Ilovepdf Merged PDF

Specificitatea măsurărilor în biomedicină şi ecologie 1-7
(organismul uman) utilizează milioane de traductoare (sensori şi

elemente de execuţie) pentru un singur simţ. Dacă la sistemele vii
optimizarea numărului de sensori se face natural, corespunzător mărimii
de măsurat şi locului de sesizare (de exemplu sunt mult mai mulţi sensori
de temperatură şi presiune pe o mână decât pe tot toracele), problema
care apare în cazul măsurărilor efectuate artificial (prin intervenţia
omului) este legată de alegerea punctelor de măsură. Această dificultate
apare atât la măsurările în biomedicină cât şi la măsurările în ecologie iar
depăşirea ei constă în obţinerea cât mai multor informaţii cu un număr
mic de măsurări.
Ierarhia sistemelor biologice
Dinamica în studiul domeniului biologic este foarte accelerată, în

ultima perioadă, iar investigaţiile se fac atât în domeniul mic (subcelular):
macromolecule, membrane, receptori membranari, sinapse, cât şi la cealaltă
extremă: comportament social, sau în general la nivelul ecosistemului.
În cadrul sistemelor biologice există mai multe nivele de organizare şi
anume:
Nivelul individual, având ca unităţi reprezentative indivizii biologici
indiferent de complexitatea lor.
Nivelul populaţional sau al speciei (comunităţi de indivizi). O
populaţie se caracterizează printr-o structură şi funcţii proprii.
Nivelul biocenotic (comunităţi de populaţii). Nici o populaţie nu
poate exista de sine stătătoare vreme îndelungată, ci numai în comun cu
altele.
Biocenoză = Bios (viaţă) + Koinos (în comun)
Nivelul ecosistemului. Ecosistemele sunt sisteme eterogene de
biocenoză şi biotop.
Biotop = Bios (viaţă) + Topos(loc).
Nivelul biosferei este reprezentat prin ansamblul vieţii, biotopurilor
şi condiţiilor de existenţă a vieţii pe Pământ.
Unele ştiinţe biologice se ocupă cu nivelul organismului individual
(fiziologia, biomedicina), iar altele (de exemplu ecologia) se ocupă cu
nivelele supraorganismice.
Limita inferioară a ecologiei este la nivelul organismului individual,
iar limita superioară este la nivelul biosferei.
1-8 Măsurări în biomedicină şi ecologie
1.2.2. Semnale naturale

Termenul “semnal” aparţine unei familii mai numeroase care derivă din
semn.
Semnul, indiferent dacă este obiect, simbol sau semnal, are caracter
informaţional (conţine informaţie)2.
Semnalul este un fenomen (proces fizic) considerat ca purtând
informaţii, intenţionate sau nu.
Zgomotul este un semnal de natură aleatoare nepurtând, în general,
informaţii intenţionate.
Conform acestor definiţii radiaţiile electromagnetice de frecvenţă
sub 20 kHz (atmosferice) generate de o descărcare atmosferică şi propagate
mii de km prin ghidul de undă Pământ - Ionosferă, ce pot fi detectate şi
analizate în vederea determinării locului descărcării ce le-a produs, sunt
semnale. Abia după ce aceste radiaţii scad în intensitate şi nu mai pot fi
detectate din ambientul electromagnetic ele intră în categoria zgomotelor.
Dacă din ambientul electromagnetic ar putea fi identificate (separate)
radiaţiile datorate doar descărcărilor atmosferice (există aproximativ 2000
de astfel de fenomene simultan pe Pământ) radiaţiile luate în discuţie ar
rămâne în domeniul semnalelor. Se vede astfel fragilitatea separaţiei semnal
- zgomot şi tendinţa benefică de “restrângere” a domeniului zgomotului.
Sigur este vorba de interpretarea (extragerea informaţiei) semnalelor
aleatoare (semnale stocastice - Fig. 1.4.)
Într-o accepţiune tranşantă zgomotul este ceea ce “ne deranjează”
într-o activitate sau măsurare.
Din punctul de vedere al radiocomunicaţiilor, câmpul electromagnetic
generat de o descărcare atmosferică este zgomot.
Pentru domeniul biomedical, legat de zgomotul sub această accepţiune,
există noţiunea de artefact (§ 2.3.2.2)
Sunt două clase mari de semnale:

• semnale analogice sau cu timp continuu;
• semnale discrete (numerice).
Semnalele analogice sunt descrise de funcţii continue s(t) ce le
caracterizează la orice moment de timp, iar informaţia este dată de valoarea
instantanee (amplitudinea) mărimii fizice respective.
2
Mihai Drăgănescu-“Semn şi Semnal”, Semnalul biologic, Vol 15 (EAR), Bucureşti, 1992
Semnalele discrete sunt descrise de o secvenţă s(m) ce le

caracterizează la anumite puncte de pe axa timp, iar informaţia este dată de
succesiunea impulsurilor pe baza unui cod.
s(m) = {s(t1), s(t2),... s(tn)}, (1.1)
De regulă semnalele naturale sunt analogice.
Analiza semnalelor poate fi făcută în domeniul timp sau în

domeniul frecvenţă.
În cazul ECG (§3.1.1.1) informaţia este conţinută mai ales în forma
de undă, deci se preferă o analiză în domeniul timp. Pe de altă parte la EEG
(§3.1.2.2) se face în mod curent şi o analiză în domeniul frecvenţă.
Este important de specificat aici că, deşi mai dificilă, analiza semnalului în
timp real prezintă avantajul intervenţiei (stimulare, corecţie, protecţie) în
chiar timpul desfăşurării evenimentului analizat (supravegheat).
După sursa care le produce, semnalele pot fi:

• naturale;
• artificiale.
Dintre semnalele naturale de mare importanţă sunt semnalele
biologice, acestea fiind produse de fiinţele vii (sistemele biologice). Tot în
categoria semnalelor naturale intră, de exemplu, câmpul electromagnetic
generat de o descărcare atmosferică (“semnătura electromagnetică” a unei
descărcări atmosferice), câmpul electromagnetic generat de un cutremur sau
de un vulcan, radiaţia în domeniul microundelor sau în infraroşu a tuturor
corpurilor, etc. Semnalele de acest tip pot fi utilizate la detecţia, localizarea
sau supravegherea unor fenomene naturale.
Dintre semnalele artificiale amintim semnalele tehnice, acestea fiind
produse de sistemele tehnice.
Semnalele naturale au precedat şi “inspirat” semnalele tehnice.
În cadrul semnalelor biologice se remarcă ca importanţă semnale
biomedicale, adică cele folosite în domeniul biomedical, în principal, pentru
extragerea informaţiei.
Semnalele biomedicale se pot clasifica după:
• Natura lor fizică (tipul energie ce constituie suportul informaţiei).
Această clasificare este utilă când interesează caracteristicile fizice ale
procesului sau când se doreşte un model pentru semnal, adică atunci când
se are în vederea preluarea semnalelor (§2 - Traductoare).
• Caracteristicile semnalului. Această clasificare este utilă atunci când se

are în vedere prelucrarea semnalului.
• Aplicaţia biomedicală. Semnalul este achiziţionat pentru diagnostic,
stimulare, protezare, etc., iar câmpul de aplicaţie (cardiologie,
neurologie), este important, mai ales, din punctul de vedere al medicului.
În cele ce urmează se vor face câteva comentarii referitoare la
clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristicile lor - Fig. 1.4.
Semnal
Determinist Stocastic
Periodic Neperiodic Staţionar Nestaţionar
Sinu- Nesinu- Cvasi- Tranzi-

Ergodic Neergodic
soidal soidal periodic toriu
Fig. 1.4. Clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristici
Semnale deterministe sunt semnalele care pot fi descrise prin funcţii

matematice sau grafic.
Semnalele naturale nu sunt deterministe, dar este convenabil de a le
aproxima sau modela prin funcţii deterministe. De exemplu, presiunea
sanguină poate fi modelată ca un semnal determinist periodic nesinusoidal -
Fig. 1.1.
Semnalul ECG poate fi considerat ca un semnal cvasiperiodic deoarece, deşi
nepuse în evidenţă în Fig.1.1, intervalul dintre undele principale (P, QRS şi
T) şi amplitudinea lor diferă puţin de la un ciclu cardiac la altul (frecvenţa
cardiacă prezintă variaţii de aproximativ 10% faţă de cea medie, chiar în
cazul nemodificării activităţii fizice a subiectului - repaus, de exemplu).
Semnalele stocastice sunt mult mai complexe, fiind constituite dintr-
o infinitate de colecţii, dintr-un ansamblu de funcţii eşantion, Fig. 1.5.
Deoarece eşantioanele diferă între ele, măsurarea în mod individual a uneia
sau alteia dintre valori aparţinând unei funcţii eşantion nu prezintă utilitate
decât dacă se dă probabilitatea de apariţie a valorii respective.
Astfel, semnalele stocastice nu pot fi descrise exact ca cele deterministe, ci
în termeni de probabilitate pe întreg ansamblul.
s(t1) s(t2)
s(1)(t)
t
Funcţia eşantion 1
s(1)(t1) s(1)(t2)
s(2)(t)
t
=t2-t1
(j)
s (t)
t
Funcţia eşantion j
t1 t2
Fig. 1.5. Semnal stocastic (ansamblu de funcţii eşantion)
Pentru un semnal s( t ) se defineşte funcţia de repartiţie (sau funcţia

de probabilitate) de ordinul N care este probabilitatea ca semnalul
(înţelegând prin el toate funcţiile eşantion ale ansamblului) la momentul t1
să fie mai mic sau egal cu valoarea dată s1 ,..., şi la momentul tN să fie mai
mic sau egal cu valoarea sN .
Ps(t1 )  s1 , s(t2 )  s2 ,..., s(t N )  sN  = P( s1 , s2 ,..., sN ) , (1.2)
Prin derivarea lui P se obţine funcţia densitate de repartiţie sau

funcţia densitate de probabilitate:
N
p( s1 , s2 ,..., s N ) =
 s1 ,  s2 ,...,  s N
 P( s1 , s2 ,..., s N ) (1.3)
Dintre operatorii statistici importanţi pentru semnalele stocastice se

pot aminti:
a) Momentul de ordinul n :

  s
E s n (t ) = n
p( s)ds (1.4)
−
Momentul de ordinul I, denumit şi valoare medie statistică sau speranţă

matematică este:

E  s( t ) =  s p( s)ds = m s (1.5)
−
Momentul de ordinul II.

De un interes special, din această categorie, sunt funcţiile de corelaţie.
Astfel, funcţia de autocorelaţie permite compararea unui semnal cu
versiunea lui întârziată:
, (1.6)
Funcţia de intercorelaţie, permite compararea a două semnale:
 
rsy (t1 ,t 2 ) = Es (t1 ) y (t 2 ) =   s(t ) y(t
1 2 ) p ( s1 , y 2 )ds1 dy 2 (1.7)
− − 
b) Momentul de ordinul n centrat

 
 n = E ( s − ms ) n =  ( s − ms ) n p( s )ds (1.8)
−
Momentul de ordinul II centrat, denumit dispersie este:


 2 =  2 = E ( s − m s ) 2  =  ( s − ms ) 2 p( s )ds (1.9)
−
Un proces stocastic este staţionar dacă caracteristicile sale statistice
nu se modifică în timp.
În aceste condiţii media statistică şi dispersia sunt independente de timp
(constante). Se poate alege orice origine de timp, motiv pentru care funcţiile
de corelaţie depind numai de  (  = t1 − t 2 ), deci sunt funcţii
unidimensionale - rss(  ) şi rsy(  ).
În plus procesele ergodice se caracterizează prin aceea că distribuţiile de

probabilitate ale ansamblului la un moment dat (mediile statistice) sunt
egale cu distribuţiile în timp (mediile temporale) ale oricăruia dintre
eşantioane.
T
1
ms = m = lim
T → 2T  s(t )dt (1.10)
−T
unde ms este media statistică de ordinul 1 a unui ansamblu de funcţii

eşantion, iar m este media temporară de ordinul I a unei funcţii eşantion.
În cazul proceselor ergodice se obţine pentru funcţia de autocorelaţie rss şi
pentru dispersia 2:
T
1
rss ( ) = E s( t )s( t −  ) = s( t )  s( t −  ) = lim  s(t ) s(t −  )dt (1.11)
T → 2T
−T
() 2
 2 = [ s(t ) − m]2 = [ s 2 (t ) − 2  s(t )  m + m = s 2 (t ) − m () 2
2
1
T
 1
T

 = lim −T −  T → 2T 
 
2 2
s (t ) dt lim s (t ) dt  (1.12)
T → 2T
 −T 
Este importantă simplificarea adusă la aceste procese, în sensul că
pentru calculul distribuţiilor este suficientă o funcţie eşantion şi nu întreg
ansamblul (un infinit sau un număr foarte mare de funcţii eşantion).
În cazul semnalelor stocastice nestaţionare, în care intră
majoritatea semnalelor naturale, pentru prelucrare se utilizează metode
complexe sau semnalul este împărţit în segmente de scurtă durată, care pot fi
considerate staţionare.
De exemplu, semnalul EEG din timpul somnului este stocastic nestaţionar,
dar are segmente care pot fi considerate staţionare.
Semnalele electrice generate de anumite organe pot da informaţii

despre starea în care se află pacientul, chiar prin trecere bruscă dintr-o
categorie de semnale în alta).
Cum s-a menţionat, traseul ECG este un semnal cvasiperiodic în condiţii
normale. În cazul unei defibrilaţii ventriculare, el se modifică total şi devine
stocastic. Prin recunoaşterea acestei “semnături electrice” complexe
(dinamică haotică dar nu total aleatoare) specifice se pune problema
realizării pe scară largă a stimulatoarelor cardiace inteligente care devin
active doar când defibrilaţia este iminentă.
Pentru traseele EEG situaţia este inversă, în condiţii normale ele sunt
stocastice nestaţionare, iar în cazul unei epilepsii, de exemplu, devin
semnale cvasiperiodice.
În general, înregistrarea şi interpretarea unor semnale negenerate intenţionat
poate da informaţii despre modul de desfăşurare sau faze ale unui
eveniment, fie că e vorba de unul natural sau de funcţionarea unei maşini.
Feferitor la măsurile în ecologie, se ştie că odată cu trecerea timpului mediul

natural evoluează. Ori această evoluţie poate constitui esenţialul informaţiei.
Iată de ce o măsurare în domeniul mediului reprezentată printr-o serie
cronologică se apropie de noţiunea de semnal şi poate fi prelucrată ca acesta
(filtrare, integrare, derivare, autocorelaţie).
În cele ce urmează se va prezenta pe scurt semnalul bioelectric

celular.
Importanţa acestuia constă în faptul că se află la originea apariţiei
semnalelor electrice ce sunt culese de la suprafaţa corpului (ECG, EEG,
EMG). În plus caracteristicile selective prezentate de membrană faţă de
diverşi ioni, ce stau la baza potenţialului transmembranar, au fost exploatate
la realizarea primilor biosensori (§2.5).
Spaţiul acestei cărţi nu permite şi tratarea altor semnale naturale.
De exemplu radiaţia electromagnetică generată de o descărcare atmosferică,
prezintă mare importanţă pentru diverse domenii (meteorologie, tehnică), iar
studiul ei presupune: măsurării în timp real, detecţii, modelări şi declanşarea
controlată a evenimentului.
1.2.2.1. Semnalul bioelectric celular
Cu excepţia viruşilor, toate formele de viaţă au alcătuire celulară.
Într-o celulă intervin procese energetice, substanţiale şi informaţionale.
Celulele, deşi au forme şi funcţii diferite, la scară microscopică au acelaşi
plan general de organizare fiind alcătuite din următoarele componente
fundamentale:
• membrană;
• nucleu;
• citoplasmă.
Membrana reprezintă învelişul celular şi este un bistrat de lipide în care sunt
cufundate proteine ce îndeplinesc şi funcţia de canal ionic (asigură traficul
în şi din celulele vii).
Nucleul este un rezultat al evoluţiei protoplasmei, apărut la o anumită
treaptă de dezvoltare a materiei vii.
Citoplasma este conţinutul celular cuprins între membrană şi nucleu.
O celulă care, după cum se va vedea, are un rol important în transmisia
informaţiei este neuronul sau celula nervoasă - Fig.1.6.
Dendrite Corpul celulei (soma)

-citoplasmă-
Nucleu
Membrană
Axonul
Teacă de mielină
Nod Ranvier
1-2mm
Ramificaţii terminale
Fig. 1.6. Celula nervoasă (neuronul)
a) Potenţialul electric de repaus celular

Prin membrană se produc schimburi de ioni între interiorul şi
exteriorul ei. Membrana are caracteristici (permeabilităţi) selective faţă de
ioni. Din acest motiv apar concentraţii diferite ale ionilor de o parte şi de
alta a membranei, care conduc la o diferenţă de potenţial între interiorul
celulei şi exteriorul acesteia.
Valoarea potenţialului electrochimic al ionilor este dat de relaţia lui Nernst.
RT a ext
U= ln (1.13)
nF a int
unde: R = 8,312 Ws/K - constanta universală a gazelor;
T - temperatura absolută;
F = 96493 As - constanta lui Faraday;
n - valenţa ionilor;
aext, aint - concentraţiile în exterior şi în interior.
Plecând de la relaţia lui Nernst, s-au obţinut diferite formule pentru calculul
potenţialului transmembranar în funcţie de concentraţiile ionilor în interiorul
şi în exteriorul celulei (de exemplu formula lui Goldman).
Un circuit electric echivalent al procesului de transfer selectiv al ionilor prin
membrană se poate face reprezentând cu rezistenţe de valori diferite căile de
curent corespunzătoare diverşilor ioni şi calculând tensiunea datorată
diferenţei de concentraţie.
În Fig.1.7. :
• Sursele VK, VNa, sunt elemente active şi exprimă aportul de energie

metabolică pentru funcţionarea pompelor ionice.
• Rezistenţele proprii canalelor RK, RNa sunt elemente disipative şi exprimă
caracteristicile selective de permeabilitate ale membranei.
• C este capacitatea unităţii de suprafaţă membranară.
Atât sursele cât şi rezistenţele au valori specifice pentru fiecare ion.
Dacă în relaţia (1.13) se înlocuiesc constantele R, F, T (T310K) şi se trece
la logaritm în bază zece atunci:
61,6 a ext
U=
n
lg int
a
 mV  (1.14)
Potenţialele electrice de echilibru electrochimic ale principalilor ioni din
citoplasma unei celule sunt:
1
VK + = 61,6 lg
30
 mV   −91 mV (1.15)
10
VNa + = 61,6 lg  mV   +61,6 mV (1.16)
1
Membrană
Exterior celulă Interior celulă
7,5-10 nm
RK VK IK
Ioni K+ 1 30 Ioni K+
1 k 91 mV
RNa r
V Na INa
+
Ioni Na 10 1 Ioni Na+
150 k 62 mV
380  d
RCl VCl
Ioni Cl- ICl Ioni Cl-
Ioni Mg++, Ca++ Ioni Mg++, Ca++

C
1-10 F/cm2
UPR
Fig. 1.7. Modelarea electrică a celulei
Se vede că aceste două surse VK + şi VNa + au polarităţi diferite.

Ionii de Cl- ca şi ionii de Na+ au o concentraţie mai mare în
exteriorul celulei decât în interiorul ei, dar pentru că ionii de Cl- sunt
negativi, sursa aferentă lor are polaritate inversă celei a ionilor de Na+.
Rezistenţa electrică echivalentă pentru ionii de K+ este de 1 k.
Rezistenţa electrică echivalentă pentru ionii de Na+ este de 150 k
în condiţii de repaus celular (poz. r - Fig.1.7). La depolarizare RNa+ scade la
380  (poz. d).
Prin fiecare rezistenţă curentul este dat de diferenţa dintre potenţialul
de echilibru electrochimic ( VK + , VNa + , VCl + ) şi potenţialul de repaus celular
UPR.
Curenţii pentru principalii ioni sunt:

V K − U PR
IK = ; (1.17)
RK
V Na − U PR
I Na = ; (1.18)
RNa
VCl − U PR
I Cl = . (1.19)
RCl
Celula se află într-o stare staţionară când curentul total prin membrană este
nul.
I K + I Na + I Cl = 0  (VK − U PR )GK + (VNa − U PR )GNa + (VCl − U PR )GCl = 0
V K G K + V Na G Na + VCl GCl
U PR = (1.20)
G K + G Na + GCl
S-a obţinut astfel valoarea potenţialului de repaus celular (potenţialul
interior - exterior celulă) în funcţie de:
• potenţialele de echilibru electrochimic ale ionilor, adică de distribuţia
asimetrică a concentraţiilor menţinute de metabolism;
• conductanţele ionice, adică de proprietăţile de permeabilitate pasivă ale
membranei.
Dacă se iau în consideraţie numai ionii de Na şi K şi se înlocuiesc valorile
surselor şi rezistenţelor atunci:
UPR=-90 mV (1.21)
În general, potenţialul de repaus celular are valori în domeniul -10
mV  -110 mV.
b) Potenţialul de acţiune al celulei

Atunci când celula este stimulată, chimic, mecanic, electric,
caracteristicile membranei se modifică în sensul schimbării permeabilităţii
faţă de ionii participanţi în procesul metabolic.
Pentru un stimul excitator, adică perturbaţia din exteriorul celulei
tinde să micşoreze în valoare absolută potenţialul de repaus al celulei,
membrana devine permeabilă în faţa ionilor de sodiu (Na+).
Hadgkin şi Huxley au elaborat un model în cadrul căruia
conductanţele membranei pentru sodiu şi potasiu nu sunt constante ci
variază în funcţie de valoarea instantanee a potenţialului transmembranar.
În circuitul electric echivalent (Fig.1.7.), aceasta se traduce printr-o
rezistenţă de valoare redusă (RNa+ = 380 ) faţă de valoarea avută în starea
neexcitată. Deci ionii de Na+ care se găsesc în concentraţie mai mare în

exteriorul celulei pot să treacă cu uşurinţă spre celulă.
Dacă stimulul excitator are amplitudinea şi durata de acţiune asupra celulei
suficient de mari încât prin ionii de Na+ difuzaţi să aducă potenţialul celulei
faţă de exterior până la o valoare de prag, UP, (Fig.1.8.), în continuare va
avea loc un fenomen de trecere în avalanşă a ionilor, datorat probabil
enzimelor din membrana celulei.
Curent de
stimulare
Stimul excitator t
Stimul inhibator
Potenţialul
transmembranar
Ud=+20 mV Potenţialul de acţiune
t
UP
UPR=-90 mV
Depolarizare
Repolarizare
Potenţialul
extra-celular
t
Fig. 1.8. Potenţialul transmembranar şi extra-celular în corelaţie cu un

stimul exterior
Depolarizarea celulei se stabilizează pentru o durată scurtă, când

curentul ionic spre interiorul celulei este echilibrat de curentul ionic spre
exteriorul celulei:
INa+ + IK+ = 0 (1.22)
Prin modificarea valorii lui RNa de la 150 k avută în starea de
repaus celular la 380  se obţine, în mod analog cu UPR, pentru potenţialul
de depolarizare maximă a celulei valoarea:
Ud = +20 V (1.23)
Acest potenţial este caracteristic fiecărei celule în parte, el nu
depinde de intensitatea sau durata stimulului excitator, dacă acesta a adus
potenţialul transmembranar la tensiunea de prag UP.
După depolarizarea completă a celulei, caracteristicile membranei
revin la cele din starea de repaus, determinând o scădere a curentului dat de
ionii de Na+ faţă de curentul dat de ionii de potasiu (K+), până se restabileşte
potenţialul de repaus UPR = -90 mV.
Se vede că mecanismul de regenerare automat restaurează, prin
pompele ionice ce operează metabolic în mod continuu, compoziţia ionică
de dinaintea depolarizării. Imediat după repolarizare, celula este mai greu
excitabilă, având o perioadă refractară cu două etape:
• perioada absolută, când un stimul indiferent de intensitate nu produce
depolarizarea;
• perioada relativă, când excitaţia minimă necesară este mai mare decât
valoarea normală de prag.
Pentru un stimul inhibator, adică perturbaţia exterioară este în sensul
accentuării potenţialului negativ al celulei faţă de exteriorul ei, sau pentru un
stimul excitator sub pragul de depolarizare, răspunsul celulei este
asemănător cu al unui circuit RC la impuls dreptunghiular.
O celulă poate fi stimulată natural printr-un curent ionic produs de
alte celule sau prin recepţia unui mesaj chimic, intr-o zonă a membranei, sau
artificial prin stimuli mecanici, termici, chimici şi cel mai adesea electrici.
Potenţialul de acţiune al celulei poate fi măsurat în vederea
evidenţierii formelor de undă şi a plajelor de valori pentru diverse celule,
introducând în celule un electrod de dimensiunile celulei faţă de un electrod
de referinţă plasat în exteriorul ei, pe ţesutul din care celula analizată face
parte (in vivo), fie în afara organismului, intr-o soluţie cu proprietăţi cât mai
apropiate de condiţiile fiziologice în care se găseşte normal celula (in vitro).
Fie o celulă vie separată într-o soluţie în care se află şi doi electrozi
de măsurare (“in vitro”).
• Dacă celula se află în stare de repaus, curentul total prin membrană este
zero şi deci în soluţie nu va apărea un curent de ioni între electrozi
datorat fenomenelor din celulă - Fig.1.8.
• Dacă celula este stimulată, prin membrana ei apare un curent de ioni
pozitivi dinspre membrană spre celulă, celula se depolarizează, iar între
electrozii exteriori celulei se poate măsura o diferenţă de potenţial din
cauza trecerii ionilor prin rezistenţa finită a soluţiei în care se află celula.
• Când celula este complet depolarizată (interiorul celulei se află la
potenţialul Ud faţă de exteriorul ei), curentul total prin membrană este din
nou zero, deci tensiunea măsurată între electrozi este din nou nulă.
• Când celula se repolarizează, curentul ionic are sens invers celui anterior,
deci tensiunea măsurată între electrozi va avea semn contrar tensiunii
măsurate în timpul depolarizării celulei. Cantitatea de sarcină pozitivă de
la depolarizare este egală cu cea de la repolarizarea celulei.
Considerând mai multe celule care formează un ţesut, fie toate
celulele sunt stimulate simultan (stimulare sincronă), fie stimulate succesiv
(stimulare asincronă), se va măsura între doi electrozi plasaţi în apropierea
ţesuturilor o tensiune care va fi suma algebrică temporală şi spaţială a
potenţialelor de acţiune externe ale celulelor componente.
Fenomenele descrise formează baza producerii semnalelor electrice
în organism şi sunt strâns legate de procesele metabolice şi funcţionale ce le
realizează: celule, grupuri de celule, ţesuturi în organism.
Diagnosticarea prin măsurarea biopotenţialelor diferitelor organe se
bazează pe urmărirea formei de undă a activităţii naturale a organului
respectiv, cu plaja de amplitudini şi componente de frecvenţă, sau pe
urmărirea răspunsului organului la stimularea artificială.
Propagarea potenţialului de acţiune

