Capitolul 2

METODE DE EVALUARE A RISCULUI DE FALIMENT

Analiza riscului de faliment se efectuează prin mai multe metode, fiecare dintre
acestea relevând aspecte distincte:
 analiza statică a situaţiei patrimoniale;
 analiza funcţională a riscului de faliment;
 analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;
 analiza strategică a riscului de faliment.

2.1 Analiza statică a situaţiei patrimoniale

Analiza financiar-patrimonială este în esenţă o analiză statică în care sunt prioritare

valoarea şi solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în
teoria economică singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente
operaţionale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt:
fondul de rulment şi ratele de solvabilitate.
În accepţiunea patrimonială, activul şi pasivul sunt formate din două mari mase:
-o masă relativ permanentă (cu o durată >1 an), formată din activul imobilizat (AI)
şi capitalul permanent (Cp);
-o masă mobilă (cu o durată < 1 an), alcătuită din activul circulant (AC) şi
obligaţiile pe termen scurt (Dts).
Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul
maselor de aceeaşi durată, dacă respectă următoarele reguli financiare:
Activ imobilizat (AI) = Capital permanent (Cp)
Activ circulant (AC) = Obligaţii pe termen scurt (Dts)
Respectarea strictă a acestor ecuaţii de echilibru presupune o activitate fără
întreruperi şi de o regularitate perfectă în privinţa încasărilor şi plăţilor. Cu alte cuvinte,
întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadenţă a unei obligaţii, de disponibilităţi
suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerinţe este dificilă deoarece
activele (ca intrări potenţiale de fonduri) şi pasivele (ca ieşiri potenţiale de fonduri) sunt
asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligaţiilor pe termen
scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi este aleatoare, putând fi
perturbată de o serie de factori economici, financiari şi de conjunctura lor. Această
asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură să facă faţă
“neregularităţilor de scadenţă”, cunoscută în teoria economică sub numele de fond de
rulment patrimonial.
Fondul de rulment poate fi definit5:
a) pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanţului:
FR= Cp – AIn.
Prin urmare, fondul de rulment reprezintă acea parte din capitalul permanent care
depăşeste valoarea imobilizărilor nete şi poate fi afectată finanţării activelor circulante.
b) pornind de la elementele de la baza bilanţului: FR = AC - Dts
Deci, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor circulante peste valoarea
obligaţiilor pe termen scurt.
Noţiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondenţă a lichidităţii
activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de
nerambursare a obligaţiilor, a riscului de faliment. Între activele circulante, ca lichidităţi

5
Niculescu, M., Analiză economico-financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1993, pg. 283

5
potenţiale (obţinute prin realizarea stocurilor, încasarea creanţelor şi păstrarea de
disponibilităţi) şi exigibilitatea potenţială pot exista, practic, următoarele situaţii:
a) AC = Dts  FR = 0
Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurată, dar acest echilibru este fragil,
putând fi compromis de orice dereglare în realizarea creanţelor.
b) AC > Dts  FR > 0
Se înregistrează un excedent de lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă de
exigibilitatea potenţială pe termen scurt. Întreprinderea are o situaţie favorabilă în termeni
de solvabilitate, pentru că este în măsură să facă faţă obligaţiilor la scadenţă, dispunând în
plus de un stoc tampon de lichidităţi potenţiale.
c) AC < Dts  FR < 0
Lichidităţile potenţiale nu acoperă în totalitate exigibilităţile potenţiale,
întreprinderea având dificultăţi în ce priveşte echilibrul financiar.
Lichiditatea financiară exprimă capacitatea firmei de a-şi transforma activele ce-i
compun patrimonial in disponibilităţi băneşti, pe măsura desfăşurării normale a rotaţiei
fondurilor. Ea se înscrie ca o rezultantă calitativă a activităţii economico-financiare depuse
şi poate servi drept mijloc de caracterizare a calităţii gestionării fondurilor, fiind exprimată
prin următorii indicatori6:
- rata lichidităţii curente (indicatorul capitalului circulant):
Active curente
Lc = Datorii curente
Valoarea recomandată acceptabilă este în jurul valorii de 2, care conferă garanţia
acoperirii datoriilor curente din activele curente.
- rata lichidităţii imediate (indicatorul testului acid):
Active curente  Stocuri
Li = Datorii curente
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor
scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate , fie din operaţii curente a
căror realizare condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii.
Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la obligaţiile
exigibile în vederea evaluării riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:
- rata solvabilităţii generale:
Active totale
Sg = Datorii curente
Rata solvabilităţii generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilităţii pe
termen scurt. Semnificaţia sa are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare
de variabile ale solvabilităţii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante,
rata de rotaţie a activelor şi a stocurilor, intensitatea sezonalităţii activităţii.
- rata solvabilităţii patrimoniale:
Capital propriu
Sp = Capital total
Ratele de solvabilitate sunt semnificative în cazul unei comparaţii efectuate între
întreprinderi din acelaşi sector sau între ratele realizate de către aceeaşi întreprindere la
diferite momente de timp.

