Metode de prelucrare a semnalelor în monitorizarea ne invazivă a

respirației

Pneumologia este disciplina foarte cantitativă datorită fiziologiei variate a populației, ocupându-se
preponderent cu diagnosticarea și tratarea sistemului respirator. Diagnosticarea bolilor respiratorii
se bazează pe măsurarea variabilelor fiziologice care conțin informații relevante despre condiția
plămânilor: presiune, curgere, volum, concentrația de gaze, etc..

Măsurarea presiunii gazelor este esențială în evaluarea funcțiilor pulmonare (presiunea căilor
respiratorii măsurate la gură, nas, trahee, esofag, stomac, etc.). Aplicațiile pulmonare folosesc
senzori de presiune de reluctanță variabilă formați dintr-o diafragmă inoxidabilă plasată între două
bobine inductive.

Fig. 1 - Senzori de presiune: a) diferențial, b) absolut

Excitarea unei bobine prin curent alternativ între 3-10KHz induce o tensiune alternativă în cealaltă
bobină proporțională cu presiunea care deformează diafragma. O alternativă mai puțin costisitoare
și cu un răspuns într-un domeniu de frecvență mai larg o reprezintă senzorii piezorezistivi.

Măsurarea volumului și a curgerii. Primele măsurători de variație în volumul plămânului au fost

realizate de dispozitive care măsurau direct volumul. Primele astfel de dispozitive au fost spirometre
cu apă în care aerul era introdus în recipiente răsturnate de dimensiuni cunoscute. Recipientele se
ridicau vertical în timp ce erau umplute cu aer, astfel încât deplasarea verticală era proporțională cu
aerul introdus.

Curgerea poate fi de asemenea măsurată direct prin măsurarea variației presiunii p pe un element
cu rezistență la curgere cunoscută. Acest principiu stă la baza celui mai utilizat instrument de
măsurare al curgerii: pneumotahograful.
Fig. 2 - Senzori de curgere: a) pneumotahometru Fleisch, b) pneumotahometru ecran, c) debitmetru cu orificii, d)
debitmetru turbină, e) anemometru cu fir cald

Pentru viteze de curgere moderate, curgerea prin element este laminară, cauzând scăderea presiunii
proporțional cu debitul:

  
P  128 V
 Ld 4
unde  - distanța dintre două porturi senzoriale de presiune,  - vâscozitatea gazului, L – numărul

de tuburi capilare paralele, V - curgerea.

Concentrația și presiunea parțială a gazelor. Orice amestec de gaze diferite va exercita o presiune
care poate fi măsurată. Fiecare element de gaz din amestec va contribui la această presiune
proporțional cu contribuția fracțională de molecule de gaz prezente.
 Fig. 3 - Sistem de măsurare la un subiect intubat

Spectrometria de masă în fază gazoasă analizează gazele expirate din punct de vedere al masei
atomice. O cantitate de gaz analizat este admis într-o cameră de vid si imediat ionizată. Cu această
tehnică se măsoară îndeosebi cantitatea de CO 2 și O2. Principalele componente ale unui
spectrometru de masă sunt: camera de ionizare; separatorul (analizorul) de ioni; detectorul de ioni.

Fig. 4 - Schema de bază a unui spectrometru de masă

Monitorizarea clinică a respirației este necesară în recuperarea postoperatorie datorită efectelor

analgezicelor care pot relaxa prea mult plămânii sau în detectarea apneei. Există metode sigure
folosite în unitățile de terapie intensivă, dar acestea sunt invazive sau provoacă disconfort. Diferite
abordări au fost concepute pentru a monitoriza respirația, acestea putându-se clasifica în metode
directe și indirecte.
În metodele directe, un senzor este atașat căilor respiratorii și măsoară mișcarea sau alte proprietăți
ale aerului transportat în și din plămâni. De exemplu, termistoarele măsoară variația de temperatură
și senzorii de dioxid de carbon măsoară variația în CO 2 în aerul inspirat și expirat.

