani, eram aproape sigur că avea
o oarecare idee cine sunt.
Cei doi paşi care i-au trebuit ca să străbată încăperea mi-au fost de ajuns
ca să o privesc din cap până în picioare. Avea părul blond strâns într-o coadă la
spate, ochi verzi umbriţi de gene lungi, buze delicat conturate, rujate cu un roz
palid, ten impecabil bronzat şi fardat doar atât cât să-i fie puse în valoare
trăsăturile. Purta un taior de culoarea pielii de căprioară, pantofi cu toc înalt
bej, de la vreo casă de modă renumită fără îndoială. Ca accesorii avea cercei
mici cu diamante în urechi şi o steluţă agăţată de lănţişorul fin de aur de la
baza gâtului îi sclipea în decolteul bluzei albe de mătase. Impresionant câte
detalii reuşisem să observ în decursul a câtorva secunde, nu? Şi eu mă
mândream cu asta. Ce mai, părea abia ieşită de pe coperta unei reviste Vogue.
— Vă pot ajuta cu ceva, m-am uitat rapid la mâna ei stângă şi, în lipsa
unui inel cu semnificaţie specială, m-am hotărât pentru, domnişoară.?
— Claire Thorton, s-a prezentat şi mi-a întins mâna, pe care i-am strâns-
o cu încântare bine mascată.
— Vă rog luaţi loc, i-am oferit unul din cele două scaune existente în
încăpere. Biroul era mic, mobilat doar cu strictul necesar. Speram ca asta să
nu-i de-a nici o idee referitor la mersul afacerilor şi să o prind drept clientă.
 S-a aşezat graţioasă şi şi-a încrucişat picioarele, timp în care eu am ocolit
rapid biroul şi am ocupat scaunul din partea cealaltă. Mi-am compus o
expresie întrebătoare şi inteligentă, credeam eu, şi am aşteptat să-mi prezinte
motivul vizitei. La cât de bine era îmbrăcată era greu de crezut că ar fi avut
nevoie de sfaturi în domeniul financiar.
— Am nevoie să găsiţi pe cineva.
Am clipit nedumerit şi toate speranţele mi s-au spulberat.
— Îmi pare rău, dar nu cu asta mă ocup, i-am spus cu regret.
Trebuia să fie o confuzie la mijloc. Oare era un alt Philip Adler în clădire?
Aş fi aflat.
— Ştiu, a dat uşor din cap sigură pe ea. Mi-aţi fost recomandat de o
cunoştinţă comună. Şi cred că mă puteţi ajuta.
M-am întrebat care ar putea fi aceea? Cineva care îmi voia binele sau
răul? De obicei oameni când vin cu astfel de recomandări se grăbesc să
menţioneze şi numele persoanei în cauză, nu însă şi ea. Nu voiam să o gonesc,
nu aveam altceva mai bun de făcut în clipa aceea, aşa că m-am decis să dau
dovadă de amabilitate măcar. Asta nu mă costa nimic.
— Vă ascult.
A tras de marginea fustei, care abia îi ajungea până la genunchi, şi a
început cu o umbră de ezitare în glas:
— Este vorba de sora mea. S-a oprit ca să scoată din poşetă o fotografie
alb-negru, pe care a aşezat-o pe masă. Louise are şaptesprezece ani. Trece
printr-o perioadă mai dificilă şi. A fugit de acasă.
— Aţi anunţat poliţia? Asta pare o treabă de detectivi, mi-am dat cu
părerea fără să mă ating de fotografie.
— Familia nu vrea ca scandalul să ajungă în presă, a spus jenată. De
fapt avem motive să credem că este bine. Vrem doar să ştim unde e.
— Cum aş putea eu să aflu asta? M-am mirat. Nu eram nici poliţist, nici
detectiv.
— Are o carte de credit pe care mai devreme sau mai târziu o va folosi. O
puteţi umări.
M-am rezemat de spătarul scaunului şi am privit-o lung. Da, asta
puteam face. Aveam un prieten care îmi datora o favoare, dar parcă ceva nu îmi
suna bine în toată povestea asta. Eram convins că existau o mulţime de detalii
care m-ar fi ajutat să înţeleg mai bine situaţia şi pe care ea nu avea nici o
intenţie să mi le împărtăşească. Poate că nu dorea să înţeleg.
— De ce nu-i tăiaţi fondurile? Ar obligau să se întoarcă mai repede acasă,
am sugerat.
— Louise este foarte încăpăţânată, ştiţi cum sunt adolescenţii la vârsta
asta. Ultimul lucru pe care l-ar face ar fi să se întoarcă. Aşa măcar avem
siguranţa că nu moare de foame.
Ceva din tonul ei mi-a dat de înţeles că simpatiza cu surioara rebelă.
Familia lor trebuia să fie greu de suporat, ca în cazul multor familii bogate.
Chipul din fotografie semăna izbitor de mult cu tânăra femeie din faţa
mea, cu deosebirea că Louise era cu vreo zece ani mai tânără şi avea părul
negru, dar aceeaşi ochi deschişi la culoare mă priveau cu un amestec de
siguranţă, inocenţă şi vulnerabilitate, care ar fi mişcat şi cele mai nesimţitoare
inimi. În câţiva ani avea toate şansele să ajungă o frumuseţe la fel de răpitoare
ca sora ei, asta dacă nu o apuca pe un drum greşit.
— Are ceva prieteni pe aici? Probleme cu drogurile? M-am interesat
luându-mi îndatorirea în serios, deşi oficial nu o acceptasem încă. Mă tenta
ideea de a primi numărul de telefon al domnişoarei Thorton dacă o făceam.
— Nu, nimic de genul asta. Ne-am mutat de curând şi, dacă are prieteni,
nu pot fi decât cunoştinţe recente în care nu are încredere. Mi-a observat
mirarea pentru că a adăugat, după cum am spus, are probleme de socializare.
— Ah. Geniul nerecunoscut din mine s-a prefăcut că a înţeles. Nu pot să
vă promit nimic, am spus pe un ton rezervat, dar am să pun contul sub
urmărire şi, dacă apare ceva, am să vă anunţ.
— Vă rog, mi-a întins o carte de vizită scrisă cu font cursiv, auriu, pe al
cărui spate era trecut un număr de cont. Dacă nu mă găsiţi, neapărat să îmi
lăsaţi mesaj.
I-am dat cartea mea de vizită la schimb şi, văzând-o că se ridcă să plece,
am condus-o politicos la uşă. Abia privind-o din spate mi-am amintit unde o
mai văzusem. Era greu de uitat o asemenea pereche superbă de picioare.
Fusese o primăvară ploiasă, amintindu-mi neplăcut de mult de vremea
capricioasă din Londra, de care mă bucuram că scăpasem. Cam cu o
săptămână în urmă, când în sfârşit avusesem parte de o după-amiază însorită
şi caldă, la terminarea serviciului în loc să mă duc la staţia de metrou Albertina
o luasem pe jos în direcţie opusă, intenţionând să fac o plimbare pe Champs-
Elysée. În Place de l'Etoile, ea tocmai ieşea din liftul care ducea la metrou. Îmi
atrăsese atenţia pentru că în momentul în care păşise afară, soarele ieşise de
după nori făcând muchiile metalice ale cutiei din sticlă să lucească şi păruse că
tot aerul vibrase în jurul ei. În plus, purta pantofi cu toc înalt şi nu balerinii
aceea dizgraţioşi care se preconiza că aveau să fie la modă în sezonul cald.
O clipă mai târziu plecase, lăsând în urmă un parfum vag de liliac şi
iasomie. Încă îl mai simţeam plutind în aer în biroul gol.
***
Trecuseră trei săptămâni de la vizita lui Claire. Rugasem un prieten să
pună cartea de credit sub urmărire, dar nu fusese înregistrată nici un fel de
tranzacţie. Nici de la ea nu primisem vreun semn de viaţă. Încercasem de mai
multe ori să o caut la numărul de telefon pe care mi-l lăsase şi mă săturasem
să tot aud, Aţi accesat căsuţa vocală a abonatului.”. Cum nu aveam noutăţi, nu
lăsasem nici un mesaj. După un timp trăsesem concluzia că probabil rezolvase
problema în alt fel şi nu mai avea nevoie de ajutorul meu. Eram puţin
dezamăgit, altfel îmi imaginasem colaborarea noastră, dar se apropria sfârşitul
lunii şi aveam o mulţime de lucruri de făcut ca să mă mai gândesc şi la asta. Şi
atunci m-a sunat ea.
— Domnul Adler?
— La telefon.
— Sunt Claire Thorton. Am.
— Domnişoară Thorton, mă bucur să vă aud, am întrerupt-o destul de
nepoliticos. Din păcate nu am veşti pentru dumneavoastră.
 — Louise a fost văzută în Londra.
— Oh. Se plimba puştoaica. Oare pe banii cui? Atunci. Nu mai aveţi
nevoie de mine, am vrut să spun.
— Trebuie să vă duceţi acolo.
— Eu? Mi-a fost imposibil să îmi ascund mirarea. Poate nici sora asta nu
era chiar zdravănă la cap. N-ar fi mai bine să trimiteţi un membru al familiei
sau pe cineva apropiat?
Eu eram doar un străin şi nu aveam nici chef, nici timp pentru o
călătorie la Londra, unde dacă ajungeam ar fi trebuit să trec pe la mama şi să-i
povestesc ce făcusem în ultimele şaisprezece luni. Doar gândul ăsta mă făcea
să o iau în direcţie opusă.
— N-ar face-o decât să dispară din nou. Credeţi-mă, o cunosc bine pe
Louise. Acum are nevoie de cineva dezinteresat, care să îi dea câteva sfaturi
bune.
Mă îndoiam sincer că eu eram persoana potrivită, dar dacă aşa spunea
ea.
— V-am luat bilet la Eurostar.
— Ah.
Parcă nu prea îmi plăcea felul în care prelua controlul asupra vieţii mele.
