3.

Semnale
Un semnal este o cantitate sau o calitate fizică care poartă o anumită informație.

Semnalele pot fi generate de surse de cele mai diverse tipuri: biologice, acustice, mecanice,
electrice, chimice, etc.. O altă caracteristică a semnalelor, pe lângă aceea că aduc informații
este că ele au o anumită evoluție în timp. Semnale pot fi:
- utile, dacă sunt folosite într-un scop oarecare, sau
- perturbaţii - orice semnal, altul decât cel util, este o perturbaţie; semnalele perturbatoare
aleatorii sunt numite de obicei zgomote.

Semnale
deterministe

aleatoare periodice neperiodice

cvasiperiodice,
compuse din
compuse din
sinusoide avand
pseudoaleatoare sinusoidale sinusoide ce nu tranzitorii
frecvențele în
au frecvențele în
relație armonică
relație armonică

Fig. 1- Clasificare semnale

Din punct de vedere al posibilității de a caracteriza prin funcții de timp evoluția unui semnal,
acestea se pot clasifica în două grupe:
 Semnale deterministe. Semnalele pot fi exprimate prin funcții analitice de timp x(t) cu
un număr finit de parametri. Un exemplu de semnal electric determinist poate fi
tensiunea electrică de c.a. monofazat. Se cunoaște sau se poate determina în orice
moment totalitatea parametrilor ce caracterizează semnalul (amplitudine, frecvență,
fază), datorită faptului că acest semnal poate fi descris printr-o expresie matematică
simplă.
 Semnale aleatoare. Semnalele nu pot fi exprimate prin funcții analitice de timp cu un
număr finit de parametri, ci prin funcții aleatoare. Prin aprecieri probabilistice se poate
determina posibilitățile de evoluție ale acestora. Un semnal aleator nu este previzibil și
de aceea conține o anumită cantitate de informație. Intuitiv se poate spune că semnalul

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 1 / 14

 conține o cantitate mai mare de informație cu cât evoluția acestuia este mai puțin
probabilă.
Caracterul aleator al semnalelor este determinat de cel puțin două cauze:
o natura fenomenului care este reprodus de semnal. Studiind de exemplu semnalul de
la ieșirea unui microfon trebuie evidențiat caracterul aleator al semnalului deoarece
nu se poate prevedea exact care vor fi cuvintele, silabele sau literele pe care le va
pronunța persoana care vorbește în fața microfonului.
o complexitatea deosebită a fenomenelor reproduse de semnal:
1) fenomene în care intervin un număr mare de elemente, fiind dificil de a oferi o
caracterizare deterministă tuturor parametrilor acestora;
2) fenomene de mare finețe, greu de abordat cu mijloacele de investigație actuale;

Analiza semnalelor stabilește posibilitățile de a reprezenta semnalele prin sume discrete sau
continue de funcții elementare (exponențiale, sinusoidale, treaptă unitate …).
Proprietățile pe care trebuie să le îndeplinească o mărime fizică pentru a purta informația
(implicit: pentru a fi folosită ca semnal) sunt (Frangu, 2008):
- Să poată fi prelucrată (adică să poată fi depusă informație, să se poată extrage informație și
să se poată aduce modificări informației purtate de acea mărime)
- Să poată fi transmisă la distanță
- Să fie puțin afectată de perturbații

Deși nu este necesară întotdeauna, este foarte utilă o altă proprietate: posibilitatea semnalului
de a fi memorat (înregistrat). Tehnica numerică a simplificat enorm problema memorării.

Mărimile folosite ca semnale sunt:

- Tensiunea electrică (semnalul de microfon)
- Curentul electric (ieșirea unor traductoare)
- Deplasarea mecanică (glisor, cursor, potențiometru)
- Presiunea aerului (spirometru)

Exemple de prelucrări ale semnalelor:

- Filtrare pentru eliminarea zgomotului
- Transmitere la distanță
- Extragerea semnalului util din transmisiunea radio
- Separarea a două surse de informație
- Compresia şi criptarea transmisiunilor
- Afișarea şi măsurare poziției obstacolelor cu sonar, radar, ecograf (imagine)
- Recunoașterea obiectelor din imagine
- Măsurare directă sau prin model

Semnale analogice și numerice (digitale)

Forma sub care se prezintă semnalele depinde de natura mărimii şi de scopul în care folosim
semnalul. Din punctul de vedere al continuității în timp şi în valori, folosim două variante:
- Semnal analogic (continuu în timp şi în valori)
- Semnal numeric (discontinuu în timp şi în valori, se mai numește semnal în timp discret şi cu
valori discrete. Semnalul în timp discret se mai numește semnal eșantionat).