Evaluarea funcțiilor mecanice ale plămânilor se poate realiza cu ajutorul:

 spirometrului,
 pletismografia inductivă
 pletismografiade impedanță transtoracică;
 pletismografe corporale pentru respirație pneumatică.
 rezistenței și elastanței.
 dispozitive de măsurare a deformației circumferinței toracice;

Multe măsurări biomedicale sunt măsurări indirecte realizate prin măsurarea unei mărimi secundare
în locul măsurării directe a mărimii biologice de interes. Semnalele electrice prezintă avantaje
majore deoarece există instrumentaţie electrică variată, rezultatele se prelucrează uşor și se pot
memora, de aceea mărimea secundarămăsurată este una electrică.

Spirometria - implică măsurarea volumelor de gaz inspirat și expirat din plămâni utilizând un
spirometru pentru a măsura volumul direct sau un debitmetru care măsoară debitul care se
integrează și rezultă volumul. Din punct de vedere clinic se măsoară doi parametrii:

1. Capacitatea vitală forțată.

2. Volumul de gaz expirat în prima secundă care este determinat de proprietățile rezistive și
elastice ale plămânului pentru un anumit volum.

Fig. 5- Debit aer expirat forțat: a)plămân blocat, b) plămân normal, c) plămân restricționat

Măsurarea debitului sunt afectate de temperatură și umiditatea gazului.

Pletismografia inductivă - una din cele mai utilizate metode indirecte. Utilizează bucle inductive în
jurul pieptului și abdomenului. În timpul inspirării și expirării volumul pieptului și a abdomenului se
modifică, acesta modifică suprafața bobinelor și astfel inductanța acestora :

N2 S
L  
med
unde,

L-inductanță, μ-permeabilitate magnetică, N-număr de spire, S-aria secțiunii, lmed-lungimea medie a

liniei de câmp (cercul cu diametru mediu).

Pletismografia de impedanța este o tehnică de măsură pentru determinarea modificărilor volumului

unor ţesuturi prin măsurarea variaţiilor de impedanţă electrică a ţesuturilor. Ea măsoară variații în
impedanță de-a lungul pieptului și abdomenului în funcție de respirație.

Semnalul de la pletismografia de impedanță este o măsură a efortului respiratoriu și este utilizat

pentru a afișa undele respiratorii. Pacientului i se aplică un curent de amplitudine mică. În timp ce
pacientul inspiră și expiră impedanța electrică a cutiei toracice se modifică în funcție de volumul de
aer din plămâni, modificându-se și traseul conductiv dintre electrozi. Pe durata respirației aerul din
plămâni suferă variații mari de volum în cutia toracică și în același timp volumul de sânge se modifică
datorită variațiilor cantității de sânge din inimă și din vasele sangvine pe durata ciclului cardiac.
Astfel, impedanța electrică a plămânilor și inimii se modifică cu variația volumelor de aer și sânge.
Sistemele de monitorizare utilizează preponderent doi electrozi ECG standard atașați pe piept, în
partea anterioară. Impedanța cutiei toracice crește o dată cu inspirația datorită creșterii volumului
de gaz din torace și volumul sanguin din timpul ciclului cardiac. Contribuția din punct de vedere al
impedanței a mușchilor și a țesuturilor grase rămâne relativ constantă.

Pletismografia corporală implică închiderea subiectului într-un container etanș, cu pereți rigizi.
Volumul de gaz toracic este determinat prin încercarea subiectului de a respira printr-o conductă.
Efortul expiratoriu generează o presiune sub-atmosferică în plămâni care expandă gazul toracal
generând compresiuni egale și de sens opus cu gazul pletismografic care înconjoară subiectul.
Volumul de gaz din pletismograf este determinat ca fiind volumul containerului din care se scade
volumul subiectului, iar presiunea din container se măsoară.