Nu, chiar nu îmi plăcea. Pe de altă parte, dacă o refuzam mai mult ca sigur că
nu aveam să mai aud de ea vreodată. Şi eu cam voiam să o aud, destul de
mult.
— Eu nu pot să plec din oraş şi nu am pe cine altcineva să trimit. Vă rog.
Tonul vocii ei aproape mă înmuiase. M-am uitat la maldărul de hârtii de
pe birou şi am oftat. Nu-mi plăcea să lucrez noaptea.
— Unde a fost văzută?
— Într-un anticariat din Charing Cross Road. A apărut acolo de câteva
ori în ultimele zile. Îi plac cărţile vechi.
Mi-am înăbuşit încă un oftat. Erau atâtea anticariate în Charing Cross
Road.
— Am să încerc să o găsesc, am mormăit nemulţumit de decizia luată. Ce
să-i spun?
— Orice, numai să nu menţionaţi nimic de mine şi de familie. Nu trebuie
să ştie că sunteţi la curent cu situaţia de faţă. Trenul pleacă la ora 14.
— Mda. Vă sun mai târziu.
— Lăsaţi-mi un mesaj.
Clic.
Am încuiat biroul şi am fugit la metrou ca să ajung la Gare du Nord. Mai
aveam patruzeci de minute.
***
Cele două ore şi jumătate ale călătoriei cu trenul le-am dormit.
Renunţasem la ideea de a-mi lua ceva de lucru pe drum, ar fi fost ciudat să mă
car prin toată Londra cu servieta după mine. Visele au fost în schimb foarte
interesante.
M-am trezit în St. Pancras cu gâtul înţepenit şi un gust ciudat în gură.
Din mers mi-am cumpărat o cafea, ca să scap de fantoma blondă care îmi
bântuia gândurile, şi am băut-o în timp ce mă îndreptam spre staţia de metrou.
Ca de obicei, mi-a dat palpitaţii, dar m-am şi trezit.
Când am ajuns la suprafaţă, cerul era întunecat şi picura mărunt. Nu-mi
luasem cu mine umbrela. De patru ani de când mă mutasem din Londra
încetasem să mă consider un adevărat londonez, iar reflexele înnăscute se
atenuaseră. Mi-am strâns haina în jurul corpului şi, înfrigurat, am luat-o la
picior.
Mă hotărâsem să parcurg Charing Cross Road de la nord spre sud. Nu-
mi făceam mari speranţe că aveam să o găsesc pe fugară, dar pentru orice
eventualitate aveam în buzunarul de la piept fotografia lăsată de Claire. Mai
mult ca să mă feresc de ploaie, am intrat în Borders şi apoi în Foyles. Prea
moderne. Dacă într-adevăr îi plăceau cărţile vechi, Louise avea să caute ceva
mai rustic. Regretam că nu o întrebasem pe Claire ce tip de literatura prefera.
Aş fi sunat-o, însă eram convins că nu mi-ar fi răspuns.
N-aveam altă soluţie decât să iau toate magazinele rând. Charing Cross
Road nu se schimbase mult din vremea copilăriei mele. Desigur, multe librării
şi anticariate dispăruseră fiind înlocuite de alte magazine mai profitabile, totuşi
impresia generală rămăsese aceeaşi.
După jumătate de oră în care arătasem poza mai multor vânzători, aveam
confirmarea că n-o interesa arhitectura, fotografia, călătoriile, literatura
ştinţifico-fantastică şi doar o dată deschisese un album de artă. Un bătrân îmi
spusese că întrebase de Anne Radcliffe pe care nu o aveau. Asta m-a făcut să-
mi restrâng aria cercetărilor. Literatură gotică, romantică, eventual clasici,
ştiam unde putea găsi.
M-am dus glonţ două intersecţii mai jos şi am intrat în anticariatul de pe
colţ. Am avut dezamăgirea să-l găsesc renovat. Rafturile vechi fuseseră
înlocuite cu etajere din pal negru, lucios, care economiseau spaţiu, iar în lipsa
prafului multicentenar locul îşi pierduse farmecul. Aparent nu şi pentru clienţi,
erau destule persoane înăuntru. Printre ele, cu un cap mai scundă decât
majoritatea adulţilor, am zărit-o pe Louise.
Slabă ca o pisică jigărită şi îmbrăcată complet în negru, de la părul vopsit
până la tenişii prăfuiţi, arăta fie ca o rockeriţă, fie suferindă de o mare depresie.
Am avut suficient timp să o privesc, ea fiind absorbită de un roman de Umberto
Eco al cărui titlu era prea şters ca să îl pot descifra, şi să pun la cale o strategie
de abordare.
Cum stătea înţepenită pe loc, mi-a fost uşor să mă deplasez de la un
capăt la celălalt al raftului sub pretextul că nu găseam cartea dorită. Am ocolit-
o de câteva ori, din ce în ce mai insistent, apoi m-am postat lângă ea şi,
deoarece continua să mă ignore, m-am întins să iau o carte de deasupra
capului ei. Intenţionat alesesem una aşezată precar, pe care în ciuda braţelor
mele lungi nu aveam cum să o iau din poziţia aceea.
— Îmi pare rău, m-am scuzat când mi-a scăpat printre degete şi a lovit-o
pe umăr, după ce fusese cât pe-aci să îi cadă în cap. Din fericire era un
exemplar subţire. Te-am lovit?
Ochii, am descoperit că erau albaştri, mă priviră lung, cercetător, înainte
de a se hotărî să-mi răspundă:
 — Nu, a scuturat din cap şi mi-a întins cartea.
— Bune reflexe, am felicitat-o pentru felul în care o prinsese.
— Mda, a schiţat un zâmbet chinuit.
Introducerea fiind făcută m-am dat un pas înapoi şi am deschis
exemplarul vechi al unei reviste SF. Dacă mă uitam bine la cuprins eram
aproape sigur că îl citisem în adolescenţă. Trecuse ceva timp de atunci.
— Pe ăsta îl am, păcat, am spus ca pentru mine şi m-am întors să îi
zâmbesc complice, ca de la un cunoscător la altul.
M-a privit suspicioasă, de parcă se întreba peste ce tip de extraterestru
dăduse.
— Dacă vrei poţi să-l iei, nu găseşti pe toate drumurile aşa ceva, am
lăudat fiţuica rufoasă asemeni unui expert în materie.
Şi-a întins gâtul să vadă despre ce era vorba şi s-a strâmbat.
— Nu-ţi plac SF-urile?
— Realitatea e destul de complicată aşa cum e, mi-a trântit-o ea.
Nu eram de acord, dar nici nu aveam de gând să mă cert cu o puştoaică
aproape jumătate cât vârsta mea şi sub jumătate din kilograme. Am ridicat din
umeri şi m-am sprijinit de raft într-o poziţie comodă, ca pentru o şedinţă
prelungită de citit. Prima povestire mi-o aminteam şi am început să o citesc cu
adevărat, conştient că îi blocasem ieşirea dintre rafturi dacă se hotăra să plece
şi nu voia să treacă prin fereastră.
— Ahem, Louise şi-a dres glasul după câteva secunde de aşteptare şi a
lovit cu piciorul în podea.
— Oh, scuze. M-am lipit cu spatele de raft ca să-i fac loc să treacă. La
etaj ai fost? Am întrebat-o când îmi întorsese deja spatele. Cândva aveau o
colecţie frumoasă de romane istorice.
S-a uitat cu interes vădit spre scara care unea cele două niveluri, apoi
ochii i-au fugit spre uşa de la intrare. În fracţiunea de secundă în care au
trecut peste mine am înţeles că îi era frică. Ştia că era căutată şi încăperea de
la etaj aducea prea mult a o capcană.
— Hai să vedem dacă mai există, am spus cu un ton entuziasmat şi am
luat-o înainte.
La etaj i-am arătat colţul care o interesa, din fericire mai aveau câteva şi
nu m-am făcut de râs. Am lăsat-o să exploreze, iar eu m-am instalat să citesc
lângă fereastră. Suficientă socializare pentru prima zi. Dacă voia să vorbească
era rândul ei.
N-a vorbit. Dar s-a oprit şi mi-a zâmbit înainte de a coborî. Făcusem o
mare descoperire în ziua acea, zâmbetele Louisei erau extrem de scumpe. De la
fereastra de la etaj am urmărit-o îndepărtându-se în lungul străzii, uitându-se
la stânga şi la dreapta ca un animal hăituit.
***
Nu-mi imaginasem că întâlnirea cu surorile Thorton avea să-mi schimbe
programul într-un asemenea hal. După escapada din Londra îi lăsasem lui
Claire un mesaj cu un raport detaliat al întrevederii mele cu Louise. Fata era
relativ bine, cam nemâncată şi stresată după părerea mea. Nu ştiam din ce se
întreţinea, nu folosea cartea de credit şi nu cumpărase nimic de la anticariat.
Aşteptam instrucţiuni. Bine, ultima parte nu i-am spus-o în mod direct, era
subînţeles. Dacă voia să mai fac ceva trebuia să ia legătura cu mine.
În ziua următoare m-a sunat.
— Domnule Adler, sunt în Place de l'Etoile. Mă îndrept spre
dumneavoastră.
Măcar sunase să mă anunţe înainte de a-mi da o altă sarcină. Era un
progres.
— Umm. Nu sunt la birou, sâmbăta e închis.
— Oh.
Cred că era prima dată când o auzisem părând încurcată.
— Şi nu aveţi timp să ne vedem ca să discutăm câteva minute?
Tonul rugător îmi suna tare bine în urechi. Începea să-mi placă.
— Haideţi să ne întâlnim pe Champs-Elysees la o terasă în jumătate de
oră, am propus.
Dominion a devenit locul nostru preferat de întâlnire după aceea.