Dacă o celulă este stimulată într-un punct P1 la momentul t = 0
(Fig.1.9b), ea se depolarizează în acel punct şi distribuţia potenţialului
transmembranar este de forma liniei continue din Fig.1.9c.
După un timp t potenţialul de acţiune declanşat în punctul P1 este
recepţionat în punctul P2.
Propagarea potenţialului de acţiune are loc datorită curenţilor locali
care circulă în exteriorul celulei de la regiunile polarizate inactive către
regiunile adiacente active prin plasmă-Fig.1.9b; curenţii locali reduc

tensiunea în zona inactivă producând în cele din urmă depolarizarea.
Conducerea impulsului are loc bidirecţional, de la nivelul sinapselor se
asigură sensul unic de circulaţie a influxului nervos.
Stimul Răspuns
Membrană
l
Interior celulă
Membrană
P1 a) P2
Propagare în ambele
sensuri
+++---+++++++++++++++++++++++++++ +++
Exterior axon
- - - -+ + + - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
- Interior axon
- - - -+ + + - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
-
+++---+++++++++++++++++++++++++++ +++
Exterior axon
b)
Utransmembranar
t
t=0
l
P1 c) P2
Cuadripol Cuadripol d)
activ activ
Fig. 1.9. Propagarea potenţialului de acţiune

O propagare specială are loc în celulele nervoase, ce sunt prevăzute

cu o teacă izolatoare de mielină întreruptă cam la 2 mm de locuri de contact
libere între membrană şi lichidul interstiţial (noduri Ranvier) - Fig.1.6.
În acest caz, curenţii locali nu se închid prin membrană pe toată
suprafaţa acesteia, ci va avea loc o conducţie saltatorie. În acest mod se
l
obţine o creştere a vitezei de conducere  v =  cam de 20 de ori.
 t 
Axonul joacă rolul unui canal de transmisie a informaţiei prin
intermediul frontului de depolarizare. Din modul de apariţie a potenţialului
de acţiune (depolarizarea până la un nivel de prag, după care procesele ce au
loc şi deci forma lui sunt proprii celulei), rezultă o transmisie fără atenuări şi
deformări.
Astfel fibra nervoasă poate fi simulată cu un lanţ de cuadripoli conectaţi prin
elemente distribuite - Fig.1.9c. Desigur există mai multe modelări şi chiar
încercări de imitare a acestui complex “canal de transmisie”.
La baza producerii şi transmisiei potenţialului de acţiune stă energia
metabolică. Trebuie specificat aici că metabolismul energetic al creierului
este mult mai intens decât cel al fibrelor nervoase care au doar rol de
propagare. Creierul deşi reprezintă 2 % din greutatea corpului utilizează 20
% din consumul de oxigen al organismului, aceasta pentru că este permanent
solicitat de către fluxul de informaţii senzoriale. Intensitatea foarte ridicată a
metabolismului energetic cerebral face ca în lipsa oxigenării, creierul să se
degradeze ireversibil în timp de numai câteva minute. De asemenea dacă
corpul uman disipă 1-2 W/kg în repaus şi mai mult de 10 W/kg când
muşchii sunt în mişcare, creierul disipă aproximativ 10 W/kg în mod
permanent.
1.3. Măsurări în biomedicină
Condiţiile de mediu în care trăieşte omul sunt variabile între anumite
limite. Funcţionarea optimă a unor organe necesită condiţii foarte stricte
(pH, temperatură, etc.), din acest motiv în organism totul este măsurat,
analizat şi reglat în mod natural.
Omul poate fi privit astfel şi ca un sistem de măsură la care traductoarele nu
sunt adăugate ci locul lor este optimizat (organele sunt concepute pentru a fi
măsurate şi reglate natural).
Cum s-a mai spus deja, omul, natura în general, constituie un model şi în
domeniul măsurărilor.
2. Traductoare
Măsurarea presupune obţinerea de informaţii în scopul caracterizării

unui fenomen.
Proiectare şi operarea unui sistem de măsurare presupune
considerarea următoarelor etape:
• sesizarea mărimii de măsurat;
• condiţionarea şi prelucrarea semnalului;
• transmisia semnalului ce conţine informaţia;
• memorarea datelor;
• afişarea rezultatelor;
• asigurarea surselor de energie (de exemplu, alimentarea electrică a
părţilor componente);
• protecţia şi asigurarea unei funcţionări corecte;
• service, calibrare şi mentenanţă (întreţinere).
Dacă se consideră schema bloc simplificată a unui sistem de măsură
(Fig. 2.1) se observă că un rol important îl are identificarea şi prezentarea
informaţiei, adică traductorul.
Intrare Ieşire
Informaţie Unitate de Unitate de Unitate de Informaţie

la intrare identificare prelucrare prezentare la ieşire
Fig. 2.1. Diagrama bloc a unui sistem de măsură
Traductorul este un dispozitiv capabil să convertească energia dintr-

o formă în alta. Această conversie este făcută înainte şi după unitatea de
prelucrare.
Observaţii:
În terminologia românească uzuală “traductor” înseamnă în mod
curent “traductor de măsură”, înglobând “sensorul” şi eventualele circuite de
prelucrare adiacente (de ex. termorezistenţa este un sensor, pe când
termorezistenţa plus circuitul de condiţionare înglobat formează un
traductor).
Această definire a traductorului vine în contradicţie, de exemplu, cu

noţiunea de „senzor integrat” sau de “senzor inteligent” care, de asemenea,
conţin senzori şi circuite de prelucrare a semnalului.
În literatura franceză există aceiaşi problemă. Mai mult chiar în
ambele limbi există doi termeni: traductor („traducteur”) şi transductor
(„transducteur”), ce pot conduce la unele confuzii.
În această lucrare autorii preferă, pentru traductor, definiţia dată mai
sus care este identică cu cea a cuvântului “transducer” din limba engleză.
Două dintre principalele criterii după care se clasifică traductoarele
sunt:
• poziţia pe care o ocupă în sistemul de măsurare;
• modul de obţinere a energiei la ieşirea traductorului.
2.1. Sensori. Elemente de execuţie
După poziţia pe care o ocupă in sistemul de măsură traductoarele se
clasifică în:
• elemente sensibile (senzori);
• elemente de execuţie.
Dacă traductorul se găseşte la intrarea sistemului de măsură este
denumit senzor, pentru că sesizează (simte) mărimea fizică dorită şi o
converteşte în altă formă de energie.
Când traductorul se află la ieşire sistemului de măsurare este
denumit element de execuţie (executor) sau element de acţionare
(„actuator”), pentru că el converteşte energia primită într-o formă la care
este sensibil (poate reacţiona) un sistem independent (biologic sau tehnic).
Pentru un sistem biologic elementul de execuţie poate fi un ecran de
calculator, un instrument de măsură indicator (aparat electromecanic) sau un
difuzor, la care pot reacţiona sensorii vizuali sau acustici.
Pentru un sistem tehnic elementul de execuţie poate fi un dispozitiv
de perforat, un dispozitiv de închidere a unei uşi etc.
Referitor la Fig.2.1, se poate spune că senzorul converteşte energia
în care se află informaţia în acea formă de energie în care se face
prelucrarea. Aceasta, teoretic, poate fi oricare din următoarele domenii
Traductoare 2-3
energetice: chimică (C), optică (O), mecanică (M), electrică (E), termică (T),
magnetică (M), acustică (A), nucleară (N)1 .
Sunt mulţi factori care pledează în favoarea prelucrării în domeniul electric:
• simplitatea de operare;
• posibilitatea de transmisie la distanţe mari a semnalului metrologic,
• uşurinţa memorării, prelucrării ţi afişării rezultatelor măsurării).
Cum se va vedea ulterior, chiar şi stimularea artificială a ţesuturilor vii se
face cel mai adesea electric.
Cu toate acestea, datorită progreselor făcute în domeniul optic, mai
ales în ultima perioadă, se poate lua în consideraţie şi prelucrarea în acest
domeniu energetic.
Astfel în sistemele de măsurare o mare pondere o au traductoarele
electrice, iar în ultima perioadă şi traductoarele optice. Mai mult chiar sunt
sisteme de măsurare în care se face prelucrarea şi transmisia semnalelor în
ambele domenii energetice (electric şi optic).
Senzorii mai pot fi clasificaţi şi în următoarele moduri:
• după natura mărimii de intrare sau altfel spus a mărimii de măsurat
(senzori de deplasare, senzori de temperatură, senzori de debit,
senzori de câmp electric, etc.);
• după natura mărimii de ieşire (senzori rezistivi, senzori inductivi,
senzori capacitivi);
• după modul de variaţie a mărimii de ieşire (senzori analogici,
senzori numerici).
2.1.1. Sistemele biologice ca generatoare de energie şi

informaţie
Dacă considerăm existenţa a opt domenii de energie (ce au fost
expuse mai sus), vom vedea că toate acestea sunt produse şi de sistemele
biologice.
1. Energia optică este produsă de sistemele biologice. Corpul uman radiază
în domeniul infraroşu. Prin determinarea acestei radiaţii se fac hărţile de
temperatură ale corpului. Metoda neinvazivă este denumită termografie in
infraroşu, face parte din domeniul imagisticii medicale pasive şi este
1
Hendenson I. A., McGhee J. - COMETMAN Clasification in Instrumentation, 9th
International Symposium on Electrical Instruments in Industry (IMEKO TC-4), Glasgow,
1997.
nervoase motorii ajung la plăcile terminale provocând depolarizarea lor şi a

fibrelor musculare cu care au legătură. Această depolarizare provoacă
contracţia fibrelor musculare şi deci retragerea mâinii. Fibrele musculare
care convertesc energia electrică în energie mecanică pot fi considerate
“elemente de execuţie biologice”. Prelucrarea şi decizia se fac fie la nivelul
creierului, fie la nivelul măduvei spinării, după cât de mare este intensitatea
stimulului. Răspunsul de la nivelul măduvei spinării (pentru stimul puternic)
este mai rapid , dar mai “grosier”.
Receptori senzoriali
Creier (terminaţii libere,
corpusculi, păr)
Fibre
senzitive “Sensor biologic”
Transmisie electrică
Măduva Prelucrare
spinării Decizie
“Element de
execuţie biologic”
Fibre motorii
Fibre musculare
Muşchi
Fig. 2.2. Comportarea la stimul a unui sistem biologic
În acest exemplu conversia la intrare s-a făcut în domeniul energiei electrice

(din domeniul energiei termice), transmisia şi prelucrarea s-a făcut tot
electric, iar la ieşire are loc o conversie “electric-mecanic”.
2.2. Traductoare generatoare. Traductoare
modulatoare
În funcţie de modul de obţinere a energiei la ieşirea traductorului va
fi sau nu va fi necesară o sursă auxiliară de energie, iar traductoarele se
vor clasifica în:
Traductoare 2-9
• Traductoare generatoare (traductoare active sau traductoare energetice).

• Traductoare modulatoare (traductoare parametrice).
Traductorul generator este operaţional fără o sursă auxiliară de energie,
conversia se face pe baza energiei de intrare care constituie suportul
energetic al informaţiei. Acest traductor este un dispozitiv cu două porţi cu
acces la informaţie şi energie (Fig.2.3a).
Traductoarele (mai ales senzorii) generatoare, prin utilizarea energiei
de la fenomenul studiat (suportul energetic al informaţiei), pot altera
informaţia - “efectul de sarcină”. Prin introducerea senzorului, modificarea
mărimii de măsurat poate fi substanţială la fenomene cu suport energetic
redus.
Dintre traductoarele generatoare pot fi amintite: traductoare
termoelectrice, traductoare piezoelectrie, traductoare fotoelectrice,
traductoare de inducţie electromagnetică, traductoare electrochimice, etc.
Exemple de traductoare generatoare, în cazul prelucrării semnalului
în domeniul electric pot fi :
Ca şi senzori - Celulă solară
- Termocuplu
Ca şi elemente de execuţie - Afişaj LED
- Element încălzitor
Sensibilitate
utilă
Perturbaţii
Sensibilitate
Perturbaţii
parazită
Informaţie Informaţie Informaţie Informaţie

Traductor Traductor
Intrare generator Ieşire Intrare modulator Ieşire
Energie
auxiliară
a) b)
Fig. 2.3. Traductor generator a). Traductor modulator b)
Traductorul modulator (parametric) cere o sursă de energie auxiliară

pentru a converti energia dintr-un domeniu în altul. El este un dispozitiv cu
trei porţi cu acces la energie şi două porţi cu acces la informaţie (Fig. 2.3b).
Traductoarele modulatoare sunt potrivite pentru fenomene cu suport
energetic redus, dar au dezavantajul necesităţii unei surse auxiliare de
energie. Apar astfel complicaţii în cazul traductoarelor implantabile în
sistemele biologice (sursa de energie şi transmisia ei - §2.3).
Dintre traductoarele modulatoare sau traductoarele parametrice pot fi
menţionate:
• traductoare rezistive;
• traductoare inductive;
• traductoare capacitive, etc.
Funcţionarea senzorilor rezistivi se bazează pe faptul că mărimea de
măsurat produce o variaţie a rezistenţei electrice a senzorului.
Pe acest principiu există:
• senzori (rezistivi) de deplasare (convertesc deplasarea în variaţie de
rezistenţă electrică);
• senzori tensometrici rezistivi (convertesc alungirea în variaţie e
rezistenţă);
• senzori rezistivi de temperatură (convertesc temperatura într-o
variaţie a rezistivităţii metalelor sau semiconductoarelor);
• senzori fotorezistivi (convertesc fluxul luminos în rezistenţă
electrică).
Senzorii inductivi convertesc o mărime neelectrică de măsurat
(deplasare, abatere dimensională, grosime masă, forţă, presiune, cuplu
mecanic) aplicată la intrare, într-o inductivitate proprie, L, sau o
inductivitate mutuală, M.
Senzorii capacitivi convertesc o mărime neelectrică de măsurat
(forţă, deplasare liniară, deplasare unghiulară, presiune, nivel, etc) într-o
variaţie de capacitate.
Rezistenţele, inductivităţile sau capacităţile care se modică cu
mărimea de măsurat sunt introduse într-o punte sau într-un circuit oscilator
producând o variaţie de tensiune (tensiunea de dezechilibru a punţii)
respectiv o variaţie de frecvenţă a oscilatorului.
Deoarece variaţiile rezistenţei inductivităţii sau capacităţii pot fi
determinate de mai multe mărimi neelecrice (de exemplu, de temperatură, de
umiditate, etc.) este foarte important să se separe mărimea de interes de
Traductoare 2-11
ceilalţi factori, care se pot constitui în factori perturbatori pentru o anumită

situaţie.
Exemple de traductoare modulatoare în cazul prelucrării semnalului
în domeniul electric:
Ca senzori - Marcă tensometrică
- Tubul fotomultiplicator
Ca elemente de execuţie - Afişaj cu cristale lichide (LCD)
- Tubul catodic
În cazul mărcii tensometrice, sursa auxiliară de energie este electrică.
Curentul ce trece prin marcă este modulat de o forţă mecanică care este
convertită în variaţie de tensiune electrică prin variaţia rezistenţei mărcii. De
obicei marca tensometrică este conectată într-o punte de măsură ce lucrează
dezechilibrat.
Pentru afişajul cu cristale lichide fără incidenţa luminii ambientale,
vizualizarea (detecţia informaţiei) nu este posibilă. Deci energia electrică (în
care este prezentă informaţia) modulează energia auxiliară (optică) fiind
convertită la ieşire în energie optică.
2.2.1. Diagrama energetică şi informaţională a

traductoarelor
Descrierea posibilităţilor diferite de conversie poate fi făcută printr-o
diagramă energetică şi informaţională ca în Fig. 2.4.
Axa X reprezintă intrarea traductorului:
• Energia şi informaţia la intrare pentru traductorul generator.
• Energia şi informaţia la intrare (modulatoare) pentru traductorul
modulator.
Axa Y reprezintă ieşirea traductorului:
Energia şi informaţia la ieşire atât pentru traductorul generator cât şi
pentru traductorul modulator.
Axa Z reprezintă energia auxiliară şi apare doar pentru traductoarele
modulatoare.
Axa P este axa perturbaţiilor. Datorită perturbaţiilor apar
sensibilităţii parazite. Un traductor poate fi perturbat de toate cele opt
domenii de energie considerate.
În planul XY se găsesc 64 tipuri de traductoare generatoare. La
traductoarele de pe diagonala din planul XY (opt tipuri de traductoare) nu
are loc o conversie energetică propriuzisă, ci doar una formală. Din acest
motiv ele sunt denumite traductoare modificatoare.
În această categorie ar putea fi incluşi electrozii de suprafaţă utilizaţi la
culegerea semnalelor bioelectrice. Aceştia fac doar o trecere de la conducţia
ionică ce are loc la nivelul ţesuturilor la conducţia electronică specifică
conductoarelor (energia la intrare este electrică, energia la ieşire este tot
electrică).
Z Energie
P Perturbaţii auxiliară
N
N A
A M
M T
T E
E M Energie şi
M informaţie
O la ieşire
O
C
C C O M E T M A N
C
O Y
M
E
T
M
A
N Traductor
Energie şi formal
X
informaţie
la intrare
Fig. 2.4. Reprezentarea spaţială a traductoarelor

Traductoare 2-13
În spaţiul XYZ se află 512 tipuri de traductoare modulatoare.

Desigur, şi în cazul acestora există traductoare modificatoare, de exemplu,
tranzistorul. Plecând de la această diagramă spaţială (Fig. 2.4.) se pot descrie
traductoarele prin vectorul [X, Y, Z,] sau [X, Y, Z, P] - analogie cu indicii
Miller.
De exemplu:
• Celula solară are vectorul [O, E, -] şi este traductor de intrare (sensor)
generator.
• Termocuplul are vectorul [T, E, -] şi este traductor de intrare (sensor)
generator.
• Afişajul cu LED are vectorul [E, O, -] şi este traductor de ieşire (element
de execuţie) generator.
• Elementul încălzitor are vectorul [E, T, -] şi este traductor de ieşire
(element de execuţie) generator.
• Marca tensometrică are vectorul [M, E, E] şi este traductor de intrare
(sensor) modulator (M este energie mecanică) .
• Tubul fotomultiplicator are vectorul [O, E, E] şi este traductor de intrare
(sensor) modulator.
• Afişajul cu cristale lichide are vectorul [E, O, O] şi este traductor de
ieşire (element de execuţie) modulator.
• Tubul catodic are vectorul [E, O, E] şi este traductor de ieşire (element de
execuţie) modulator.
Observaţii:
- Dacă pentru marca tensometrică considerăm şi perturbaţiile termice
şi chimice, vectorul asociat ei devine [M, E, E, TC].
- În cazul prelucrării semnalului în domeniul electric, referitor la
vectorii asociaţi traductoarelor putem spune că:
• Sensorii au întotdeauna E pe axa Y.
• Elementele de execuţie au E pe axa X.
• Traductoarele generatoare au “-“ pe axa Z.
• Perturbaţiile pot conţine mai multe domenii energetice.
2.2.2. Senzori speciali
Aşa cum s-a arătat traductorul şi în special senzorul este veriga
principală dintr-un sistem de măsurare. Astfel s-au dezvoltat o serie întreagă
de senzori dintre care câteva tipuri mai speciale vor fi menţionate în cele ce
urmează
TRADUCTOARE 3-17
Conexiuni intrare/ieşire
Circuite de prelucrare
semnal
Interconexiuni izolate
Suprafaţă activă de culegere şi stimulare
Suport de Si miniaturizat (15 m x 30 m)

Fig. 3.23. Microelectrod pe suport Si
3.4.5 BIOSENSORI
3.4.5.1. INTRODUCERE
Obţinerea de informaţii despre mediului înconjurător sau despre sistemelor
biologice se realizează, în mod natural, prin observare directă, prin intermediul
bioindicatorilor, cu ajutorul biosenzorilor.
Facultatea de observare a mediului există, manifestându-se din cele mai
vechi timpuri, în beneficiul cunoaşterii.
Observarea şi interpretarea este dependentă de apartenenţa oamenilor la anumite
grupuri socioculturale, precum şi de dezvoltările tehnologice.
Cu cât omul este mai apropiat de natură (oamenii primitivi, păstorii) sau înclinat
spre studiu/cunoaşterea ei, cu atât observarea este mai accentuată.
S-ar putea aminti în acest sens, acurateţea în deducerea desfăşurării unor
evenimente realizată, doar prin interpretarea semnelor, cum este cazul în povestea
beduinului înţelept sau în romanul „Numele tradafirului” a lui Umberto Eco.
Bioindicatorii sunt organisme vii utilizate ca martori pentru alterarea
mediului (identificarea unor poluării) sau a prezenţei unor compuşi chimici. Există
anumite plante care pot semnala prezenţa unor substanţe ori compuşi în sol, dintre
care se pot aminti, plantele calcifere, zincofere, cuprifere.
Bioindicatorii sunt de origine vegetală sau animală şi pot realiza supravegherea
permanentă a mediului.
Aceşti indicatori naturali nu sunt concurenţii măsurărilor fizico-chimice ci sunt
complementarii lor.
Sensorii fizico-chimici sunt utilizaţi la măsurări instantanee ale unor mărimi
particulare şi, spre deosebire de bioindicatori, sunt slab adaptaţi la punerea în
evidenţă a poluării cronice de nivel scăzut.
Bioindicatorii au aplicaţii şi în alte domenii decât supravegherea mediului, anume
în: prospecţiuni miniere, arheologie, evoluţia stratului vegetal şi a climatului.
3-18 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ ŞI ECOLOGIE
Materia vie a pus la punct, în decursul evoluţiei ei, procedee extrem de

eficiente pentru recunoaşterea diferiţilor compuşi necesari creşterii, menţinerii
vieţii, sau cei care trebuie eliminaţi ca fiind dăunători.
Biosensorii se bazează pe utilizarea sensibilităţii, selectivităţii şi
specificităţii sistemelor biologice pentru recunoaşterea diverşilor compuşi, cu o
eficacitate care câteodată este greu de obţinut prin alte mijloace sau instrumente în
întregime artificiale [Tran Minh 1991], [Frangopol 1992].
Un biosensor este un dispozitiv care incorporează un element de sesizare
biologic intim conectat sau integrat într-un senzor (traductor de intrare).
Biosenzorul este conceput pentru a transforma un fenomen sau o proprietate
biochimică a unui sistem într-un semnal electric.
Prima generaţie de biosensori (1960) a fost realizată prin imobilizarea
enzimelor sau fixarea de membrane enzimatice la un senzor. Ea a avut ca model
din materia vie, celula şi anume imobilizarea catalizatorilor într-un mediu adecvat
prin intermediul structurilor membranare.
A doua generaţie presupune imobilizarea de biocompuşi compacţi (de
exemplu ţesuturi), îmbunătăţindu-se astfel stabilitatea biosenzorului.
A treia generaţie se datorează progreselor făcute în domeniile chimiei,
materialelor, biocompatibilităţii, precum şi al traductoarelor (tehnologii avansate în
microelectronică şi în folosirea fibrelor optice) şi constă în depunerea
biocompuşilor direct pe dispozitive semiconductoare, ghiduri de undă, etc.
Biosensorii se caracterizează prin:
• rapiditate în răspuns;
• simplitate de operare, cu cerinţe de instruire minime pentru utilizatori;
• posibilităţi de operare “in situ” sau în procese tehnologice care necesită
o monitorizare continuă;
• portabilitate, miniaturizare;
• preţ de cost scăzut.
Toate aceste avantaje recomandă biosensorii pentru utilizări în:
• Practica medicală, la efectuarea analizelor. De exemplu, dozajul
glucozei în sânge, folosit pentru diagnosticarea diabetului.
• Industriile farmaceutică şi alimentară, unde biosenzorii sunt utilizaţi la
controlul procesele tehnologice.
• Controlul şi studiul calităţii mediului (apa, aer, sol).
• Domeniul apărării, în vederea protecţiei contra pericolelor nucleare şi
chimice.
Trebuie menţionat că biosensorii au slabe performanţe în ceea ce priveşte
selectivitatea, sensibilitatea, gama dinamică şi reproductibilitatea.
3.4.6.2. PRINCIPIUL BIOSENZORULUI

În ciuda complexităţii lui, un biosensor este alcătuit din următoarele părţi, Fig. 3.24
[Tran Minh 1991]:
TRADUCTOARE 3-19
• un sistem sau un element biologic (molecule de recunoaştere), numit

bioreceptor, care este sensibil graţie selectivităţii lui la un anumit
compus organic;
• un sensor fizic, care converteşte modificarea chimică produsă de primul
sistem într-o mărime electrică (măsurabilă);
• circuite electronice de prelucrare (amplificare, achiziţie, memorare,
afişare).
Celule electrochimice
A
• potenţiometrice
Enzime
• amperometrice
Microorganisme
Ţesuturi şi organe • conductimetrice Semnal
Traductoare optice electric
Anticorpi
Receptori chimici Traductoare termice
Traductoare sensibile la Sistem de
masă achiziţie
Afişare
Înregistrare
Bioreceptor (element
Eşantion biologic de Sensor
Prelucrare
de dozat recunoaştere) semnal
Afişare
Fig. 3.24. Biosensor [Tran Minh 1991]
Mai pot fi amintite în construcţia biosensorului şi structurile membranare,

care separă elementele biosensorului protejându-le de variaţiile mediului extern.
Clasificarea biosensorilor se poate face în funcţie de: tipul bioreceptorului,
tipul senzorului, sau după aplicaţia biosensorului.
Biochimişti şi ingineri, imitând principiile naturale de recunoaştere,
conversie şi amplificare, încearcă să dezvolte sensorii performanţi pentru substanţe
organice.
Deşi în natură există recunoaştere biologică, conversie biologică,
amplificare biologică, în cele mai multe cazuri, biosenzorul este alcătuit dintr-un
sistem de recunoaştere biologic în contact intim (fizic şi funcţional) cu un senzor
clasic (obţinut în mod tehnic/artificial).
3.4.6.2.1. ELEMENTUL BIOLOGIC DE SESIZARE (BIORECEPTORUL)

Acesta poate fi constituit dint-un material biologic care recunoaşte selectiv
substanţa (compusul) de dozat.
Bioreceptorul care asigură funcţia de recunoaştere a moleculelor trebuie să
furnizeze, în prezenţa compusului de dozat, un efect fizico - chimic detectabil prin
intermediul senzorului.
TRADUCTOARE 3-23
măsurări redundante sau pentru sesizarea mai multor tipuri de substanţe, folosind
enzime imobilizate diferite.
Principalul dezavantaj al acestor biosenzori este legat de încapsulare,
deoarece conexiunea placă siliciu - grilă este făcută în interiorul electrolitului.
a2) Sensori amperometrici.

În acest caz se aplică o diferenţă de potenţial constantă între doi electrozi,
de exemplu, între un catod de platină şi un anod de referinţă, după care se măsoară
curentul electric ce circulă între electrozi, curent ce este proporţional cu
concentraţia substanţei în spaţiul studiat.
a3) Sensori conductimetrici.