6
O.M.F.P. nr. 1752/2005, Noile reglementări contabile conforme cu directivele europene

6
 2.2 Analiza funcţională a riscului de faliment

Analiza funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente operaţionale

nevoia de fond de rulment şi trezoreria.
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanţată
din resurse stabile, respectiv partea din activele circulante formată din stocuri şi creanţe
care nu este acoperită pe seama datoriilor de exploatare.
Astfel, nevoia de fond de rulment se determina ca o diferenţă între necesităţile de
finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare, astfel:
NFR = (Stocuri + Creanţe) – Datorii curente
Trezoreria netă reprezinta diferenţa dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment. Ca normă orientativă, este de dorit ca fondul de rulment să fie superior nevoii de
fond de rulment.
T = FR – NFR
T > 0 : firma înregistrează un excedent de resurse, fondul de rulment fiind
superior nevoii de fond de rulment. În acest caz, riscul de faliment este redus, iar structura
financiară este favorabilă.
T < 0 : firma înregistrează un deficit de resurse, fondul de rulment fiind mai mic
decât nevoia de fond de rulment. În acest caz, firma trebuie să apeleze la creditele de
trezorerie pentru a restabili echilibrul. Deci, riscul de faliment este ridicat.
Pentru aprecierea corectă a situaţiei financiare a unei firme trebuie avuţi în vedere
şi alţi indicatori, precum:
Capital propriu
 rata autonomiei financiare: Capital permanent
Datorii totale
 rata datoriilor: Active totale
Credite pe TML
 indicatorul gradului de îndatorare: Capitaluri proprii  100 .

2.3 Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Preocuparea  pentru predicţia riscului de faliment s-a concretizat, pe plan mondial,

începând cu anii ’60 ai secolului trecut, în elaborarea unei metode numită metoda
scorurilor, care a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor elemente
statistice de analiză a situaţiei financiare, pornind de la un ansamblu de rate.
Numeroase analize au căutat să evidenţieze diferenţele existente ale valorilor
anumitor indicatori la întreprinderile performante şi la companiile care au dat faliment.
Studiile au arătat că o parte a indicatorilor financiari aveau diferenţe semnificative la cele
două categorii de companii.
Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea
riscului de faliment al unei întreprinderi. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu
de întreprinderi format din două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăţi
financiare şi un grup de întreprinderi fără probleme de ordin financiar. Pentru fiecare din
cele două grupuri se stabileşte un set de rate, iar apoi se determină cea mai bună
combinaţie liniară de rate care să permită diferenţierea celor două grupuri de întreprinderi.
Toate modelele de analiză a riscului de faliment au la bază o funcţie scor pe baza
căreia se determină cu aproximaţie dacă firma va da faliment sau va avea rezultate economice
performante într-o perioadă următoare analizei.
Selecţia ratelor se face pe baza analizei factoriale a componentelor principale, în urma
căreia se determină o funcţie scor prin metoda diferenţelor multiple. Ratele independente între

7
ele elimină riscul înregistrării în funcţia scor a unor influenţe repetate ale aceluiaşi fenomen.
Nivelul optim minimizează erorile de clasament ale întreprinderilor.
În teoria economică, au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor,
dintre care se remarcă modelul ALTMAN şi modelul CONAN-HOLDER.