Modelul matematic al semnalului analogic este o aplicație pe mulțimea numerelor reale, cu

valori în mulțimea numerelor reale (sau un interval de numere reale). În Fig. 2 apare
înregistrarea fotografică a unui semnal de pe ecranul osciloscopului. Este un semnal analogic.

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 2 / 14

Semnalul acustic care sosește la un microfon, semnalul electric pe care îl produce microfonul,
poziția acului unui instrument de măsură cu ac, semnalul captat de antena unui receptor radio,
semnalul electric produs de o cameră video analogică, semnalul afișat de tubul catodic al unui
televizor, timpul indicat de un ceasornic mecanic – toate sunt semnale analogice, fiind continue
în timp şi în valori.

Fig. 2 - Semnal analogic pe osciloscop

Modelul matematic al unui semnal numeric este un şir de numere, deci o aplicație pe mulțime
numărabilă (mulţimea numerelor întregi), cu valori în restricții ale mulțimii numerelor raționale
sau mulțimii numerelor întregi. Numerele reprezintă valorile aproximate ale eșantioanelor unui
semnal analogic. Exemple: numerele succesive indicate de un voltmetru cu afișaj numeric,
indicația de temperatură a unui termometru digital, timpul afişat de un ceas digital, semnalul
muzical înregistrat pe CD, semnalul produs de o cameră video digitală. Chiar şi indicația
ceasului cu afișor cu cristale lichide (LCD = Liquid Crystal Display), care imită pozițiile
limbilor unui ceas clasic, este tot semnal digital, întrucât ocupă un număr finit de poziții pe
afișor, pe care le modifică la momente discrete.
Avantajele semnalelor numerice:
- Posibilitate nelimitată de memorare
- Posibilități mari de prelucrare
- Imunitate sporită la perturbații
- Versatilitatea circuitelor de prelucrare
Dezavantajele semnalelor numerice
- Circuite mai complicate pentru prelucrare (această particularitate dispare, odată cu
dezvoltarea tehnicii numerice)
- Prelucrare încă insuficient de rapidă, pentru frecvențele mari.

Conversia ADC şi DAC

Majoritatea semnalelor pe care le folosim provin din „lumea” analogică. Există metode de
conversie a semnalelor din analogic în numeric (analog-to-digital conversion) şi din numeric
în analogic (digital-to-analog conversion). Scopul conversiei A/N (sau ADC = Analog-to-
Digital Conversion) este preluarea semnalului în formă numerică, pentru prelucrare sau pentru
memorare (exemple: memorarea concertului pe CD, prelucrarea numerică a semnalului din
imagine). Scopul conversiei N/A (sau DAC = Digital-to-Analog Conversion) este
reconstituirea semnalului analogic, pentru transmisiune, afişare sau pentru scopuri audio-video.
Etapele conversiei AD şi DA:
- Eșantionarea şi reținerea eșantionului („sample and hold”)
- Cuantizarea eșantionului (reprezentarea printr-un nivel discret)
- Codarea numerică a nivelului cuantizat, prin care este reprezentat eșantionul

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 3 / 14

În Fig. 3 este reprezentată o scurtă secvență dintr-un semnal analogic, precum şi eșantioanele
obținute de la acest semnal. Semnalul a fost eșantionat la intervale egale (perioada de
eșantionare. Valorile eșantionate sunt cele care sunt prelucrare în calculatorul numeric, sau sunt
memorate, sau sunt transmise prin sisteme de comunicații numerice.