Aceştia sunt bazaţi pe determinarea conductivităţii unei soluţii.
Întrucât aceşti senzori funcţionează în curent alternativ, se limitează erorile
datorate polarizării. În domeniul de frecvenţă 1 kHz  10 kHz impedanţa poate fi
pur rezistivă.
3.4.6.3.2. BIOSENSORI TERMICI
Este posibilă determinarea concentraţie unei substanţe chimice (compus

organic) prin urmărirea schimbării temperaturii unui receptor biologic (de exemplu
enzime) în prezenţa acelei substanţe de dozat.
Cel mai simplu biosensor termic este un termometru la care partea
sensibilă este acoperită cu enzime.
Dintre sensorii de temperatură care intră în componenţa biosensorilor pot fi
amintiţi: sensorii piroelectrici, termistoarele, termocuplurile.
Deoarece cantitatea de căldură eliberată este mică, măsurarea este afectată
de variaţiile de fond ale temperaturii mediului (de exemplu, variaţia temperaturii
sub efectul agitaţiei), care pot fi diminuate printr-o metodă de măsurare diferenţială
şi/sau prin alte mijloace.
O metodă de măsură diferenţială pentru reducerea perturbaţiilor termice poate
utiliza două termistoare şi anume: unul de referinţă, cu enzime inactive, pentru a
urmări variaţia termică a mediului şi unul sensibil pe care se află stratul de enzime
active imobilizat.
Un exemplu de biosensor termic este dat în Fig.3.26 [Tran Minh Canh
1991].
Punte de măsură
Termostat cu stabilitate
termică  0,01 C
R+Rp
R
Termistoare U E
R+Rp+Rx R
Coloană Coloană
T1 T2 I1 I2
enzime enzime
inactive active
Ieşire Ieşire
(scurgere) (referinţă)
0,3-1 ml
(scurgere)
Eşantion Sistem de echilibrare

a temperaturii
Injector Debit 0,5-5 ml/min

Pompă
Ieşire (scurgere)
Fig. 3.26. Principiul de măsură cu “termistor enzimă”
Eşantionul de dozat antrenat de o pompă la un debit de 0,5-5 ml/min, intră

într-un termostat, cu stabilitate termică de  0,01C, unde este echilibrat termic cu
mediuliar apoi este împărţit în două părţi identice pentru a trece prin fiecare din
cele două rezervoare cu enzime după care parăseşte temostatul.
Sistemul de curgere, figurat cu roşu în Fig. 3.26, este constituit din tot traseul pe
care îl parcurge eşantionul de dozat.
La capătul fiecărui rezervor de enzime (0,3-1 ml) se află câte un termistor,
anume un termistor de măsură, respectiv un termistor de referinţă.
Aşa cum s-a menţionat se lucrează în modul diferenţial cu două coloane de
“enzime termistor”:
• coloană cu enzime active, care îşi modifică temperatura în prezenţa
substanţei de dozat;
• coloană de enzime inactive, care nu îşi schimbă temperatura datorită
substanţei de dozat.
Referitor la cele două termistoare identice, fiecare de rezistenţă, R, se poate
considera că:
• Termistorul de referinţă, T1 din coloană de enzime inactive îşi modifică
rezistenţa doar cu valoarea, Rp, datorită perturbaţiilor temice, cauzate
TRADUCTOARE 3-25
de trecerea eşantionului prin aceste enzime (fricţiune, absorbţie,

desorbţie, turbulenţă).
• Termistorul de măsură, T2, din coloana de enzime active, pe lângă
variaţie de rezistenţă datorată perturbaţiilor temice ce este identică cu
cea de la termistorul de referinţă, Rp, are o variaţie de rezistenţă
datorată mărimii de interes, Rx, anume datorită modificării
temperaturii enzimelor în prezenţa substanţei de dozat.
Termistoarele sensibile la modificarea temperaturii (T1 şi T2) constituie
două din braţele punţii, iar celelalte două braţe sunt constituite din rezistenţele de
valoare R.
La trecerea eşantionului de dozat prin cele două coloane de enzime apare o
tensiune de dezechilibru a punţii, anume:
U = (R + R p + Rx )  I1 − R  I 2
(
U = R + R p + Rx ) 2R + 2ER + Rx
−R
E
2R
p
Efectuând calculele rezultă pentru tensiunea de dezechilibru o valoare

proporţională cu variaţia de rezistenţă a termistorului activ datorată modificării
temperaturii enzimelor în prezenţa substanţei de dozat (Rx):
Rx
E R
U =
4 R p 1 Rx
1+ +
R 2 R
Dacă se neglijejă ultimii doi termeni ai sumei de la numitor, care sunt mult mai
Rp 1 R x
mici decât unu (  1 ;  1 ), atunci:
R 2 R
1 Rx
U  E (3.4)
4 R
Datorită conversiilor care au avut loc (concentraţie, c; temperatură, T;
rezistenţă, Rx; tensiune, U) se observă din (3.4) că tensiunea obţinută, U, este o
măsură a concentraţiei substanţei de dozat.
U = f (Rx ) = f [ g (T )] = f {g[h(c%)]} = F (c)
Astfel s-a redus determinarea concentraţiei unei substanţe la înregistrarea şi
măsurarea unei tensiuni.
3.3.6.3.3. BIOSENSORI OPTICI
Aceşti biosensori sunt bazaţi pe:

a) fenomene optice liniare ca absorbţia, fluorescenţa, polarizarea, rotaţia,
interferenţa;
b) fenomene optice neliniare, ca generarea armonicii a doua.
TRADUCTOARE 3-27
Un astfel de sistem de măsură conţine un emiţător şi un receptor de unde

acustice de suprafaţă, între care se află suprafaţă sensibilă la variaţia masei prin
care se propagă undele acustice.
Reţeaua sensibilă la variaţia masei este conectată în bucla de reacţie a unui
amplificator, A, a cărui frecvenţă de oscilaţie este modulată, prin variaţia masei
funcţie de concentraţia substanţei de dozat - Fig.3.27.
Ansamblu Ansamblu
electrozi electrozi
(Emiţător) (Receptor)
Suprafaţă sensibilă
la variaţia masei
Absorbant Absorbant
acoperită cu
acustic acustic
bioreceptor
Substrat unde acustice de suprafaţă
A
Frecvenţmetru
Fig. 3.27. Biosensor piezoelectric pe baza undelor acustice de suprafaţă
Deoarece aceste traductoare lucrează la frecvenţe de oscilaţie mai înalte

(sute de MHz), pot detecta mase mai mici (de ordinul 10-15 grame), având astfel un
prag de sensibilitate mult mai bun faţă de cele bazate pe cristalul masiv (unde
volumice).
În plus datorită posibilităţilor de miniaturizare, pe acelaşi substrat se poate
realiza: un sensor de referinţă pentru compensarea derivelor şi/sau o reţea de
sensori pentru diverşi compuşi (bioreceptori diferiţi).
3.4.7. SENZORI PORTABILI/PURTABILI

Ca răspuns la nevoia de efectuare a măsurărilor chiar în locul de interes,
acolo unde se manifestă mărimea, precum şi a altor cerinţe/aplicaţii cum ar fi
supravegherea continuă şi în condiţii reale a unor parametrii fiziologici, se asistă, în
ultima perioadă, la diversificarea şi creşterea numărului dispozitivelor ce pot fi
purtate de către oameni („wearable devices”).
Astfel, se asistă la dezvoltarea unora dintre cele mai importante/critice componente
ale acestor dispozitive portabile/purtabile, anume senzorii care pot fi purtaţi pe
corpul uman în vederea monitorizării continue şi de la distanţă a activităţii unor
subiecţi fără împiedicarea mişcărilor fireşti ale acestora [Mahmud 2019].
Există mai multe aplicaţii ale dispozitivelor şi implicit ale senzorilor
portabili/purtabili [Paracha 2019], precum:
• domeniul monitorizării de la distanţă a stării de sănătate şi în

general a unor pacienţi sau persoane vulnerabile;
• domeniul salvarii şi securităţii civile şi militare;
• domeniul sportului, distracţiei şi divertismentului.
Referitor la monitorizarea de la distanţă a stării de sănătate, care de
multe ori trebuie să fie efectuată în timp real şi continuu pe mari perioade de timp,
senzorii portabili permit diagnosticarea (prin monitorizarea pacieţilor atât în somn,
cât şi în timpul activităţilor fizice) şi îngrijirea la domiciliu, analize la locul de
interes, în condiţii de rapiditate, accesibilitate uşoară şi costuri reduse.
De cele mai multe ori se înregistrează semnalul electrocardiografic (ECG),
semnalul fotopletismografic (PPG) cu posibilitatea determinării variabilităţii
ritmului cardiac (HRV-heart rate variability) sau pulsului (PRV-pulse rate
variability), temperatura corpului, activitatea electrodermală (modificările
rezistenţei pielii).
Înregistrarea sincronă şi corelarea mai multor semnale permit atât eliminarea
artefactelor (măsurări redundante) cât şi obţinerea noi informaţii. De exemplu, prin
corelarea ECG cu PPG şi astfel determinarea/analiza timpului de sosire a pulsului
se poate determina presiunea sângelui.
În cazul persoanelor vulnerabile (copii, bătrâni, persoane cu dizabilităţi) se
încercă determinarea comportamentul şi sprijinirea activităţilor.
În ceea ce priveşte plasarea acestor senzori în raport cu corpul omenesc
există:
• senzori plasaţi direct pe corp (senzori autoadezivi sau chiar
imprimaţi pe/sub piele);
• senzori incluşi în haine (materiale textile speciale);
• senzori incluşi în accesorii (ceas, brăţară, ochelari, căşti de audiţie,
inele/bijuterii).
Cercetările şi noile tehnologii încearcă să îndeplinească principalele
cerinţe ale senzorilor şi în general ale dispozitivelor purtabile, anume:
miniaturizare ce oferă greutate mică şi confort, robusteţe în funcţionare fără a
afecta şi a fi afectate de corpul uman, reducerea suscepţibilităţii la artefactele de
mişcare, stabilitate şi reproductibilitate, posibilitate de reconfigurare şi
adaptibilitate/flexibilitate, autonomie energetică (alimentare sustenabilă).
Două categorii importante de senzori portabili/purtabili, atât prin
specificitatea fiecăruia, cât şi prin larga lor aplicabilitate sunt antenele [Paracha
2019] şi biosenzorii [Sanawane 2017].
Antenele portabile/purtabile se caracterizează prin aceea că pe lângă
funcţiile lor de sesizare a locaţiei purtătorului, ele sunt utilizate la realizarea
comunicaţiilor wireless, care permit interconectarea senzorilor şi/sau
dispozitivelor.
Antenele sunt confecţionate din diverse materiale flexibile (polimeri conductuctori,
nanotuburi, metamateriale), iar una dintre dificultăţile lor este realizarea
TRADUCTOARE 3-29
biocompatibilităţii electromagnetice, mai ales în condiţiile în care ele sunt pe/sau în

imediata apropiere a corpului uman.
Biosenzorii portabili/purtabili permit realizarea unor analize sau
monitorizări aproape în timp real, chiar la locul de interes, dar presupun utilizarea
unui receptor biologic (bioreceptor, de exemplu enzime), a cărui stabilitate în timp
este dificil de realizat (mai ales pe termen lung) şi care - de această dată - poate fi
in contact cu corpul subiectului.
Aşa cum s-a menţionat, avantajele şi multiplele posibilităţi de monitorizare
chiar la locul de interes, fac ca cererea şi utilizarea acestor senzori să fie în
continuă creştere.
3.4.8. SISTEME DE SENZORI INTEGRAŢI CU FUZIUNEA

DATELOR
Există o multitudine de vulnerabilităţi (vulnerabilităţile date de dezastre
naturale, epidemii, progleme de sănătate, epidemii, poluările de tot felul, diversele
forme de terorism, conflictele militare), sau de noi situaţii (abundenţa tehnologiei
informaţiei, interdependenţa sectoarelor industriale şi civile), care presupun o
monitorizare/supraveghere continuă şi luarea unor decizii rapide şi corecte.
Astfel, studiul şi caracterizarea unor situaţii complexe, sau obţinerea unor
imagini/viziuni unificate asupra fenomenului investigat sunt greu de realizat doar
cu ajutorul unor senzori de sine statători, de aceea în astfel de situaţii se apelează la
fuziunea şi analiza datelor obţinute de la reţele de senzori din zona sau din
vecinătatea zonei de interes.
Toate aceste provocări presupun găsirea unor algoritmi noi pentru fuziunea
datelor/informaţiei eterogene necorelate în domeniul sistemelor integrate pe scară
largă. În plus, pentru securitatea informaţiilor/datelor, a sistemelor de calcul, a
comunicaţiilor mobile din diverse sectoare (financiar, energie, sănătate, transport),
o atenţie deosebită trebuie acordată desigur şi protejării surselor de informaţii/date.
„Fuziunea datelor este procesul de combinare a datelor sau informaţiilor
pentru estimarea sau prezicerea stărilor unei entităţi” (obiecte, sisteme sau
fenomene) [Farina 2014].
Prin acest proces o multitudine de date, care pot fi incerte, incomplete sau chiar
contradictorii, trebuie corelate şi manageriate în aşa fel încât să se obţină informaţii
utile în vederea luării deciziilor. Desigur deciziile adecvate se bazează pe
informaţii corecte, ceea ce presupune preluarea şi prelucrarea corespunzătoare a
datelor, precum şi controlul incertiudinilor.
Sunt o multitudine de probleme/provocari în domeniul fuziunii datelor, iar o
categorisire a algorimilor de fuziune pot fi dată de [Khaleghi 2013]:
• imperfecţiunea datelor (incertitudine, ambiguitate, incompletitudine);
• corelarea datelor;
• inconsistenţa datelor (conflicte, disfuncţionalităţi);
• disparitate.
În plus, prin metode de fuziune multi senzor (reţele de senzori fără contact,
sesizare de la distanţă) se creşte robusteţea sistemului de măsurare/supraveghere şi
implicit corectitudinea informaţiilor. Astfel se poate face compensarea efectelor de
degradare a senzorilor, considerarea întârzieilor acestora.
În ceea ce priveşte configurarea sistemelor de senzori, aşa cum se arată în
Fig.3.X, se disting trei moduri de fuziune:
• fuziunea datelor în cazul senzorilor configuraţi competitiv
(măsurări redundante)
• fuziunea datelor în cazul configuraţiei complementare a senzorilor
• fuziunea datelor în cazul cooperării senzorilor
Primul mod presupune utilizarea mai multor senzori, bazaţi pe acelaşi
principiu sau pe principii şi tehnologii diferite, care măsoară independent unul de
altul aceeaşi mărime/proprietate (măsurand). Prin aceste măsurări redundante se
pot reduce incertitudinile, se pot elimina rezultatele eronate datorate influenţei unor
factori de mediu, care pot acţiona în mod diferit în funcţie de construcţia/principiul
senzorilor.
La configuraţia complementară sunt combinate rezultatele de la mai mulţi
senzori şi se obţine o imagine completă a fenomenului investigat. Astfel, prin
măsurarea mai multor mărimi sau supravegherea mai multor obiecte (A, B, C), se
obţine o mai bună cunoaştere a fenomenului investigat.
La configuraţia în care senzorii coopererează, prin prelucrarea rezultatelor
de la doi sau mai mulţi senzori se pot obţine noi informaţii, de exemplu se pot
determina proprietăţi ce nu sunt accesibile cu un singur senzor sau chiar dacă ar fi
posibile acel senzor este greu de instalat. Măsurările de acest tip se înscriu în
categoria măsurărilor indirecte (§1.1.3).
Comentarea Fig. 3.X
În Fig. 3.X se sugerează faptul că într-o supravegere sau
studiul/monitorizarea unui proces/fenomen complex, pot fi prezente mai multe sau
toate aceste trei moduri.
De exemplu, la sistem multisensor de achiziţie a unor semnale biomedicale, sistem
ce poate fi purtat de către subiect [Konijnenburg 2016], sunt utilizate mai multe
lungimi de undă la senzorii fotopletismografici (senzori ce măsoară aceiaşi
mărime, deci configuraţie competitivă – măsurări redundante). În plus, din
înregistrările sincrone ale semnalului electrocardiografic şi celui
fotopletismografic, prin determinarea/analiza timpului de sosire a pulsului, se poate
determina presiunea sângelui (configuraţie cu senzori ce cooperează).
Odată cu progresele tehnologice există posibilitatea realizării de senzori
complexi la preţuri accesibile fiind astfel facilitate devoltările de reţele de senzori,
care permit obţinerea de informaţii redundante şi complementare.
Aşa cum s-a menţionat la §2.1 informaţiile redundante sunt foarte importante
deorece ele pot reduce efectelor perturbaţiilor, crescând-se astfel siguranţa în
funcţionare (robusteţea) sistemelor de măsurare.
TRADUCTOARE 3-31
De asemenea, prin utilizarea de senzori bazaţi pe tehnologii sau principii diferite şi

prin modul de dispunere spaţială (topologia senzorilor), se pot obţine informaţii
complementare.
În ceea ce priveşte fuziunea datelor pe lângă arhitecturile centralizate (un
singur nod de fuziune) arhitecturile ierarhice (cu câteva noduri intermediare şi un
nod central de fuziune), în ultima perioadă se remarcă arhitecturile descentralizate,
care permit tuturor elementelor să colecteze, să prelucreze şi să combine
informaţiilor.
De multe ori, reţelele de senzori şi arhitecturile se inspiră din sistemele
biologice (stoluri de păsări, bancuri de peşti, roiuri de furnici sau albine) atât în
ceea ce priveşte mecanismele de decizie descentralizate, cât şi în organizarea şi
sincronizarea proprie.
Astfel prin cooperarea/comunicarea între senzorii învecinaţi, care au şi
posibilităţi de prelucrare, calcul, comunicare proprie, se formează un sistem
coerent ce permite obţinerea unei decizii globale optime fără un centru de fuziune
unic, care –in plus- ar avea şi dezavantajul anihilării sistemului de
supraveghere/urmărire în cazul disfuncţionalităţii acestui unic centru.
Colaborarea dinamică a senzorilor (cine, ce, cum şi când
monitorizează/transmite) în cazul unui număr mare de senzori pasaţi uniform ori
aleator sau cu posibilitatea de repoziţionare (eşantionare în spaţiu) şi activaţi doar
la anumite momente de timp (eşantionare în timp), dă o mare flexibilitate,
adaptibilitate, precum şi optimizarea consumului energetic al întregului sistem
(obţinerea unui echilibru între cerinţe şi constrângeri).
Progresele făcute în ceea ce priveşte reţelelor de senzori cu fuziune datelor
în cadrul apărării şi securităţii militare/civile [Farina 2014] începând cu anii 1970,
(printre primele aplicaţii fiind sistemele multiradar de detecţie şi urmărire), au fost
extinse şi în domeniul supravegherii mediului şi domeniul biomedical.
Astfel reţelele cu un numar foarte mare de senzori având caracteristici şi scări
diferite sunt adecvate supravegherii mediului, dar constituie mari provocări în ceea
ce priveşte modul de comunicare/control, modul de organizare şi fuziune a datelor,
precum şi asigurarea energiei de funcţionare.
Prin fuziunea datelor se poate determina gradul de poluare într-o anumită
zonă, cu urmărirea evoluţiei unor poluanţi chimici, radioactivi (radiaţie ionizantă),
electromagnetici (radiaţie neionizantă), mecanici, etc.
În domeniul medical fuziunea datelor are aplicaţii la diagnosticare [Hazarika
2019], sau în general la monitorizarea stării de sănătate, în procesul de asistarea a
persoanelor în mediul lor de viaţă (AAL, §2.5), în estimarea şi predicţia unei
epidemii.
4. AMPLIFICAREA SEMNALELOR
BIOELECTRICE
4.1. CERINŢE SPECIFICE PENTRU AMPLIFICATOARE
Aşa cum s-a menţionat deja §3.3.4.2, la culegerea cu electrozi a semnalelor
bioelectrice în vederea prelucrării şi interpretării lor, se pun probleme legate de
protecţia semnalului şi protecţia pacientului, astfel:
 amplificarea semnalului de la tensiuni de ordinul VmV la tensiuni de ordinul
volţilor, necesare pentru înregistrarea formelor de undă specifice, trebuie să se
facă fără distorsionarea acestuia;
 din motive de protecţie, nivelele curenţilor de pierderi prin pacientul conectat la
echipamentele electronice trebuie să fie limitate la o valoare foarte mică (de
exemplu, sub 10 A pentru electrozii de suprafaţă).
Referitor la primul aspect (protejarea informaţiei), trebuie amintit că
principalele perturbaţii (artefacte) sau probleme care apar în cazul unei măsurări în
domeniul biomedical sunt date de:
 semnalele bioelectrice generate de alte organe decât cel de interes;
 zgomotul generat de contactul electrozilor;
 zgomotul amplificatorului;
 interferenţele electromagnetice;
 efectul de sarcină.
În ce priveşte al doilea aspect (protecţia pacientului), trebuie realizată o
izolare între intrarea amplificatorului ce este conectată la pacient şi etajele de putere
ale amplificatorului, fiind recomandată utilizarea amplificatoarelor de izolare
(amplificatoare flotante).
Dintre semnalele bioelectrice care se prelevează, prelucrează şi
înregistrează în vederea interpretării (obţinerii de informaţii), pot fi amintite:
- Semnalul electrocardiografic (ECG), cu amplitudinea de ordinul 100 µV  1 mV
şi componente de frecvenţă în domeniul 0,05  100 Hz.
În Fig. 4.1 sunt reprezentate principalele unde ale semnalului electrocardiografic în
derivaţia bipolară II.
ECG-II
R
1 mV R
0,5 mV
P T P T
Q S Q S t
Perioada  1s
Fig. 4. 1. Semnalul electrocardiografic, derivaţia II.
- Semnalul electroencefalografic (EEG), cu amplitudine de ordinul microvolţilor şi

frecvenţe în domeniul 0,5 Hz  100 Hz. Spre deosebire de semnalul ECG, care este
cvasiperiodic, variaţia în timp a traseelor electroencefalografice este mult mai
complexă.
- Semnalul electromiografic (EMG), cu amplitudine de ordinul microvolţi 
milivolţi şi frecvenţe în domeniul zeci de Hz  câţiva kHz.
În general, semnalele bioelectrice au amplitudinea în domeniul microvolţi 
milivolţi, iar componentele de frecvenţă sunt din curent continuu până la câţiva kHz.
Deşi caracteristicile şi modurile de prelucrare ale semnalelor bioelectrice
prezintă o mare diversitate, în vederea achiziţiei lor un rol important îl are
amplificatorul de instrumentaţie.
În continuare se vor prezenta: câteva aspecte legate de: interferenţele
electromagnetice; efectul de sarcină; un amplificator de instrumentaţie şi pe baza
acestuia o schemă de amplificator pentru electrocardiografie (ECG); un amplificator
flotant integrat pentru ECG fetală (activitatea electrică cardiacă a fătului) sau
pentru electroencefalografie (EEG).
4.2. INTERFERENŢE ELECTROMAGNETICE LA

CULEGEREA SEMNALELOR BIOLOGICE
In mediul spitalicesc există atât surse de perturbaţii electromagnetice
externe (emiţătoare radio, tv), cât şi interne (reţeaua de alimentare cu energie
electrică, echipamentele medicale de electroterapie şi de electrochirurgie, etc.).
Interacţiunea „sursă de câmp perturbator” (emiţător de perturbaţii) –
„victimă” (receptor de perturbaţii) se modelează prin două tipuri de cuplaj: cuplaj
prin câmp (câmp electric, câmp magnetic, câmp electromagnetic) şi cuplaj prin
conducţie.
AMPLIFICAREA SEMNALELOR BIOELECTRICE 4-3
Dat fiind nivelul scăzut al semnalelor bioelectrice, se încearcă eliminarea

perturbaţiilor prin:
 ecranare şi gardare;
 conectare la masă; filtrare;
 conceperea schemei electronice (simetrizare, modulaţie, filtrare adaptivă,
mediere coerentă, etc.).
Una dintre cele mai des întâlnite surse de perturbaţii este chiar reţeaua de
alimentare cu energie electrică (230 V, 50 Hz) necesară funcţionării echipamentelor
electrice.
Câmpurile electrice şi magnetice perturbatoare date de această sursă sunt relativ
mari, iar frecvenţa ei (50 Hz) este în domeniul de frecvenţă al semnalelor de interes
(ECG, EEG, etc.), de aici şi multiplele preocupări de reducere a acestor perturbaţii.
În §3.4.4.2 se prezintă câteva precauţii ce trebuie considerate la culegerea
cu electrozi a semnalelor bioelectrice, iar la schema echivalentă de culegere cu doi
electrozi din Fig. 3.17, se prezintă principalele căi de perturbare a semnalului de
interes.
O configuraţie tipică de culegere a semnalului biologic cu trei electrozi (doi
electrozi activi şi un electrod de referinţă) în care sunt puse în evidenţă cuplajele
perturbatoare de tip capacitiv (prin câmp electric) de la o linie de alimentare cu
energie electrică la toate cele trei nivele (pacient, cablu de conexiune şi bloc de
amplificare), este dată în Fig. 4.2 [David 2013].
Linie electrică de alimentare 230 V

50 Hz
IdP CP IdA
 1 A C1 C2 CA
Id1
Electrod 1  10 nA
Electrod 2 +
RA
LA Z1 Id2 Zin
Z2  10 nA  5 M
RL Zin
 5 M
Vmc ZRL -
 100 k IdP Id1 Id2
Ecranul
amplificatorului
Pacient Cablu de legătură Bloc amplificare
Fig. 4.2. Preluarea cu electrozi a semnalelor bioelectrice

Prin utilizarea celui de-al treilea electrod (electrod de referinţă de pe piciorul

drept – Right Leg - RL) se controlează circuitul de masă, care în Fig. 3.17, prin
considerarea masei la nivelul pacientului şi a masei la nivelul sistemului de
prelucrare, conducea la apariţia tensiunii Vm şi impedanţei Zm (elemente
necontrolate) între cele două puncte de masă (pacient-sistem de prelucrare).
Dacă în Fig. 3.17 din §3.4.4 a fost considerată şi polarizarea la interfaţa
electrod ţesut, în Figla, în Fig. 4.2 se schiţează doar modul de apariţie a tensiunilor
de mod comun, Vmc.
Astfel în Fig. 4.2 se prezintă culegerea semnalului electrocardiografic
(derivaţia bipolară I), care se realizează cu ajutorul electrozilor activi 1 şi 2,
conectaţi prin impedanţele Z1 respectiv Z2 şi cablul de legătură la intrarea
amplificatorului diferenţial. Electrodul de la piciorul drept, RL, este conectat prin
impedanţa ZRL la borna de masă la care este conectat şi ecranul blocului de
amplificare.
Fiecare dintre impedanţele Z1, Z2, ZRL conţine atât o rezistenţă de conectare a
electrodului la amplificator (de obicei, aceasta are aceeaşi valoare pentru cei trei
electrozi), cât şi impedanţa interfeţei piele – electrod, care ar trebui să aibă o valoare
mică şi stabilă în timp şi pe cât posibil să nu difere mult de la o interfaţă la alta.
Oricum, toate aceste trei impedanţe (Z1, Z2, ZRL) sunt mult mai mici decât impedanţa
de intrare (2Zin) a amplificatorului utilizat.
Deoarece linia electrică de alimentare este la potenţialul de 230 V, iar
potenţialele pacientului, ale celor 2 fire de conexiune şi al electrocardiografului sunt
mult mai mici, între linia de alimentare şi acestea din urmă apare un câmp electric.
În Fig. 4.2 este reprezentat modelul de reţea al acestui cuplaj prin câmp electric sau
cuplaj capacitiv:
 la nivelul pacientului, prin capacitatea CP şi curentul de deplasare IdP;
 la nivelul cablului de conexiune 1, prin C1 şi Id1;
 la nivelul cablului de conexiune 2, prin C2 şi Id2;
 la nivelul ecranului electrocardiografului, prin CA şi IdA.
Deoarece toate aceste trei impedanţe (Z1, Z2, ZRL) sunt mult mai mici decât
impedanţa Zin, curenţii IdP, Id1, Id2 se vor închide prin pacient la masa de protecţie.
În cele ce urmează se vor considera separat interferenţele la nivelul
pacientului şi la nivelul cablului de legătură. Deoarece echipamentul electronic de
prelucrare (electrocardiograful sau amplificatorul) s-a considerat ecranat, cu ecranul
conectat la masă, curentul IdA se închide prin CA şi ecranul amplificatorului sau
sistemului de prelucrare la masă, el nu afectează în mod direct amplificatorul.
4.2.1. INTERFERENŢE ELECTROMAGNETICE LA NIVELUL

