C2.

Senzori și traductoare utilizați în achiziția biosemnalelor

Senzorul este un dispozitiv care recepționează și răspunde la un semnal sau un stimul.

Senzorii sunt componente critice în orice sistem de măsurare și control. Aceștia pot avea
diferite semnale de ieșire, de obicei acestea fiind electrice sau optice. Pentru utilizarea în sisteme
digitale a senzorilor care nu au un răspuns electric este nevoie de utilizarea unui traductor.

Traductorul este un dispozitiv, sistem tehnic, care stabilește o corespondență între valorile unei
mărimi specifice acestui sistem și valorile unei mărimi de altă natură specifice altui sistem.

Proceduri active precum excitare, transmitere, iluminare, iradiere, stimulare,

aplicare sau injectare

Semnal
Obiectul de de intrare Semnal Instrument Semnal
Senzor Observator
măsurat cantitate electric electronic de ieșre
fizică sau cantitativ
chimică
Sistemul de măsurare
Fig. 1 - Structura unui sistem de măsurare

Senzorii/traductoarele care generează semnale electrice au fost dezvoltați în urma apariției

calculatoarelor și microprocesoarelor. Senzorul este o parte esențială a sistemului de
măsurare, deoarece calitatea sistemului de măsurare este determinată de senzorul folosit.
Raportul semnal / zgomot de exemplu, este totdeauna determinat de senzor atât timp cât sunt
utilizate circuite electronice adecvate. Diferite tipuri de biosemnale necesită anumite / diferite
tipuri de senzori. În măsurătorile biomedicale, senzorii proiectați în alte scopuri sunt de obicei
nepotriviți chiar dacă caracteristicile fundamentale precum cantitatea măsurată, domeniul de
măsurare sau răspunsul în frecvență sunt acceptabile. De fapt, majoritatea senzorilor utilizați
în măsurătorile biomedicale sunt proiectați astfel încât să poată fi aplicați pe corp cu efecte
adverse minime, obținând informația biologică dorită în mod corect.
Din punct de vedere al fenomenului monitorizat, senzori se pot împărți în:
 Senzori de presiune
 Senzori de temperatură
 Senzori ultrasonici
 Senzori chimici
 Senzori de gaz
 Senzori optici, IR
 Senzori de deplasare
 Senzori de forță
 Senzori de accelerație
 Biosenzori

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.1

Din punct de vedere al principiului de funcționare al senzorilor/traductorilor aceștia se pot
clasifica în:
A) Senzori capacitivi– sunt senzori non contact care măsoară modificarea proprietății
electrice numită capacitate. Capacitatea descrie răspunsul la o diferență de tensiune
aplicată pe două obiecte conductoare cu un spațiu între ele. Când se aplică
conductoarelor o tensiune între acestea se creează un câmp electric care determină o
sarcină pozitivă și negativă colectabilă de pe fiecare armătură.

Deficiență de electroni

Armătură
Câmp electric
Armătură

Surplus de electroni
Fig. 2 - Schema senzor capacitiv

Capacitatea este direct proporțională cu aria suprafeței obiectelor (A) și constanta de

material a dielectricului dintre armături (ε – permitivitatea absolută a dielectricului) și invers
proporțională cu distanța (d) dintre armături.

A
C (1)
d

Domeniul de măsurare în care senzorul este folosit este în funcție de mărimea suprafeței
senzitive, cu cât aceasta este mai mare cu atât și domeniul de măsurare este mai mare.

B) Senzori inductivi– folosesc curenți induși de câmpul magnetic pentru obiecte de

metalice din apropiere. Senzorul inductiv folosește o bobină pentru a genera un câmp
magnetic de frecvență înaltă. Dacă un obiect de metal este în apropierea câmpului
magnetic variabil curentul va curge prin obiect. Această curgere de curent rezultată
determină un nou câmp magnetic care se opune câmpului magnetic original. Efectul
este o schimbare în inductanța bobinei senzorului inductiv(Bîrlea, 2000).
d/2