Semnal analogic g(t)

Amplitudinea semnalului
eșantionat gS(t) la momentele nT

Timp

Fig. 3 - Semnalul analogic și cel eșantionat

Prin eșantionare (sampling), un semnal analogic, continuu variabil în timp, eventual cu

discontinuități, este transformat într-o succesiune de impulsuri egal distanțate în timp, cu
amplitudinea egală cu nivelul semnalului în momentul prelevării eșantionului; ideal, durata
unui eșantion este zero. Practic, este suficient ca durata impulsului să fie mică față de durata
eșantionării. Intervalul de timp dintre două eșantioane este durata (perioada) eșantionării TS iar
mărimea fS = 1/TS este frecvența (viteza) de eșantionare.
Prima problemă constă în determinarea condițiilor în care semnalul eșantionat reproduce
semnalul util, astfel ca la recepție să se poată reface semnalul original; acestea sunt stabilite
prin teorema eșantionării.
Conform teoremei eșantionării (Shanon - Kotelnikov): dacă transformata Fourier G(ω) a
semnalului analogic g(t) este zero pentru orice frecvență mai mare decât o valoare dată

fm  m
2
 
G    m  0 şi se cunosc valorile semnalului în toate momentele tn = nTS (n
întreg), atunci semnalul variabil în timp g(t) este cunoscut pentru orice valoare a lui t cu
condiţia ca:
1
fS   f N  2 fm (3.1)
TS
(frecvenţa fN = 2fm se numeşte frecvenţă Nyquist).
Cu alte cuvinte, din semnalul eşantionat se poate extrage semnalul util dacă frecvenţa de
eşantionare este mai mare sau egală cu dublul frecvenţei maxime din spectrul semnalului
analogic. Aşadar, numai semnalele cu spectru limitat pot fi refăcute din semnalul eşantionat.
De exemplu, un semnal analogic cu spectrul limitat la 4kHz, trebuie eşantionat cu f S  8kHz .
Conform teoremei eşantionării, dacă condiţia de frecvență este satisfăcută, atunci: prima
componentă (fundamentala) din spectrul semnalului eşantionat este chiar semnalul analogic
iniţial. Aceasta înseamnă că pentru refacerea semnalului util este suficientă utilizarea unui filtru
trece-jos (FTJ), la intrarea căruia se aplică semnalul eşantionat iar la ieşire se obţine semnal
analogic proporţional cu cel iniţial.

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 4 / 14

Eşantionarea poate fi privită ca modularea în amplitudine de către semnalul util g(t) cu spectru
limitat la ωm = 2πfm, a unui tren de impulsuri iS(t) periodic cu frecvenţă fS şi amplitudine unitară
ca în Fig. 4. Semnalul iS(t) fiind periodic admite serie Fourier, deci:
 

g s  t   g  t   iS  t   g  t    a0   an cos nS t  (3.2)
 n 1 

g S  t   a0  g  t    an  g  t   cos nS t (3.3)
n 1

Primul termen a0·g(t), este proporțional cu semnalul util şi are acelaşi spectrul ca şi g(t).
Termenii din sumă sunt sinusoide cu frecvenţele nS , modulate în amplitudine de către
semnalul util, deci având spectrele în jurul frecvenţelor nωS:

Semnal analogic [g(t)]

Tren impulsuri [tS(t)] Spectru semnal util G()

TS

Timp -m 0 m 

Semnal eșantionat Spectru semnal eșantionat GS()

Timp -2S -S 0 S 2 S 

2m

Fig. 4 - Eșantionare prin modulare și spectrul semnalului modulat

Se observă că:
- prima componentă din spectrul semnalului eşantionat este proporţională cu spectrul
semnalului util;
- spectrele nu se suprapun dacă este îndeplinită condiţia de frecvență.
Conform teoremei eşantionării, semnalul poate fi refăcut perfect din eşantioanele sale dacă
condiția de frecvență este realizată. Acesta este însă cazul ideal. In situaţiile reale apar erori.
Semnalele reale sunt întotdeauna limitate în timp, cel puţin pe durata observaţiei şi ca urmare
au spectrul infinit, în timp ce pentru refacere ideală se impune ca spectrul să fie finit deci
semnalul să fie cu durată infinită şi observat pe toată această durată. Consecinţa este apariţia
erorilor de trunchiere: spectrul semnalului refăcut este limitat, trunchiat.
O altă categorie de erori apare când frecvenţa de eşantionare nu este destul de mare. In acest
caz, componentele spectrale cu frecvenţă peste viteza de eşantionare apar în semnalul refăcut
cu frecvenţe false; aceste componente se numesc alias şi apare eroarea de aliasing. Trebuie
remarcat că în situaţiile reale eşantioanele nu pot avea “durată zero”.
Eşantioanele sunt sub formă de impulsuri dreptunghiulare; dacă durata este destul de redusă
faţă de perioada de eşantionare, refacerea semnalelor nu este afectată. Mai trebuie remarcat că
în telecomunicaţii, întotdeauna semnalele sunt cu spectru limitat sau sunt formate astfel prin
filtrare, ceea ce permite determinarea vitezei de eşantionare potrivite şi refacerea semnalelor
cu erori satisfăcător de mici.