PACIENTULUI
Curentul de deplasare IdP care circulă de la linia de alimentare prin CP,
pacient şi ZRL la borna de masă determină apariţia unei tensiuni între pacient şi
borna de masă, denumită tensiune de mod comun Vmc (Fig. 4.2). Această denumire
provine de la termenul din limba engleză „common” (punct de masă) şi sugerează
faptul că este o tensiunea faţă de conexiunea de masă.
Impedanţa pacientului este de aproximativ 500  şi fiind mult mai mică decât toate
impedanţele din Fig. 4.2, ea se neglijează în toate calculele ce urmează. De
asemenea, tensiunea de mod comun se consideră a avea aceiasi valoare, Vmc, în orice
punct de pe pacient.
Din Fig. 4.2, rezultă valoarea acestei:
Vmc  I dP  Z RL (4.1)
Curentul IdP depinde de poziţia pacientului în raport cu linia de alimentare şi
în unele situaţii (mediu puternic perturbat) el poate fi de aproximativ 1 A.
Pentru impedanţe ZRL de ordinul zeci de k  sute de k la un curent de
deplasare de 1 A, rezultă pe pacient tensiuni de mod comun de ordinul zeci de mV
 sute de mV.
Considerând IdP = 1 A şi ZRL = 100 k, rezultă o tensiune de mod comun
pe pacient:
Vmc  1 A  100 k  0,1V (4.2)
Dacă piciorul drept nu ar fi fost conectat la masă, atunci curentul IdP s-ar
închide prin impedanţele Z1 şi Zin, precum şi prin Z2 şi Zin, rezultând:
Vmc  I dP  (Z1  Zin )  I dP  Zin (4.3)
deoarece impedanţele Z1 şi Z2 sunt mult mai mici decât Zin.
Pentru impedanţa de intrare a amplificatorului 2Zin  10 M , tensiunea de
mod comun pe pacient la acelaşi curent de deplasare ar fi fost mult mai mare.
Vmc  1 A  5 M  5 V (4.4)
Deoarece valoarea tensiunii de mod comu data de (4.4) este mult mai mare faţă de
cea data de (4.2) rezultă avantajul clar al conectării la masă, prin electrodul de
referinţă de pe piciorul drept, RL.
În Fig. 4.3 este reprezentată o schemă echivalentă pentru a pune în evidenţă
doar influenţa tensiunii de mod comun prezentă pe pacient şi preluată de electrozi.
Imc,1 I Z1
e +
Zin
Uin A
~ e
Imc,2 I Z2 Zin
e -
U2
~ Vmc
Fig. 4.3. Schema de amplificare a tensiunilor de pe

pacient.
Se va determina tensiunea la ieşirea amplificatorului prin metoda

suprapunerii efectelor, luând pe rând contribuţia semnalului biologic util „e” şi a
tensiunii perturbatoare pe pacient, Vmc [Strungaru 1981].
Tensiunea, U2, de la ieşirea amplificatorului, A, este datorată tensiunii utile
e, prin U2,e (e apare ca tensiune de mod serie) şi tensiunii perturbatoare de mod
comun Vmc, prin U2,Vmc (Vmc apare ca tensiune de mod comun).
Astfel, din Fig. 4.3. rezultă:
2 Z in
U 2, e  Ad  U in, e  Ad  (2 Z in  I e )  Ad e (4.5)
2Z in  Z1  Z 2
unde Ad este amplicarea diferenţială a amplificatorului, iar Uin,e este tensiunea de
mod serie (tensiunea între bornele de intrare plus şi minus ale amplificatorului)
datorată doar tensiunii de interes, e.
Tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc, produce un rezultat cumulat:
 pe de o parte datorită asimetriei circuitului electrozi - cablu de electrod (Z1
 Z2);
 pe de altă parte datorită rejecţiei de mod comun finite a amplificatorului
diferenţial.
a). Din cauza asimetriei circuitului electrozi - cablu, tensiunea de mod comun,
Vmc, determină o tensiune de mod serie, Vin, mcms, la intrarea diferenţială a
amplificatorului.
Aşa cum se vede din Fig. 4.3, această tensiune este de fapt diferenţa dintre tensiune
determinată de curentul de mod comun, Imc1 pe la impedanţa Z1 şi tensiune
determinată de curentul de mod comun, Imc2 pe la impedanţa Z2, şi are ca efect la
ieşire, U 2,Vmc Vms :
 Vmc Vmc 
U 2,Vmc Vms  Ad  U in,Vmc Vms  Ad  Z1  Z2 
 Z 1  Z in Z 2  Z in 
Z1  Z 2
U 2,Vmc Vms  Ad  U in,Vmc Vms  Ad V (4.6)
Z1 Z 2 mc
Z1  Z 2  Z in 
Z in
Deoarece Z1 şi Z2 sunt cel mult de ordinul a sute de k, deci mult mai mici
decât Zin, tensiunea perturbatoare echivalentă la intrare datorată asimetriei este:
Z1  Z 2
U in,Vmc Vms   Vmc (4.7)
Z in
Cum diferenţa dintre impedanţele la cele două interfeţe electrod - piele poate
fi de ordinul 20 k, iar 2Zin poate fi de ordinul 10 M, pentru o tensiune de mod
comun dată de relaţia (4.2), rezultă astfel o tensiune perturbatoare la intrare:
20 k
U in ,V
mc Vms
  0,1 V  0,4 mV (4.8)
5 M
Din relaţia (4.7) se observă că pentru reducerea tensiunii perturbatoare
prezente la intrare trebuie: redusă şi stabilizată impedanţa de contact electrod – piele
(diferenţa dintre impedanţele la cele două interfeţe); redusă tensiunea perturbatoare
Vmc; crescută impedanţa Zin.
Pe de altă parte, dacă piciorul drept nu ar fi fost conectat la masă, atunci
tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc ar fi dată de relaţia (4.3) şi prin
înlocuirea ei în (4.7) s-ar obţine:
U in,Vmc Vms  ( Z1  Z 2 )  I dP (4.9)
În acest caz creşterea impedanţei de intrare nu ar mai avea efect asupra
micşorării tensiunii perturbatoare de la intrare.
În cazul în care piciorul drept nu ar fi conectat la masă, pentru aceleaşi
valori ale lui IdP şi (Z1 – Z2) conform relaţiei (4.9), rezultă:
U in,Vmc Vms  20 k  1 A  20 mV (4.10)
Comparând (4.10) cu (4.8) se observă că tensiunea perturbatoare la intrarea
amplificatorului este mult mai mare în cazul neconectării piciorului drept la masă ,
prin ZRL (20 mV faţă de 0,4 mV).
b). Deoarece amplificatorul diferenţial nu este ideal, el este caracterizat
printr-un raport al rejecţiei de mod comun (RRMC), dat de relaţia (§3.2):
Ad
RRMC  (4.11)
Amc
unde amplificarea de mod comun, Amc, a amplificatorului este:
U 2,mcA
Amc  (4.12)
Vmc
Astfel, tensiunea perturbatoare de la ieşire datorată imperfecţiunii amplificatorului

(RRMC - finit) este:
Ad
U 2,mc A  Amc  Vmc   Vmc (4.13)
RRMC
Ad
De exemplu, pentru un amplificator cu RRMC de 100 dB (  105 ) la o
Amc
tensiune de mod comun Vmc = 0,1 V, rezultă o tensiune echivalentă la intrare de 1
µV, adică cu mult mai mică decât cea datorată asimetriei la nivelul contactului
electrozilor.
Prin cumularea tuturor contribuţiilor, rezultă că tensiunea la ieşirea
amplificatorului este:
 
 
2Z in  Z1  Z 2 1 
U 2  Ad  e  Ad V mc   (4.14)
2Z in  Z 1  Z 2 Z 1 Z 2 RRMC 
 Z 1  Z 2  Z in  
 Z in 
Primul termen este datorat semnalului util “e” şi este influenţat de efectul
de sarcină (§2.4.4.3) produs prin circuitul de culegere electrozi - cablu -
amplificator.
Reducerea efectului de sarcină (a consumul energetic al circuitului de prelucrare de
la mărimea de măsurat) şi deci obţinerea cazului ideal
U 2, e  Ad  e
are loc când impedanţa de intrare a amplificatorului este mult mai mare decât Z1,
respectiv Z2 , adică 2  Z in  Z1 şi 2  Zin  Z 2 .
Al doilea termen, în totalitate perturbator, este datorat rejecţiei de mod
comun finite a circuitului de culegere şi are ca sursă tensiunea de mod comun de pe
pacient (interferenţele electromagnetice), care desigur trebuie redusă.
Astfel, pentru minimizarea efectelor perturbaţiilor trebuie:
 ca circuitul de culegere să fie simetric, adică interfeţele electrod - ţesut şi
conexiunile la amplificator să fie identice pentru cei doi electrozi activi
(Z1=Z2);
 ales un amplificator cu RRMC foarte mare - amplificator de instrumentaţie.
Se observă astfel importanţa simetrizării circuitului de intrare la reducerea
influenţelor perturbaţiilor de mod comun.
4.2.2. INTERFERENŢE ELECTROMAGNETICE LA CABLUL DE

LEGĂTURĂ
Cum se observă din Fig. 4.2, interferenţele electromagnetice acţionează şi
asupra cablului de legătură. Datorită curentului de deplasare Id1 care se închide la
masă prin calea de impedanţă minimă (impedanţa Z1, impedanţa pacientului, de
aproximativ 500 , impedanţa ZRL), pe cablul de legătură 1 apare o tensiune de mod
comun - Vmc1, care se regăseşte şi la borna de intrare plus a amplificatorului.
Vmc1  I d 1  (Z1  Z RL ) (4.15)
În acelaşi fel, pe cablul de legătură 2 apare tensiunea de mod comun – Vmc2,
care se regăseşte la intrarea minus a amplificatorului.
Vmc2  I d 2  (Z 2  Z RL ) (4.16)
Dacă cele două fire sunt apropiate unul de altul, se poate considera că cei
doi curenţi de deplasare sunt aproximativ egali.
Aceste două tensiuni de mod comun determină apariţia unei tensiuni între
bornele plus şi minus ale amplificatorului (tensiune diferenţială de intrare).
U in  I d  ( Z1  Z 2 ) (4.17)
Dacă se consideră un dezechilibru de impedanţă (la interfeţele electrozilor)
de 20 k şi un curent de deplasare de 10 nA, rezultă o tensiune perturbatoare la
intrarea amplificatorului de ordinul a 200 µV, care este inacceptabil de mare (mult
mai mare decât unda P, din Fig. 4.1).
Din acest motiv se recurge la procedee de reducere a acestui tip de perturbaţie prin
ecranarea şi gardarea cablului de conexiune.
a). Ecranarea
Pentru a minimiza efectul interferenţelor electromagnetice asupra conexiunii
electrod - amplificator, se utilizează un cablu ecranat, cu ecranul conectat la masă
ca în Fig.4.4a.
Astfel curentul de deplasare de la sursa de perturbaţie se închide prin ecran la masă,
protejând astfel cablurile de conexiune.
Desigur ecranul trebuie să protejeze cablurile pe întreaga lor lungime şi astfel zona
de cablu ramasă neecranată să fie cât mai mică. Mai mult chiar se poate face
ecranarea fiecărui cablu separat.
Prin ecranare se elimină cuplajele de la sursa de perturbaţie (de exemplu,
linia de alimentare) la cele două fire prin C1 şi C2 (Fig. 4.2), deoarece curentul de
deplasare se va închide la masă prin ecran, în schimb vor apărea capacităţile Ce1 şi
Ce2 (reprezentate concentrat în Fig. 4.4a) între cele două fire centrale şi ecran.
Reţelele de impedanţe Z1 - Ce1 - ecran (conectat la masă) şi Z2 - Ce2 - ecran
(conectat la masă) astfel formate, Fig. 4.4b, dezechilibrează intrarea
amplificatorului faţă de masă şi astfel se înrăutăţesc raportul rejecţiei de mod
comun, conducând la creşterea tensiunii perturbatoare de ieşire U2,VmcVms aşa cum
s-a arătat la §4.2.1.
Id,e 230V/50 Hz
Z1 Ce Z1
Ce1 C12
Ecran C12
+ U2 + U2
Fir1 Fir1
~ e - e~ e
-
Z2 Fir2 Z2
Fir2
Ce2
Ce1 Ce2
~ Vmc ~ Vmc
a) b)
Fig. 4.4. Ecranarea cablului de electrod: a) Conectare ecran; b) Schemă

echivalentă
De aceea se recurge suplimentar şi la procedeul de gardare, care se face utilizând un

cablu dublu ecranat, ca în Fig.4.5. Ecranul exterior conectat la masă realizează
ecranarea, iar ecranul interior, al cărui potenţial este comandat de amplificatorul A2
realizează gardarea.
b). Gardarea
Ecranul exterior (eex) rămâne conectat la masă, ca în Fig. 4.4, iar ecranul
interior (ei) se aduce la potenţialul de gardă, Ug, prin intermediul rezistenţelor R1, R2
(R1 = R2 > 1 M) şi a amplificatorului repetor A2.
Din Fig.4.5, se poate determina valoarea lui Ug. Mai întâi se observă că tensiunea de
gardă,Ug este egal cu tensiunea de la intrarea amplificatorului A2, anume tensiunea,
U, deoarea acest amplificator este în configuraţie repetoare.
U   U  e  Vmc   Vmc e
Ug  U    Vmc   Vmc
2 2 2
Z1
eex C12
ei
+ U2
~ e
Z2 -
R1 R2
~ Vmc
+ U = (U+ + U-)/2
Ug A2
-
Fig. 4.5 Gardarea cablului de electrod
În aceste condiţii, capacitatea dintre cele două ecrane (exterior, eex şi

interior, ei), Ceex, ei, nu are efect asupra semnalului util.
Condensatorul dintre ecranul interior şi firul de conexiune 1, Cei,1, are aproximativ
U  U  e
acelaşi potenţial la ambele terminale ( U   Vmc  e  Vmc şi  Vmc   Vmc ),
2 2
astfel că efectul lui Cei,1 este minimizat.
La fel se întâmplă şi pentru condensatorul dintre ecranul interior şi firul de
conexiune 2, Cei,2, care are la borne tensiunile ( U   Vmc şi
U  U  e
 Vmc   Vmc ).
2 2
Egalitatea potenţialelor la bornele fiecăruia dintre condensatoarele Cei,1, Cei,2 este
dată de faptul că Vmc >> e, aşa cum s-a arătat în cazul prezentării interferenţelor la
nivelul pacientului §4.2.1.
În Fig. 4.5 nu sunt figurate cele trei condensatoare distribuite menţionate
mai sus (Cex, in, Cei,1, Cei,2). deoarece nu afectează semnalul util, e.
O gardare specială se face în cazul amplificatorului de instrumentaţie (AI)
ce va fi prezentat în cele ce urmează (§4.4).
La AI (Fig. 4.9), gardarea se poate face la nivelul fiecărei intrări în parte reducâdu-
se în acest fel şi efectul capacităţii dintre conductoarele 1 şi 2, C12. In plus, la
utilizarea AI, deoarece tensiunea de comandă a gărzii este luată de după primele
amplificatoare, se evită încărcarea intrării amplificatorului cu rezistenţele R 1 şi R2,
aşa cum se face în Fig. 4.5.
4.3. EFECTUL DE SARCINĂ

Efectul de sarcină a fost abordat în cadrul prezentării impedanţei de intrare
şi a impedanţei de ieşire a mijloacelor de măsurare la §1.4.4.3.
Încărcarea sursei de semnal biologic “e” cu circuitul de culegere şi
prelucrare poate deforma tensiunea de interes şi astfel informaţia.
Deoarece semnalul biologic este complex (are componente într-un domeniu mare de
frecvenţă), reducerea şi neutralizarea încărcării capacitive a circuitului prezintă
mare importantă.
Capacitatea electrică a sistemului de culegere este formată din capacitatea asociată
electrozilor, capacitatea, C1,2, a cablului de legătură şi capacitatea de intrare a
amplificatorului, Cin.
Principalele metode de creştere a impedanţei de intrare şi deci de reducere
a efectului capacitiv sunt:
 conexiunea bootstrap;
 neutralizarea.
Conexiunea bootstrop constă în creşterea (artificială) a impedanţei de
intrare.
Mai întâi se va introduce principiul bootstrop prin exemplificare pe un
amplificator asimetric cu un tranzistor cu efet de câmp - FET [Negoescu 1985a].
1
Referitor la Fig. 4.6a, ecranul cu impedanţa XC ( X C  ) şi rezistenţele RG de
C
polarizare a grilei, G, sunt conectate la masă şi impedanţa de intrare este:
Ui R  XC
Z in   G (4.18)
Ii RG  X C
unde XC este reactanţa cablului, fiind dată de capacitatea faţă de ecran, C, a firului
1
central ( X C  ).
jC
U+ U+
Ii XC Ii XC
G G
S Ue S Ue
Ui RG Ui RG
RS RS
U- U-
a) b)
Fig. 4.6 a) FET conexiune repetor; b)FET repetor cu bootstrap
Dacă se conectează ecranul şi rezistenţele RG la sursa tranzistorului, S (Fig. 4.6b),

atunci:
Ui Ui
Z in  
Ii
U i  U e  X C  RG
X C  RG
XC R 1
Z in   (4.19)
X C  R 1  ASG
Ue
unde ASG   0,99
Ui
1
Prin aceată conectare, impedanţa de intrare creşte de ori (de 100 de
1  ASG
ori pentru ASG 0,99) şi astfel capacitatea C se reduce de acelaşi număr de ori (100
de ori, pentru exemplu dat).
Astfel, prin bootstrapare se elimină încărcarea sursei de semnal cu
rezistenţa de polarizare din circuitul grilei, RG, sau al bazei (la tranzistorul bipolar),
reducându-se curentul absorbit de la sursa de semnal doar la cel injectat în
tranzistor.
Se poate observa din Fig. 4.6, că prin bootstrapare s-a adus potenţialul ecranului la
un potenţial apropiat de cel al firului central, aşa cum s-a prezentat anterior la
gardarea cablului. Astfel reducerea efectului capacităţii C dintre firul central şi
ecranul cablului de conexiune este datorată faptului că în cazul bootstrap (Fig. 4.6b)
firul central şi ecranul sunt aproximativ la acelaşi potenţial, pe când în Fig. 4.6a,
firul central este la potenţialul „Vmc+e”, iar ecranul este la masă.
Conexiunea bootstrap poate fi introdusă şi utilizând teorema Miller ce
permite calcul impedanţele de intrare şi de ieşire la un circuit.
Teorema Miller permite unilateralizarea amplificatoarelor la care este conectată o
impedanţă Z între intrare şi ieşire lor [Dascălu 1981], [Negoescu 1985a] Fig.4.7.
Z
Z ZAu
Z1 I1 I2 Z2 1  Au Au 1
U2
U1 Au  U2 U1 U2
U1
Fig. 4.7 Efectul la intrare şi ieşire al impedanţei Z
Impedanţa la intrarea amplificatorului datorată reţelei de conexiune intrare-

ieşire, Z, este:
U1
Z1 
I1
U1  U 2
Cum U1  I1 Z  U 2 , ceea ce implică I1  , rezultă că:
Z
U1 Z
Z1   (4.20)
U 1  U 2 1  AU
Z
Impedanţa la ieşirea amplificatorului datorată reţelei Z este:
U2
Z2 
I2
U 2  U1
De această dată U 2  I 2 Z  U1 sau I 2 
Z
Rezultă că:
ZAU
Z2  (4.21)
AU  1
Se observă că utilizând relaţia de calcul a impedanţei de intrare (4.20), se
poate obţine direct relaţia (4.19) de calcul, în cazul exemplului considerat pentru
bootstrapare, schema din Fig. 4.6 cu trnzistorul cu efect de câmp, FET.
Neutralizarea este o reacţie pozitivă, care creează la intrare un efect de
capacitate negativă în vederea reducerii capacităţii efective de la intrare. Principiul
acestui procedeu de reducere a capacităţii de intrare, procedeu utilizat şi la sondele
active de osciloscop, este dat în Fig. 4.8 [Negoescu 1985a].
Semnalul de interes, Uin, este adus la intrarea plus a amplificatorului A1 (în
configuraţie amplificator neinversor), prin firul central al unui cablu dublu ecranat,
ce are ecranul exterior conectat la masă şi ecranul interior la un potenţial apropiat de
cel al bornei de intrare (gardare).
Rezistenţa R1 de la intrarea plus a lui A1 asigură simetria intrărilor, adică

curenţi de polarizare cât mai apropiaţi a bazelor tranzistoarelor de la intrările „+” şi
„-„ ale lui amplificatorului A1.
Reţeaua de reacţie negativă este de tip divizor RC compensat în frecvenţă,
Z1-Z11 ( R 11C11  R1C1 , cu R11  R1 şi C11  C1 ), conform §3.2, Fig. 3.X.c. Tensiune
la ieşirea amplificatorului A1 aflat în configuraţie neinversoare este conform §3.2,
 Z1 
Fig. 3.Y, U 2  1  1   U in şi astfel amplificarea acestuia este aproximativ egală
 Z1 
cu 2.
Un alt divizor compensat în frecvenţă, Z2-Z22 de tipul lui Z1-Z11 realizează
înjumătăţirea tensiunii, U2, de la ieşirea amplificatoruluiA1, iar apoi prin intermediul
repetorului A2 se obţine potenţialul gărzii ce se aplică ecranul interior al
conductorului dublu axial prin care se aduce semnalul Uin.
Elementele R1r; C1r ( R1r  R1 şi C1r  C p ) conectate în paralet constituie reacţia
pozitivă, deci impedanţa Z, din Fig.4.7.
Z11 Z1
-
A1 U2=2Uin
Uin + r
R1
R1
C1 r
Cp Z2
+  U in
A2
 U in - Z22
Fig. 4.8 Principiul neutralizării
Efectul la intrare a acestei impedanţe de reacţie (formată din R1r în paralel cu C1r),
adică impedanţa echivalentă între borna plus a amplificatorului operaţional, A1, şi
masă, datorată acestei reacţiei pozitive, este conform teoremei lui Miller:
 R1r
 in, r
R    R1r   R1
 1 A (4.22)
C  C r 1  A  C r  C
 in, r 1 1 p
Rezistenţa şi capacitatea echivalente la intrare (Rin,r şi Cin,r conform relaţiei 4.22),

datorate elementelor R1r şi C1r dintre intrarea şi ieşirea amplificatorului A1
neutralizează valorile pozitive existente la intrare (rezistenţa R1 şi capacitatea
parazită, Cp ce apare de culoare roşie în Fig. 4.8).
Procedeul descris are două dezavantaje:
 există pericol de autooscilaţie datorită unei reacţii pozitive excesive;
 zgomotul foarte mare asociat rezistenţei de intrare foarte mari ( R1 în paralel
cu rezistenţa „  R1r ”).
4.4. AMPLIFICATORUL DE INSTRUMENTAŢIE
4.4.1. SCHEMĂ ELECTRICĂ ŞI PREZENTARE

Amplificatorul de instrumentaţie (AI) se caracterizează prin: impedanţă de
intrare mare; amplificare diferenţială reglabilă; rejecţia perturbaţiilor de mod comun
mare [Antoniu 2001].
Aceste amplificatoare de instrumentaţie permite amplificarea unor tensiuni diferenţiale de
valoarea mică în prezenţa unor tensiuni perturbatoare de mod comun cu amplitudinii de
zeci de ori mai mari. Aşa cum este cazul la întrgistrările semnalelor bioelectric cum
ar fi semnalele ECG, EEG, EMG, care apar ca tensiuni de mod diferenţial în
prezenţa unor unor tensiuni perturbatoare de mod comun pe pacient, datorită - în
special – reţelelor de alimentare cu energie electrică din preajma lui.