l2
U N spire

d/2
l1
Fig. 3 - Schema senzor inductiv

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.2

 Senzorii variabili inductivi produc de obicei un semnal electric proporțional cu deplasarea
unui obiect conductor sau magnetic (in mod normal, o tijă de oțel) relativ cu o bobină.
Funcționarea senzorului inductiv se bazează pe variația inductanței unei bobine alimentate in
curent alternativ. Modificarea inductanței are loc datorita modificării circuitului magnetic
prin deplasarea miezului bobinei sau a unei părți din miez. Înfășurând N spire pe un miez
magnetic se obține o bobina a cărei inductanță este:
N2
L (2)
Rm
unde Rm este reluctanța capacitivă:
l
Rm  (3)
S
iar l este lungimea circuitului, μ este permeabilitatea materialului și S aria secțiunii
circuitului.
Reluctanța magnetică este raportul dintre tensiunea magnetică (ΣH·dx) și fluxul
fascicular (B·S). Joacă în circuitele magnetice rolul rezistenței electrice din circuitele
de curent continuu. În practică se utilizează mai mult inversul reluctanței, permeanța
pe care producătorii de miezuri magnetice îl dau sub forma coeficientului AL , măsurat
în Henry/spiră2. Inductanța bobinei se află înmulțind numărul de spire N la pătrat cu
coeficientul AL a miezului. Impedanța circuitului are expresia:
Z  R 2   L 
2
(4)
unde   2 f este pulsația curentului alternativ.
În majoritatea cazurilor rezistența ohmică R este neglijabilă față de reactanța
inductivă, iar reluctanța miezului de fier (l1+l2)/(μo·μr·Sf) este mult mai mică decât
reluctanța întrefierului, de aceea inductanța se poate scrie:
 S N2
L 0 a (5)
d
Variația ei cu distanța "d" este practic hiperbolică.

Xi
Miez
L1 L1

l l
DU

R1 R1

DU/U

-1/2
+1/2 X

Fig. 4 - Variația inductanței funcție de deplasare

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.3
 C) Senzori rezistivi se caracterizează prin faptul ca sub acțiunea mărimii de măsurat are
loc variația rezistenței (R) unui circuit electric (în trepte sau continuu). Astfel, sub
acțiunea intrării z se va produce modificarea unuia dintre parametrii care intervin în
relația de mai jos :
l
R (6)
S
unde ρ este rezistivitatea, l este lungimea, iar S este secțiunea.
După principiul de funcționare și natura variabilei măsurate traductoarele se pot
clasifica ca (S. Iliescu, 2005):
 traductoare reostatice – deplasarea liniară / unghiulară este proporțională cu
modificarea lungimii rezistorului;

z=ui R0,l
Rx x z=ui R0,l a x
y=uy
Rx
y=uy

Fig. 5 - Traductoare reostatice liniare și unghiulare

Funcționarea traductorului reostatic liniar se poate exprima prin:

Rx ui
u y  ui  kx  Kx (7)
R R

unde ui este tensiunea de alimentare a traductorului, uy tensiunea de ieșire

datorată deplasării cursorului, R rezistența totală a rezistorului bobinat și x este
deplasarea cursorului.
 traductoare termorezistive – temperatura este proporțională cu variația
rezistivității electrice;
Pentru termorezistențe valoarea rezistenței RT la o anumită temperatura T [K]
este în funcție de valoarea rezistenței RT0 la temperatura inițială T0 prin relația:
RT  RT0  1  a T  T0   b T  T0   ...
2
(8)
 
unde a și b sunt coeficienți ce depind de natura materialului.
Variația rezistenței este sesizată și transformată în semnal electric, de regulă,
prin intermediul unor circuite în punte.
 traductoare tensometrice – deplasarea este proporțională cu variația lungimii și
a secțiunii elementului rezistiv. Traductoarele tensometrice sunt destinate
măsurii unor eforturi sau deformați își au ca principiu de funcționare variația
atât a lungimii cât și a secțiunii unui fir sau filament din material conductor sau
semiconductor. Pornindu-se de la relația de definiție a rezistenței, se poate
scrie următoarea relație ce definește funcționarea unui astfel de traductor:
DR Dl D
 1  2   (9)
R l 
unde μ este coeficientul lui Poisson reprezentând deformația transversală și cea
longitudinală.

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.4

 D) Senzori optici–sunt dispozitive care convertesc radiația luminoasă în semnale
electrice. Asemeni fotorezistoarelor, acestea măsoară o cantitate de lumină și o
convertesc întro formă convenabilă.
În funcție de mărimea care variază, se întâlnesc mai multe tipuri de senzori optici
pasivi (SOP):
- cu variația intensității radiației optice,
- cu variația fazei radiației optice,
- cu variația polarizării,
- cu variația lungimii de undă spectrală,
- cu variația frecvenței de modulație, etc.