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 5 / 14

 20 20

15 15

10 10

5 5

0 0
0 5 10 15 20 0 5 10 15 20
Semnal cuantizat Semnal eșantionat

Fig. 5 - Reconstruirea semnalului analogic

În Fig. 5 apare semnalul analogic reconstituit din forma numerică (conversia N/A sau DAC). Se
observă că el este similar cu semnalul original, dar nu este identic. Proprietatea caracteristică
este aceea că el este recontituit din aproximări ale eşantioanelor. Aspectul de funcţie în scară
provine din aproximarea semnalului doar prin valori discrete. Valorile funcţiei între momentele
de eşantionare sînt aproximate prin menţinerea valorii de la ultimul moment de eşantionare.
Primele două întrebări care apar, la reconstituirea semnalului analogic, sînt:
- cît de fină trebuie să fie cuantizarea (adică cît de dese trebuie să fie nivelurile cu care
aproximăm eşantionul)?
- cît de frecventă trebuie să fie eşantionarea (adică cît de mică să fie perioada de eşantionare)?
Răspunsul 1: atît de fină pe cît de mică este eroarea pe care sîntem dispuşi să o acceptăm (să
ne gîndim la rezoluţia voltmetrului cu afişare numerică, la care este prezentă exact această
problemă).
Răspunsul 2 este mai complicat. Ca regulă generală:dacă componenta cu frecvenţa cea mai
mare din semnalul analogic are frecvenţa f, atunci eşantionarea trebuie să se producă cu o
frecvenţă mai mare decît 2f.

Semnale deterministe. Mărimi caracteristice

Din punctul de vedere al conţinutului informaţional, semnalele se împart în două categorii:
semnale deterministe şi semnale aleatoare.
Semnale deterministe: cele la care evoluţia semnalului este anterior cunoscută. Ele nu aduc nici
o informaţie, sînt folosite doar pentru testarea circuitelor şi echipamentelor, în laborator sau în

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 6 / 14

exploatare. Cel mai adesea, semnalele folosite pentru testare sînt periodice. Forme uzuale:
sinus, dreptunghi, triunghi, dinte de fierăstrău, impulsuri etc. Astfel de forme sînt reprezentate
în Fig. 6.

x(t) x(t)

0 t 0 t

x(t) x(t)

0 t 0 t

x(t) x(t)

0 t 0 t

x(t)

0 t

Fig. 6 - Semnale deterministe

Semnalele aleatoare sînt cele a căror evoluţie nu poate fi prezisă, deci poartă cu ele informaţie
(cu cît sînt mai puţin predictibile, cu atît aduc mai multă informaţie). Cel mult cunoaştem
dinainte proprietăţile statistice ale semnalului întîmplător (domeniul valorilor, frecvenţa cea
mai mare a componentelor sale etc.), dar nu evoluţia particulară într-un anumit interval de timp.
Exemple de semnale aleatoare: semnalul vocal cules de microfon, curentul absorbit de motorul
electric, turaţia motorului, temperatura măsurată într-o încăpere, viteza vîntului, semnalul de
date transmis între două calculatoare etc.
Modelul matematic al semnalului este util pentru a analiza transformările suferite de semnal la

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 7 / 14

trecerea printr-un circuit. Semnalele deterministe folosite frecvent pot fi modelate matematic
prin funcţii relativ simple. Semnalele din Fig. 7 pot fi reprezentate: x  t   A sin t  sau
respectiv x  t   A cos t  .
În general, ambele semnale şi altele asemănătoare pot fi exprimate prin:
x  t   A sin t    (3.4)

x(t)

A
0 t

T
Fig. 7- Perioada semnalului

În relaţiile de mai sus:

A este amplitudinea oscilaţiei (este număr pozitiv şi are dimensiunea fizică a lui x(t))
T este perioada semnalului periodic (se măsoară în secunde, vezi Fig. 7)
f este frecvenţa (se măsoară în Hz),
φ este defazajul,
ω este pulsaţia (se măsoară în rad/s).
Relaţiile dintre ele sînt:
1
f  (3.5)
T
2
  2 f  (3.6)
T
Argumentul funcţiei sinus se numeşte fază t    . Valoarea fazei la momentul 0, notată cu
φ, se numeşte fază iniţială. Dacă două semnale sînt riguros de aceeaşi frecvenţă, se numesc
semnale coerente. Diferenţa dintre fazele lor se numeşte defazaj. Spre exemplu, considerăm
două semnale sinusoidale, cu expresiile:
x1  t   A1 sin t  1 
(3.7)
x2  t   A2 sin t  2 
Defazajul lui x2 faţă de x1 este:
  t  2  - t  1   2 - 1 (3.8)
Defazajul a două semnale sinusoidale se măsoară uşor cu ajutorul osciloscopului. Se aplică
cele două semnale pe două canale ale osciloscopului, ca în Fig. 8, şi se notează linia de zero
pentru fiecare dintre ele. Se determină perioada T. Nu se evaluează individual faza fiecărui
semnal, ci se determină momentele cînd cele două semnale traversează linia de zero, în acelaşi
sens. Spre exemplu, în Fig. 8, au fost considerate momentele când cele două semnale trec
crescător prin zero. Pot fi alese şi alte momente pentru determinarea defazajului, cum ar fi
trecerea descrescătoare prin 0 sau momentul în care este atins maximul. Totuşi, determinarea
momentelor de maxim şi de minim este imprecisă, aşa încît se preferă varianta descrisă mai
sus.
Pentru fiecare semnal, faza variază invers faţă de timpul măsurat al momentului intersecţiei. În

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 8 / 14

consecinţă, defazajul semnalului de jos faţă de cel de sus (în această ordine) este o mărime cu
semn, calculată astfel:
t -t
  1 2  2  rad  (3.9)
T
În mod evident, defazajul primului semnal faţă de al doilea va avea acelaşi modul, dar semn
schimbat. În exemplul din figura 7, semnalul de jos trece prin zero mai tîrziu decît cel de sus,
aproximativ cu 0,4 diviziuni, în timp ce perioada semnalelor ocupă 2 diviziuni. Rezultă că
defazajul dintre al doilea semnal şi primul are aproximativ valoarea –0,4π radiani. Se spune că
al doilea semnal este în întîrziere de fază faţă de primul. Despre primul semnal se spune că este
în avans de fază faţă de cel de-al doilea.
Pentru exprimarea în grade, se înlocuieşte factorul 2π cu 360 grade. În exemplul din Fig. 8,
defazajul semnalului de jos faţă de cel de sus are valoarea 30 grade, iar defazajul celui de sus
faţă de cel de jos este de -30 grade.

t1 t2
Fig. 8- Măsurarea defazajuluidintre două semnale

O menţiune privitoare la semnalele periodice coerente. Acestea sînt riguros de aceeaşi

frecvenţă, adică defazajul dintre ele este constant sau are mici variaţii în jurul unei valori
constante, variaţiile avînd medie nulă. Dacă le observăm pe două canale ale osciloscopului,
două semnale despărţite de un defazaj constant vor fi amîndouă stabile pe ecran. Dimpotrivă,
două semnale necoerente, dar de frecvenţe foarte apropiate, vor fi observate astfel pe ecran:
unul este fix, în timp ce al doilea se deplasează uşor spre stînga sau dreapta, după cum frecvenţa
sa este mai mare sau mai mică decît a primului. Viteza de deplasare relativă este cu atît mai
mică, cu cît frecvenţele sînt mai apropiate. Observaţia privitoare la semnale coerente este
valabilă indiferent de forma semnalelor (nu se aplică doar semnalelor sinusoidale sau
perechilor de semnale de aceeaşi formă).