U in = Vmc-e/2
+ U21
A1 R4
- I R1 R2
R3
-
e I R0 U=Vmc A3 U2
+
I R3
R1
- R2
A2 R4
+ U22

U in = Vmc+e/2 +
A4
Ug= Vmc -
Fig. 4.9. Amplificatorul de instrumentaţie cu gardarea intrării.
Amplificatorul de instrumentaţie (cu intrare simetrică) este reprezentat în Fig. 4.9 şi

este alcătuit din:
Amplificatorul de instrumentaţie propriu zis, compus din amplificatoarele
operaţionale A1, A2, A3 şi rezistenţele R0, 2R1, 2R3, 2R4.
Circuitul de obţinere a tensiunii de comandă a gărzii, Ug (garda
amplificatorului şi a ecranului cablului coaxial de preluare a tensiunii de intrare), ce
este compus din două rezistenţe de valoare R2 şi amplificatorul operaţional A4, în
configuraţie de repetor de tensiune.
a) Ecuaţia de funcţionare a AI
Tensiunea la ieşirea amplificatorului de instrumentaţie (AI) poate fi exprimată:
U 2  A(U in  U in ) (4.23)
unde A este câştigul lui, iar în paranteză tensiunea diferenţială de la intrarea AI.
Pentru calculul câştigului amplificatorului de instrumentaşie, A, se
consideră, mai întâi amplificatorul A3, situat la ieşirea AI, care împreună cu cele
două rezistenţe R3 şi cele două rezistenţe R4 formează un amplificator diferenţial a
cărui tensiune de ieşire este:
R4
U2  (U 22  U 21 ) (4.24)
R3
Se calculează apoi tensiunile U21 şi U22 plecându-se de la faptul că valorile
curenţilor prin rezistenţele R1 (din reacţia lui A1), R0, şi R1 (din reacţia lui A2) sunt
egale, toţi aceşti trei curenţi fiind notaţi cu I în Fig. 4.9. Aceasta se întâmplă în
ipoteza că amplificatoarele operaţionale A1 şi A2 sunt ideale, anume curenţii la

bornele minus şi bornele plus ale amplificatoarelor operaţionale sunt zero.
Mai mult chiar, toate cele 4 amplificatoare din Fig. 4.9 sunt considerate ideale
(curenţii la intrările plus şi minus sunt zero, iar tensiunile între bornele de intrare
plus şi minus sunt zero) .
În aceste condiţii se scriu valorile celor trei curenţi.
U 21  U in U in  U in U in  U 22
I  
R1 R0 R1
U 21  U in U in  U in
Din relaţia  se obţine pentru tensiunea U21 valoarea:
R1 R0
 R  R
U 21  U in 1  1   U in 1 (4.25)
 R0  R0
  
U  U in U in  U 22
Din relaţia in  se obţine pentru tensiunea U22 valoarea:
R0 R1
 R  R
U 22  U in 1  1   U in 1 (4.26)
 R0  R0
Înlocuind expresiile lui U21 şi U22 date de (4.25) şi (4.26) în (4.24), se
obţine:
R4 
 R  R   R   R 
U2   1  2 1   U in  1 U in   1  2 1   U in  1 U in  
R3 
 R0  R0   R0  R0 
De unde rezultă:
R4  R  R  R 
U2  1  2 1 (U in  U in )  4 1  2 1 e (4.27)
R3  R0  R3  R0 
Prin compararea lui (4.27) cu (4.23) rezultă valoarea câştigului amplificatorului de
instrumentaţie:
R4  R 
A 1  2 1  (4.28)
R3  R0 
Din (4.28) se observă că amplificarea sau câştigul amplificatorului de instrumentaie
se poate regla doar dintr-o sigură rezistenţă, anume rezistenţa R0.
b). Gardarea intrării
Pentru a reduce influenţa impedanţei cablului de conexiune electrod -
amplificator, ecranul acestui cablu trebuie conectat la un potenţial Ug cât mai
apropiat de cel al „firului cald” (firul central), operaţie ce este denumită gardare.
În vederea obţinerii tensiunii Ug se utilizează două rezistenţe R2, precum şi
amplificatorul repetor A4.
Prin intermediul celor două rezistenţe de valoare R 2 se sumează tensiunile

U21 şi U22 rezultând tensiunea U.
U 21  U 22
U (4.29)
2
Dacă se înlocuiesc valorile lui U21 şi U22, date de relaţiile (4.25), (4.26) se
obţine:
U in  U in
U (4.30)
2
Aşa cum se observă din Fig. 4.9, se consideră sursa de semnal simetrică,
adică:
e
U in  Vmc  (4.31)
2
e
U in  Vmc  (4.32)
2
unde Vmc este tensiunea perturbatoare de mod comun şi „e” este tensiunea de interes
(ea apare ca tensiune diferenţială, e  U in  U in ).
Înlocuind aceste valori în (4.30) rezultă că:
U  Vmc (4.33)
Tensiunea astfel obţinută este aplicată amplificatorului repetor A4 (câştigul
lui A4 este 1) şi mai departe conectată la „garda” fiecăruia dintre cele două cabluri
de conexiune electrozi – amplificator.
U g  U  Vmc (3.34)
Dacă e << Vmc (cazul amplificării unui semnal diferenţial de nivel scăzut în
prezenţa unei tensiuni perturbatoare de mod comun de nivel mare), potenţialele
firelor centrale ( U in şi U in ) sunt aproximativ egale cu Vmc, deci ele au acelaşi
potenţial ca şi ecranul de gardă (Ug).
Aşa cum s-a menţionat, în cazul amplificării unor semnale bioelectrice
preluate cu electrozi plasaţi pe piele, semnalul util, care apare ca semnal diferenţial
„e” este de ordinul microvolţi  milivolţi, iar „Vmc”, semnalul perturbator de mod
comun, considerat constant pe întregul corp şi care poate lua naştere cel mai adesea
prin cuplaj capacitiv pacient - linie de alimentare (230 V, 50 Hz) este de ordinul sute
de milivolţi  volţi.
Observaţii:
1. Din (4.27) se observă că tensiunea la ieşirea amplificatorului de instrumentaţie
depinde doar de tensiunea diferenţială de intrare (semnalul biologic util) şi nu
depinde de tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc. Astfel amplificatorul de
instrumentaţie poate amplifica tensiuni diferenţiale de valori mici în prezenţa unor
perturbaţii de mod comun de niveluri mari, situaţii des întâlnite în cazul culegerii şi
prelucrării unor semnale biologice.
Trebuie menţionat că eliminarea în totalitate a influenţei tensiunii perturbatoare Vmc
în (4.27) se datorează condiţiilor ideale considerate (perechile de rezistenţe, R1, R2,
R3, R4 perfect identice, iar amplificatoarele operaţionale ideale), asigurându-se astfel
atât simetria circuitului de intrare, cât şi un RRMC infinit, condiţii ce rezultă şi din
(4.14) de la cazul general tratat la §4.2.1.
2. Amplificarea sau câştigul amplificatorului de instrumentaţie este:

R4  R 
A 1  2 1  .
R3  R0 
Astfel, amplificarea poate fi stabilită sau reglată dintr-o singură rezistenţă
(rezistenţa R0). Acesta este un avantaj al amplificatorului de instrumentaţie faţă de
amplificatorul diferenţial simplu (de exemplu, configuraţie dată de amplificatorul A3
şi perechile de rezistenţe R3, R4 din Fig 4.9) unde ar trebui reglate simultan cele
două rezistenţe de valoare R4 sau cele două rezistenţe de valoare R3 pentru a
modifica câştigul.
3. Tensiunile de la intrarea amplificatorului de instrumentaţie sunt:
e
U in  Vmc 
2
e
U in  Vmc 
2
Tensiunile de la intrarea amplificatorului diferenţial U21 şi U22 obţinute prin
înlocuirea lui U in şi U in în relaţiile (4.25) şi (4.26) devin:
e 2R
U 21  Vmc  ( 1  1)
2 R0
e 2R
U 22  Vmc  ( 1  1)
2 R0
Prin compararea tensiunilor de la intrarea şi ieşirea amplificatorului A1, respectiv
amplificatorului A2, se observă că tensiunea de mod comun nu a fost amplificată de
e
amplificatoarele A1, respectiv A2 (pentru Vmc câştigul este 1), iar tensiunile „  ”
2
e  R 
şi „  ” au fost amplificate de 1  2 1  ori. Rezultă astfel că tensiunea de la
2  R0 
intrarea amplificatorului în configuraţie diferenţială A3, a fost amplificată de
 R 
1  2 1  ori faţă de tensiunea de mod diferenţial „e” de la intrarea AI, în timp ce
 R0 
tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc a rămas la fel.
Acest lucru, în cazul amplificatoarelor reale cu RRMC finit, este echivalent cu o
creştere a raportului rejecţiei de mod comun la amplificatorul de instrumentaţie,
RRMCAI, faţă de cel al amplificatorului diferenţial (configuraţia lui A3, inclus în
amplificatorul de instrumentaţie, Fig. 4.9), RRMC A3 , adică:
 R 
RRMC AI  1  2 1   RRMC A3
 R0 
4. Pentru ca raportul rejecţiei de mod comun a întregii configuraţii diferenţiale în
care este inclus amplificatorul operaţional A3 să fie mare, trebuie ca raportul
rezistenţelor R4 şi R3 de la intrarea minus a lui A3 să fie egal cu raportul
rezistenţelor R4 şi R3 de la intrarea plus a lui A3 şi din acest motiv există o rezistenţă
R4 reglabilă pentru a permite un reglaj fin realizându-se simetria la cele două intrări
ale lui A3, aşa cum se arată în Fig. 4.9.
4.4.2. CANAL DE AMPLIFICARE ECG

În Fig. 4.10 se prezintă preluarea derivaţiei I (derivaţie bipolară din plan
frontal) în cazul electrocardiografiei. În figura 4.10a se schiţează cuplajul capacitiv
dintre linia electrică de alimentare cu energie electrică şi pacient. Astfel apare un
curent de deplasare datorat interferenţelor electromagnetice, care va determina pe
pacient o tensiune perturbatoare de mod comun, Vmc.
Vmc  Re  I d (4.35)
unde Re este rezistenţa de conexiune a electrodului de la piciorul drept la masa de
semnal, iar Id este curentul de deplasare (prin pacient).
În figura 4.10b [Carr 1998] se detaliază amplificatorul de instrumentaţie
(alcătuit din A1, A2 şi A3) ce este urmat de un amplificator neinversor (alcătuit pe
baza amplificatorului operaţional A5) şi în plus sunt prezentate două funcţionalităţi
suplimentare:
 Circuitul pentru eliminarea componentei de curent continuu şi astfel
obţinerea liniei izoelectrice;
 Circuitul de comandă a piciorului drept prin reacţia sistem de prelucrare –
pacient, care determină reducerea tensinunii de mod comun pe pacient şi
astfel a perturbaţiilor de tip interferenţă.
`
Id Linie electrică de alimentare
(reţea 230 V/50 Hz)
LA Re
RA +
Re AI
-
RL LL Uieş
Re
Id a)
Vmc Vmc=IdRe
Linie electrică de alimentare

Id
Uin- 390 k
+ 510  25 k
Re A1
- R5 R6
-
R1
U21 25 k 25 k 510  A5
Vmc ’ + Uieş
25 k R2 R3 R4 R’5
R0 20 k -
5,5 k A3 U2
R2 R +
R1 U22 20 k 3
A6 +
25 k  25 k R4  -
25 k C R
-
390 k A2
1F 3,2 M
+ (0,05 Hz)
Uin+ Re Potenţial de gardă
Cr Reacţia de obţinere
47 pF 10 k 2
1 + a liniei izoelectrice
390 k A4
Rr
Re 390 k R’ -
-
A7
Id +
Vm’ Obţinere b)
potenţial de
Reacţia sistem de prelucrare-pacient
gardă
Fig. 4.10. Amplificator ECG. a) Derivaţia I cu RL la masă; b) Schema electrică a
unui canal de amplificare [Carr 1998]
Amplificatoarele operaţionale A1, A2, A3 formează un amplificator de

instrumentaţie, dar rezistenţa R4 de la intrarea plus a lui A3 nu este conectată la
masă ca în Fig. 4.9, ci este comandată de reacţia de obţinere a liniei izoelectrice.
Tensiunea la ieşirea amplificatorului de instrumentaţie este conform (4.28):
  
U2 
R4 R
1  2 1   
 U in  U in  10 U in  U in  (4.36)
R3  R0 
Amplificatorul de instrumentaţie, pentru valorile rezistenţelor din Fig.
4.10b, are amplificarea 10. S-a ales acest câştig pentru ca amplificatorul să nu intre
în saturare datorită tensiunii de polarizare a electrozilor. Tensiunea de polarizare a
electrodului este o tensiune continuă, perturbatoare şi, de exemplu, pentru un
electrod de argint clorurat (Ag/AgCl) ea este de aproximativ 0,22 V, în timp ce
semnalul util are valoarea maximă de aproximativ 0,001 V. Eliminarea acestei
tensiuni de polarizare şi deci obţinerea liniei izoelectrice se face cu ajutorul
amplificatoarelor A5, A6.
Amplificatorul A5 este în configuraţie neinversoare şi tensiunea la ieşirea lui
este:
 R 
U ies  1  6 U 2  50U 2 (3.37)
 R5 
rezultând astfel un câştig de 500 a întregului bloc de amplificare format din
amplificatorul de instrumentaţie plus amplificatorul neinversor realizat cu
amplificatorul operaţional A5.
Această amplificare de 500 (10 de la AI şi 50 de la A5) ar aduce semnalul ECG de
la o valoare de aproximativ 1 mV la la aproximativ 500 mV, iar tensiunea contină
de polarizare la 110 V (produsul dintre tensiunea de polarizare de curect continu de
la interfaţa electrod-ţesut înmulţită cu amplificarea, anume 0,22500), ceea ce ar
determinarea intrarea în saturaţie a blocului de amplificare format din amplificatorul
de instrumentaţie AI plus amplificatorul neinversor A5.
De aceea prin reacţia realizată cu A6 se obţine eliminarea amplificării în curent
continu şi astfel a tensinuii de polarizare.
Eliminarea componentei de curent continuu (obţinerea liniei izoelectrice)

Pentru a nu se intra în saturaţie datorită tensinii continue mari de la interfaţa
electrod piele (tensiunea de electrod) de această dată (Fig.4.10b) la amplificatorul de
instrumentaţie format din A1, A2, A3, rezistenţa R4 de la intrarea plus a lui A3 nu este
conectată la masă, ca la AI din Fig. 4.9, ci este comandată printr-o reacţie. Astfel,
integratorul constituit din A6, R, C şi situat în bucla de reacţie a amplificatorului de
instrumentaţie (ieşirea lui A3, prin A5, A6, intrarea plus a lui A3) asigură linia
izoelectrică (linia de potenţial zero din traseele ECG), iar din valoarea lui R se
obţine frecvenţa inferioară a întregului amplificator fi (de exemplu, fi = 0,05 Hz,
pentru R=3,2 MHz).
În cazul în care la intrarea amplificatorului de instrumentaţie (intrarea plus

a lui A2) apare o tensiune continuă, de exemplu Uin+= 300 mV , iar la cealaltă intrare
(intrarea plus a lui A1) Uin- = 0 mV, la ieşirea lui A2 (punctul ) tensiunea va fi:
25
U 22  0,3  (1  )  1,66 V (4.38)
5,5
La ieşirea lui A3 tensiunea va fi:
U 2  0,3 V  10  3 V (4.39)
Dacă capătul din punctul  al rezistenţei R4 ar fi la masă ca în Fig. 4.9 şi
astfel ar lipsi reacţia (A5 borna minus, R, C, A6), tensiunea la ieşirea
amplificatorului A5 ar trebui să fie:
25 k
U ieş  3 V  (1  )  150 V (3.40)
510 
deci amplificatorul A5 ar intra în saturaţie şi nu ar fi posibilă culegerea şi
amplificarea semnalului ECG (componente de frecvenţă în intervalul 0,05 Hz – 100
Hz).
Cu reacţie de la A5 borna „-” la A6 borna minus, R, C, punctul , tensiunea
continuă U2 de la ieşirea lui A3 se va regăsi la bornele de intrare ale lui A5 şi mai
departe, prin R, va ajunge la intrarea inversoare a lui A6, rezultând la ieşirea
acestuia în punctul  o tensiune negativă, care sumându-se cu tensiunea pozitivă din
punctul  va scădea potenţialul la intrarea plus a lui A3 şi astfel la ieşirea lui A5 se
obţine potenţialul nul (linia izoelectrică).
Această reacţie se manifestă în curent continuu şi la frecvenţe foarte joase.
Se observă că odată cu creşterea frecvenţei, tensiunea pe condensatorul C scade şi
potenţialul în punctul  tinde spre potenţialul masei de semnal. În acest fel se
transformă culegerea semnalului (cuplajul) din una de curent continuu în una de
curent alternativ.
Frecvenţa de tăiere a filtrului trece jos din reacţie se obţine cu relaţia:
1
R (4.41)
C
şi constituie de fapt frecvenţa inferioară a întregului amplificator.
Dacă condensatorul C = 1 F, rezultă că pentru a obţine frecvenţe
inferioare de 0,05 Hz; 0,5 Hz şi 2 Hz, R trebuie să aibă valorile 3,2 M, respectiv
318 k (pentru fi=0,5 Hz), respectiv 80 k (pentru fi=2 Hz).
Circuitul de comandă a piciorului drept (reacţia sistem de prelucrare – pacient)

Este important de a reduce nivelul semnalului perturbator înainte de a
pătrunde în amplificatorul de instrumentaţie.
Astfel se încearcă reducerea tensiunii perturbatoare de mod comun Vmc care
apare pe pacient datorită cuplajului capacitiv dintre linia de alimentare cu energie
electrică şi pacient, deci „reducerea perturbaţiei chiar la sursă”.
Micşorarea tensiunii perturbatoare Vmc de pe pacient se obţine dacă în loc să

se conecteze electrodul de la piciorul drept direct la masa de semnal ca în Fig. 4.10a,
acest electrod este comandat cu o tensiune obţinută cu ajutorul amplificatoarelor A4
şi A7 ca în Fig. 4.10b. Prin acest procedeu, tensiunea de mod comun de pe pacient se
modifică de la valoarea Vmc în Fig. 4.10a la valoarea Vmc’ în Fig. 4.10b.
a) Calculul lui Vmc’, în situaţia în care nu se consideră amplificatorul repetor A4 şi
rezistenţa R’ (punctele 1 şi 2 se scurtcircuitează, adică borna comună a
rezistenţelor R2 se conectează direct la borna minus a amplificatorului A7) .
Se notează cu Vm’ tensiunea la ieşirea lui A7.
Vm'  Rr I (4.42)
unde I este curentul prin rezistenţa de reacţie Rr (se observă că impedanţa dată de Cr
este mult mai mare decât Rr cu care se află în paralel, cel puţin la frecvenţe joase, 50
Hz plus armonici). Dacă punctele 1 şi 2 se scurtcircuitează (fără amplificatorul
repetor A4 şi rezistenţa R’ în Fig. 4.10.b), curentul I poate fi scris ca suma dintre
curentul generat de U21 prin o rezistenţă R2 şi cel generat de U22 prin cealaltă
rezistenţă R2. Fiecare din cele două rezistenţe are un capăt conectat la potenţialul
masei ( U A7  0 şi borna plus a lui A7 este la masă), iar curentul prin Cr este
neglijabil.
U 21 U 22
I  I1  I 2   (4.43)
R2 R2
Prin înlocuirea lui U21 şi U22 conform relaţiilor (4.25) şi (4.26) rezultă:
U in  U in
I (4.44)
R2
Astfel tensiunea V m' este
Rr
Vm'   (U in  U in ) (4.45)
R2
Întrucât tensiunea de mod comun poate fi de ordinul sutelor de mV sau chiar
V, iar semnalul biologic este de sub 1 mV, se poate scrie că:
U in  U in  U RL  Vmc
'
În aceste condiţii relaţia (4.45) devine:

2 Rr '
Vm'   Vmc (4.46)
R2
Conform Fig. 3.10b şi relaţiei (3.35), rezultă:
'
Vmc  Vm'  Re I d
Întrucât curentul de deplasare este aproximativ acelaşi în ambele situaţii, adică fără
sau cu reacţie la piciorul drept (Fig. 4.10a sau Fig. 4.10b), rezultă că
'
Vmc  Vm'  Re I d  Vmc (4.47)
Prin înlocuirea lui V m' (4.46) în expresia (4.47) rezultă valoarea tensiunii de mod
comun pe pacient, în cazul introducerii reacţiei sistem de prelucrare – pacient este:
Vmc
Vmc'  (4.48)
2R
1 r
R2
În acest fel, interferenţele de mod comun sunt reduse chiar la nivelul
pacientului (locul de plasare al electrodului). Pentru valorile rezistenţelor din Fig.
Vmc
'
4.10b rezultă că Vmc  , adică tensiunea perturbatoare de mod comun se reduce
40
de 40 de ori, ceea ce este echivalent cu o creştere suplimentară cu 32 dB
( 20  log 10 40 ) a raportului rejecţiei de mod comun a circuitului de prelucrare.
b) În Fig. 4.10b între punctele 1 şi 2 se află amplificatorul repetor A4 şi
rezistenţa R’. Amplificatorul repetor A4 are rolul lui A4 din Fig. 4.9, deci el permite
obţinerea tensiunii de gardă U g  Vmc '
, care va comanda ecranul firului de
conexiune electrod – amplificator de instrumentaţie. Ieşirea amplificatorului A4 prin
rezistenţa R’ se va conecta la borna minus a lui A7 pentru a realiza reacţia sistem de
prelucrare – pacient.
De această dată:
Rr '
Vm'   Vmc (4.49)
R'
'
Deoarece Vmc  Vm'  Re I d  Vmc , rezultă că:
Rr
'
Vmc (1  )  Vmc
R'
Deci tensiunea perturbatoare de mod comun, în cazul în care se introduce şi
circuitul pentru obţinerea potenţialului de gardă este:
Vmc
Vmc'  (4.50)
R
1  r'
R
Şi de această dată s-a obţinut o tensiune perturbatoare de mod comun pe
pacient mai mică decât în cazul din Fig. 4.10a şi astfel o creştere suplimentară a
raportului rejecţiei de mod comun.
R2
Conform relaţiilor (4.48) şi (4.50), dacă R '  se obţine aceeaşi valoare
2
' Vmc
pentru V mc , anume ,deci o scădere de 40 de ori a tensiunii de mod comun faţă
40
de situaţia din Fig. 4.10a, când nu exista reacţia sistem de prelucrare pacient.
5. MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ CU
ELECTROZI DE SUPRAFAŢĂ
După cum se observă din §3.3.3, Fig.3.16, o categorie importantă de
măsurări în biomedicină este aceea bazată pe sensorii de tip electrozii de suprafaţă.
Principalele avantaje ale acestor investigaţii sunt neinvazivitatea şi rapiditatea lor.
Se mai pot adăuga la aceste avantaje, o experienţă foarte bogată în culegerea şi
interpretarea datelor, datorită îndelungatei lor utilizări, precum şi multitudinea
posibilităţilor de extindere, de perfecţionare, odată cu progresele făcute în domeniul
prelucrării semnalelor şi al dispozitivelor miniaturizate ce pot fi purtate de către
subiect.
În acest capitol se va face referire la culegerea şi înregistrarea semnalelor
bioelectrice (de obicei, măsurări pasive), precum şi la măsurarea impedanţei
electrice a ţesuturilor (măsurări active). În ambele situaţii suportul energetic al
informaţiei este de tip electric, iar măsurarea se face cu electrozi de suprafaţă.
5.1. TEHNICI DE MĂSURARE A SEMNALELOR

BIOELECTRICE
Fiinţele vii generează o serie de semnale electrice care preluate şi prelucrate
corespunzător pot da informaţii despre funcţionarea anumitor organe.
Amplitudinea şi spectrul de frecvenţă ale câtorva semnale bioelectrice sunt date în
Fig. 5.1 [Bronzino 2000].
Din punct de vedere al domeniului de frecvenţă, principalele probleme de
la culegerea, prelucrarea şi interpretarea acestor semnale sunt:
 în spectrul lor este inclusă şi frecvenţa de 50 Hz, astfel reţeaua de
alimentare poate fi o sursă importantă de perturbaţii (interferemţe
electromagnetice);
 multe dintre semnalele bioelectrice au componente de frecvenţă comune,
ceea ce conduce la dificultăţi în separarea lor.
Amplitudinile semnalelor bioelectrice se înscriu în domeniul 10-6 V  1 V,
iar pentru unele semnale (de exemplu, electromiograma) gama dinamică a sistemului
de culegere şi prelucrare trebuie să fie foarte mare, datorită domeniului larg de
amplitudini.
Obţinerea informaţiei conţinute în biosemnale presupune culegerea lor cu
ajutorul electrozilor, amplificarea, filtrarea sau în general extragerea din zgomot şi
afişarea lor scopică şi grafică (obţinerea unui „document” de tipul înregistrare
grafică pe hârtie, film, etc.).
Această prelucrare primară se face în domeniul timp, iar interpretarea

poate fi făcută în domeniul timp, în domeniul frecvenţă şi în domeniul timp-
frecvenţă.
Aşa cum s-a menţionat, chiar dacă banda de frecvenţă a sistemului de
amplificare nu trebuie să fie prea mare (domeniul de frecvenţă al tuturor acestor
semnale este destul de redus, anume din curent continuu până la aproximativ 10
kHz), dificultăţile prelucrării sunt date de comasarea tuturor semnalelor bioelectrice
în acest domeniu de frecvenţă şi de faptul că pentru acest spectru, atât nivelul
zgomotului de tip interferenţă, cât şi a zgomotului de tip intrinsec este foarte mare.
U [V]
100
Potenţiale de electrod
10-1
Potenţiale cellare Potenţiale
transmebranare cerebrale
intracraniene
10-2
10-3 Electrocardiograma
10-4
Electroencefalograma
10-5
Electroretinograma Electromiograma
f [Hz]
10-6
10-1 100 101 102 103 104
Fig. 5.1 Domeniul de amplitudine şi frecvenţă al celor mai importante
semnale bioelectrice [Bronzino 2000]
O parte din problemele legate de preluarea cu electrozi a acestor semnale şi

eliminarea interferenţelor electromagnetice au fost prezentate la §3, respectiv §4.
Aşa cum s-a menţionat la metodele de măsurarea §1.4.3. şi în cazul
înregistrărilor cu electrozi de suprafaţă, există atât măsurări pasive de biosemnale,
adică o simplă culegere - prelucrare a “semnăturii electrice” generate natural de
organe, cât şi măsurări active, caracterizate prin aceea că se înregistrează răspunsul
MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ CU ELECTROZI DE SUPRAFAŢĂ 5-3
sistemului la o excitaţie exterioară (electromiografie activă, electroencefalografie

activă).
În cazul măsurărilor active se înregistrează răspunsul electric al unui sistem/organ
la un stimul produs intenţionat şi controlat din exterior (stimul optic, acustic,
electric, mecanic), procedee denumite şi măsurări prin stimulare.
Trebuie amintit că în afară de culegerea biosemnalelor cu electrozi plasaţi la
suprafaţa corpului, se mai face şi măsurarea câmpului, de cele mai multe ori,
câmpul magnetic, generat de activitatea electrică a diferitor organe.
Detectarea biocâmpurilor are avantajul măsurării fără contact (de la distanţă), dar,
prin nivelul foarte redus al câmpului de interes (cu câteva ordine de mărime mai mic
decât chiar ambientul electric/magnetic natural), este dificilă de efectuat. În acest
sens cele mai cunoscute investigaţii sunt magnetocardiograma şi
magnetoencefalograma, bazate pe măsurarea câmpului magnetic generat de inimă,
respectiv de creier.
În acest capitol se va face referire doar la culegerea cu electrozi a biosemnalelor.
5.1.1. ACTIVITATEA ELECTRICĂ A INIMII

Inima are un rol major în sistemul circulator, prin faptul că asigură
circulaţia sângelui în corp, comportându-se astfel ca o pompă.
Ea este alcătuită atât din ţesut nodal ce este specializat în generarea şi transmiterea
impulsului de depolarizare, cât şi din ţesut muscular, care răspunde la stimulii
electrici (potenţiale de acţiune) prin contracţie/relaxare [Strungaru 1982], [Negoescu
1985b].
Artere Nodul
pulmonare atrioventricular
Plămân Plămân
Nondul
sinusal
Aortă
Fascicul
As His
Vene Ad Vene
pulmonare Reţea
Vd Vs
Purkinje
a) b)
Fig.5.2. Inima. a) conectare în circulaţia sanguină; b)
sistemul de electroconducere (ţesutul nodal)
Funcţionarea inimii poate fi descrisă astfel (Fig.5.2):

 Nodul sinusal generează impulsurile de depolarizare cu frecvenţă de 65 

180 oscilaţii/minut. Un ciclu cardiac durează aproximativ o secundă şi se
micşorează în condiţii de efort, ajungând chiar şi la 0,3 sau 0,4 secunde.
 Impulsul astfel generat se propagă cu o anumită viteză determinând
depolarizarea atriului de sus în jos, anume de la nodul sinusal la nodul
atrioventricular. Ca răspuns mecanic la această depolarizare ţesutul
muscular se contractă, iar sângele este împins din atriu în ventricul,
realizându-se sistola atrială.
 Impulsul de depolarizare ajuns la nodul atrioventricular nu se transmite în
continuare în ventriul, ci se transmite prin fasciculul His şi reţeaua Purkinje,
după care odată ajuns în partea de jos a ventriculului depolarizează
ventriculul de jos în sus. Sângele este împins din ventriculul drept, prin
artera pulmonară, în plămân, pentru oxigenare şi din ventriculul stâng
(sângele oxigenat), prin aortă, în corp, realizându-se sistola ventriculară).
 În diastolă, ce reprezintă relaxarea inimii între bătăi, sângele neoxigenat
revine din corp în atriulul drept, iar sângele oxigenat vine din plămân în
atriul stâng, încheindu-se astfel un ciclu cardiac.
Trebuie subliniată complexitatea ţesutului nodal şi anume:
 nodul sinusal îşi modifică frecvenţa în funcţie de efort (necesităţile
organismului);
 transmisia impulsului de depolarizare în atriu şi ventricul se face în moduri şi cu
viteze diferite, existând anumite “întârzieri” pe traseu.
Se admite că, în condiţii de funcţionare normale, există un singur centru de
comandă (sincronizare) la nivelul inimii şi anume, nodul sinusal, ceea ce poate
determina natura cvasiperiodică a semnalului electrocardiografic.
Progresele făcute în descifrarea generării şi transmisiei impulsului de
depolarizare au condus la posibilitatea intervenţiei în vederea protezării ori suplinirii
activităţii electrice a inimii. În acest fel a apărut, s-a perfecţionat şi se utilizează
stimulatorul cardiac implantabil, cunoscut sub denumirea în limba engleză
„pacemaker”.
Cum s-a arătat în §2.2.2.3, depolarizarea celulară presupune circulaţia unor
curenţi ionici prin membrană şi modificarea distribuţiilor de sarcini între interiorul
celulei şi exteriorul ei.
Astfel, din punct de vedere electric, inima poate fi modelată cu un dipol electric care
se modifică în timp.
Acest dipol creează în volumul conductor al corpului un câmp electric care dă
naştere la variaţii de potenţial, ce pot fi culese cu electrozi de la suprafaţa corpului,
Fig. 5.3.a.
Trebuie menţionat că acest model a fost propus de Augustus Desiré Waller în 1887,
care, în urma măsurării cu electrozi a potenţialelor în mai multe puncte de pe
suprafaţa corpului, a observat existenţa unor locuri “favorizate” şi a unora

“nefavorizate”, adică potenţiale mari, respectiv potenţiale mici [Bronziano2000].