Rutina mea era complet dată peste cap. În timpul zilei mă întâlneam cu
Louise într-unul din anticariatele din Charing Cross Road, preferabil înaintea
orei de închidere. Încercam să îi câştig încrederea şi în acelaşi timp să îi lărgesc
orizontul cultural, dar am simţit că am câştigat o adevărată victorie când m-a
lăsat să-i cumpăr un sandwich. N-am reuşit să aflu unde locuia sau să obţin
un număr de telefon. Nici nu puteam insista, era sperioasă ca un iepuraş.
După un timp m-a lăsat să o duc până la metrou, dar acolo se oprea prietenia
noastră.
Seara socializam cu vechii prieteni, iar noaptea o petreceam în camera
mea din copilărie. A doua zi mă întorceam la Paris, lucram ceva, pentru ca pe
seară să mă întâlnesc cu Claire la o terasă. Şi ea mă lăsa să o conduc la
despărţire până la metrou. Oare ce era cu fetele astea şi metroul?
Abia a treia zi reuşeam să lucrez în linişte şi să încerc să recuperez
timpul pierdut. După care o luam de la capăt. Noroc că Florence, aşa-zisa mea
prietenă, era plecată în provincie la părinţi şi nu putea să-mi facă scandal.
Mama nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Claire plătea toate călătoriile şi o diurnă zilnică pentru deplasări.
Consumaţiile la cafenea le achitam eu. Relaţia noastră de dezvolta frumos,
începusem să ne spunem pe nume. Asta nu înseamnă că nu mă minţea. La
început nu-mi dădusem seama, dar Louise era mai puţin experimentată şi la ea
m-am prins mai repede. După aceea a fost mai uşor, aveau reacţii foarte
asemănătoare.
Îmi spuneam că nu contează. Când va avea încredere în mine, urma să
îmi împărtăşească mai multe lucruri. Nici ea nu-mi spusese decât vag unde
locuia şi cu ce se ocupa. Ştiam doar că este şefa departamentului artistic la o
firmă producătoare de maşini, unde câştiga foarte bine. Avea o educaţie aleasă
şi evita cu grijă subiectele pe care nu le cunoştea. Şi avea un zâmbet. Zâmbea
mult mai des decât Louise. Da, îmi plăcea teribil de mult de ea. Aş fi ajutat-o şi
pe gratis. Îmi plăcea şi puştoaica, într-un sens în totalitate platonic, dar nu
prea evoluasem în privinţa salvării ei. Nu înţelegeam ce urmărea Claire. Dacă ar
fi fost după mine, aş fi luat-o demult pe sus şi aş fi dus-o acasă, dar Claire avea
alte planuri. Nici ea nu părea să se înţeleagă prea bine cu familia.
Într-una din seri stătusem până târziu la cafenea şi înainte de a ne spune
la revedere am condus-o până în Place de l'Etoile, la intrarea de la metrou. Mai
exact la lift. Ne-am uitat la l'Arc de Triomphe, începusem să-l ştiu destul de
bine după plimbările noastre nocturne, apoi ea a intrat în cabina de sticlă, iar
eu am rămas afară. Seara preferam să iau autobuzul pentru că mă lăsa chiar
în faţa casei, în timp ce de la metrou mai aveam o staţie de mers.
Luminile au clipit şi liftul a coborât. Am rămas pe trotuar unde am oftat
alene şi puţin melancolic. Situaţia asta nu mai putea dura mult. Mânat de un
impuls de moment am chemat liftul înapoi. Am coborât în staţie în speranţa că
puteam încă să o mai prind pe Claire. Un metrou tocmai pleca. Nu am văzut-o
urcându-se, dar nu mai conta. Ratasem ocazia.
M-am întors în lift, deşi scările erau mai aproape, şi am aşteptat să mă
ducă la suprafaţă. Cum eram căzut pe gânduri, am realizat că am ajuns abia
când uşile s-au închis la loc. Am văzut autobuzul în care ar fi trebuit să fiu
trecând pe lângă trotuar, aruncând un con de umbră asupra mea în momentul
în care întindeam mâna să comand deschiderea uşilor. Luna tocmai se
ascunsese după un nor.
Senzaţia de mişcare a reînceput, urmată de un întuneric îngrijorător.
Pentru o clipă m-am temut că se întrerupsese curentul, mai ales când liftul s-a
oprit. Mi-au trebuit câteva secunde ca să mi se obişnuiască ochii şi să realizez
că nu era complet întuneric şi se zăreau câteva lumini în depărtare. Uşile fiind
deschise am păşit afară.
Aerul greoi m-a izbi ca un baros în moalele capului, făcându-mă să mă
clatin pe picioare. Auzeam sângele bubuindu-mi în urechi. Plămânii se revoltau
împotriva efortului dublu pe care trebuiau să îl depună. Îmi venea greu să
respir. Am aşteptat până am fost convins că nu aveam să mă sufoc şi am
pornit-o bâjbâind înainte. Nu ştiam unde sunt, dar din câte puteam vedea nu
arăta ca staţia de mertou din Place de l'Etoile.
Era un fel de piaţă mică, străjuită de clădiri înalte, având majoritatea
ferestrelor întunecate. Am urmat dâra de lumină ce se strecura printre ele şi,
când în sfârşit am ieşit din umbra lor, am înmărmurit. Luminat ca pe înserat,
oraşul se întindea în toate direcţiile cât vedeam cu ochii. Şi nu era Parisul. Bloc
lângă bloc, cu preponderenţă zgârie nori de peste 300 de metri, împungeau
cerul de culoarea stânjeneilor. Nu se vedea nici urmă de vegetaţie, iar pe
autostrada din plan apropiat goneau maşini a căror marcă nu o recunoşteam.
Am simţit cum mă lua cu frig şi am înghiţit în sec. Poate că leşinasem în
lift şi era doar un vis alimentat de timpul petrecut recent printre cărţile din
anticariat. Poate. Dar asta nu explica faptul că nu puteam respira. O pală de
aer cald mi-a răvăşit părul, în timp ce cineva striga:
— Alo, domnu'. Nu staţi atât de aproape de margine!
Aerul începea să se înfierbânte în jurul meu şi, mai mult din instinct, am
sărit la o parte. Ceva cobora din cer. M-am îndepărtat precaut, ca să pun o
distanţă sigură între mine şi obiectul acela zburător neidentificat. Abia acum
observasem cercul bine delimitat de pe sol, care marca locul de aterizare.
 Grupul care mă atenţionase venea spre mine. Erau patru bărbaţi solizi,
îmbrăcaţi în uniforme de culoare incertă. Mă priveau încruntaţi.
— Actele la control, vă rog, mi-a cerut unul din ei.
Acte? Aveam paşaportul în buzunar, dar ceva îmi spunea că nu se referea
la astfel de acte. Recunoscusem acelaşi accent pe care îl aveau Claire şi Louise
şi niciuna din ele nu-mi pomenise de un asemenea loc. Nu aveam ce căuta
acolo. Oare aveau legi pentru aşa ceva? Tortura, chiar şi în vis, nu putea fi o
experienţă plăcută, iar mie îmi ajungea faptul că nu puteam să respir.
— Le-am pierdut, am mormăit destul de neconvingător.
Bărbaţii au schimbat o privire, care pentru ei trebuie să fi avut un anume
înţeles, căci şeful a ordonat:
— Duceţi-l la secţie.
Mă aşteptam la câteva scatoalce, bastoane sau măcar cătuşe, din partea
organelor de ordine, însă aceştia m-au condus politicoşi la o maşină goală pe
dinăuntru, doar cu câte o banchetă pe laterale, şi mi-au spus să intru. Dacă o
conducea cineva, eu unul n-am văzut. Geamuri nu avea şi am fiert în suc
propriu în următoarele minute până am ajuns la destinaţie. Eram deja în
interiorul clădirii când mi s-a permis să ies, aşa că din nou nu am văzut mare
lucru.
Am fost dus direct într-un cubicul de doi metri pe doi, mobilat doar cu un
scaun, şi am fost lăsat acolo cu promisiunea că avea să se ocupe cineva de
mine cât de curând. N-am fost percheziţionat, nu mi s-au luat amprentele, nici
măcar nu m-au întrebat cum mă cheamă. Totul fusese extrem de civilizat.
Când am încercat însă uşa, nu s-a deschis. Era încuiată. Civilizaţi, dar până la
un punct.
Obosit după atâtea emoţii încercate, m-am aşezat pe unicul scaun
disponibil şi am încercat să mă gândesc la situaţia în care mă aflam, pe cât îmi
permitea creierul slab oxigenat. Aveam la mine telefonul celular şi din
curiozitate am verificat dacă prindea semnal. Avea. Fără prea mari speranţe am
selectat din agendă numele avocatului meu. Dacă era un vis, poate era şi el pe
undeva prin preajmă. Abonatul nu putea fi contactat. Ar fi fost prea frumos să
meargă.
Am încercat alte două numere cu acelaşi rezultat. Se părea că niciunul
din cunoscuţii mei nu exista în realitatea asta. Semnalul era puternic, dar
degeaba. Am tras aer adânc în piept, n-am simţit nici o diferenţă încurajatoare,
şi am format numărul lui Claire. A sunat de două ori înainte de a se întrerupe.
Dezamăgit, am închis telefonul. Pereţii albi îmi răneau ochii, aşa că mi-
am aşezat coatele pe genunchi şi mi-am sprijinit capul în mâini. Fruntea mă
durea de parcă ar fi fost prinsă într-o chingă de foc. Simţeam că începea să mi
se facă rău. Am închis ochii şi m-am concentrat să nu leşin.
Nu ştiu cât timp a trecut până ce uşa s-a deschis şi am auzit o voce:
— Este în custodia mea. De aici în colo mă ocup eu.
Privind printre gene mi s-a părut că recunosc gleznele acelea subţiri, aşa
că mi-am făcut curaj şi m-am uitat în sus. Nu mă înşelasem, era Claire. Purta o
ţinută mult mai sobră decât cele în care eram obişnuit să o văd şi pe moment
n-am ştiut dacă să îndrăznesc să mă bucur de apariţia ei.