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 9 / 14

O noţiune utilă în analiza semnalelor (va fi folosită la proiectarea circuitelor) este valoarea
medie a semnalului. Media este calculată pe un număr întreg de perioade, aşa cum a fost
definită la analiza matematică:
1
xm   x  t  dt (3.10)
TT
Spre exemplu, semnalele din Fig. 6, sînt semnale de medie nulă. Folosind semnificaţia
geometrică a integralei definite, cum a fost introdusă la analiză, observăm că graficele
semnalelor menţionate mai sus au următoarea proprietate: aria închisă între alternaţa pozitivă
a semnalului şi axa absciselor este egală cu aria închisă de alternanţa negativă şi aceeaşi axă.
Prin opoziţie faţă de cazul precedent, există semnale care au medie nenulă. Interpretarea grafică
a mediei: ordonata acelei drepte orizontale care separă o perioadă a semnalului în două zone
cu arii egale. O astfel de interpretare este utilizată în Fig. 9: aria zonei albastre este egală cu aria
zonei violete, iar ordonata dreptei care separă cele două zone este media semnalului.
Măsurarea componentei medii cu ajutorul voltmetrului cu ac este posibilă, dar nu la orice
frecvenţă a semnalului. În principiu, instrumentul cu ac indică media semnalului de la borne,
deci îl putem folosi pentru măsurarea mediei. Totuşi, dacă frecvenţa semnalului este foarte
mare (sute de kHz, MHz), astfel încît să devină predominantă comportarea reactivă a
componentelor din interiorul voltmetrului, indicaţia devine imprecisă.
La măsurarea componentei medii cu ajutorul osciloscopului, precizia măsurării este limitată de
precizia de afişare scăzută a osciloscopului, dar nu este afectată de frecvenţă (în limitele benzii
indicate de fabricant). Pentru măsurare, se foloseşte comutatorul care elimină componenta
medie (de obicei, are trei poziţii, notate AC, GND, DC). Cu comutatorul pe poziţia AC este
eliminată componenta medie. Se memorează poziţia semnalului pe ecran, apoi se comută pe
DC (afişare cu componentă medie). Poziţia afişată a semnalului suferă o deplasare (în sus sau
în jos), egală cu valoarea componentei medii.
x(t) x(t)

0 t 0 t

x(t) x(t)

0 t

0 t

Fig. 9 - Media semnalului

Semnalele deterministe prezentate mai sus sînt periodice. Totuşi, pentru teste se folosesc şi
semnale neperiodice, de tip impuls. Pentru observarea unui astfel de semnal este nevoie de
osciloscop cu memorie sau de înregistrarea numerică a semnalului, într-un dispozitiv de
memorare (de regulă, un calculator).
Pentru semnalul sinusoidal eşantionat, obţinut prin eşantionarea semnalului descris în (3.4),
exprimarea analitică se face după modelul:
x  k   A sin kTS    (3.11)

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 10 / 14

unde Ts este perioada de eşantionare, iar k este număr întreg. Timpul fizic (momentul la care
a fost luat un eşantion) este produsul dintre numărul eşantionului şi perioada de eşantionare.
Toate semnalele generate sau memorate într-un sistem numeric (în general, un calculator), sînt
exprimate ca în relaţia de mai sus. În Fig. 10a apare o secvenţă scurtă dintr-un semnal eşantionat,
aşa cum a fost el memorat, iar în Fig. 10b apare semnalul reconstituit din eşantioane, aşa cum a
fost prezentat în subcapitolul precedent. Se observă că pe abscisă a fost reprezentat timpul
discret, în perioade de eşantionare.
20 20

15 15

10 10

5 5

0 0
0 5 10 15 20 0 5 10 15 20
Fig. 10- Semnal eșantionat și semnal analogic reconstruit din semnalul eșantionat

Fig. 11- Semnal aleator

Descompunerea semnalelor periodice în componente sinusoidale

Unul dintre motivele pentru care semnalul sinusoidal este folosit foarte frecvent ca semnal de
test este proprietatea sa de a-şi păstra forma, la trecerea prin orice circuit liniar. De fapt, este
sigura formă de semnal, care are această proprietate. Pentru a exploata proprietatea menţionată,
în cazul semnalelor periodice nesinusoidale, este utilizată o altă proprietate a semnalelor
periodice: orice semnal periodic poate fi descompus într-o sumă de componente sinusoidale
(se numeşte seria Fourier).
Componentele se numesc armonice, iar descompunerea este unică, în sensul că amplitudinea
şi defazajul fiecărei componente armonice sînt unic determinate, pentru un anumit semnal
periodic. Dacă frecvenţa semnalului periodic este f0, atunci componentele seriei au frecvenţele:
f0, 2f0, 3f0, 4f0 etc. Componenta de frecvenţă f0 se numeşte fundamentala (sau prima armonică),