Momentul dipolului,  , raportat la întreaga inimă (suma vectorială a
momentelor elementare) este denumit vector cardiac.
Potenţialul într-un punct, VP, poate fi calculat în funcţie de vectorul cardiac şi
coordonatele punctului.
 
 d 1   cos
VP   
4     d 3 4    d2
unde θ este unghiul dintre cei doi vectori, d este distanţa de la centrul dipolului la
punctul considerat, P, conform Fig. 5.3.b, iar  este permitivitatea mediului.
Axa dipolului P
Linie de
-4mV 1  cos 
-5mV potenţial zero VP 
d 4 d 2
-q

+5mV
-1mV 2 +q
+4mV
Curbe  
  2q  i
echipotenţiale
+1mV
a) b)
Fig.5.3 Distribuţia potenţialului generat de dipolul cardiac
Într-un ciclu cardiac vectorul asociat activităţii electrice a inimii îşi schimbă
direcţia, mărimea şi chiar punctul de aplicaţie, astfel vârful lui descrie o serie de
curbe închise care pot fi reprezentate şi studiate, conform procedeului denumit
vectorcardiografie.
Astfel, există două tipuri de înregistrări ale activităţii electrice a inimii:
electrocardiografie şi vectorcardiografie, care se realizează cu electrozi de
suprafaţă plasaţi în diferite puncte pe suprafaţa corpul uman. Aşa cum s-a
menţionat pe lângă acestea mai există o înregistrare a câmpului magnetic,
magnetocardiografie, care se realizează cu ajutorul unor senzori de câmp magnetic,
ce nu sunt în contact cu suprafaţa corpului.
5.1.1.1 ELECTROCARDIOGRAFIA
Potenţialele generate de activitatea electrică a inimii pot fi detectate cu
electrozi plasaţi la suprafaţa corpului.
Forma de undă produsă de aceste biopotenţiale este denumită electrocardiogramă -
ECG sau EKG.
Tehnica de măsurare şi reprezentare a activităţii electrice cardiace după
anumite axe în cele trei plane perpendiculare (Fig.5.4.a): plan frontal (XOY), plan
transversal (XOZ) şi plan sagital (YOZ), poartă denumirea de electrocardiografie.
aVR R
-
Y aVL I
RA - I LA R
+ +
Z - -
II + III
+
O X
RL LL
aVF
a) b)
Fig.5.4 a) Plane electrocardiografice; b) Triunghiul Einthoven cu axele

derivaţiilor standard în plan frontal şi conectarea la amplificator doar pentru
derivaţia bipolară I
a) În plan frontal se efectuează două tipuri de măsurări:

 măsurări bipolare;
 măsurări unipolare.
La măsurările bipolare, fiecare din intrările “+” şi “-“ ale amplificatorului
simetric sunt conectate la unul din electrozii de culegere (electrozi activi).
La măsurările unipolare numai o intrare a amplificatorului este conectată
la un electrod de culegere (electrod activ), iar cealaltă intrare se conectează la un
potenţial de referinţă.
În ambele situaţii, pentru reducerea perturbaţiilor de mod comun, un electrod plasat
la piciorul drept este conectat la borna de masă a amplificatorului (Fig. 4.10a). Mai
mult chiar în unele situaţii electrodul de la piciorul drept este comandat de reacţia
sistem de prelucrare - pacient (Fig. 4.10b), pentru reducerea tensiunii de mod

comun, Vmc, de pe pacient.
Prima standardizare în sensul plasării şi conectării electrozilor a fost făcută
în anul 1904 de către Einthoven, care datorită contribuţiile avute în acest domeniu a
primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1924. Această
standardizare, bazată pe triunghiul echilateral Einthoven, - Fig.5.4b, s-a impus,
fiind utilizată şi astăzi.
Aşa cum se observă din Fig.5.4b, în colţurile triunghiului echilateral se află electrozi
plasaţi la mâna dreaptă (Right Arm - RL), mâna stângă (Left Arm - LA) şi piciorul
stâng (Left Leg - LL).
În plan frontal sunt trei culegeri sau derivaţii bipolare standard, notate cu
I, II, III.
Derivaţia I, reprezintă măsurarea şi redarea grafică sau scopică a diferenţei
de potenţial generate de activitatea electrică a inimii între un electrod plasat la mâna
dreaptă (RA) şi conectat la intrarea “-“ a amplificatorului şi un electrod plasat la
mâna stângă (LA) şi conectat la intrarea “+” a amplificatorului. În mod similar din
Fig.5.4.b se deduce modul de obţinere al tuturor derivaţiilor bipolare (I, II şi III).
Pe lângă cele trei derivaţii bipolare (derivaţiilor I, II şi III), în plan frontal
mai există şase derivaţii unipolare: VR, VL, VF şi aVR, aVL, aVF.
Derivaţiile VR, VL, VF sunt obţinute prin conectarea mâinii drepte (VR),
mâinii stângi (VL), respectiv piciorului stâng (VF) la borna plus a amplificatorului,
iar la borna minus a amplificatorului fiind conectat un potenţial de referinţă.
Potenţialul de referinţă este obţinut, de exemplu, prin sumarea potenţialelor de la
cei trei electrozi amintiţi (RA, LA, LL) şi se conectează la borna minus a
amplificatorului, aşa cum se arată în Fig. 5.5a. Potenţialul de referinţă astfel obţinut
este denumit potenţial Wilson.
R Uin, VR R Uin, aVR

+ VR + aVR
RA LA 3R RA LA 2R
- -
3R 2R
LL 3R LL
Potenţial Wilson RL
RL
a) b)
Fig.5.5 Derivaţii unipolare a); Derivaţii unipolare mărite b)
Tensiunea la intrarea amplificatorului, Uin, VR, pentru derivaţia VR, (Fig.

5.5a) este:
 U  U LA  U LL 
U in,VR  U RA   RA 
 3 
2U RA  U LA  U LL
U in, VR  (5.1)
3
Deoarece diferenţele de potenţial în cazul acestor derivaţii unipolare (VR,
VL, VF) sunt mici s-a recurs la un alt mod de obţinerea a potenţialului de referinţă.
Astfel, daca în loc de sumarea potenţialelor de la toţi cei trei electrozi de
culegere (potenţialul Wilson), potenţialul de referinţă este obţinut prin sumarea
potenţialelor doar de la cei doi electrozi rămaşi după ce unul dintre electrozi
(electrodul activ) a fost conectat la borna plus a amplificatorului (Fig. 5.5b), se
obţin derivaţiile unipolare mărite aVR, aVL, aVF. La aceste derivaţii prefixul „a”
provine de la “augmented”, specificându-se faptul că aceste sunt derivaţii mărite).
Tensiunea la intrarea amplificatorului pentru derivaţia unipolară mărită
“aVR” este:
U LA  U LL
U inaVR  U RA 
2
U inaVR  (5.2)
2
Din relaţiile (5.1) şi (5.2) se observă o creştere a tensiunii de intrare în cazul
derivaţiilor unipolare mărite faţă de derivaţiile unipolare.
Desigur, cele nouă derivaţii din plan frontal I, II, III (bipolare), VR, VL, VF
(unipolare), aVR, aVL, aVF (unipolare mărite) nu sunt independente, deoarece într-
un plan sunt suficiente două direcţii (derivaţii).
De exemplu, plecând de la relaţia (5.2) rezultă:
U RA  U LA  U RA  U LL
U in aVR 
2
 I  II I  II
aVR   (5.3)
2 2
În mod analog se poate demonstra (aşa cum rezultă intuitiv şi din Fig.5.4.b) că:
I  III II  III
aVL  şi aVF  (5.4)
2 2
De asemenea pentru derivaţiile bipolare există relaţia.
I  III  II (5.5)
Aşa cum s-a menţionat, pentru determinarea proiecţiilor vectorului cardiac
în plan frontal ar fi fost suficiente doar două culegeri (derivaţii). Cu toate acestea se
efectuează şase sau chiar nouă culegeri, fiecare dintre ele abordează inima dintr-o
anumită perspectivă, punând în evidenţă diverse evenimente.
Cum s-a amintit, redundanţa şi complementaritatea măsurărilor sunt
necesare în acest caz datorită modelării simplificate, adică în realitate inima nu este
în centru, ţesuturile din jurul ei pe diverse direcţii sunt diferite, etc. În plus, vectorul
cardiac îşi schimbă şi punctul de aplicaţie în timpul unui ciclu cardiac.
Formele de undă ale electrocardiogramelor diferă de la o derivaţie la alta şi
desigur interpretarea lor.
Pentru derivaţia II se schiţează în Fig. 5.6 o variaţie în timp a tensiunii culese la
suprafaţa corpului în corelaţie cu “sursele” ei, anume potenţialele transmembranare
celulare de la nivelul atriului şi ventriculului.
Forma de undă asociată culegerii cu electrozi a potenţialelor electrice de la
suprafaţa corpului (electrocardiograma - ECG) este dată de evenimentele electrice
(depolarizare, repolarizare), care au loc într-un număr mare de celule ce constituie
cordul (celule şi ţesuturi nodale).
Din Fig.5.6 se observă că electrocardiograma reflectă numai deplasarea
frontului de depolarizare şi repolarizare şi este insensibilă (potenţioal zero sau „linie
izoelectrică”) la potenţialul de repaus celular precum şi la potenţialul din starea
depolarizată.
Utransmembembranar
cel. atrială Stare
depolarizată t
+20 mV
Depolarizare [s]
Repolarizare
Potenţial de repaus
-90 mV
Utransmembranar Stare
cel. ventriculară depolarizată
+20 mV t
Depolari- [s]
zare
Repolari-
zare Potenţial
de repaus Insens.
-90 mV
Insensibil Sensibil Sensibil
ECG-II R
R
1 mV
0,5 mV P T P T
t
[s]
Q S Q S
0,12 0,08 0,24
T1 s
Fig.5.6. Fazele ciclului cardiac în corelaţie cu potenţiale de acţiune în celula

atrială şi ventriculară
Astfel semnalul electrocardiografic, ECG, pentru un ciclu cardiac are câteva unde
semnificative:
 unda P, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul atriului (din
punct de vedere mecanic determină contracţia atrială);
 unda QRS, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul

ventriculelor (mecanic determină contracţia ventriculară);
 unda T, care reflectă deplasarea frontului de repolarizare ventriculară.
Deplasarea frontului de repolarizare atrială nu este evidentă în traeul ECG
deoarece este acoperită de deplasarea frontului de depolarizarea ventriculară, unda
QRS.
Desigur că în afară de aceste unde semnificative, printr-o culegere şi
prelucrare performantă ar mai putea apărea şi replici de nivel mai mic ale
complexului de evenimente ce caracterizează funcţionarea inimii, de exemplu unda
U.
Analiza ECG se face de obicei în domeniul timp, deoarece
electrocardiogramele sunt funcţii cvasiperiodice.
Pentru o derivaţie se determină:
 Amplitudinea undelor semnificative (P, QRS, T), durata lor, timpul dintre unde
(de exemplu timpul de conducţie atrio - ventriculară).
 Diferenţele care apar de la un ciclu cardiac la altul în privinţa parametrilor
enumeraţi.
 Duratele ciclurilor cardiace, de exemplu secvenţe cu duratele dintre undele R
consecutive RR 1; RR 2 ; .... RR i .....RR n . Acestea durate dau
ritmul/pulsul cardiac (heart rate - HR), permiţând determinarea variabilităţii
frecvenţei cardiace sau variabilităţii ritmului cardiac (heart rate variability -
HRV).
Aceste determinări se face pentru toate cele 12 derivaţii standardizate (6 în
plan frontal şi 6 în plan transversal) precum şi în cazul culegerior ECG cu
dispozitive portabile, când plasarea şi contactul electrozilor sunt mai puţin
controlate.
În plus, se fac corelaţii între semnalele ECG şi alţi parametri, precum
presiune arterială, zgomotele cardiace, pulsul cardiac obţinut prin fotopletismografie
(semnalul PPG).
b) Derivaţii (culegeri) în plan transversal

Aşa cum se prezintă în Fig.5.7, în plan transversal sunt standardizate şase
culegeri unipolare şi anume cele precordiale, cu electrozi situaţi în punctele
standardizate: V1, V2, V3, V4, V5, V6.
V6 R
+ V6
UinV6
3R
V5 RA -
V1 V2 V3 V4 Potenţial
3R Wilson
LA
3R
LL
RL
Fig.5.7 Culegeri unipolare precordiale
Potenţialul de referinţă este potenţialul Wilson, adică potenţialul obţinută prin

medierea celor trei electrozi activi de la mâna dreaptă (RA), mâna stângă (LA) şi
piciorul stâng (LF), UW=(URA+ULA+ULL)/3.
Electrodul de la piciorul drept (RL) este conectat la masa amplificatorului.
c) În plan sagital se recurge la derivaţii unipolare esofagiale, nemaifiind vorba de

culegere cu electrozi de suprafaţă.
Astfel, cateterul în care se află electrodul de culegere este introdus în esofag prin
nară. Culegerea este tot unipolară, adică electrodul de culegere este conectat la
borna plus a amplificatorului, la borna minus este potenţialul Wilson iar masa
amplificatorului este conectată la electrodul de la piciorul drept.
Electrocardiograful
Electrocardiograful este aparatul utilizat la culegerea şi înregistrarea

electrocardiogramei, fiind realizat atât în varianta staţionară cât şi în varianta
portabilă.
El se construieşte ca aparat independent, mai ales pentru a se păstra
standardizările şi protocoalele, deşi tendinţa generală în instrumentaţie este de
trecere de la aparate de măsură autonome - dictat de constructor - la structuri
modulare, deschise, versatile, evolutive, pe care utilizatorul să le poată perfecţiona şi
dezvolta.
În acest sens există totuşi module de amplificare, module de filtrare (prelucrare
primară), interfeţe şi software-uri (prelucrare secundară), precum şi dispozitive
portabile/purtabile pentru supravegherea pe termen lung şi de la distanţă a stării de
sănătate
În cele ce urmează, se vor puncta doar câteva aspecte specifice legate de

instrumentaţia utilizată la obţinerea electrocardiogramelor.
Semnalul bioelectric de interes are amplitudinea în domeniul zecilor
(sutelor) de V  mV şi frecvenţa în domeniul 0,05  100 Hz.
Din Fig.5.1 se pot observa şi caracteristicile altor semnale bioelectrice, care conţin
componente de frecvenţă în acest domeniu de frecvenţă şi care constituie artefacte
la culegerea semnalului ECG.
Electrozii de culegere a semnalelor electrocardiografice sunt electrozi de
suprafaţă, ce nu ridică probleme deosebite (§3.3.4) decât la nivelul stabilităţii
interfeţei electrod-ţesut, biocompatibilităţii şi comodităţii.
Se utilizează în general cei 4 electrozi, câte unul la fiecare încheietură a mâinilor,
respectiv a piciorelor (RA; LA; RL; LL) şi cei 6 electrozi precordiali (V1,...,V6),
plasaţi în zone standardizate.
a) La nivelul primului amplificator se încearcă eliminarea interferenţelor

electromagnetice, dintre care se remarcă cele datorate reţelei de alimentare cu
energie electrică (230V şi 50 Hz sau 60 Hz - Fig.5.8.
Aşa cum se arată în §4, mai întâi se utilizează un electrod la piciorul drept
ce se conectează la masa de semnal pentru a reduce tensiunile perturbatoare de mod
comun atât de pe pacient, cât şi de pe firele de legatură, care – în plus – sunt
protejate prin ecranare şi gardare.
Astfel, în prima fază se consideră că rejecţia de mod comun este realizată doar de
simetrizarea circuitului de intrare şi de amplificatorul simetric (amplificatorul de
instrumentaţie AI din Fig. 4.10a.), ca şi în Fig. 5.8a.
Ecran
Gardă
RA LA + Derivaţia I
PA
U2
-
Ug=Vmc
RL LL Re
Id
Vmc
a)
Ecran
Gardă
PA
U2
Ug=V’mc -
R R
RL LL
R2
R1 +
- A1
V’mc Id Re
A2 -
V’mc
V’m +
b)
Fig.5.8 Derivaţia I: a) cu electrodul de la piciorul drept conectat la masă; b)

cu sistemul de comandă a electrodului de la piciorul drept
În Fig.5.8b se arată preluarea derivaţiei I, punându-se în evidenţă reducerea

tensiunii de mod comun de pe pacient, prin comanda electrodului de la piciorul drept
(bucla de reacţie sistem de prelucrare - pacient), aşa cum s-a detaliat §4.4.2, Fig.
4.10b.
Preamplificatorul PA este de tipul unui amplificator de instrumentaţie
(configuraţie simetrică, raport al rejecţiei de mod comun - RRMC cât mai mare, de
exemplu 100÷120 dB, conexiuni pentru gardare, ecranare)
Amplificatorul A1, în configuraţie de repetor, aduce potenţialui ecranului
interior („Gardă”) la tensiunea de mod comun Vmc adică la o valoare foarte
apropiată de potenţialul firului central ( Vmc  e  Vmc ,deoarece tensiunea utilă e este
mult mai mică decât tensiunea perturbatoare de mod comun), reducând astfel efectul
capacitiv fir central-ecran interior.
Acest procedeu denumit gardare, elimină încărcarea surse de semnal cu reactanţa
capacitivă, nedistorsionând semnalul util şi reducând efectul de sarcină.
Astfel, prin ecranare cu ecranul exterior („Ecran”) conectat la masă şi
gardare se protejează conductoarele de legătură (electrodul de la mâna stângă, LA,
conectat la intrarea plus a preamplificatorului, PA, şi electrodul LR, conectat la
intrarea minus a PA), faţă de cuplajul capacitiv (prin câmp electric) la linia de
alimentarea, aşa cum s-a explicat la §4.2.2.
Tensiunea perturbatoare de mod comun, Vmc, de la ieşirea lui A1, este
preluată de amplificatorul A2, care inversează această tensiune şi comandă
electrodul de la piciorul drept (§4.4.2, Fig. 4.10b).
S-a arătat deja (şi se reia raţionamentul) că prin închiderea acestei bucle de
reacţie sistem de prelucrare - pacient, tensiunea perturbatoare de mod comun, V’mc,
(tensiunea dintre pacient şi masă, datorată, de exemplu, cuplajului capacitiv tensiune
de alimentare reţea - pacient) scade faţă de tensiunea de mod comun, Vmc, atunci
când electrodul de la piciorul drept e conectat la masa (Fig. 5.8a).
Din Fig. 5.8b se observă că tensiunea la ieşirea amplificatorului inversor A2 este:
R2 '
Vm'   Vmc
R1
De asemenea, considerându-se că prin pacient circulă acelaşi curent de deplasare, Id,
'
în ambele situaţii ale Fig. 5.8, din Fig. 5.8b se deduce că Vmc  Vm'  Re I d , iar din
Fig. 5.8 că Vmc  Re I d , ceea ce înseamnă că Vmc
'
 Vm'  Re I d  Vmc rezultând:
Vm'  Vmc
'
V mc
şi astfel:
R2
Vmc' (1  )  Vmc
R1
Deci tensiunea perturbatoare de mod comun pe pacient, Vmc’, în cazul în
care se introduce reacţia sistem de prelucrare – pacient, devine mai mică faţă de
tensiunea de mod comun, Vmc, din lipsa acestei reacţii (Fig. 5.8a):
Vmc
Vmc' 
R
1 2
R1
De obicei această reducere a tensiunii de mod comun este de aproximativ
100 de ori, adică aproximativ 20 dB
Aşa cum s-a menţionat, amplificarea preamplificatorului este 10 pentru a nu
se intra în saturaţie datorită potenţialului de electrod, (tensiune continuă de ordinul a
sute de mV).
Eliminarea acestui potenţial perturbator de curent continuu se face la nivelul
amplificatorului neinversor ce urmează preamplificatorului (amplificatorului de
instrumentaţie), unde se stabileşte şi frecvenţa inferioară de prelucrare a semnalului
(0,05 Hz şi încă două trepte, de exemplu 0,5 şi 2 Hz), aşa cum s-a arătat la §4.4.2,
Fig. 4.10b.
b) Bufferarea şi protecţia intrării

Generatorul de semnal electrocardiografic are o impedanţă mare, care:
 Pe de o parte poate accentua efectul de sarcină. Pentru a fi ţinut sub
control efectul de sarcină e necesară o impedanţă de intrare, Zin, mult mai
mare a circuitului ce urmează (Zin>>Z), lucru ce este uneori greu de
realizat.
 Pe de altă parte, prin înserierea acestei impedanţe cu impedanţa interfeţei
electrod - ţesut, se poate crea o asimetrie între conexiunile de culegere .
Această diferenţă dintre impedanţa conexiunii generator se semnal biologic,
mâna stângă „LA”, întrarea plus a PA şi impedanţa conexiunii generator,
mâna dreaptă „RA”, intrarea minus a PA - Fig.5.8, determină o tensiune
perturbatoare la ieşire, de aceea ea trebuie eliminată prin simetrizarea
intrării.
În plus, pentru culegerea simultană a celor 15 sau 12 derivaţii, acelaşi
electrod activ trebuie conectat în mai multe locuri. De exemplu, electrodul de la
mâna dreaptă (RA) trebuie conectat la intrările minus ale amplificatoarelor pentru
derivaţiile I şi II, la intrările plus pentru derivaţiile VR şi aVR şi la cele două reţele
de formare a potenţialelor de referinţă (potenţialul Wilson şi reţeaua pentru
derivaţiile mărite aVL şi aVF).
Minimizarea acestor efecte (impedanţa mare a generatorului de semnal,
asimetrie la interfeţele de la intrarea amplificatorului şi încărcarea generatorului
de semnal cu reţelele de formare a potenţialului de referinţă) se face prin
bufferarea fiecărui electrod în parte ca în Fig. 5.9.
- BRA
R1 R2 C1 B
RA +
NE-2 C2 DZ
Fig. 5.9 Bufferarea sursei de semnal şi protecţia intrării
Deoarece bufferul, B, (circuitul repetor) este primul circuit activ după

electrod, el trebuie:
 să aibă curent de polarizare foarte mic pentru protecţia pacientului (max 0,1
A);
 să aibă zgomot echivalent de intrare foarte mic pentru nedistorsionarea
semnalului;
 să fie protejat faţă de impulsurile de amplitudine mare, de exemplu, pulsurile
generate de defibrilator, în cazul în care e necesară o defibrilaţie.
Referitor la ultimul aspect, se ştie că sunt situaţii când inima trebuie resuscitată cu
impulsuri electrice de mare amplitudine şi durată mică, operaţiune ce se efectuează
în acelaşi timp cu înregistrarea semnalului ECG.
Protecţia intrării amplificatorului se face cu tub cu descărcare în gaze (NE-
2) şi apoi cu diode Zener, dispozitive ce trebuie să fie de foarte bună calitate
(zgomot redus) pentru a nu influenţa semnalul util.
Elementele rezistive şi capacitive R2, C2 şi C1 formează filtre trece jos cu
frecvenţa superioară fs > 10 kHz.
Este preferabil ca această bufferare şi protecţie să se facă chiar pe
electrodul de culegere. Oricum, circuitele de protecţie, filtrare şi bufferare se
introduc în punctule notate cu x din Fig. 5.8.
c) Reţeaua de formare a derivaţiilor

Gardă
BLA R I
2R 2R -
R
BRA +
3R 3R II
2R -
2R R
3R +
aVR
2R 2R +
BLL -
V1 VR
Z2 +
Vmc W
Z3 Z1 + -
-
RL V1
- -
+
R
+
Fig.5.10 Obţinerea potenţialelor de referinţă şi formarea derivaţiilor
Reţeaua de formare a derivaţiilor este astfel alcătuită pentru a se obţine

aceiaşi impedanţă pe oricare din intrările la amplificatoare.
În Fig.5.10 sunt prezentate toate derivaţiile la care participă electrodul de la mâna
dreaptă, după ce este bufferat (BRA).
Se observă că pentru toate cele cinci culegeri pe intrările plus şi minus ale
amplificatorului simetric, se intră cu rezistenţa de valoare R: fie R (la conectarea
unui singur electrod activ), fie cu două rezistenţe de valoare 2R în paralel (potenţial
de referinţă prin sumarea de la doi electrozi) sau cu trei rezistenţe de valoare 3R în
paralel (potenţialul Wilson, obţinut prin sumarea tensiunilor de la 3 electrozi).
În acest fel, intrarea la fiecare amplificator este simetrică (fiecare amplificator are
aceiaşi impedanţă pe intrarea plus şi pe intrarea minus) şi deci nu se înrăutăţeşte
raportul rejecţiei de mod comun (RRMC) a întregului circuit de culegere.
Aşa cum s-a arătat la §4.2.1 efectul tensiunii perturbatoare de mod comun, Vmc este
redus, dacă intrarea la amplificator este simetrică.
Ca potenţial de mod comun se poate considera potenţialul Wilson (W) care,
în plus, după ce este bufferat comandă ecranul interior (gardare) şi apoi este utilizat
pentru comanda electrodului de la piciorul drept (RL).
Faţă de cele expuse, mai pot fi amintite filtrele sau în general dispozitivele
de extragere a semnalului din zgomot, ce intră în componenţa electrocardiografului
şi faptul că întreg sistemul poate fi computerizat.
Culegerea semnalelor ECG poate fi controlată de computer în vederea:
 automatizării culegerii şi înregistrării semnalelor bioelectrice generate de inimă
(prelucrare primară);
 efectuării automate a analizei şi interpretării acestor semnale (prelucrare
secundară).
Legat de modul de prelucrare a semnalului în vederea extragerii din zgomot,
poate fi amintit procedeul de filtrare adaptivă, care este utilizat şi în cazul
înregistrării ECG [Tudosa 2013], sau procedeul de mediere coerentă [David 2015].
5.1.1.2 VECTORCARDIOGRAFIA
Tehnica de reprezentare a traiectoriei spaţiale descrise de vârful vectorului
cardiac în timpul unui ciclu complet al inimii poartă denumirea de
vectorcardiografie [Strugaru 1982], [Carr 1998].
Vectorul cardiac caracterizează global activitatea electrică a inimii, în timp ce
electrocardiograma este o colecţie de aspecte particulare.
Se poate reprezenta vectorul cardiac în spaţiu sau proiecţiile acestuia pe cele trei
plane electrocardiografice.
Proiecţia vectorului cardiac într-un plan poate fi determinată însumând vectorii
corespunzători celor două axe perpendiculare din planul de interes.
  