 — Domnule Adler, veniţi cu mine, vă rog.
M-am ridicat greoi, incapabil să-mi exprim entuziasmul de a o vedea, iar
la cât de protocolar mi se adresase nici n-ar fi fost o reacţie adecvată. Am
urmat-o în tăcere, din ce în ce mai mirat pe măsură ce ne apropiam de ieşire şi
nu apărea nici o tentativă de a ne opri. Mă făcea să mă întreb cât de importantă
era ea de putea să mă elibereze atât de uşor.
Afară era încă întuneric cu destul de multă lume pe străzi, ceea ce m-a
făcut să trag concluzia că nu putea fi prea târziu. Se mişcase repede. Încă o
făcea, trebuia să mă forţez să ţin pasul cu ea. Spre uşurarea mea nu a trebuit
să o fac mult timp. Pe partea cealaltă a străzii o aştepta o maşină de două ori
mai interesantă decât duba poliţiei sau ce-o fi fost aia. Ne-am urcat în ea şi
maşina a demarat uşor când a atins-o.
— Presupun că ai nişte întrebări.
— Mai multe, am mormăit o confirmare. Nu încercam să fiu dificil, însă
nu mă simţeam deloc în apele mele.
— Mai târziu, deocamdată pune-ţi asta, mi-a întins o mască de oxigen.
A condus în tăcere pe o rută sensibil mai lungă decât cea pe care
venisem. Diferenţa era că de data asta puteam să privesc afară şi, furat de
peisaj, după un timp am uitat să folosesc masca şi am lăsat-o să-mi cadă în
poală. Capul începea să mi se limpezească, semn că mai fusese şi altceva pe
lângă oxigen în amestecul gazos.
Speranţa mi-a revenit când am început să recunosc o parte din clădirile
pe lângă care mai trecusem. Începeam să sper că nu mă luase ca să mă închidă
într-un laborator sau închisoare secretă, ci mă ducea înapoi. A oprit maşina, şi-
a luat o jachetă pe care a îmbrăcat-o, şi m-a condus pe jos spre esplanadă şi de
acolo printre clădiri către blestematul de lift.
De data asta am urmărit atent comenzile date, pe ce buton apăsa, curios
să văd cum funcţiona şmecheria. Ne aflam într-o cabină din sticlă, lipită de
peretele blocului turn tot din sticlă, având deasupra un tub cu schelet metalic
care părea să ducă până sus. Pe panoul de comandă erau toate cifrele necesare
formării numărului oricărui etaj, un buton pentru deschiderea uşilor, unul de
avarie şi două butoane cu săgeţi în sus şi, respectiv, în jos. Noi eram la parter,
observasem că nu se pot forma numere negative, şi totuşi ea apăsă pe săgeata
cu vârful în jos.
S-a făcut întuneric pentru o clipă, apoi luminile de pe l'Arc de Triomphe
mi-au izbit retina şi mirosul de gaze arse ieşite din ţevile de eşapament mi-a
invadat nările. Am pornit spre uşă, însă, când am trecut pe lângă Claire, am
înşfăcat-o de braţ şi am tras-o după mine. A opus o scurtă rezistenţă, mai mult
şocată de gestul meu brutal, după care m-a urmat de bună-voie. Aveam nişte
treburi neterminate de care trebuia să ne ocupăm.
M-am îndreptat spre prima bancă liberă care mi-a ieşit în cale. Simţeam
nevoia să stau jos.
— A fost real? Am întrebat-o după câteva momente de tăcere încruntată.
— Cât se poate de real.
 Stătea în picioare în faţa mea şi îşi masa încheietura abuzată. M-am uitat
la ea, dar nu mi-am cerut scuze. Mă purtasem bine cu ea şi uite unde
ajunsesem.
— Ce vrei să ştii? S-a aşezat oftând lângă mine.
— Unde am fost?
— În IX. Acolo locuiesc eu.
— Nouă?
— Al nouălea din cele zece mari oraşe.
— Aceste zece oraşe nu există pe Pământ.
— Şi da şi nu. Există pe Pământul din universul meu.
M-am uitat cruciş în noapte, încercând să înţeleg. Doar citisem destulă
literatură ştiinţifico-fantastică, trebuia să fie simplu.
— Nu cred că înţeleg.
— E ca şi cum doi scriitori ar scrie o poveste a cărei acţiune se
desfăşoară în acelaşi loc. Cele două poveşti pot exista în acelaşi timp.
— Dar sunt doar pe hârtie.
— Nu şi dacă scriitorii sunt un echivalent al lui Dumnezeu.
— Credeţi în Dumnezeu?
— Fiecare crede în ce vrea. Avem tot atâta libertate religioasă ca şi voi,
poate chiar mai multă. Nu există rasism religios.
— Vrei să spui că tu vii dintr-un univers paralel cu al nostru?
— Cam aşa ceva.
— Există mai multe?
— Teoreticienii au demonstrat existenţa unui al treilea. Lipsesc dovezile
materiale însă, deocamdată nu s-a găsit o cale de comunicare.
— Cum comunicaţi cu noi? Cum am trecut dincolo?
— Fisuri în continuul spaţiu-timp. Sunt. Mai multe, a admis după a mică
ezitare. Credem că le-am identificat pe toate, dar este posibil să ne înşelăm.
— Şi folosiţi liftul ca să treceţi dincolo?
— Ironic, nu? Descoperirea a fost o pură întâmplare. Echipa de savanţi
care a venit cu ideea sincronizării lifturilor şi a conceput dispozitivul a primit o
asemenea recompensă încât nici până acum nu s-a întors din vacanţă.
— Mişto. Cât timp a trecut?
— Avem lifturi de mai bine de douăzeci de ani. Populaţia a aflat despre
ele mai târziu, când s-a considerat că pericolul era relativ scăzut. Interesul a
crescut brusc şi, cum era de aşteptat, apoi s-a diminuat considerabil. Mai
primim cereri pentru permise de vizitare, dar sunt puţine şi majoritatea sunt
acceptate. Oamenii se plictisesc repede şi nu le place lipsa de confort.
— Confort?
— Da, gătitul este o mare provocare pentru noi, râse. Şi, desigur, aerul.
Eu încă mai ameţesc de fiecare dată când ies din lift.
— Ce are aerul? De ce nu puteam respira?
— Concentraţie diferită de azot şi oxigen, plus alte câteva gaze pe care voi
nu sunteţi obişnuiţi să le inhalaţi în mod normal şi care devin mai puternice în
timpul nopţii. În timp te obişnuieşti, nu sunt mortale, trebuie doar o
aclimatizare treptată. Riscurile tehnologiei, a ridicat ea din umeri.
 — Cât de avansaţi sunteţi?
— Doar cu câţiva paşi înaintea voastră. Ne bazăm pe tehnologie, dar
accentul este pus pe aspectul social.
— Zboruri în spaţiu?
— Da.
— Colonizări?
— Suntem la început. Merge greu. Ceva ne trage înapoi. Cineva a lansat
ipoteza că n-o să reuşim să mergem mai departe până ce voi nu ajungeţi la
etapa următoare. E ca şi cum ar exista o legătură între lumile noastre. Desigur,
există şi ipoteza că iniţial ar fi fost una singură care în urma unui cataclism s-
ar fi separat urmând evoluţii diferite în ritmuri diferite. Există o multitudine de
studii pe această temă.
— De ce nu ne ajutaţi să avansăm mai repede atunci?
— Oh, am încercat în câteva rânduri, dar n-am obţinut nici un rezultat.
Indiferent ce facem, voi o ţineţi tot pe a voastră.
— Vizitele voastră nu au nici o influenţă?
— Nu pe termen lung. Guvernele voastre ignoră existenţa noastră şi
numărul persoanelor cărora li s-a încredinţat secretul este limitat. Sunt
persoane de încredere care au trecut toate testele noastre şi nu au nici un
interes să deschidă gura. Nu ar avea de ce s-o facă. Ne-am luat măsuri de
siguranţă şi nu pot demonstra nimic.
— Dar lifturile?
— Doar persoanele acreditate le pot folosi. Să nu-ţi închipui că oricine
poate trece în toate direcţiile după cum îl taie capul.
— Atunci eu cum am trecut?
— Te-am introdus eu în sistem.
— Atât de simplu a fost?
— A ajutat faptul că sunt membră a comisiei locale de întreţinere a
lifturilor.
— Am trecut testele?
— N-a fost nici un test. Ştiam că într-o zi vei veni după mine. Şi încă mai
am nevoie de ajutorul tău.
Şi astfel ne-am reîntors la Louise.
— Care-i treaba cu Louise?
— Louise a încălcat toate protocoalele de securitate. Călătoreşte oricând
vrea şi nu o putem opri. Teoretic nu este un pericol pentru societăţile noastre,
dar ca orice variabilă scăpată de sub control reprezintă o sursă constantă de
iritare pentru persoanele răspunzătoare. Autorităţile sunt pe urma ei şi o vor
pride în curând.
— Ce se va întâmpla cu ea?
— O vor duce înapoi şi va beneficia de tratament de specialitate. Va fi
greu, dar în final va fi bine.
— De ce nu o ajuţi să fugă?
— În lumea mea? N-ar avea nici un sens. Iar aici, s-a uitat în jur la piaţa
căzută în somnolenţa dinainte de zori, n-o pot lăsa singură, iar ei oricum o vor
ajunge la ea. În privinţa asta nu pot să fac nimic.
 Am stat în tăcere, pierduţi în gânduri. Privirea mi se tot întoarcea la
cabina transparentă a liftului. Ultimul metrou trecuse demult şi nici o persoană
nu îl mai folosise după mine.
— De ce eu?
— Mi-ai fost recomandat de cineva care posedă acreditare.
— Cine?
— Cineva care îţi datorează multe.