Cantitatea cu care volumul din pletismograf este comprimat în timpul efortului de inspirație se
obține din variația presiunii din pletismograf și compresibilitatea gazului din pletismograf. Utilizând
legea lui Boyle se poate determina volumul de gaz toracic (V GT) cunoscând variația în presiunea
Pao și variația de volum în pletismograf VGT .
inspirata

VGT
VGT  1000
Pao

Cele mai utilizate măsurări neinvazive ale respirației sunt:

 electricardiograma (ECG);
 pletismografia de impedanță transtoracică (IP);
 fotopletismografia.
 Fig. 6 - Monitorizare de 1 minut prin ECG, tensiune arteriala (BP) și pletismografie de impedanță (IP)

ECG-ul și respirația

Este binecunoscut că există o caracteristică relațională între respirație și ECG. Acțiunea de respirație
produce o rotație a vectorului cardiac precum în cazul aritmiei sinusalerespiratorie (RSA) pe
semnalul ECG. Cele trei efecte dominante așe respirației pe ECG sunt următoarele:

 aritmia sinusală respiratorie care se referă la variații ciclice în frecvența cardiacă, asociată
respirației. Frecvența cardiacă accelerează în timpul inspirației si decelerează în timpul
expirației. Amplitudinea oscilației este variabilă și depinde de persoana la care se execută
măsurători

Fig. 7-Semnal ECG (sus) comparat cu semnalul respirației de la un termistor(jos)

  Modulația amplitudinii R-S. În timpul inspirației apexul inimii este întins către abdomen
datorită umplerii plămânilor și de coborârea diafragmei. În timpul expirației urcarea
diafragmei care ajută la golirea plămânilor comprimă apexul inimii către piept. Astfel,
respirația modifică unghiul pe care vectorul cardiac electric îl face cu un vector de referință.
aceste schimbări modulează amplitudinea semnalului ECG. Amplitudinea undei R-S se
modifică o dată cu respirația.
 Abaterea față de linia isometrică. Abateri de frecvență joasă a semnalului ECG pot fi cauzate
de respirație. Expandarea și contracția plămânului au ca efect mișcarea electrozilor toracici
față de inimă, care se observă mai ales în timpul respirațiilor adânci sau exagerate.

Presiunea arterială și respirația

 Pulsul paradoxal(puls Kussmaul) reprezintă scăderea tensiunii arteriale sistolice în inspirație

care este proporțional cu presiunea intratoracală în timpul inspirării și expirării.

Fig. 8- Presiunea sangvină de la un cateter intra-arterial (sus) și semnalul de referință a respirației (jos)

 Variația presiunii sangvine. În timpul contracției miocardice sângele este împins prin aortă în
artere. Această creștere bruscă a volumului de sânge cauzează vasodilatații și vasele de
sânge se expandă. După fiecare dilatare arterele forțează să înainteze sângele printr-o serie
de unde. Fiecare undă este cunoscută ca puls și amplitudinea acestuia este cunoscută ca
presiune sangvinică sistolică. S-a demonstrat că intervalul de timp între două bătăi a
presiunii sangvinice sistolice are o variație ciclică în funcție de respirație.

Fotopletismografia și respirația

Fotopletismografia este o tehnică electrooptică de măsurare a undelor pulsațiilor cardiovasculare.

Aceste unde pulsatile sunt cauzate de pulsațiile periodice în volumul arterelor și este măsurată prin
variația absorbanței optice pe care aceasta o induce. Sistemul de măsurare este compus dintr-o
sursă de lumină, un detector și un sistem de procesare. Acest procedeu este complet neinvaziv și
poate fi aplicat oricărui țesut care transportă și conține sânge. Cea mai utilizată aplicație pentru
acest procedeu este pulsoximetria.

S-au realizat multiple studii pentru a determina posibilitatea de investigare a pulsului paradoxal prin
fotopletismografie.