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 11 / 14

componenta de frecvenţă 2f0 se numeşte armonica a doua ş.a.m.d. Modelul matematic al
semnalului periodic, descompus în componentele armonice, are forma:

x  t   c0   ck  sin  k0t  k  (3.12)
k 1
în care:
ω0 este pulsaţia semnalului periodic (şi pulsaţia fundamentalei)
c0 este media semnalului (determinată în secţiunea anterioară, relaţia (10))
ck este amplitudinea componentei armonice de ordin k
φk este faza componentei armonice de ordin k.
În Fig. 12 apare un exemplu de semnal periodic, care poate fi descompus în două componente
armonice: x(t) = sin(t) + sin(3t) . Fundamentala şi armonica a treia sînt reprezentate în primele
două diagrame, în timp ce suma lor (semnalul periodic descompus) este reprezentată în ultima
diagramă.
2
sin(t)

-2
2 sin(3t)

-2
2
sin(t)+sin(3t)

-2
0  2 3 4 5 6
Fig. 12 - Semnal periodic, fundamentala și armonica a 3a

Descompunerea în componente armonice a semnalelor periodice este utilă pentru analiza

funcţionării circuitelor liniare, în sensul următor: dacă semnalul periodic de la intrarea unui
circuit liniar este x  t  , semnalul de ieşire este suma semnalelor pe care le-ar produce circuitul
ca răspuns la componentele armonice ale lui x(t). De obicei, se cunoaşte modul în care circuitul
reacţionează la ficare componentă armonică, deci se poate anticipa cum va reacţiona la întregul
semnal prezent la intrare.

Nivele relative (dB, Np) şi absolute (dBW, dBm, dBu)

Sunetul este o variaţie a presiunii aerului p. Puterea unui sunet este proporţională cu pătratul
presiunii sonore Psunet  const  p 2 şi se numeşte intensitate sonoră IS, (în W, mW, ...). Este
foarte dificilă măsurarea constantei şi de aceea se preferă reprezentările relative. Senzaţia

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 12 / 14

produsă de un sunet se numeşte tărie sau intensitate auditivă şi depinde de frecvenţă: la aceeaşi
intensitate (presiune sonoră), tăria audiţiei (senzaţia) este mai mare la frecvenţe medii
(aproximativ 1000 Hz) decât la cele mai joase sau mai înalte. Altfel spus, aceeaşi tărie
(senzaţie) se obţine pentru intensităţi sonore mai mari la frecvenţe joase şi înalte decât la
frecvenţe medii.
In sisteme apar zgomote – perturbaţii aleatoare cu spectru larg. Raportul semnal-zgomot este
o caracteristică importantă a oricărui sistem de măsurare: cu cât acest raport este mai mic, cu
atât mai dificilă este extragerea semnalului util; sub anumite rapoarte interpretarea semnalului
devine imposibilă.

Puterea, tensiunea, intensitatea unui curent electric, mărimi caracteristice ale unui semnal
electric, pot fi exprimate în unităţi absolute – W (mW, μW), V (mV, μV), A (mA, μA), cifrele
urmate de unitatea mărimii respective reprezentând valoarea absolută a puterii, tensiunii sau
curentului (V. Catuneanu, 1991) (Cehan, 2006).
Adesea este utilă reprezentarea relativă a valorii uneia dintre mărimile P, U, I, prin raportarea
valorii absolute (P, U, I) dintr-un punct al circuitului sau în anumite condiţii, faţă de o valoare
de referinţă, din alt punct sau din anumite condiţii de referinţă (P0, U0, I0) sub forma:
P U I
NP  NU  NI  (3.13)
P0 U0 I0
In cazul reprezentării relative a puterilor se foloseşte frecvent o exprimare în unităţi
logaritmice: decibel (dB) sau neper (Np), numită frecvent nivel sau nivel relativ sub formele:
P 1 P
N dB  10log  dB  N Np  ln  Np  1dB  0,115Np 1Np  8,686dB 
P0 2 P0
In dB sau Np se pot exprima şi nivele relative (rapoarte) de tensiune sau curenţi, sub formele:

U I
NU ( dB )  20 log , N I ( dB )  20log (3.14)
U0 I0
U I
NU (Np)  ln , N I(Np)  ln (3.15)
U0 I0