Am înţeles că n-avea să-mi spună cine fusese persoana în cauză. Era
dreptul ei să păstreze secretul. Conştientizarea faptului că avea o mulţime de
secrete, mai multe decât mi-aş fi putut imagina, m-a făcut să mă simt trădat şi,
dintr-un motiv inexplicabil, singur.
Claire s-a ridicat în picioare.
— Acum trebuie să plec. Te las să te gândeşti. Vorbim la telefon.
— Sigur, am spus sarcastic gândindu-mă la cât de bine funcţiona
legătura telefonică între noi.
— Nu fii supărat. Am făcut cum am crezut că e mai bine. Nu am vrut să
te mint, dar nu se putea altfel.
Discuţia lua o tentă personală, iar lucrul ăsta mă deranja. Am dat din
cap cu lehamite şi mi-am strâns haina în jurul meu. Se făcuse frig de-a binelea.
A pornit agale spre lift şi l-a chemat. În timp ce aştepta s-a uitat din nou
la mine.
— Oh, Philip. Să nu te sperii când te uiţi în oglindă, eşti puţin albastru!
***
Încă mai erau momente când credeam că nu fusese decât un vis. Am
petrecut vreo două zile umblând ca bezmeticul prin apartament şi apoi prin
oraş. Evitam pe cât posibil orice fel de butoane şi aveam o aversiune acută faţă
de lifturi. Am urcat şi am coborât nu ştiu câte scări. Pigmentul albastru din
piele a dispărut treptat, dar în prima zi mi s-a părut atât de puternic încât a
trebuit să port o pălărie când am ieşit pe stradă, ca să nu întoarcă oamenii
capul după mine. Nu mă mai săturam să respir aer curat, chit că poluarea era
în floare şi mă aflam pe cel mai aglomerat bulevard.
În a treia zi mi-am luat oficial o zi liberă, doar se vedea clar că eram
surmenat, şi m-am dus la plimbare în Bois de Boulogne. O tipă a încercat să
mă agaţe, dar aveam deja destule probleme cu femeile ca să îmi mai fac griji şi
pentru boli cu transmitere sexuală. Am refuzat-o politicos şi, ca să evit alte
confruntări de asemenea natură, am oprit o trăsură şi i-am spus vizitiului să
mă ducă pe unde o vedea cu ochii.
Aş fi putut închiria o bicicletă, puţin exerciţiu n-avea cum să-mi strice
după atâtea ore petrecute la birou în ultimele luni, însă ideea mi-a venit prea
târziu. Aşa că m-am trezit prizonier pe bancheta incomodă, zguduit în toate
părţile, deşi calul nu se grăbea deloc, şi cum nu aveam ce face cu mâinile,
pentru prima oară după mulţi ani, mi-am dorit să fi avut o ţigară.
Bineînţeles că nu aveam aşa ceva prin buzunare, mă lăsasem de fumat la
puţin timp după ce mă mutasem în Paris. Fusese o perioadă destul de neagră
pentru mine. Nici acum nu era din cale-afară de roz. Mai mult. Violet, mi-am
spus gândindu-mă la culoarea cerului din. Partea cealaltă. Ca fapt divers mi-
am amintit că violetul fusese cândva o culoare de doliu. Nu era prea amuzant.
Dar era primăvară, copacii erau în floare şi dacă mă gândeam bine, fiind
mai, irişii din zona special rezervată lor în Parc de Bagatelle trebuiau să fie şi ei
înfloriţi. Văzusem nişte imagini la ştiri nu demult. Am sperat din toată inima că
vizitiul avea să aleagă un alt traseu.
Telefonul mi-a vibrat în buzunar, îi închisesem soneria când plecasem de
acasă, dar am ignorat apelul repetat. Dacă era Claire, n-avea decât să aştepte.
Spre deosebire de alte dăţi, când abia aşteptam să-i aud vocea, nu prea aveam
chef să vorbesc cu ea. De fapt, cred că mi-era cam frică, nu că aş fi admis
vreodată aşa ceva. Iar dacă avea legătură cu Louise şi ea putea să aştepte.
Cineva care călătorea între lumi după bunul plac, aşa cum făcea ea, n-avea
nevoie de un sărman muritor să o ajute. Aţi putea spune că eram supărat şi n-
aţi greşi deloc.
M-am mai calmat spre prânz, când soarele îmi bătea direct deasupra
capului înmuiându-mi creierii. Stomacul mă informa discret că era timpul să
renunţ la plimbări fără cap şi fără coadă şi să mă ocup de lucruri mai
importante, cum ar fi prânzul. Am luat un autobuz şi m-am întors în oraş.
Întâmplarea, sau poate subconştientul, a făcut să cobor în Place de
l'Etoile. M-am uitat lung printre maşini înainte a ocoli rondul fără nici un pic
de grabă. Staţia de metrou nu pleca nicăieri, iar liftul nici atât. În faţa cabinei
m-am oprit. O doamnă în vârstă mi s-a alăturat şi, văzând că nu mă deranjam
să fac vreo mişcare, a chemat liftul. Când uşile s-au deschis, s-a uitat
întrebător la mine. Am dat scurt din cap. Nu, nu doream să cobor.
Atunci ce mama naibii făceam acolo? M-am întrebat de unul singur.
Voiam să mă conving. Pentru propria linişte sufletească trebuia să văd la
lumina zilei că nu visasem. Am tras aer adânc în piept, ca să-mi fac curaj, dar
şi pentru că instinctiv ştiam că o să am nevoie, şi am apăsat energic pe buton.
Liftul a venit cuminte şi a aşteptat să îşi aducă aportul în folosul comunităţii.
Care comunitate nu eram sigur.
M-am uitat în jur ca să mă asigur că nu mai venea nimeni şi am trecut
peste prag plin de curaj. Mai supravieţuisem o dată călătoriei, chiar dacă fusese
neintenţionată. Ce putea să se întâmple? În cel mai rău caz ajungeam la nivelul
inferior de unde puteam să iau metroul spre casă.
Deoarece mă aflam la suprafaţă, am apăsat butonul cu săgeata în sus
aşa cum observasem că făcea Claire. Nivelul solului a început să înainteze şi a
urmat o secundă de întuneric. Cât am clipit s-a făcut din nou lumină. Uşile s-
au deschis, dar eu am rămas în siguranţa oferită de cabina liftului. Deşi ieşirea
era amplasată oarecum în penumbră, aveam o vedere clară asupra pieţei
pavate cu dale netede şi a clădirilor impunătoare de pe margine. Oameni, nu
foarte diferiţi ca înfăţişare de obişnuiţii din La Defense, colindau străzile
însufleţind peisajul care îmi păruse atât de static în timpul nopţii. Doar cerul
îşi păstrase aceeaşi tentă violet şi aerul, cum era de aşteptat, părea irespirabil.
Nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă dau cu capul de pereţi. Până una-
alta am decis să nu fac pe eroul şi mai ales să nu risc să fiu ridicat din nou de
forţele de ordine. Claire mă eliberase o dată, dar şi răbdarea ei trebuia să aibă o
limită. Nu cunoşteam regulile acestei lumi şi dacă se nimerea ca şi ea să aibă o
zi liberă? Nu picam eu prost? O noapte petrecută în celulele lor m-ar fi putut
traumatiza pe viaţă.
Aruncând o ultimă privire afară am apăsat butonul cu săgeata în jos ca
să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că îmi ţinusem respiraţia abia când am
revenit în Place de l'Etoile. Era soare şi cald şi un autobuz cu turişti tocmai
pleca din loc. M-am simţit dintr-o dată mult mai bine recunoscând mediul
familiar, suficient de bine ca să-mi spun că, dacă tot scăpasem întreg, ar fi
trebuit să şi verific că sistemul într-adevăr funcţiona şi nu fusese doar o
scăpare. Aşa că am apăsat din nou pe buton.
M-am plimbat în sus şi în jos de patru sau cinci ori. Eram ca un copil
care descoperise o jucărie nouă şi nu se mai sătura de ea. Bineînţeles că din lift
n-am ieşit, nu aveam de gând să mai fac aceeaşi greşeală fără să fiu
acompaniat de un ghid autorizat, cel puţin nu deocamdată.
, Oda bucuriei” avea un ecou ciudat în atmosfera din IX, iar soneria
telefonului mi-a sunat neplăcut în urechi, când a început să cânte dintr-o dată.
Parcă o închisesem.
— Philip, termină cu prostiile. Ai pornit peste douăzeci de alarme,
potoleşte-te! Vocea lui Claire nu era deloc binevoitoare când mi-a vorbit.
Aşteaptă-mă lângă l'Arc de Triomphe, vin imediat.
Mi-am spus că nu eram teribil de interesat să aflu ce s-ar fi întâmplat
dacă nu o ascultam. M-am întors în Place de l'Etoile şi m-am aşezat pe cea mai
apropiată bancă, incapabil să-mi dezlipesc ochii de lift. Mă aşteptam să
întârzie, dar mă înşelam. De asemenea, mă aşteptam să fie supărata. Când a
apărut, însă, zâmbea.
— N-a durat mult, m-a tachinat Claire. Mă întrebam când ai să începi să-
ţi manifeşti curiozitatea.
M-am uitat în sus la ea şi am făcut o grimasă. Ce să-ţi spun. Îi ardea de
glume.
— Hai, nu mai face mutra asta, mi-a zâmbit. Eşti pregătit?
— Pentru ce? Am privit-o suspicios.
— Ca să facem o plimbare, mi-a spus.
Instantaneu, degetele mi s-au încleştat pe marginea băncii. Nici cu
buldozerul n-ar fi putut să mă ia de acolo.
— O să mă fac iar albastru? I-am aruncat o privire chiorâşă. Nu de alta,
dar colegii de birou s-ar putea să intre la idei.
— Ah. Nu. A râs din nou. N-o să fie nevoie, o să-ţi fie mai uşor să respiri,
o să vezi.
Cum eu nu mă lăsam uşor convins, a izbit nerăbdăoare cu piciorul în
asfalt.