Sursa de
Radiație Senzor Radiație optică Senzor Semnal
radiație
opică optic pasiv modulată în optic activ electric
optică
intensitate
Mărime de
măsurat Sursa de
tensiune de
alimentare
Fig. 6- Structură traductor optoelectronic

Senzorii optici activi, denumiți și fotodetectoare, transformă variația intensității

radiației optice (fluxului sau puterii optice) modificate de mărimea de măsurat în
senzorii optici pasivi, într-o variație a unei mărimi sau parametru electric (tensiune,
curent, sarcină, rezistență sau capacitate). După modul în care se face absorbția
radiației optice și transformarea ei în alte forme de energie, senzorii optici activi se
împart în două grupe:

- electronici (sau cuantici), în care absorbția radiației optice determină excitarea

electronilor pe nivele energetice superioare;

- termici, în care absorbția radiației optice este însoțită de creșterea temperaturii

sistemului rețea cristalină - electroni.

Detectorul de radiații nucleare convertește particulele incidente pe suprafața sa activă

în semnal electric (sarcină sau tensiune) sub formă de impulsuri. După modul de
interacțiune a radiației cu partea activă a detectorului sunt două tipuri de detectoare:

- detectoare cu ionizare directă (camere de ionizare, contoare proporționale, contoare

Geiger – Muller, detectoare cu semiconductoare),

- detectoare cu ionizare indirectă (cu scintilație, Cerenkov, etc.).

E) Senzori magnetici. Senzorii de câmp magnetic funcționează pe baza forței Lorentz

exercitată asupra electronilor care se mișcă în metale, semiconductoare sau izolatoare:
F  qv  B (10)
unde q este sarcina electronului, v este viteza electronului și B este inducția magnetică.

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.5

 Deoarece B  0 H , răspunsul senzorului este amplificat de permeabilitatea relativă
mare.
În funcție de valoarea permeabilității magnetice, senzorii sunt de două tipuri:
- senzori feromagnetici sau ferimagnetici, cu μ >> 1 și sensibilitate mare;
exemple: senzorii bazați pe magnetorezistenţă din straturi subțiri de NiFe,
magnetostricțiunea învelișului de Ni a unei fibre optice sau efectele magneto-optice în
granate, senzori combinați cu dispozitive concentratoare de flux;
- senzori diamagnetici sau paramagnetici, cu μ ≈ 1 și sensibilitate mică;
exemple: dispozitive Hall, senzori Hall cu tranzistoare TECMOS sensibile la câmp
magnetic, structuri Hall heterojoncţiune, magnetotranzistoare, magnetodiode,
magnetorezistoare, magnetometre cu fibră optică (Vornicu, 2006).

Placa Hall este o placă subțire, dreptunghiulară, din material cu rezistivitate mare,
prevăzută cu patru contacte ohmice.

VH
h

g
L
Fig. 7 - Senzorul Hall

Tensiunea Hall, notată prin VH este proporțională cu inducția magnetică B

perpendiculară și curentul de polarizare I:
G GIBrn
VH  RH BI   (11)
g qng
Factorul geometric de corecție G depinde de lungimea L, lățimea h, mărimea și poziția
contactelor electrice și unghiul Hall, notat θH. Pentru o placă de lungime infinită, G ≈
1. Placa Hall se poate realiza din Si n uniform, cu rezistivitatea de 1 Ωcm, la
temperatura camerei.
Pentru senzorul Hall se definesc trei sensibilități:
- Sensibilitatea absolută, care este factorul de conversie pentru semnale mari:
V
S A  H ; raportul între sensibilitatea absolută a unui senzor Hall modulat și mărimea
B
de polarizare (curent sau tensiune) dă sensibilitatea relativă.
S V
- Sensibilitatea relativă de curent este: S I  A  H
I BI

S A VH
- Sensibilitatea relativă de tensiune este: SV  
V BV
Senzorul Reed este un senzor magnetic alcătuit din două lamele feromagnetice, de
obicei aurite, iar zona de contact electric este amalgamată cu mercur. Lamelele sunt
închise ermetic într-un tub de sticlă din care ies către exterior două sârme pentru
legături electrice. În prezența câmpului magnetic, liniile de câmp se concentrează în
Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.6
 zona lamelelor, care constituie o cale de reluctanță mică. Între lamele apare o forță de
atracție magnetică. Când forța este suficient de puternică pune în contact lamele și
închide contactul electric.
Direcția câmpului magnetic