2.3.1 Modelul ALTMAN

Prin analiza discriminatorie a ratelor, E. Altman a evidenţiat posibilitatea utilizării

colective a indicatorilor selectivi în prevederea falimentului şi a elaborat un indice al
falimentului prin ponderea următorilor indicatori selectivi:
Capital circulant
X1 = Total activ
 X1 este o măsură a flexibilităţii întreprinderii şi evidenţiază ponderea capitalului
circulant în totalul activelor. Valori mari ale acestui raport indică folosirea eficientă a
capitalului circulant.
Pr ofit reinvestit
X2 = Total activ
 X2 este o măsură a capacităţii de finanţare internă a întreprinderii, fiind recomandată
o valoare cât mai ridicată a acestui raport.
Pr ofit ina int e de impozitare
X3 = Total activ
 X3 reprezintă rata de eficienţă a utilizării activelor fiind recomandabilă o valoare cât
mai ridicată a acestui raport.
Valoarea de piata a actiunilor
X4 = Total datorii
 X4 reprezintă gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen
lung.
Cifra de afaceri
X5 = Total activ
 X5 reprezintă un indicator de eficienţă a activelor, respectiv rotaţia activului total
prin cifra de afaceri.
Indicele falimentului este reprezentat de variabila financiară compozită (sectorul Z),
calculată ca sumă ponderată a unor caracteristici financiare ale întreprinderii7:
Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + 0,999X5
Aprecierea activităţii firmelor în funcţie de scorul Altman conduce la încadrarea
acestora într-una din grupele următoare:
firme insolvabile: Z<1,81
firme aflate în dificultate: 1,8<Z<2,9
firme cu o situaţie financiară bună: Z>2,9.
8
În opinia profesorului Altman, declinul unei întreprinderi avansează cinci faze :
 apariţia semnelor de declin care, în mai multe cazuri, sunt desconsiderate: descreşterea
profitabilităţii, a cifrei de afaceri corelate cu creşterea datoriilor şi descreşterea lichidităţilor;
 existenţa semnalelor clare pentru care nu se adoptă măsuri în ideea că acestea vor
dispărea fără intervenţie;
 acţiune puternică a factorilor de declin cu agravarea accentuată a situaţiei financiare;

7
Altman, E. I.- Financial ratios. Discriminant Analysis and the prediction of Corporate Bankruptcy, Journal of
Finance, 23, 1968
8
Neagoe, A., Metode de evaluare a riscurilor de faliment, Tribuna Economică nr. 47, Bucureşti, 1992

8
  colapsul şi imposibilitatea echipei manageriale de a acţiona prin măsuri corective;
 intervenţia, fie prin măsuri de redresare, fie prin declararea falimentului.
Modelul a fost dezvoltat în anul 1977 de către profesorul Altman. Cu ajutorul acestui
model, profesorul a reuşit să prevadă aproximativ 75% din falimentele unor firme cu
aproximativ doi ani înainte de producerea acestora.

2.3.2 Modelul CONAN-HOLDER

Modelul9 dezvoltat de cei doi autori se încadrează în metodele testate statistic. Se