— Vrei să te hotărăşti mai repede? Am îngheţat.
Era o zi frumoasă de primăvară, dar nu suficient de caldă ca să ieşi afară
fără o haină pe tine, iar ea chiar asta făcuse. De fapt, arăta de parcă venise
direct, îmbrăcată cu hainele de stradă de acasă – acum că aruncasem o scurtă
privire dincolo, observam unele detalii care nu se regăseau în tendinţele modei
locale – şi renunţase temporar la camuflaj. Mi-am scos haina cu un oftat şi i-
am întins-o. Bluza şi pantalonii aceia de mătase n-aveau cum să-i ţină de cald.
Şi-a pus-o pe umeri murmurând un mulţumesc şi a făcut semn cu capul
spre lift îndemnându-mă să o urmez.
— Aveţi posibilitatea să trataţi halucinaţiile? Am mormăit conformându-
mă.
— Da, avem, a chicotit amuzată, dar tu n-o să ai nevoie.
Nu eram chiar atât de sigur. Am privit-o cum apăsa pe buton cu degetul
cu unghie scurtă, dată cu ojă sidefată, din care cauză arăta ca o perlă, şi am
aşteptat să îmi iasă aerul din piept. Senzaţia de asfixiere era mai puţin
puternică, poate avea dreptate şi începeam să mă acomodez.
— Cum e? M-a întrebat înainte de a păşi afară.
— Supravieţuiesc, am spus sec.
Am traversat piaţa, fluxul de pietoni se înteţise comparativ cu mai
devreme, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu era şi la ei ora de masă aşa
cum susţinea stomacul meu, şi ne-am îndreptat spre maşinuţa parcată la
capătul zonei pietonale. Fiind în plină zi, aveam avantajul că o puteam vedea
mai bine. Tot nu semăna cu niciuna din mărcile cunoscute, în schimb mi-a
sărit în ochi un detaliu care îmi scăpase noaptea. Nu avea roţi. Maşina lui
Claire stătea suspendată în aer la câţiva centimetri de sol, la fel ca toate
celelalte vehicule din jur.
— Cum, n-aveţi nori? M-am prefăcut dezamăgit. Noi îi ţinem ascunşi sub
pat şi îi scoatem doar când ieşim afară.
Claire a râs pe înfundate şi a deschis portiera.
— Te rog, intră, Philip.
Nici să vreau n-aş fi putut refuza o invitaţie făcută de un glas atât de
dulce.
Ea s-a debarasat de haina mea aruncând-o pe bancheta din spate, era
într-adevăr cald, şi s-a instalat în fotoliul de lângă mine, care am presupus că
era destinat şoferului. Condusul maşinii nu părea o activitate prea complicată,
asta dacă ştiai ce reprezentau toate ecranele de la bord. Dar eu nu mă aflam
acolo pentru o lecţie de condus, aşa că am preferat să mă uit curios în jur.
— Dar chiar că n-aveţi nori, am comentat când am ieşit din aglomeraţia
de clădiri înalte şi am intrat pe ceea ce aducea cu o autostradă. Cerul se
întindea liber deasupra noastră, de un violet pur, pătat doar de discul auriu al
soarelui.
— Da, băieţii de la controlul vremii fac treabă bună. Demult nu le-a mai
scăpat vreunul.
M-am forţat să nu mă uit la ea de parcă vorbea într-o limbă străină şi
nici măcar n-am încercat să-mi imaginez ce voia să spună prin asta.
— Unde mergem? Am întrebat în schimb.
— La mine la sediu ca să te introducem în sistem cum trebuie şi să nu
mai fii un vizitator ilegal.
— Asta sunt? Bine, dar tu m-ai adus aici.
— Cu un permis de liberă trecere valabil 24 de ore, special destinat
pentru astfel de cazuri, mi-a explicat.
 — Aha, am spus cât se poate de elocvent.
— Birocraţia noastră e puţin mai complicată, trebuie să fie aşa, dar ai să
vezi că nu durează mult.
Ei, dacă aşa spunea ea, am crezut-o pe cuvânt.
— Asta înseamnă că o să pot să vin şi să plec când vreau?
— Înseamnă că o să ştim în orice moment unde eşti, m-a temperat ea.
Pentru propria ta protecţie.
De ce aveam senzaţia că nu glumea? Am meditat asupra problemei
câteva secunde şi în final am decis că protecţia nu putea fi decât un lucru bun.
Prea îmi făcusem obiceiul să nu-mi pese de mine în ultimul timp.
— Presupunând că dau de necaz, cum pot să iau legătura cu tine? M-am
interesat pentru orice eventualitate.
— La fel ca data trecută, dai un telefon.
— N-ai răspuns.
— Tehnologiile noastre nu se potrivesc perfect, dar am primit apelul,
dovadă că am venit.
Nu mi se părea suficient şi probabil că acest lucru se vedea pe faţa mea,
pentru că a adăugat:
— În caz de forţă majoră, poţi să menţionezi numele meu.
— Claire Thorton? Nu m-ar fi mirat dacă şi l-ar fi schimbat şi în realitate
ar fi avut unul cu multe apostrofuri şi greu de pronunţat.
— Desigur, a aprobat dând din cap, dar încearcă să nu exagerezi. Avem
şi noi legi, iar puterile mele merg doar până la un punct.
În privinţa asta nu avea de ce să-şi facă griji, nu intenţionam să intru în
belele.
— Chestia asta, am gesticulat înainte şi înapoi referindu-mă la călătoria
noastră, este totuşi legală, nu? Am ţinut să mă asigur.
— Până la un punct, a zâmbit jucăuş şi a virat, făcând maşina să intre
prin peretele unei clădiri care nu se deosebea cu nimic de celelalte din jur.
Cum nu fusesem atent, am înţepenit convins că o să ne izbim de zid, însă
o uşă s-a deschis în ultima clipă lăsându-ne să intrăm. Maşina şi-a continuat
drumul câteva etaje mai sus, unde s-a aşezat cuminte în locul de parcare cu
nr. 26, iar motorul s-a oprit. Am înghiţit cu dificultate, bucuros că partea asta
a voiajului se încheiase cu bine, nu-mi scăpase faptul că viteza fusese cu mult
peste limitele cu care eram obişnuit eu, şi am coborât din maşină.
— Avem parcări la baza fiecărei clădiri, mi-a explicat în timp ce ne
îndreptam spre lift, cu spaţii rezervate pentru cei care locuiesc sau lucrează
acolo. Dacă spaţiile destinate vizitatorilor sunt toate ocupate, se alocă automat
un spaţiu în cea mai apropiată clădire. E nevoie de un permis special ca să
parchezi afară.
Nefiind posesor de maşină în niciuna din capitalele europene în care
trăisem până în prezent, cu greu mă vedeam manevrând una în traficul nebun
de acolo, dar am primit informaţia cu un interes politicos.
Etajul la care ne-am oprit semăna cu un spaţiu pentru birouri, deşi nu
recunoşteam multe din semnele de pe uşi şi pereţi. Atmosfera era calmă, fiind
puţină lume care umbla pe coridoare. Prin pereţii transparenţi am apucat să
văd o serie de machete şi simulări, toate legate de posibile lifturi, am bănuit eu.
Biroul lui Claire era mai mare decât toate, fiind mai bogat amenajat, şi
lăsa clar impresia de şef. De îndată ce am intrat, ea s-a dus direct la un aparat
montat în perete şi, apăsând pe un buton, a făcut să apară un card micuţ pe
care mi l-a întins.
— Cardul tău de identificare în lumea noastră, mi-a spus.
— Asta-i tot?
— Toate informaţiile necesare au fost prelevate şi încărcate în sistem, ca
să completeze profilul deja existent, din momentul în care am intrat în clădire.
Asta da organizare. Am întors cardul pe ambele părţi, dar în afară de un
număr albastru, format din şase cifre, gravat pe fondul argintiu nu am văzut
nimic revelator.
— Mulţumesc, am spus, deşi rămânea de văzut dacă îmi făcea într-
adevăr o favoare, şi l-am băgat în buzunar.
Lângă birou se afla o hartă tridimensională a oraşului, sau cel puţin asta
am presupus că era, aşa că m-am apropiat ca să o studiez mai de aproape.
Claire mi s-a alăturat.
— Noi ne aflăm aici, mi-a indicat un grup de clădiri înalte. Liftul este aici,
mi-a arătat o altă aglomeraţie de clădiri aflată cam departe după părerea mea,
iar aici este ceea ce voi numiţi centru, a delimitat o zonă mai largă undeva la
nord de ambele locaţii.
Părea ceva ce ar fi meritat să fie văzut, dar deocamdată mă interesa
altceva.
— Unde e liftul pe care îl foloseşte Louise?
— Ei, lasă-ne şi nouă câteva secrete. Nu încerca să descoperi totul din
prima zi, mi-a spus, însă zâmbetul era fals.
Oare folosea acelaşi lift? Nimic din geografia oraşului nu îmi amintea de
cea a Parisului sau a oricărui alt oraş cunoscut de mine. Prin urmare n-ar fi
fost imposibil ca liftul respectiv să facă legătura cu două locaţii de pe Pământ,
nu mai imposibil ca existenţa acestui oraş şi a acestei lumi.
— OK. Am bătut în retragere, dar tu unde locuieşti?
Dacă a ezitat, nu s-a văzut.
— Aici.
Nu era în centru, dar destul de aproape.
— Hmm. E mare.
— Oraşul? Asta e doar o parte din el. E mult mai mare, aici sunt doar
districtele mai importante.
Cu o mişcare a mâinii a făcut să se extindă harta şi să se tripleze în
dimensiuni. Eram impresionat.
— Iar tu te ocupi doar de lifturi?
— Întreţinere şi încadrare în peisaj.
— Aveţi cursuri speciale pentru aşa ceva?
— Bineînţeles.
Bineînţeles. Ah, viaţa era mult mai simplă pe Pământ. Şi încă nu
văzusem mai nimic din lumea ei.