Vzx  Vz  Vx (5.6)
Vectorul cardiac se obţine prin sumarea a trei vectori corespunzători direcţiilor x, y,
z cum se arată în Fig. 5.11a:
   
V  Vx  V y  Vz (5.7)

Determinarea vectorului V se poate face prin culegerea potenţialelor ECG generate
de-a lungul celor trei axe, cu câte doi electrozi plasaţi pe fiecare dintre ele, aşa cum
se arată în Fig. 5.11b [Strugaru 1982], [Carr 1998], unde:
 Ux se obţie cu electrozi I şi A plasaţi sub cele două braţe;
 Uy se obţine cu electrozi H şi LL plasaţi la cap şi la piciorul stâng;
 Uz se obţine cu electrozi E şi M plasaţi în faţa şi în spatele corpului.
Există şi posibilitatea afişării pe ecran a tuturor celor trei curbe (traiectoriile

descrise de vectorul cardiac în cele trei plane perpendiculare).
Acest lucru se poate realiza secvenial pe principiul osciloscopului cu două sau mai
multe canale, ce lucrează prin întrerupere (“Chopped”).
Un comutator electronic de frecvenţă mare distribuie ciclic trei combinaţii de câte
două tensiuni dintre Ux, Uy şi Uz pe plăcile X şi Y ale osciloscopului, bineînţeles
sumate cu tensiuni continue pentru deplasare pe orizontală şi verticală, separându-se
astfel cele trei curbe.
La frecvenţe de comutare mari, ochiul nu sesizează discontinuităţile curbelor, ele
apărând ca simultan înregistrate.
Chiar daca s-a prezentat afişarea pe baza utilizării unor tuburi catodice,
cum era specifică primelor vectorcardiografe, trebuie menţionat că există noi moduri
de afişare care prezintă o multitudine de posibilităţi şi avantaje.
Mai mult chiar există veste speciale cu mai mulţi electrozi care sunt
capabile de a înregistra diverse semnal de tip ECG şi de a determina buclele descrise
de vârful vectorului cardiac.
5.1.2. ELECTROENCEFALOGRAFIA
Creierul, ca parte a sistemului nervos central, are o structură complexă şi un
rol esenţial în coordonare, control, adaptare pentru întreg organismul, diferenţiindu-
se net de restul organelor din corpul omenesc.
De aceea şi condiţiile de mediu în care funcţionează creierul (de exemplu, pH,
temperatură) sunt mult mai stricte decât cele ale altor organe.
Electroencefalografia este tehnica de culegere, prelucrare şi înregistrare, cu
ajutorul electrozilor de suprafaţă, a activităţii electrice a creierului.
Electroencefalograma (EEG) este forma de undă asociată activităţii
electrice a creierului, ea fiind de natura unui semnal stocastic (semnal foarte
complex).
Cu toate aceste în componenţa EEG se disting (prin frecvenţă, amplitudine, formă,
locul şi momentul apariţiei) câteva ritmuri şi descărcări tranzitorii.
În plus, există anumite corelaţii determinate statistic, între aceste forme de undă
specifice şi unele fenomene clinice, iar în acest sens se pot menţiona următoarele
unde sau ritmuri:
Ritmul delta (), care conţine componente de frecvenţă în domeniul 0,5  4
Hz şi are amplitudinea de aproximativ 100 V fiind cea mai mare amplitudine dintre
toate ritmurile.
Acest ritm apare la adult şi copil în anumite faze ale somnului. Deşi la copil poate
apărea chiar în starea de veghe, prezenţa ritmului delta la adult în starea de veghe
este considerată patologică (tumoare, epilepsie, presiune intracraniană).
Ritmul teta (), având domeniul de frecvenţă între 4  8 Hz, iar
amplitudinile în domeniul 30  70 V.
Acest ritm este întâlnit curent la copii, iar prin prezenţa lui la adulţi poate semnala
anumite probleme psihice.
Ritmul alfa () are banda de frecvenţă 8  13 Hz şi amplitudinea 30  100
V. Ritmul alfa este vizibil în traseul electroencefalografic în condiţii de linişte
(relaxare) a subiectului.
Dacă relaxarea sau liniştea este profundă, ritmul  de frecvenţă 10 Hz şi
amplitudine de aproximativ 50 V se distinge în majoritatea traseelor
electroencefalografice. Când această linişte este întreruptă, de exemplu la
deschiderea ochilor, ritmul  dispare şi poate apărea ritmul .
Ritmul beta () are componente de frecvenţă în domeniul 13 - 22 Hz,
amplitudinea este sub 30 V. Prezent în starea de concentrare, acest ritm este
asociat activităţii mentale de gândire.
Ritmul gamma () conţine componente de frecvenţă mai mari de 22 Hz şi
are amplitudini sub 10 V.
În afară de aceste cinci ritmuri mai există şi alte tipuri de unde cum ar fi
complexul K, fusul electroencefalografic şi descărcările sau spaicurile epileptice
[Strugaru 1982].
Câteva reprezentări în domeniul timp şi o reprezentare în domeniul
frecvenţă a unor culegeri electroencefalografice sunt date în Fig. 5.13, respectiv Fig.
5.14 [Ciorap 2011].
Fig.5.13 Reprezentări EEG în domeniul timp

Fig.5.14 Reprezentare în domeniul frecvenţă a EEG
La reprezentarea în domeniul frecvenţă din Fig. 5.14 sunt puse în evidenţă

principalele ritmuri, anume , , , .
5.1.2.1. SISTEME DE CULEGERE

Întrucât forma de undă înregistrată depinde de locul de culegere, în vederea
unei interpretări unice, ca şi în cazul ECG, s-a recurs la standardizarea plasării
electrozilor şi a culegerilor.
Cel mai utilizat sistem de poziţionare pentru electrozi este dat în Fig. 5.15, unde:
 cu F sunt notaţi electrozii plasaţi în zona frontală (electrozi frontali);
 cu T, electrozii temporali;
 cu C, electrozii centrali;
 cu P, electrozii parietali;
 cu O, electrozii occipitali.
Aşa cum se observă din Fig. 5.15 în total sunt 19 puncte de plasare a
electrozilor activi în zonele enumerate mai sus şi încă 4 puncte pentru electrozi de
referinţă (trei) şi masă (unu) după cum urmează.
Electrozii plasaţi pe nas N şi urechi (A1 şi A2) pot fi utilizaţi la obţinerea
potenţialului de referinţă. Ca şi în cazul culegerii electrocardiografice (ECG), un
electrod plasat la piciorul drept (RL) poate fi conectat la masa amplificatorului de
culegere.
Culegerile pot fi atât unipolare (între un electrod şi un potenţial de

referinţă), cât şi sisteme bipolare (între doi electrozi activi).
În cazul culegerilor unipolare potenţialul de referinţă poate fi dat de
electrodul de la nas, N, de sumarea potenţialelor de la cele două urechi (electrozii A1
şi A2) sau poate fi obţinut prin sumarea potenţialelor celor 19 electrozi activi -
Fig.5.15, obţinându-se astfel câte 19 culegeri unipolare pentru fiecare potenţial de
referinţă considerat.
Astfel pentru toate cele trei potenţiale de referinţă menţionate rezultă în total 57
culegeri unipolare.
Referinţă Referinţă
N (nas)
R 2R 2R
+ -
19 R Fp1 Fp2 R
- F1 +
F3 F2 F8
19 R F4
19 R C3 C2 C4
T3 T4
A1 P3 P2 A2
P4
19 R T5
T6 -
19 R R
- +
R O1 O2
+
a) b) c)
Fig.4.15 a) Culegeri unipolare cu punct de referinţă median; b) Sistem

standardizat de plasare a electrozilor la EEG; c) Culegeri unipolare cu
potenţialul urechilor ca referinţă
Referitor la culegerile bipolare, pentru a se face distincţie între trasee şi a

se obţine o mai bună localizare a evenimentelor, un electrod activ este conectat
simultan la borna plus a unui amplificator şi la borna minus a următorului
amplificator.
În acest mod se poate distinge un semnal util (semnal EEG) de un zgomot, prin
aceea că semnalul EEG ce apare simultan la intrarea „plus” a unui amplificator şi la
intrarea „minus” a celuilalt (Fig. 3.16 dreapta) va apărea cu polarizări diferite („in
oglindă”) la ieşirea amplificatoarelor considerate.
Culegerile bipolare se pot face din electrod în electrod: longitudinal
(culegeri bipolare longitudinale - Fig. 5.16 dreapta) sau transversal (culegeri
bipolare transversale, de exemplu pentru electrozii situaţi în F1, F3, F2, F4, F8,).
În vederea explorării zonelor mai profunde ale creierului există şi culegeri
efectuate între electrozi mai îndepărtaţi (culegeri bipolare de orientare) - Fig. 5.16
stânga.
N (nas)
Culegeri de Culegeri
orientare longitudinale
Fp1 Fp2
- F1 -
F8
+ F3 F2 +
F4
-
C3 C2 C4
T3 T4 +
A1 P3 P2 A2 -
P4
- T5 +
T6
+ -
O1 O2
+
Fig. 5.16 Sisteme de culegere bipolare (culegeri de orientare în stânga şi

culegeri longitudinale în dreapta)
4.1.2.2. ELECTROENCEFALOGRAFUL
Schema bloc a unui electroencefalograf este dată în Fig. 5.17, unde se
evidenţiază următoarele elemente.
a) Electrozii
Există mai multe tipuri de electrozi în funcţie de zona de aplicare (scalp,
direct pe creier sau intracranian).
Pentru culegerile de pe pielea capului se utilizează discuri cu diametru de
aproximativ 1 cm ( = 5  10 mm), sau cupe ce se fixează utilizând centuri elastice
ori adeziv. Materialul utilizat pentru electrozi este Ag/AgCl, datorită bunei
comportări în ceea ce priveşte polarizarea şi zgomotul de electrod.
Pentru a asigura un bun contact şi o interfaţă stabilă, înainte de plasare, locurile de
amplasare sunt bine curăţate şi degresate cu alcool.
Aşa cum s-a menţionat pe lângă cei 19 electrozi activi, mai sunt şi electrozii ce se
utilizează la obţinerea potenţialelor de referinţă şi a masei (N, A1, A2, RL).
Fixarea electrozilor pe capul pacientului se face cu benzi elastice sau utilizând căşti
speciale [Ciorap 2017].
b) Selectorul de electrozi
Selectorul de electrozi se compune dintr-un număr de comutatoare ce au la
intrare conectaţi electrozii şi fiind câte două astfel de comutatoare pentru fiecare
canal electroencefalografic.
Există un număr mare de canale, cuprins între 4-64, iar pe fiecare din ele semnalul
este amplificat de un preamplificator diferenţial.
Electrozi (23) A1  A2 fs
Selector Preamplificatoare Amplificatoare Înregistrator

electrozi diferenţiale
Generator
CAN
Control şi calibrare
asigurare 5-1000 V
contact Prelucrare
electrozi numerică
Fig. 5.17 Schema bloc a unui electroencefalograf
c) Preamplificatoarele
Datorită nivelului mic al semnalului, primul etaj de amplificare trebuie să
fie de zgomot redus, să aibă un raport al rejecţiei de mod comun foarte mare
(RRMC > 100 dB), offset redus şi impedanţă de intrare mare (10 M).
La nivelul preamplificatorului se poate regla amplificarea sau câştigul lui, A1, şi
constanta de timp, , această din urmă, în câteva trepte de la 0,1 Hz la câţiva Hz.
Amplificatoarele care urmează permit modificarea sensibilităţii pe fiecare
canal, prin reglarea câştigului, A2, şi reglarea în trepte (10 Hz  70 Hz) a frecvenţei
superioare, fs, (la - 3 dB).
Pe lângă înregistrarea grafică a variaţiei în timp a semnalului EEG există şi

o conversie analog numerică în vederea stocării şi prelucrării numerice a semnalului,
inclusiv analiză în domeniul frecvenţă, analiză în domeniu timp-frecvenţă.
Trebuie luate precauţii deosebite în vederea minimizării zgomotelor şi
interferenţelor.
Aşa cum s-a arătat (§4.2.1) un contact imperfect la interfaţă, prin dezechilibru
(asimetrie), reduce raportul rejecţiei de mod comun. De aceea, se utilizează un
sistem pentru controlul rezistenţei la nivelul interfeţei electrod – ţesut şi asigurarea
unui contact corespunzător [Ciorap 2017].
Măsurarea pe rând a rezistenţei între câte doi electrozi se face utilizând un semnal de
curent alternativ pentru a evita polarizarea. O rezistenţă de contact sub 10 k este
considerată acceptabilă.
Tot în vederea înregistrării în bune condiţii a semnalului:
 Se protejează sursa de alimentare faţă de perturbaţiile conduse.
 Se face calibrarea lanţului de amplificare (amplitudinea semnalului) şi a
răspunsului în frecvenţă cu ajutorul unui generator de semnal dreptunghiular. În
plus, ca şi în cazul înregistrării semnalului ECG, acest semnal cu amplitudine şi
durată cunoscută permite scalarea celor două axe X [s/mm], respectiv Y [V/mm]
şi astfel determinarea amplitudinii şi durate semnalului EEG.
5.1.2.3 ELECTROENCEFALOGRAFIE ACTIVĂ

Electroencefalografia activă (EEG activă) constă în înregistrarea
electroencefalogramei în condiţii de stimulare.
Dintre stimulii aplicaţi în acest scop pacientului pot fi amintiţi stimulii optici,
acustici şi electrici.
Ca răspuns la aceşti stimuli creierul generează un semnal electric denumit
potenţial evocat, care - fiind mai mic ca amplitudine decât traseul
electroencefalografic de fond - este acoperit şi trebuie extras din acestea.
Aşa cu se menţionează explicit, EEG activă este o metodă de măsurare activă,
deoarece se determină răspunsul electric al creierului la un stimul exterior, în timp
ce traseele electroencefalografice spontane se obţin prin măsurări pasive. La
măsurările pasive, doar se culege, înregistrează şi analizează semnalul bioelectric
existent pe pielea de la suprafaţa capului.
O metodă adesea utilizată în scopul extragerii potenţialului evocat, deci a
răspunsului la stimul exterior aplicat în mod intenţionat, din traseele
electroencefalografice este cea bazată pe medierea coerentă.
În Fig. 5.18 se dă schema bloc de culegere a potenţialului evocat în cazul
electroencefalografiei active.
50100 V 10V
Monitor EEG Inregistrator

potenţial evocat
Filtru Mediator
Subiect opreşte coerent în
50 Hz timp
Comandă
Stimulator Stimulator Stimulator stimuli
optic acustic electric
Fig. 5.18. Culegerea şi obţinerea potenţialului evocat
Se observă că la electroencefalografia activă apar în plus faţă de

electroencefalografia spontană efectuată în condiţii normale (metodă pasivă) un
stimulatoare (acustic sau optic sau electric), precum şi mediatorul coerent în timp.
Mediatorul coerent în timp permite obţinerea şi înregistrarea din traseul
electroencefalografic de fond a răspunsului electric al creierului la stimulul exterior,
denumit potenţial evocat, care are de amplitudinea mult mai mică decât EEG de
fond.
Apariţia potenţialului evocat nu necesită un răspuns voluntar al pacientului,
deci investigaţia este obiectivă şi ea permite evaluarea integrităţii funcţionale a
traiectoriei senzoriale.
La stimularea optică pacientul priveşte un panou, de exemplu, o tablă de
şah, la care câmpurile luminoase şi întunecate se inversează de aproximativ două ori
pe secundă, cu păstrarea constantă a luminozităţii totale.
Potenţialele evocate vizual sunt detectate cu un electrod situat pe scalp în
mijlocul zonei occipitale şi un electrod de referinţă în mijlocul frunţii. Ele au
amplitudinea de 3  20 V, fiind astfel necesari un număr de 100  200 de stimuli
pentru a fi extrase din traseele electroencefalografice de fond (50  100 V) prin
metoda medierii coerente.
Cei doi ochi pot fi investigaţi separat, iar pentru a verifica
reproductibilitatea, pentru fiecare dintre ei se fac câte două investigaţii [Webster
2004].
Stimularea sonoră se realizează cu stimuli acustici, de intensitate sonoră de

ordinul 60  70 dB, fiind deasupra pragului de sensibilitate a urechii, stimuli
acustici ce pot avea diverse durate şi frecvenţe de repetiţie. Deoarece potenţialele
evocate sunt de amplitudine mică (chiar sub 1 µV), este necesară medierea unui
număr mai mare de răspunsuri faţă de cele de la potenţialele evocate vizual (de
exemplu, 1000 de secvenţe).
Pentru obţinerea potenţialelor evocate somatosenzoriale se stimulează
nervii periferici cu un curent electric de intensitate mică prin intermediul unor
electrozi bipolari la nivelul mâinii sau al piciorului. Deoarece potenţialele evocate
somatosenzorial au amplitudine mică (0,5  10 V) şi de această dată se mediază
aproximativ 1000 de secvenţe în vederea creşterii raportului semnal –zgomot prin
metoda medierii.
La toate cele trei tipuri de stimulări, examinarea (determinarea potenţialelor
evocate) se face de cel puţin două ori pentru a verifica reproductibilitatea
investigaţiei.
Medierea coerentă în timp este un procedeu de extragere din zgomot sau
în general din artefacte a unui semnal ce prezintă periodicitate, fie că această
periodicitate are loc datorită unor fenomene reale repetitive (de exemplu, detecţia
unor unde de amplitudine mică – nevizibile - din traseele ECG), fie că această
periodicitate este obţinută prin stimulare, cum este cazul potenţialului evocat din
traseele EEG.
Avantajul metodei constă în aceea că poate fi utilizată pentru situaţia în care
semnalul util (de interes) nu poate fi extras din zgomot prin separare în frecvenţă, cu
ajutorul filtrelor, de exemplu, deoarece zgomotul şi semnalul util au componente de
frecvenţă comune.
Fie semnalul electric prelevat s(t), care conţine atât semnalul util s u(t) cât şi
zgomotul z(t):
s(t )  su (t )  z(t ) (5.8)
Pentru ca medierea semnalului să poată fi efecuată trebuie ca:
 toate secvenţele s(t) să conţină semnalul util (semnalul ce interesează), su(t), care
este periodic determinist şi nu se modifică de la o secvenţă la alta;
 zgomotul z(t) să fie staţionar, de bandă largă, să aibă media statistică (ms) de
valoare zero şi dispersia de valoare  2 :
Ez (t )  ms  0 (5.9)
   
E z(t )  ms   E z 2 (t )   2
2
(5.10)
 semnalul util su(t) şi zgomotul să fie necorelate, astfel încât pentru orice secvenţă
„i” să fie valabilă relaţia:
s(i ) (t )  su (t )  z (i ) (t ) (5.11)
În Fig. 5.19 sunt “N” secvenţe T1, T2, ...,Ti, ...,TN luate la momente de timp
diferite, dar egale ca durată T 1=T2=...=Ti=…=TN=T (durata lor este constantă, fiind
dată de stimuli, care sunt aplicaţi cu aceeaşi periodicitate).
s(t)
1 k n k ...... k ...... k

k
T1=n Ti=n
stimuli
T1 T2 Ti TN
Fig. 5.19. Principiul medierii coerente
Durata Ti a fiecăreia dintre cele N secvenţe este împărţită în „n” intervale de

lăţime .
Ti  n  
Cu cât „n” este mai mare, cu atât fineţea înregistrării potenţialului evocat este mai
bună. Parametrul n dă rezoluţia semnalului extras din zgomot şi este ales în funcţie
de frecvenţa lui su(t) şi capacitatea de memorare a mediatorului.
Se memorează “N” secvenţe a câte “n” eşantioane fiecare.
Amplitudinea eşantionului de ordinul k de la oricare din secvenţele T i din
cele N este:
s(Ti , k )  su (Ti , k )  z(Ti , k ) (5.12)
pentru orice Ti  T1,..., TN , iar k  1,..., n.
Amplitudinea medie a eşantionului de ordinul k, obţinută prin calculul

mediei aritmetice pentru toate cele N secvenţe este:
1 N 1 N
s(k )   s(Ti , k )   su (Ti , k )  z (Ti , k )
N i 1 N i 1
Deoarece semnalul util nu se schimbă de la o secvenţă la alta, adică
su (Ti , k )  su (T j , k )  su (k ) pentru orice i, j  {1,...N } rezultă:
1 N 1 1 N
s(k )   i
N i 1
s (T , k ) 
N
 N  su ( k )   z (Ti , k )
N i 1
Deci amplitudinea medie a eşantionului k este:
1 N
s (k )  su (k )   z (Ti , k )
N i 1
(5.13)
pentru orice k  1,..., n

Pentru N componenta datorată zgomotului tinde spre zero şi deci
s ( k ) estimează eşantionul de ordinul k al semnalului util s u (k  ) .
Date fiind condiţiile necesare efectuării medierii coerente expuse mai sus,
relaţiile (5.9)÷(5.11):
 semnalul util, prin mediere, îşi menţine amplitudinea (conform primei
condiţii);
 zgomotul, conform celei de-a doua condiţii, prin medierea a N secvenţe va
2
avea media egală cu valoarea zero şi dispersia , adică abaterea standard
N

a mediei .
N
În aceste conditii rezultă că raportul semnal - zgomot al mediei s ( k )
creşte cu valoarea N faţă de raportul semnal - zgomot al oricăreia dintre secvenţe
s(Ti , k ) .
Pentru a obţine un raport semnal - zgomot cât mai bun trebuie ca numărul
de secvenţe „N” să fie cât mai mare.
Dar în condiţii de stimulare, „N” nu poate fi foarte mare deoarece, din cauza
obişnuinţei subiectului (organismului) cu stimulul, de la un moment dat răspunsul
poate fi atenuat sau oricum nu mai prezintă mare stabilitate (repetare identică) de la
o secvenţă la alta.
Semnalul evocat este obţinut/reconsituit din toate cele „n” eşantioane cu
valoarea medie s ( k ) , unde k  1, 2, 3,..., n . Numărul „n” dă frecvenţa de
eşantionare, deci fineţea (rezoluţia) semnalului extras din zgomot.
O porţiune a înregistrării semnalului EEC în condiţiile aplicării unor stimuli

optici este dată în Fig. 5.20, iar potenţialul evocat obţinut prin medierea coerentă a
aproximativ 200 de secvenţe este dat în Fig. 5.21, [Ciorap 2011].
Fig.5.20. Traseu encefalografic, înregistrat în condiţii de stimulare
Fig. 5.21. Potenţialului evocat obţinut prin mediere

coerentă
În cazul electrocardiografiei fetale (fECG), unde nu există stimulare ca la

electroencefalografia activă, metoda de mediere se bazează pe periodicitatea
semnalului electrocardiografic.
Astfel, pe baza localizării vârfurilor R din complexele QRS, ale traseului ECG al
fătului, vârfuri care au amplitudinile cele mai mari, se mediază câteva sute de
milisecunde din semnalul de dinaintea acestui vârf şi câteva sute de milisecunde de
după el şi în felul acesta se poate obţine tot traseul electroencefalografic P – QRS –
T.
Desigur metoda medierii coerente poate fi utilizată şi în cazul extragerii din zgomot
a semnalului ECG, de exemplu la determinarea undei U, dar atât la semnalul fECG,
cat şi la ECG sunt probleme deoarece aceste doua semnale sunt cvasiperiodice. În
acest sens, există încercări de depăşire a acestor probleme şi astfel posibilitatea de
extragere din zgomot a semnalelor cvasiperiodice, cum ar fi senalul ECG, semnalul
fECG, semnalul MCG (magnetocardiografic) [David 2015].
5.2. MĂSURAREA IMPEDANŢEI ELECTRICE A