aplică întreprinderilor industrial cu un număr între 10 şi 500 de salariaţi. El se bazează pe un
eşantion de 95 de întreprinderi mici şi mijlocii, dintre care jumătate au dat faliment în
perioada 1970 – 1975. Întreprinderile analizate au fost grupate statistic şi s-a determinat o
funcţie scor aplicabilă pentru întreprinderile industriale, întreprinderile de construcţii,
întreprinderile de comerţ en gros şi cele de transport.
Modelul are la bază următoarea funcţie :
Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 - 0,87X4 – 0,1X5
Cele cinci rate se determină prin relaţiile:
Excedent brut de exp loatare
X1 = Datorii totale
Capitaluri permanente
X2 = Activ total
Active circulante  Stocuri
X3 = Activ total
Cheltuieli financiare
X4 = Cifra de afaceri
Cheltuieli de personal
X5 = Valoare adaugata
În cadrul acestui model, riscul de faliment depinde tot de nivelul lui Z, după cum
urmează:
Tabel Nr.1
Probabilitatea
Valoarea scorului Situaţia întreprinderii producerii riscului de
faliment
Z > 0,16 Foarte bună Sub 10%
0,1 < Z < 0,16 Bună 10%-30%
0,04 < Z < 0,1 Alertă 30%-65%
-0,05 < Z < 0,04 Pericol 65%-90%
Z < -0,05 Eşec Peste 90%

Se recomandă folosirea metodei scorurilor în paralel cu metodele clasice de

diagnosticare – analiza echilibrului financiar, a rentabilităţii, fluxurilor financiare, şi evaluarea
riscului global, pentru că întreprinderea este un sistem economico-social ce acţionează într-un
mediu complex, cu mai multe variabile care influenţează evoluţia acesteia.
Modelul Conan-Holder are rezultate notabile în predicţia evoluţiei pe termen scurt
pentru mediul economic occidental, în ţara noastră fiind aplicabil numai în condiţiile
falimentului legiferat, anulării subvenţiilor mascate, cu toate că numărul mic al ratelor incluse
este un dezavantaj în contextul realităţilor româneşti.

9
Conan, Holder, Variables explicatives de performances et controle de gestion dans les P.M.I., Universite Paris
Dauphine, 1979

9
 2.4 Modelul Băncii Comerciale Române de evaluare a riscului de faliment

Teoreticienii români apreciază că funcţiile scor nu pot fi utilizate în cazul societăţilor

româneşti, ca urmare a caracterului lor specific. Un model adecvat pentru condiţiile
economice româneşti este cel elaborat de Banca Comercială Română, în care un rol decisiv
revine performanţelor economice şi financiare.
Pentru evaluarea societăţilor din România se recomandă folosirea unor modele specifice
şi se folosesc ca bază de calcul datele raportate de societăţi în bilanţul contabil. Indicatorii
economico-financiari luaţi în calcul în cadrul acestui model sunt10:
1. Lichiditatea patrimonială:
Ac  Pi  Sfpv Ats
Lp =  100   100 , în care:
Ob  C  I Pts
Ac – active circulante
Sfpv – stocuri fără posibilităţi de valorificare
C+I – credite şi alte împrumuturi
Pi – pierderi
Ob – obligaţii
Ats, Pts – active şi pasive pe termen scurt
2. Solvabilitatea:
Cp
S= , în care:
P
Cp – capital propriu
P – total pasiv
3. Rentabilitatea financiară:
Pb
Rf = Cp , în care:
Pb – profit inainte de împozitare
Cp – capitaluri proprii
4. Rotaţia activelor circulante:
CA
Rac = , în care:
AC
CA – cifra de afaceri
AC – active circulante
5. Dependenţa de pieţele de aprovizionare şi desfacere. În practică apar următoarele
situaţii:
 At > 50% De > 50%
 Ai > 50% De >50%
 At > 50% Dt >50%
 Ai >50% Dt >50%
In care:
At – aprovizionare din ţară
Ai – aprovizionare din import
De – desfacere la export
Dt – desfacere în ţară
6. Garanţii care pot fi constituite din :
o depozite în lei/valută
o gajuri, ipoteci
o bunuri achiziţionate din credite
o cesionarea creanţelor.