Terminal

Corp de stică Lamele elastice

Fig. 8 - releu Reed

Energia câmpului magnetic în volumul delimitat de suprafețele S a celor două lamele

aflate față-n față, la distanța y este:

S  y  B2
W (12)
0

unde B este inducția câmpului magnetic, și μ0 permeabilitatea magnetică a vidului sau

aerului. Forța exercitată între lamele va fi:

dW S  B 2
F  (13)
dy 0

adică direct proporțională cu suprafața de contact S și cu pătratul câmpului magnetic

dintre lamele (care depinde implicit de distanța dintre lamele, dacă distanța este mare).

F) Senzori piezoelectrici. Traductoarele piezoelectrice sunt folosite pentru măsurarea

forțelor dinamice și funcționarea lor se bazează pe fenomenul piezoelectric, care
constă în apariția unor sarcini electrice pe două suprafețe ale unui cristal când acesta
este supus unei forte mecanice de apăsare.
L

i Tensiune s
A

Fig. 9 - Efectul piezoelectric

Sarcinile apar dacă cristalul este supus la presiune, tracțiune, flexiune, torsiune,
forfecare și sunt, pe un domeniu larg, proporționale cu tensiunea din cristal. Polaritatea
este diferită după cum cristalul este supus la tracțiune sau compresiune. Dacă se
plasează un astfel de cristal între plăcile unui condensator C (cristalul fiind
dielectricul) atunci tensiunea indusă e este:
Q  F  Fd Fd
e    (14)
C C A A

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.7

 unde Q este sarcina electrică ce apare pe cristal; C este capacitatea electrică a
cristalului;
Q
F este forța ce acționează;   [C/N] este constanta piezoelectrică a cristalului; ε
F
este

constanta dielectrică a cristalului [F/m] iar   [Vm/N] este factorul de calitate al

cristalului.

G) Senzori termici. Traductoarele de temperatură sunt cunoscute sub denumirea de

termometre. Acestea se pot împărții în traductoare:
- cu contact cu obiectul de măsurat; Traductoarele cu contact cu obiectul de măsurare
se împart la rândul lor în două categorii:
a) cu senzori neelectrici:
- bazate pe dilatarea: - solidelor (metale). Sunt cu tijă sau cu bimetal;
- lichidelor (mercur, alcool);
- gazelor (manometre).
- cu senzori chimici, la care orice dilatare a unui corp poate fi preluată de un
traductor de deplasare, realizându-se astfel un termometru bazat pe dilatare. Ca
exemple, amintim: termometrele cu bimetal (–20°C ... +400°C, acuratețe ±2%
şi timp de răspuns 45 s);
b) cu senzori electrici: termorezistoare, termocupluri, joncțiuni p-n. etc
- fără contact cu obiectul de măsurat. Când contactul direct al traductorului cu obiectul
de măsurare nu este posibil(temperatura este foarte înaltă sau punctul în care trebuie
măsurată nu este accesibil), pentru măsurarea temperaturii se utilizează pirometre,
termometre în infraroșu, captatoare de imagini în infraroșu (scanere IR), senzori cu
fibre optice.

Datorită inerției termice, constanta de timp a termometrelor depinde de tipul

senzorului, rezistența termică dintre senzor și obiectul de măsurare, starea de agregare
și de agitație a mediului, locul de montare al senzorului, tipul adaptorului electronic
folosit, etc. Pentru termometrele cu termorezistoare, termistoare și termocupluri fără
teacă de protecție, constantele de timp sunt de aproximativ 1s.Pentru senzori cu teacă
metalică, constantele de timp cresc. Constante de timp foarte mici au termometrele cu
fotodetectoare cuantice în IR. Adaptorul electronic folosit trebuie poziționat lângă
punctul de măsurare ,pentru a preveni degradarea semnalului datorită erorilor
introduse de diferențele de temperatură (instabilitatea temperaturii joncțiunii de
referință, la termocupluri sau dezechilibrarea rezistenței firelor de legătură, la
termorezistoare).

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.8