 Stomacul meu s-a plictisit să aştepte şi a scos un sunet deloc politicos.
Suna mai de grabă a declaraţie de război.
— Cred că e timpul să te invit la masă, a zâmbit Claire.
— Putem lăsa filtratul pentru după masă? Am întrebat mai mult decât
entuziasmat de o asemenea idee.
Nu mi-a răspuns. Pur şi simplu a pornit spre uşă aşteptându-se să o
urmez, ceea ce am şi făcut. În lumea ei, am considerat că era mai înţelept să-i
respect regulile.
Drumul spre restaurant a fost mai puţin traumatizant, deşi stăteam cu
ochii larg deschişi uitându-mă în toate părţile. Următorul şoc a venit când a
trebuit să comand mâncarea şi am înţeles de ce gătitul era aşa o mare
problemă pentru ei. Cine să se mai obosească să înveţe să gătească dacă tot ce
aveau de făcut era să se aşeze la o masă rotundă, să se uite la sutele de feluri
de mâncare afişate de tăblia mesei şi să aleagă ce le poftea inima? La cerere, se
puteau chiar şi mirosi produsele.
— Cine plăteşte pentru toate astea? Am întrebat după ce Claire m-a
ajutat să fac o selecţie de sortimente care arătau exotic pentru mine, dar ei i se
păreau banale.
— Creditele sunt deduse automat din contul clientului în funcţie de
comandă.
— Adică eu o să trebuiască să rămân să spăl vasele?
— Nu, vizitatorilor li se deschide un cont la primirea permisului, iar acum
beneficiezi şi tu de unul.
— Serios? Ce sumă?
— E suma standard? Pare destul de mult.
— Este suficient ca să-ţi permită câteva săptămâni de trai liniştit pe aici.
Având în vedere numărul redus de vizitatori, ne permitem să fim generoşi.
— Şi când se termină creditele? Am vrut să ştiu.
— Nu te lăsăm să mori de foame, dar.
— Mă faceţi pachet şi mă trimiteţi acasă, am terminat eu.
Rumegând informaţia şi estimând posibilităţile, m-am gândit că o
băutură în plus n-avea să mă aducă în pragul falimentului, aşa că am
comandat-o mândru de mine că am reuşit să o fac fără ajutor. Îmi plăcea faptul
că paharele apăreau pe masă aproape instantaneu.
— N-am să mă obişnuiesc niciodată cu absenţa chelnerilor, am declarat.
— Mie mi-a trebuit ceva timp ca să mă obişnuiesc cu prezenţa lor, a
mărturisit Claire. Agitaţia teraselor de pe Champs-Elysée mi s-a părut foarte
obositoare la început. E adevărat că acum îmi place, a zâmbit.
Masa s-a deschis şi din ea au urcat platouri cu felurile de mâncare
comandate. Gusturile erau ciudate, nu chiar ceea ce mă aşteptam, dar erau
comestibile, iar unele chiar bune. Mi-au trebuit mai multe încercări, însă, ca să
descopăr asta.
— Cum ţi se pare?
— Pot să-ţi spun de pe acum că nu sunt tentat să mă mut aici decât dacă
mi se dă voie să o aduc pe mama, am glumit. Desigur, mama nu s-ar fi mutat
nici dacă viaţa mea ar fi depins de asta.
 Claire a râs, a ridicat din umeri uşurată şi a mai luat o îmbucătură din
amestecul cu gust de moluşte afumate pe care îl numeau desert. Avusesem
noroc că mă oprisem înainte de acesta, pentru că altfel mi s-ar fi întors
stomacul pe dos, dar cum mă convinsese să gust dintr-o mulţime de chestii mă
simţeam deja plin. O mică siestă ar fi fost în regulă.
— OK, ce urmează pe lista activităţilor de azi?
— Hmm, mă gândeam să te duc să vezi spectacolul din piaţa centrală.
— Merită? Parcă n-aveam chef de culturalizare la ora aia.
— Oh, da. Toţi turiştii vor să-l vadă, iar unii vin de departe special pentru
asta.
— Atunci să mergem, am spus cu un entuziasm pe care nu-l simţeam.
Dacă gusturile lor în materie de spectacole semănau cu preferinţele culinare,
mă temeam că n-aveam să fiu impresionat.
Din nou, nu era nici pe departe ceva la care să mă aştept. Piaţa centrală
avea în mijloc un lac artificial oval, iar lumea deja începuse să se strângă,
trecătorii oprindu-se în loc şi căutând o poziţie cât mai bună. Acelaşi lucru l-a
făcut şi Claire şi, la îndemnul ei, ne-am îndreptat spre un rând de bănci libere,
care s-au dovedit a fi chiar confortabile când ne-am aşezat.
Aerul începea să se înfierbânte şi automat m-am uitat în sus să văd dacă
nu cobora ceva deasupra noastră. Cu excepţia soarelui, cerul era gol.
— N-ar strica puţină umbră, am murmurat.
— Ai răbdare câteva secunde.
Şi am avut, mai ales că ea se agăţase de braţul meu. Pot să spun că a
meritat. N-aş putea să explic principiile fizice pe baza cărora funcţiona, dar
spectacolul consta în explozii de abur deasupra suprafeţei liniştite a lacului,
luând forme fantastice şi strălucind în toate culorile curcubeului. Treptat am
început să desluşesc peisaje şi personaje şi m-am prins că era o poveste, un fel
de film tridimensional fără sunet şi fără miros, dar în acelaşi timp incredibil de
frumos.
— Din fiecare loc se vede altceva, mi-a şoptit Claire.
Acest amănunt m-a dezamăgit puţin, pentru că sperasem că vedeam
amândoi acelaşi lucru. Când s-a terminat şi spectatorii au început să plece, am
rămas cu senzaţia că voiam mai mult.
— Mai e?
— Mâine la aceeaşi oră, dar n-o să ţi se pară la fel de captivant. Prima
dată are cel mai mare impact, apoi se obişnuiesc receptorii cu stimulii şi
senzaţia îşi pierde din intensitate.
Păcat. Nu m-am simţit în stare să-mi exprim regretul, simţeam o migrenă
apropiindu-se, deşi arşiţa se domolise fiind înlocuită de o boare plăcută, care
făcea vălurele pe suprafaţa lacului şi se juca agitând şuviţele blonde ale lui
Claire. Mă întrebam dacă durerea de cap se datora lipsei de aer sau
spectacolului vizionat.
— Cred că ar fi cazul să te duc acasă, a spus Claire.
— La tine? Am întrebat plin de speranţă. Oare puseseră ceva în aer?
— La tine, a venit răspunsul ferm, iar eu eram prea moale ca să
protestez.
 Am ajuns la lift în timp record, cred. Ea s-a oprit lângă uşă şi mi-a întins
haina.
— O să ai nevoie de asta.
— De unde ştii?
— În curând se face seară.
— Ah.
Nu observasem trecerea timpului. Temperatura se păstrase constantă şi,
în afară de deplasarea soarelui pe cer, nici intensitatea luminii nu variase prea
mult.
— Bine, am dat din cap, mâine dau o fugă la Londra din nou, nu? Mi-am
comparat planurile cu ale ei, ca să dau dovadă de bunăvoinţă după ce îşi
petrecuse o bună parte din zi făcând pe ghidul cu mine.
— Te rog. N-o să mai dureze mult.
N-am înţeles ce voia să spună cu asta, dar mă durea capul prea tare ca
să întreb. De fapt, mi se cam făcuse greaţă, aşa că m-am grăbit să intru în lift
înainte de a da afară întregul prânz consumat.
— Am să-ţi las un mesaj, am spus cu un zâmbet strâmb.
Amândoi ştiam că nu aveam să fac asta. Ea trebuia să sune şi să stabilim
o întâlnire la Dominion. Aşa procedasem până atunci şi n-aveam să schimbăm
tradiţia doar pentru că ea venea dintr-un univers paralel.
Cum nu a făcut nici un gest ca să mă însoţească mai departe, am apăsat
pe buton şi m-am cufundat brusc în întuneric. Avusese dreptate, se făcuse frig
în Place de l'Etoile. Soarele dispăruse şi începuse să bată vântul. Am pornit
împleticindu-mă spre casă. Aerul încărcat cu gaze de eşapament îmi făcea bine
şi după câteva sute de metri a început să mi se ridice pâcla de pe creier.
Fiind în trecere pe lângă un magazin de băuturi, am fost tentat să mă
opresc să cumpăr ceva mai tare, ca apoi să-mi blestem soarta realizând că n-
aveam să mai pot niciodată să mă îmbăt criţă la un chef cu prietenii de teamă
să nu divulg secretul care îmi fusese încredinţat. Ei poate n-ar fi avut de suferit
din cauza asta, dar pe mine cu siguranţă mă băgau la balamuc.
Am decis că asta nu făcuse parte din învoială şi Claire nu se achitase
încă pentru ea. Intenţionam să i-o comunic data viitoare când urma să ne
vedem. Până atunci aveam să sufăr în tăcere şi să visez la un cer violet. Visele
trebuiau să fie suficiente, nu intenţionam să mă întorc acolo prea curând.
***
Louise părea să fi dispărut. Nu reuşeam să dau de ea de câteva zile. Nici
librarii n-o mai văzuseră. Eram îngrijorat. Mă temeam că fusese găsită de
forţele lor de ordine şi dusă acasă. Claire mă asigura că un asemenea lucru nu
se întâmplase încă. Ea ar fi trebuit să ştie, aşa că o credeam.
După mai multe ore petrecute în compania Louisei, ajunsesem la
concluzia că fata era mult mai matură decât lăsa să se vadă. Mă bătea gândul
că poate se răzgândise şi renunţase la vizite, măcar pentru o perioadă până se
linişteau lucrurile. Din nou Claire nu era de acord, era convinsă că Louise şi-ar
fi luat la revedere înainte de a face asta şi insista să nu renunţ.