10
Rusu, C., Managementul schimbării, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 360

10
 Analiza performanţelor economico-financiare ale firmelor se realizează după criteriile
prezentate mai sus, prin acordarea de puncte la fiecare criteriu. Pe baza grilei BCR, orice
firmă se poate încadra într-una din categoriile prezentate în tabelul nr.2:
Tabel Nr.2
Categoria Puncte Situaţia economică
A Peste 20p Foarte bună, se pot acorda credite
B 16 – 20p Bună, se pot acorda credite
C 11 – 15p Oscilantă, prezintă risc ridicat
D 6 – 10p Risc deosebit, nu prezintă garanţii pentru acordarea unui
credit
E 0 - 5p Societate aflată într-o situaţie financiară deosebit de precară,
nu prezintă garanţii pentru acordarea unui credit
Analiza economico-financiară prin acordarea punctelor

2.5 Metoda “Security – Analysis”

Este utilizată pentru stabilirea riscului în activitatea de creditare. Acest model include o
extensie a analizei riscului prin includerea unor variabile legate de factorul uman şi de mediul
economic global.
In cadrul acestui model, unei firme i se asociazătrei categorii de factori fundamentali în
explicarea riscului de faliment:
 factorul uman, căruia i se asociază un procent de 40% din suma factorilor implicaţi in
model;
 factorul economic (conjunctura generală şi situaţia din domeniul de activitate) este
ponderat cu 20%;
 factorul financiar (situaţia financiar-patrimonială a firmei) are o pondere de 40%.
Funcţia Z este construită pe baza a cinci indicatori, astfel:
Z = 0,25R1 + 0,25R2 + 0,1R3 + 0,2R4 + 0,2R5, în care:
Disponibilitati si creante
R1 = Datorii pe termen scurt
Capital propriu
R2 = Datorii totale
Capitaluri proprii
R3 = Active imobilizate
Vanzari
R4 =
Stocuri
Vanzari
R5 =
Clienti

Situaţia firmei analizate se prezintă astfel:

 dacă Z<1, firma se confruntă cu o situaţie nefavorabilă;
 dacă Z=1, firma are o situaţie incertă;
 dacă Z>1, firma are o situaţie favorabilă.

2.6Analiza strategică a riscului de faliment

2.6.1 Modelul Boston Consulting Group (BCG)

11
 Modelul Boston Consulting Group, cunoscut şi sub numele de matricea B.C.G. sau
matricea creştere-cotă de piaţă, a fost elaborat de o firmă americană de consultanţă
managerială având acelaşi nume. Cu ajutorul acestei matrice se grupează activităţile
(produsele) existente în portofoliul unei întreprinderi în patru categorii, în funcţie de două
criterii:
 rata de creştere a pieţei, activităţii (produsului). Ca prag de diferenţiere s-a
considerat valoarea de 10% care distinge o piaţă aflată în creştere rapidă şi una aflată în
creştere lentă, stagnare sau scădere.
 cota relativă de piaţă deţinută de o întreprindere în cadrul pieţei respective. Ca prag
de diferenţiere s-a considerat valoarea 1,00 care diferenţiază produsele lider de cele non-lider
ale întreprinderii.
Astfel, în funcţie de cadranul în care sunt plasate activităţile (produsele) întreprinderii,
acestea vor purta denumiri sugestive, permiţând o analiză a lor.
Matricea B.C.G.

0.1 produse cu cotă mică

1-2 produse cu cotă mare
0-10% produse cu rată de creştere mică
10%-20% produse cu rată de creştere mare

Produsele aflate în cadranul “Dileme” sunt produse care acţionează pe o piaţă

aflată în creştere rapidă. Aceste produse necesită lichidităţi, ele contribuie la dezvoltarea
companiei, deşi evoluţia lor este incertă. Astfel, “dilemele” vor fi produse aflate în faza
de lansare, când încă nu se ştie sigur dacă vor constitui un succes sau nu.
“Vedetele” reprezintă produse ce acţionează pe o piaţă aflată în creştere rapidă,
ele deţinând poziţia de lider. Ca urmare, contribuie la creşterea cifrei de afaceri a
întreprinderii, precum şi la îmbunătăţirea imaginii acesteia. De regulă, un produs aflat
în faza de creştere se plasează în acest cadran.
“Vacile de muls” reprezintă produse care ocupă o poziţie de lider pe o piaţă aflată într-o
crestere lentă, stagnare sau chiar în declin. Aceste produse sunt valori certe ale întreprinderii,
în sensul că ele aduc profituri şi furnizează lichidităţi pentru finanţarea celorlalte produse
situate în alte cadrane. Un produs aflat în faza de maturitate se poate situa în acest cadran.
“Pietrele de moară” sunt produse aflate pe o piaţă în creştere lentă, stagnare sau
declin şi care nu reuşesc să deţină poziţia de lider. Ele nu contribuie la obţinerea profitului
întreprinderii şi nici la îmbunătăţirea imaginii acesteia. Deoarece necesită lichidităţi, se pune
problema menţinerii lor sau abandonării, dar numai după o analiză riguroasă a
tuturor aspectelor economico- financiare. De regulă, un produs aflat în faza de declin se
situează în acest cadran.