Expresiile (3.14,15) provin din observaţia că, dacă puterile P şi P0 se disipă pe rezistenţe egale
R  R0 , şi U, Uef0, Ief, şi Ief0 fiind valori eficace ale tensiuni şi curentului, atunci:
P  U ef2 / R   U ef  I 
N P ( dB )  10log    10log  2   20log    20log  ef  (3.16)
 P0   U ef / R0   U ef   I ef 
 0   0  R  R0  0  R  R0

1  P 1  U /R   U ef  I 
2

N P (Np)  ln    ln  2ef   ln    ln  ef  (3.17)

2  P0  2  U ef0 / R0   U ef 
 0  R  R0
 I ef 
 0  R  R0
Subliniem că egalitatea nivelelor relative ale puterii cu ale tensiunii şi curentului există numai
dacă sarcinile R şi R0 (pe care se disipă puterile) sunt egale.
Exprimarea relativă a nivelelor de tensiune şi curent se poate face şi dacă rezistenţele R şi R0
nu sunt egale, dar în acest caz egalităţile din (2.4) nu există. In adevăr, dacă R  R0 , rezultă:
P  U ef2 / R   U ef   R
N P ( dB )  10log    10log  2   20log   - 10log   (3.18)
 P0   U ef / R0   U ef   R0 
 0   0 
Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 13 / 14
 P  I ef2 R   I ef   R
N P ( dB )  10log    10log  2   20log    10log   (3.19)
 P0   I ef R0   I ef   R0 
 0   0 
R  R
N P ( dB )  NU ( dB ) - 10log    N I (dB)  10log   (3.20)
 R0   R0 
Observaţie. În relaţiile de mai sus s-au considerat valorile eficace ale tensiunilor şi curenţilor,
relaţiile fiind astfel valabile indiferent de semnal. Relaţiile pot fi aplicate şi pentru amplitudini
numai dacă aceste asunt proporţionale cu valorile eficace (semnale periodice).
Dacă se cunosc nivelele relative, valorile absolute pot fi determinate dacă se cunosc valorile de
referinţă (P0, Uef0, Ief0) şi eventual, sarcinile (R, R0).
Exprimarea relativă a nivelelor este utilă şi când mărimile (P, U, I) sunt cele de la ieşirea şi
intrarea circuitelor, în care caz nivelele relative au semnificaţia de amplificare, câştig sau
atenuare, referinţă fiind mărimea de intrare; de exemplu:
P  U  I 
AP ( dB )  10log  OUT  , A U(dB)  20log  OUT  , AI  20log  OUT  (3.21)
 PIN   U IN   I IN 

Deoarece de regulă sarcinile de intrare şi ieşire diferă, în aceste cazuri amplificările în tensiune
şi curent nu sunt egale cu amplificarea în putere; între AP(dB) şi AU(dB) şi AI(dB) există
relaţiile (3.21).
In unele cazuri puterea de referinţă (P0) este stabilită convenţional sau prin standarde şi în acest
caz nivelul exprimat logaritmic devine nivel absolut, iar din denumirea unităţii rezultă valoarea
referinţei. Puterea de referinţă (P0) este stabilită la una din valorile: 1W,
1mW, 1μW. Cu aceste referinţe, nivelele relative se exprimă în unităţi logaritmice specifice:
dBW, dBm, dBu sau dBμ (se citesc decibellwatt, decibellmiliwatt, decibellmicrowatt):
 P 
P dBW   10 log    dBW 
 1W 
 P 
P dBm   10 log    dBm  (3.22)
 1mW 
 P 
P dBu   10 log    dBu 
 1W 
De exemplu: 0dBW <--> 1W, 0dBm <--> 1mW, 0dBu <--> 1μW etc. In discuţii în care apar
atât nivele absolute în dBm, dBu cât şi nivele relative în dB, pentru a le deosebi mai clar, se
foloseşte uneori notaţia dBr pentru nivelele relative.
Reprezentările logaritmice au trei avantaje:
1) înlocuiesc operaţiile de înmulţire şi de împărţire cu operaţii de adunare şi scădere (de
exemplu în cazul unui lanţ de amplificatoare),
2) permit exprimarea unor numere foarte mari cu numere mici,
3) permit reprezentări grafice mai sugestive, adesea înlocuind curbe cu segmente de linii drepte
(diagramele Bode sunt un exemplu).

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 14 / 14