 Prin urmare n-aveam de ales, trebuia să fac naveta, să mă plimb cu
metroul, prin anticariate, prin locurile în care mai fusesem, în speranţa că o voi
întâlni. M-a găsit însă ea pe mine. Mă aştepta pe trepte la ieşirea din metrou.
— Hei, am salutat-o cu o înclinare a capului.
— Hei, mi-a răspuns cu o voce moale, indecisă.
Printr-un acord mut am pornit-o încet în lungul străzii.
— Nu te-am mai văzut prin zonă.
— Am fost ocupată.
Părea mai stresată ca niciodată şi am simţit nevoia s-o înveselesc.
— Am auzit că au scos lucruri noi la O'Dilley. Noi vorba vine, că tot vechi
erau.
Ideea o tenta, dar a rezistat eroic şi a scuturat din cap.
— Am chef să mă duc la cinema.
Afirmaţia m-a luat prin surprindere, deoarece nu îmi făcuse impresia
unei cinefile împătimite. Vorbisem numai despre cărţi.
— Ah, OK. Dacă găsesc ceva interesant îi spun să ţi-o păstreze, i-am
promis încercând să-mi ascund dezamăgirea.
S-a oprit în loc şi m-a privi lung cântărindu-mă, de parcă se întreba dacă
merit o asemenea onoare.
— Nu vrei să vii cu mine?
— Ce să vedem?
— Nu ştiu, a ridicat din umeri, să vedem întâi ce rulează.
— Mă gândeam să trec pe la cărţi şi apoi să fac o plimbare prin parc. A
ieşit soarele, e păcat.
— Mâine o să fie şi mai frumos. A spus la ştiri.
Maniera raţională în care insista, fără a lăsa impresia că o face, a avut
darul să mă convingă. Oricum, ştiam din experienţă că nu avea să meargă atât
de departe încât să mă roage pe faţă.
— OK, fac eu cinste cu floricele.
— Numai bune de stricat dinţii, a făcut o mutră dezgustată.
— De parcă băuturile gazoase sunt mai bune, am tachinat-o eu.
— Bineînţeles. Îţi strică şi stomacul, a replicat prompt.
Am urmat-o râzând şi am văzut-o cu coada ochiului schiţând un zâmbet.
Ne-am oprit la cel mai apropiat cinematograf, pe care l-am ales eu pentru că ea
nu cunoştea încă suficient de bine Londra, şi ne-am uitat pe afişe. Eu ezitam
între o dramă istorică şi o comedie clasică, având convingerea că una i-ar fi
plăct, iar cealaltă a fi ajutat-o să se destindă puţin, dar Louise a ales un SF şi
încă unul dur de tot.
— Eşti sigură?
— E bun? Mi-a răspuns cu o altă întrebare.
— Da, dar.
— Atunci să intrăm.
Eu a trebuit să cumpăr biletele pentru că pe ea nu ar fi primit-o înăuntru
fără un însoţitor adult. Asta m-a făcut să mă simt bătrân şi să mă întreb dacă
nu mă adusese doar ca să-i facilitez intrarea. Când a ales locuri într-unul din
rândurile mai din spate, am intrat în panică şi am sperat cu fervoare că nu-şi
imaginase că o să ne giugiulim ca doi puşti. Dar relaţia dintre noi nu avusese
nici o tentă sexuală până în acel moment, prin urmare nu aveam vreun motiv
serios ca să mă tem.
Au urmat două ore de întuneric şi sonor strident. O simţeam tensionată
lângă mine şi eram tentat să-i pun o mână după umeri şi să-i promit că totul
avea să fie bine, aşa cum spusese Claire, dar când am întrebat-o dacă totul era
în regulă m-a admonestat:
— Sst, încerc să înţeleg ce se întâmplă.
Am tăcut şi am aşteptat să se termine. Văzusem filmul de mai multe ori,
însă aceasta era versiunea finală a regizorului şi avea un sfârşit diferit. M-a
făcut să mă gândesc la condiţia umană şi la cum puteau schimba câteva
secunde mesajul unui întreg film.
Louise arăta foarte îngândurată când am ieşit din nou la lumina zilei,
uită până şi să se uite cu precauţie în jur. Am crezut că era din cauza filmului.
— Philip, eu plec. Trebuie să mă întorc acasă.
— Te-au dat dispărută la şcoală?
— Nu. Dar trebuie să plec. Am lipsit prea mult. Nu ajută pe nimeni.
— Bine. Atunci ne mai vedem noi.
— Nu cred. Nu prea curând. N-am să pot să mă întorc.
— Ah, vrei să spui că pleci acasă acasă.
— Da. În seara asta. Am venit doar ca să îmi iau la revedere.
— Nu se poate, am declarat pe un ton categoric.
— Nu?
— Nu poţi să pleci fără o petrecere de adio. N-ai vrut floricele, dar o pizza
tot luăm. Eu oricum mor de foame.
A oftat de parcă mi-ar fi făcut o mare favoare înainte de a accepta, deşi
ştiam că îi plăcea pizza.
— Bine, dar nu stăm mult.
Ne-a apucat noaptea în restaurant. Râdeam aparent fără nici o grijă,
discutând banalităţi la ordinea zilei. Era bine informată, gata să aducă un
subiect nou de discuţie oricând venea vorba despre ea. În privinţa asta semăna
foarte mult cu Claire, dar presupun că era de înţeles având în vedere locul de
unde veneau ele. După prăjitura cu ciocolată pe care am luat-o la desert părea
că se relaxase bine de tot. Îi povesteam despre aventurile mele în Paris şi
misterele limbii franceze, când dintr-o dată a îngheţat şi s-a făcut albă la faţă.
— Oh, nu.
Am întors capul la timp să văd prin geam o uniformă cenuşie dispărând
în noapte.
— La naiba!
Am aruncat nişte bani pe masă şi am tras-o după mine.
— Philip, nu înţelegi.
— Ba da, înţeleg. Vino!
Am ieşit prin spate şi ne-am furişat pe străduţe. În cap aveam harta
Londrei şi încercam să localizez cea mai apropiată staţie de metrou. Aveam ceva
de mers. Două cotituri la dreapta şi una la stânga, după care am ieşit pe o
arteră mai des circulată.
 — Să luăm autobuzul, i-am spus.
N-a protestat. Se ţinea speriată de mâna mea. Ne-am urcat în autobuz şi
am aşteptat în picioare. Două staţii, doar atât aveam nevoie să ne ducă. Ne-am
uitat unul la altul, gâfâiam amândoi, dar n-am spus nimic. Mă întrebam câţi
erau pe urma noastră şi dacă aş fi putut să îi opresc. Trecuseră ani buni de la
colegiu, unde făcusem lupte, şi nu mai eram în formă maximă.
Louise a tresărit la apariţia semnului de metrou. S-a uitat întrebătoare la
mine, iar eu am dat din cap. Nu trebuiau să o prindă aici. A înţeles mesajul
căci s-a năspustit afară din autobuz şi spre staţia de metrou, însă nu în
direcţia liftului, ci a scărilor care erau mai aproape.
— Louise, liftul! Am strigat după ea.
— Nu pot să-l folosesc pe ăsta! Trebuie să ajung în Picadilly Circus.
Fusesem convins că acela era liftul ei, pentru că numai până acolo mă
lăsase să o conduc. Asta cam încurca lucrurile. Am coborât în subteran şi ne-
am ascuns după un colţ, în aşteptarea metroului. Următorul venea în patru
minute. M-am postat în faţa ei ca să o ascund de privirile trecătorilor, dar de
uitat mă uitam în toate părţile anticipând apariţia unor uniforme familiare.
— Philip, îmi pare rău. Nu trebuia să se termine aşa.
M-am uitat la ea şi am văzut că plângea.
— Nu s-a terminat, i-am spus cu fermitate. Mai avem timp.
— Nu, a clătinat trist din cap şi a şoptit, sunt aici.
M-am întors şi i-am văzut, coborau scările în perechi, doi, patru, şase
tipi, toţi numai muşchi şi cu priviri dure, de neclintit. Veneau drept spre noi.
M-am uitat în jur, dar nu am zărit pe nimeni care ne-ar fi putut sări în ajutor.
— Daţi-vă la o parte, domnule, şi vă rog nu vă amestecaţi, mi-a ordonat
unul din ei.
Ceilalţi se apropriau de Louise cu intenţia clară de a o lua în custodie.
— Claire-Louise Thorton, te-ai făcut vinovată de încălcarea legii
referitoare la vizitarea viitorului neexplorat. Te rog, urmează-ne.
Am privit neputincios cum o încadrează şi iau cu ei. N-am fost în stare să
mă mişc. Mă blocasem la auzul sentinţei. Era posibil? Ştiam că niciuna din ele
nu-şi afişa culoarea naturală a părului şi ochii puteau fi mascaţi uşor.
Înălţimea era apropiată, dacă ignoram tocurile pe care le purta Claire. Cât
despre felul de a se îmbrăca, gusturile se puteau schimba, mai ales când cineva
avea un interes să o facă. Era o trasformare de proporţii, dar totuşi. Să fi fost
ea?
— Louise, o să fie bine! Mi-am regăsit glasul în momentul în care o
împingeau în lift.
S-a răsucit brusc, braţe vânjoase o ţinură în loc, iar ea n-a putut decât
să întindă mâinile înainte şi să-şi sprijine palmele de uşile care se închideau.
Lacrimi îi curgeau tăcute pe obraji.
Liftul a pornit în sus şi nu i-am mai văzut.
Am avut nevoie de câteva minute ca să mă calmez suficient ca să pot
gândi. Claire era bine, nu? Aşa părea ultima dată când o văzusem. Nu puteam
decât să sper că aşa era şi în realitate şi Claire avusese dreptate. Am pus mâna
pe telefon şi i-am lăsat un mesaj., Au luat-o.”
După care m-am urcat în metrou şi o vreme doar m-am odihnit.

SFÂRŞIT