2.6.2 Analiza SWOT

12
 Analiza SWOT constituie cea mai importantă tehnică managerială utilizată pentru
înţelegerea poziţiei strategice a unei întreprinderi/ organizaţii. Analiza SWOT începe cu
scrierea unei liste cu puncte curente : puncte de forta dar si puncte de slăbiciune privind starea
unei întreprinderi.
Strengths - Punctele forte ale organizaţiei, deci capacităţile, resursele şi avantajele pe
care ea le posedă, competenţele distinctive ale personalului managerial .Punctele forte ale
organizaţiei definesc valorile pozitive şi condiţionările interne care pot constitui surse pentru
succesul organizaţiei în atingerea obiectivului managerial.
Weaknesses - Ceea ce înseamnă punctele de slăbiciune ale organizaţiei, ariile sale de
vulnerabilitate, zonele de resurse sărace, şi alte „valori negative” sau ‚condiţionări negative’.
Punctele de slăbiciune ale organizaţiei reprezintă condiţionări interne ce reprezintă contrariul
valorilor propriu-zise.
Opportunities - Oportunitatile ori căile pe care pot fi avansate interesele organizaţiei
respective, căi pe care pot fi exploatate liniile sale de forţă, şi eliminat balastul punctelor
vulnerabile.
Threats - Adică ameninţările la adresa intereselor creşterii organizaţiei respective,
aspecte negative ce apar din supraexploatarea resurselor sale, ori limitările care se impun
organizaţiei din partea unui mediu extern aflat în schimbare.
Ameninţările reprezintă „valori” negative şi condiţionări externe aflate dincolo de
câmpul de acţiune managerială ; ele pot fi atât riscuri tranzitorii, cât şi permanente.

2.6.3 Modelul A.D. Little (ADL)

Arthur D. Little propune un model de analiză de portofoliu de produse în care cele

două dimensiuni ale matricei sunt :
 maturitatea activităţii, respectiv faza ciclului de viaţă în care se află sectorul de
activitate;
 poziţia concurenţială deţinută de firmă în respectivul sector de activitate.
Maturitatea activităţii este o extensie a conceptului de ciclu de viaţă al produsului. Ea
se apreciază prin analiza unor factori calitativi şi cuprinde patru stadii:
 lansare – ca urmare a unui proces inovativ apare un produs sau o tehnologie nouă
care creează cerere sau substituie un produs existent;
 creştere – piaţa este creată şi se dezvoltă rapid, fapt ce impune concentrarea
asupra creşterii producţiei şi realizării distribuţiei;
 maturitate – poziţiile sunt slăbite şi câştigul unui competitor se realizează în
detrimentul altuia;
 declin – pe piaţă rămân doar firme puternice care se înfruntă direct, accentul fiind
mutat pe strategiile de diversificare.
Poziţia concurenţială măsoară forţa relativa a firmei şi este apreciată cantitativ şi
calitativ prin prisma unui ansamblu de factori cheie ai succesului care pot fi grupaţi pe funcţii
ale firmei, după cum urmează:
o funcţia producţie – capacitatea de producţie, flexibilitatea, experienţa, etc.
o funcţia comercială – cota de piaţă, calitate, preţ, forţă de vânzare, etc.
o funcţia financiară – structura financiară, independenţa financiară, etc.
o funcţia organizare – lejeritate, flexibilitate.

13