ŢESUTURILOR
Conductivitatea specifică a ţesuturilor are variaţii într-un domeniu mare de
valori. Astfel, valoarea conductivităţii electrice diferă mai mult de la un ţesut la
altul decât, de exemplu, valoarea atenuării razelor X [Carr1998] - Tabelul 5.1.
Tabelul 5.1. Conductivitatea electrică şi coeficientul de atenuare a razelor X

pentru câteva ţesuturi
Ţesut Conductivitate electrică Coeficient de atenuare
[mS/cm] a razelor X
Lichidul cerebral 15,4 20
Sânge 6,7 20,4
Ficat 2,8
Muşchi 8 longitudinal 20,4
0,6 transversal
Muşchi cardiac 6,3 longitudinal
2,3 transversal
Materie cenuşie 3,5
Materie albă 1,5
Plămân 1 expiraţie 0,5 inspiraţie
Grăsime 0,4 18,5
Os 0,06 35
În afară de conductivitate, un alt parametru electric important al ţesuturilor

este permitivitatea dielectrică.
6. IMAGISTICĂ MEDICALĂ
Obţinerea unor imagini din interiorul corpului omenesc prezintă mare în
domeniul biomedical, atât la diagnosticare, la protezare, la urmărirea unui
tratament, cât şi la pregătirea şi în timpul unor intervenţii chirurgicale. Obţinerea de
imagini cu diferenţele structurale din interiorul corpului se poate face ca şi în cazul
general ale măsurărilor nedestructive, atât prin metode pasive, cât şi prin metode
active, doar că de această dataă apar anumite limitări sau dificultăţi, mai ales, în
vederea protejării pacientului.
Ca şi metodă de măsurare pasivă, se poate menţiona radiometria sau
termografia (§X. Temp), care constă în obţinerea de imagini cu distribuţia
temperaturii corpurilor prin receptarea şi prelucrarea radiaţie electromagnetice
generate de acestea în domeniul microundelor sau în domeniul optic.
Spre deosebire de metodele pasive, unde doar se recepţionează şi se
prelucrează semnalele generate de corpul de interes, la metodele active, imaginile
din interiorul corpului sunt obţinute prin iluminarea corpului de interes cu o undă
sonoră, cu o undă electromagnetică (câmp electric, câmp magnetic, radiaţie optică,
radiaţie ionizantă - raze X) şi apoi, prin studiul reflexiei, absorbţiei, difracţiei
suferinte de acea undă sau stimul, se determină diferenţele structurale din interiorul
corpului, reconstruindu-se astfel imagini din interiorul corpului.
Imaginile pot fi bidimensionale sau tridimensionale (de exemplu,
holograme), iar dintre investigaţiile realizate la obţinerea imaginilor se pot aminti
radiografia, ecografia, tomografia, holografia.
Începutul imagisticii medicale poate fi considerat odată cu descoperirea
razelor X in anul 1885, de către Roentgen.
6.1. ECOGRAFIA
Dintre tehnicile de obţinere a imaginilor unor structuri interne, cele bazate
pe utilizarea ultrasunetelor au o serie de avantaje şi anume:
• pot fi considerate ca neinvazie (gradul de invazivitate este foarte redus);
• permit investigaţii în timp real cu toate posibilităţile datorate acestui fapt;
• traductorul este de dimensiuni mici, permiţând selectarea de către operator
a zonei de interes;
• ultasunetele asigură securitatea pacientului şi a personalului operator, în
limta unei intensităţi acustice mai mici de 100 mW/cm2.
În ceea ce priveşte zonele investigate cu ultrasunete pot fi amitite
structurile cardiace, sistemul vascular, fătul, organele abdominale (ficatul,
rinichii, vezica biliară), ochii.
În schimb, din cauza pungilor de aer care reflectă puternic ultrasunetele,
aceste nu pot pătrude si deci au limitari la investigarea plămânului şi intestinului.
Pe de altă parte oasele atenuează foarte mult ultrasunetele, facând dificilă
explorarea creierului.
1-2 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ
6.1.1. UTILIZAREA SUNETELOR/ULTRASUNETELOR ÎN

MEDICINĂ
Sunetul este un fenomen de natură oscilantă, care este creat şi se propagă
prin şocuri elastice înt-un mediu (lichid, solid, gaz)
În funcţie de frecvenţa acestor oscilaţii se pot considera:
• Infrasunetele, ca fiind unde sonore având componente de frevenţă sub 16
Hz.
• Sunetele audio, având componente de frecvenţă în domeniul 16 Hz ÷ 20
kHz. Trebuie menţionat că în acest domeniu de frecvenţă omul percepe
(aude) sunetele. Acest interval de frecvenţă, uneori extins este denumit
domeniul de audiofrecvenţă chiar şi în cazul semnalelor electrice,
extinzându-se astfel denumirea de „audiofrecvenţă” de la oscilaţii acustice
(energie mecanică) şi la oscilaţii în cadrul energie electrice şi/sau
magnetice.
• Ultrasunetele, care sunt unde sonore având componente de frecvenţă mai
mari de 20 kHz (20 kHz ÷ 1014 Hz).
Infrasunete şi sunetele audio sunt generate în mod natural, fiind produse de

diverse fenomene geofizice (furtuni, vânturi, cutremure), de către om (vocea
umană, zgomote cadiace datorate curgerii sângelui prin inimă şi vase), cât şi în
mod artficial prin intermediul unor dispozitive realizate special în acest scop de
către oameni („man made”).
Infrasunetele şi sunetele audio sunt percepute sub diverse forme de către
om având atât efecte favorabile, fiind utilizate în diagnosticare şi terapie, cât şi
efecte nefavorabile, cum ar fi senzaţii de vomă, spasme, probleme cardiace,
oboseală.
Mai mult chiar unele sunete audio cum ar fi zgomotele acustice produc
dezordine în reflexe, modificări respiratorii, chiar senzaţii de durere la nivelul
urechii. Se pot aminti în acest sens zgomotele generate de avioanele din preajmă,
sau în general zgomotele peste nivelul permis, de 70 dB.
În schimb muzica este utilizată în diverse forme de terapie sau ca metodă
de calmare a durerii în stomatologie, etc.
Referitor la utilizarea undelor acustice în diagnosticare se pot aminti două
procedee, anume auscultaţia şi percuţia.
Auscultaţia constă în detectarea de pe piele a undelor acustice produse de
diverse organe.
Percuţia este folosită în delimitarea topografică a organelor, sau în
diagnosticarea unor modificări patologice şi constă în detectarea vibraţiilor acustice
produse prin lovirea anumitor arii la suprafaţa corpului.
Ultrasunetele, generate şi controlate în mod artificial cu ajutor unor
anumite dispozitive, sunt utilizate în domeniul medical în terapie, în protezare, în
diagnosticare şi în curăţirea sau sterilizarea echipamentelor medicale.
În terapie ultasunetele sunt utilizate în:
IMAGISTICĂ MEDICALĂ 1-3
• inflamările şi îmbolnăvirile muşchilor, oaselor (artroze), pielii (panariţiu);

• tratament pe sistemul nervos (nevralgii, herpes);
• distrugerea calculilor renali, decalcifierea vaselor de sânge;
• în stomatologie.
Referitor la protezare, ultrasunetele sunt larg utilizate la protezele pentru
nevăzători, aceste dispozitive bazându-se pe reflexia ultrasunetelor de către
obstacole.
În ceea ce priveşte diagnosticarea se pot menţiona:
• utilizarea ultrasunetelor la obţinerea unor imagini din interiorul corpului
prin procedee precum ecografia şi tomografia cu ultrasunete;
• utilizarea ultrasunetelor la măsurarea debitului sanguin cu
ajutorulndebitmetrelor cu ultrasunete.
În ţesuturi şi organe, fascicolul ultrasonor suferă reflexie, refracţie,
absorbţie, difracţie şi este utilizat pentru obţinerea de imagini ultrasonore. Aceste
imaginii sunt reprezentări topografice, în general bidimensionale fie ale atenuării
ultrasunetelor (vizualizări prin transmise), fie ale reflectării ultrasunetelor,
(vizualizări prin reflexie - ecografie).
În ceea ce priveşte debitmetrele cu ultrasunete acestea se bazează pe:
• modificarea vitezei de propagare a ultrasunetelor în lichide, datorită vitezei
de deplasare a fluidului, situaţie în care se determinarea diferenţei timpilor
de tranzit;
• modificarea frecvenţei ultrasunetelor la recepţie faţă de frecvenţa la emisie,
datorită mişcării emiţătorului şi sau receptorului (efectul Doppler) § X.
debit.
6.1.2. PRINCIPIUL ECOGRAFIEI

Ecografia este tehnica de obţinere a imaginilor (acustice) prin detecţia
ecoului produs de ţesuturi la un impuls de unde ultrasonice transmise în salve de un
traductor fixat sau mobil pe piele [Gligor 1988].
În Fig.6.1, se arată două pulsuri (salve) emise şi un singur puls receptat (ecoul,
doar de la o singură interfaţă), unde:
•  este durata unei salve;
• T este perioada de emisie a salvelor;
• fus este frecvenţa ultrasunetelor;
• tr este durata între emisia şi recepţia pulsului, anume timpul dus întors a
salvei, de la traductor până la interfaţă şi de la interfaţă înapoi la traductor;
• tzu este durata zonei umbrite, care este o mică zonă de la suprafaţa interfeţei
traductor de ultrasunete-piele.
U Emisie Ecou Emisie

puls 1 receptat 1 puls 2
fus
=0,22 µs
T=0,32 ms
tzu (zona umbrită)

tr (durata recepţie)
Fig. 6.1. Forma semnalului (salve de unde ultrasonore)
Banda de frecvenţă în care se lucrează in ecografie este 0,1 ÷ 15 MHz,

aceasta deoarece:
• Obiectele cu dimensiuni, d, mult mai mici decât lungimea de undă, ,
( d   ) provoacă dispersie de tip Rayleigh, deci nu pot fi vizualizate.
• Obiectele cu dimensiuni mult mai mari ca lungimea de undă ( d   ) se
comportă ca reflectori deci pot fi vizualizate.
La alegerea frecvenţei ultrasunetelor se ţine cont şi de obţinerea unei
rezoluţii trasnversale şi a unei rezoluţii longitudinale cât mai bune.
Rezoluţia transversală este capacitatea de a discerne sau separa obiecte
apropiate unele de altele, ce sunt situate în plan perpendicular la axa fascicolului
acustic.
Rezoluţia longitudinală este capacitatea de a discerne sau separa obiecte
apropiate unul de altul situate pe axa fascicolului.
Astfel, pentru o bună rezoluţie transversală trebuie ca  să fie cât mai
mic, ceea ce înseamnă o frecvenţă a fascicolului ultrasonor, fus, cât mai mare.
Dacă se consideră viteza de propagare a ultrasunetelor în ţesut
m
cus = 1000  3000 , pentru a vizualiza obiecte cu d = 10 −3 m , condiţia
s
d   implică:
m
1000  3000
cus s = 1  3 MHz
f us = = (6.1)
 10− 3 m
Deci pentru a vizualiza obiecte de dimensiunea d = 10 −3 m trebuie ca

f us  1 3 MHz .
Pentru a putea vizualiza straturi subţiri, adică pentru a avea o bună
rezoluţie longitudinală sau axială trebuie ca durata impulsului  să fie mică. De
asemenea, pentru a nu avea zonă umbrită mare trebuie ca  să fie mic.
Dar, pentru ca puterea în impuls să nu fie foarte mare,  ar trebui să cuprindă cât
1
mai multe sinusoide, de exemplu   5  Tus , unde Tus = este perioada fascicolului
f us
ultrasonor. Astfel pentru a obţine un timp  mic trebuie ca perioada ultrasunetelor,
Tus , să fie mică, rezulând astfel o frecvenţă a ultrasunetelor, f us , cât mai mare.
Totuşi frecvenţa semnalului ultrasonor nu poate fi oricât de mare, deoarece
odată cu creşterea frecvenţei creşte atenuarea ultrasunetelor în ţesut, a.
dB
a =1 (6.2)
cm  MHz
Atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi creşte atât cu frecvenţa cât şi cu
distanţa în ţesut.
Deci la utilizarea unor frecvenţe mari scade adâncimea de pătrundere, ceea
ce face dificilă vizualizarea în profunzime.
Ţinând cont de cele două cerinţe contradictorii, frecvenţe mari ale
semnalului ultrasonor cerute de obţinerea unor rezoluţii bune şi frecvenţe mici ale
acestuia, cerute de reducerea atenurii în ţesuturi se fac anumite compromisuri, de
exemplu:
• Pentru explorări abdominale, care sunt de profunzime, se alege frecvenţa
semnalului ultrasonor de ordinul, fus = 2  3 MHz .
• Pentru structuri de dimensiuni mici cum ar fi tiroda sau ochii, dar care sunt
situate la suprafaţă se utilizează frecvenţe mai mari, fus = 5  15 MHz .
Recepţionarea ecoul obţinut de la o salvă (de durată ) înainte de a se emite
următoarea salvă (salva 2 în Fig. 6.1) necesită ca timpul dus – întors al fascicolului,
anume durata de la emisia până la recepţia ecoului, tr să îndeplinească condiţia:
2D
T −   tr = (6.3)
cus , med
de unde rezultă o perioada a salvelor, T, mare.
Dar, perioada, T, trebuie sa fie mai mică decât remanenţa ecranului de afişare
pentru:
• a obţine o imagine stabilă pe ecranul unui tub catodic;
• urmărirea evoluţiei în timp a unor deplasări de organe ori ţesuturi.
O interfaţă între două medii cu impedanţe acustice diferite Z1 şi Z2 va da naştere la
2D
un ecou care va fi recepţionat după timpul tr = ,
cus , med
unde:
•D este distanţa până la interfaţă;

•cus,med este viteza de deplasare a ultrasunetelor în mediul 1 de impedanţă
acustică Z1.
Prin analogie cu mărimile electrice se consideră şi în domeniul sunetelor
impedanţa acustică, Z, care de această dată este exprimată în ryali:
Z =   cs (6.4)
g
unde  este densitatea ţesutului, exprimată în , iar cs este viteza de propagare a
m3
m
ultrasunetelor în ţesut, exprimată în .
s
E
Pentru ţesuturi omogene cs = , unde E este modulul de elasticitate, rezultând

astfel că impedanţa acustică poate fi scrisă şi sub forma:
Z = E (6.5)
Coeficienţii de reflexie acustică (Rp, sau RI) la interfaţa dintre două
medii omogene cu impedanţele acustice Z1 şi Z2, sunt daţi de raportul presiunilor
acustice (pr – presiune reflectată şi pi – presiune incidentă) respectiv de raportul
intensităţilor acustice (Ir – intensitate reflectată şi Ii – intensitate incidentă).
Intensitatea acustică este puterea pe unitatea de arie şi în cazul ecografiei
ea poate fi de maximum 0,1 W/cm2 (uneori chiar 0,5 W/cm2), pentru a nu produce
modificări ale celulelor.
Astfel valorile celor doi coeficienţi de reflexie sunt:
pr
Rp = (6.6)
pi
Ir
RI = (6.7)
Ii
Dacă unda incidentă este normală la interfaţă celor două medii cu
impedanţe acustice diferite (Z1 şi Z2), atunci coeficienţii de reflexie sunt:
pr Z 2 − Z1
Rp = = (6.8)
pi Z 2 + Z1
2
I  Z − Z1 
RI = r =  2  (6.9)
I i  Z 2 + Z1 
In Fig. 6.2 se consideră trei interfeţe, corespunzătoare a patru tipuri de
ţesuturi, anume dermă, ţesut adipos, ţesut muscular şi în final os, deoarece
atenuarea ultrasunetelor mai departe prin os este foarte mare.
Mediu 1, Z1 2, Z2 3, Z3 4, Z4
Dermă, Strat Strat Os
adipos muscular
I0, p0
I r 1, 2 I r 2,3 I r 3, 4
R1,2 R2,3 R3,4

d1 d2 d3
Ecouri de la cele trei interfaţeţe

I0
2d1 2d 2 2d 3
t1 = t2 = t3 =
c s1 c s2 c s3
Fig. 6.2. Ecourile la interfeţe pentru câteva tipuri de ţesuturi
Dacă se neglijează atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi atunci se va obţine

următoarele ecouri, cu coeficienţii de reflexie acustică:
I r1, 2
RI 1, 2 =  I r1, 2 = RI 1, 2  I 0 (6.10)
I0
I r2 , 3
RI 2 , 3 =  I r2 , 3 = RI 2,3  I 0 (6.11)
I0
S-a considerat că I r1, 2  I 0
I r3, 4
RI 3 , 4 =  I r3, 4 = RI 3, 4  I 0 (6.12)
I0
Se observă că amplitudinea ecoului este proporţională la coeficientul de
reflexie, iar acest mod de vizualizare este specific ecografiei de tip A.
În condiţii reale, ultrasunetele suferă atenuări în ţesuturi şi deci ecoul cu
cât este generat mai din profunzime cu atâta va fi mai atenuat când este receptat la
suprafaţa corpului.
Totuşi se poate compensa atenuarea prin utilizarea unei amplificări
variabile în timp. Câştigul sau amplificarea etajelor de recepţie trebuie să crească
liniar în timp, astfel că ecourile ce sosesc mai târziu, adică sunt la distanţe mai
mari, vor fi amplificate mai mult.
Viteza de propagare diferă de la un mediu la altul, astfel că, în realitate
2  d1 2  d2 2  d3
t1 = ; t2 = ; t3 = (6.13)
cs1 cs 2 cs3
unde aşa cum se observă din Fig.6.2.
• t1 este timpul dus întors prin mediul 1;
• cs1 este viteza ultrasunetelor prin mediul 1;
• d1 este distanţa parcursă de ultrasunete prin mediul 1 (grosimea acestui
mediu);
• t2, cs2, d2 sunt aceiaşi parametri pentru mediul 2 şi aşa mai departe.
Deorece viteza de propagare a ultrasunetelor diferă de la un ţesut la altul,
timpii nu sunt chiar proporţionali cu distanţele, iar în cazul obţinerii de imagini
acestea vor fi deformate, dacă nu se ţine cont de diferenţele dintre vitezele de
propagare ale ultrasunetelor prin diferite ţesuturi.
De aceea abaterile de proporţionalitate între timpii după care se recepţionează
ecoul şi distanţele în ţesut, datorate faptului că cS1  cS 2  cS 3 se corecerază.
6.1.3. CALCULUL ATENUĂRII ULTRASUNETELOR ÎN

ŢESUTURI
În condiţii reale atenuările produse de ţesuturi sunt mari, de aceea şi
puterea recepţionată este mult mai mică.
Când mediul este dispersiv o parte din energia undelor acustice se
transformă în energie termică şi este absorbită treptat de către mediu, astfel
intensitatea acustică scade odată cu pătrunderea undelor în mediu.
Plecând de la Fig.6.3 se va detemina atenuarea intensităţii acustice în
mediul pe care il traversează.
I(x)
dI(x)
I0 I
Pătrunderea
ultrasunetelor în
ţesut după axa x
x dx
Fig. 6.3. Atenuarea semnalului ultrasonor la traversarea unui

mediu
Fie:
• I 0 - intensitatea acustică la suprafaţa corpului, x = 0 ;
• I (x ) - intensitatea acustică după parcurgerea unei distanţei x , până la un
punct în interiorul mediului;
• I - intensitatea acustică la x = d , adică după traversarea mediului
considerat ce are grosime, d;
• dI (x ) - scăderea intensităţii I (x ) la parcurgerea distanţei dx .
Dacă se consideră că intensitatea acustică scade proporţional cu
coeficientul de absorbţie al ultrasunetelor în ţesut,  (x ) , atunci:
dI ( x) = −  ( x)  I ( x)  dx (6.14)
ceea ce înseamnă:
dI ( x)
= −  ( x)dx
I ( x)
Prin integrarea cu limitele specifice lui I (de la I0 pentru x=0 la I pentru
x=d) şi valorile corespunzătoare ale lui x (x=0, respective x=d), rezultă:
I d
dI ( x)
I I ( x) = −0  ( x)dx (6.15)
0
d
= −  ( x)  dx
I
ln I ( x) I0
0
d
I
ln = −   ( x)  dx (6.16)
I0 0
d
−   ( x ) dx
I = I0  e 0 (6.17)
Dacă se consideră că  nu depinde de distanţa x, deci este constant în tot
mediul, atunci:
I = I 0  e −  d (6.18)
În mod obişnuit  poate depinde de frecvenţă şi de natura mediului absorbant.
6.1.4. TRADUCTORUL ŞI INTERFAŢA CU ŢESUTUL

Impulsul ultrasonic este emis şi recepţionat de traductoarele piezoelectrice.
Traductorul piezoelectric poate fi o ceramică policristalină care
converteşte energia electrică în energie acustică – la emisie , respectiv converteşte
energia acustică în energie electrică - la recepţie, de exemplu prin efectul
pizoelectric direct, respectiv invers [Gligor 1988]..
Traductoarele piezoelectrice utilizate în ecografie trebuie să îndeplinească
câteva cerinţe:
• să asigure imagini ultrasonice de calitate;
• să aibă dimensiuni mici;
• să asigure securitatea pacientului şi operatorului.
Aşa cum se observă din Fig.6.4, traductorul piezoelectric propriuzis
poate fi o ceramică piezoelectrică cu formă de disc metalizată pe ambele feţe având
grosimea g=/2.
În faţa ceramicii piezoelectrice, anume în zona interfeţei traductor- piele
(corp) se adaugă un strat de adaptare, care asigură o transmisie bună a
ultrasunetelor spre corp, prin adaptarea impedanţei acustice a traductorului cu cea a
ţesutului (pielea corpului).
Conector
Bobină de acord pentru adaptare

de impedanţe electrice (circuit
electric-traductor)
Strat atenuare spate
Traductor piezoelectric
Strat de adaptare
Fig. 6.4. Traductor de ultrasunete
Pe partea cealaltă a traductorului propriuzis este stratul de atenuare spate

care atenuează ultrasunetele din punct de vedere mecanic, ceea ce conduce la
lărgirea benzii de frecvenţă a semnalului şi absorbţia oscilaţiilor transmise spre
spatele discului, având următoarele efecte:
• scurtarea duratei impulsului, , a semnalului ultrasonor emis, ceea ce
constituie un avantaj în sensul că se îmbunătăţeşte rezoluţia axială;
• randament la recepţie, când se face conversia energiei acustice în energie
electrică, scăzut, ceea ce constituie un dezavantaj.
Propagarea undelor ultrasonore de la traductor în corpul uman depinde de
discontinuităţile de mediu întâlnite, astfel încât în punctele de discontinuitate au loc
reflexii:
• utile, atunci când vin din ţesuturi şi folosite la obţinerea imaginilor;
• nedorite la interfaţa traductor – corp, unde există o reflexie mare datorită
diferenţei mari de impendanţe acustice.
La interfaţa traductor-corp uman, intensitatea ultrasonoră transmisă fără
adaptare este de 4%.
Aşa cum s-a menţiont, pentru a creşte transmisia, la interfaţa traductor - corp se

utilizează un strat de adaptare (transformator mecanic) de grosime d = k  ,
4
unde k =1, 3; 5, 7…
Impedanţa stratului de adaptare se calculează cu relaţia:
Z strat adaptare = ZTraductor Z tesut (6.19)
Dacă se consideră că impedanţa ţesutului este Zţesut=1,5106 ryali, iar

impedanţa traductorului (materialului piezoelectric) este ZTraductor=33106 ryali,
atunci rezultă conform (6.19) că Zstrat de adaptare=7106 ryali
Cu acest strat de adaptare puterea transmisă creşte la 27% ceea ce
determină o îmbunătăţirea la recepţia ecoului (nivel mai mare).
Aerul are impedanţa acustică Z aer = 0,4  10 ryali , adică mult mai mică
faţă de ţesuturi.
Din acest motiv, pentru creşterea transmisiei la interfaţă, pernele de aer trebuie să
fie înlocuite, de obicei, cu un gel, vaselină, silicon, sau chiar cu un strat de
adaptare, aşa cum se arată în Fig. 6.5.
Blocarea intrări pentru a nu recepţiona ecoul

Traductor Emisie con de umbră
de la interfaţă adaptor - corp
Corp Recepţie
r
Adaptor
Fig. 6.5. Eliminarea reflexiilor la interfaţa-traductor corp, conul de umbră
Tot în Fig.6.5 se arată şi conul de umbră, datorat blocării recepţie pentru o

durată de timp scurtă imediat după emisia salvei (durata zonei umbrite, tzu, din
Fig.6.1), pentru a nu fi vizualizate ecourile din preajma interfeţei, deoarece acestea
nu prezintă interes, spre deosebire de cele din interiorul corpului.
Performanţele traductorului şi deci calitatea imaginii sunt determinate şi
de forma fascicolului emis, adică de focalizare, care poate fi făcută cu:
• lentile mecanice;
• electronic, cu timpi de întârziere.
Pentru ajustarea formei fascicolului se folosesc lentile mecanice (acustice),
care focalizează fascicolul radiat, obţinându-se un fascicul mai îngust, materialul
lentilelor poate să îndeplinească şi funcţia de adaptare a impedanţei.
Focalizarea electronică se face la traductoare multielement şi constă în
comanda elementelor în mod convenabil cu ajutorul unor linii de întârziere.
Efectul obţinut prin întârzierea este acelaşi cu cel în cazul în care traductoarele ar fi
plasate pe frontul de undă generat de punctul util, aşa cum se arată în Fig. 6.6.
Comandă excitaţie
Comutatoare
1 0 1 Linii de întârziere
Elemente traductoare
Frontul de undă aparent (focalizat)
Punctul util – ca un emiţător

omnidirecţional – emite unde
sferice
P
Fig. 6.6. Focalizare electronică
Prin intermediul liniilor de întârziere se face focalizarea. În Fig. 6.6 se

sugerează focalizarea punctului P, iar modificând timpii de întârziere se obţine
focalizarea unui alt punct din zona considerată.
Traductoarele multielement, de exemplu cu 400 elemente pe aproximativ
150 mm, permit obţinerea unor imagini ultrasonice bidimensionale prin excitarea
secvenţială a elementelor ceea ce constituie baleierea, iar focalizarea se face prin
excitarea simultană a unui mic grup de elemente (până la 8).
Uneori după o direcţie se poate face focalizare cu lentile mecanice, iar
după cealaltă direcţie se face focalizare electronică.
6.1.5. MODURI DE REPREZENTARE A IMAGINILOR

Imagini ale interiorului corpului uman se formează pornind de la ecourile
provenite de la structurile interne „iradiante/iluminate” de către fascicolul
ultrasonic.
Se consideră că ultrasunetele se propagă liniar, iar viteza de propagare în
ţesuturi este considerată cu bună aproximaţie de 1500 m/s.
Există mai multe moduri de reprezentare a imaginii, distingându-se diferite
moduri sau tipuri ecografice:
• modul A, „Amplitude” - Amplitudine;
• modul TM, „Time Motion”- Timp-Mişcare - ;
• modul B, „Brightness” – Luminozitate/Strălucire;
• modul C.
Sistemul de reprezentare tip A („Amplitude” – Amplitudine)
La acest sistem sau mod ecografic deflexia pe verticală a afişajului
reprezintă amplitudinea ecoului, iar deflexia pe orizontală reprezintă timpul
(adâncimea în ţesut), aşa cum se arată în Fig.6.7.
Traductor Ţesut
Oscilator (generator de US
Bloc de
de impulsuri)
control E
cs
Bloc de R
Conpensează d1
atenuarea US comandă Amplificator
în ţesuturi a RF
amplificării
Demodulator
şi detector
Amplificator Y
Amplitudine
Bază de X Timp
timp
Bloc de comandă Z
intensitate luminoasă
t1=2d1/cus
Fig. 6.7. Sistem ecografic A (amplitudine)
Un traductor de ultrasunete monoelement sau multielement emite un

fascicul ultrasonic cu poziţie fixă în spaţii, care se propagă în ţesut, fiind reflectat la
fiecare interfaţă cu două impedanţe acustice diferite.
Ecoul este receptat de acelaşi traductor de ultrasunete, de această dată
receptor (efectul piezoelectric invers) şi convertit în semnal electric, după care este
amplificat de un ampificator de radiofrecvenţă (RF), care are câştigul crescător în
timp pentru a compensa atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi.
Semnalul astfel prelucrat este demodulat, amplificat şi aplicat pe plăcile Y ale unui
sistem de afişare.
Pe placile X se aplică o bază de timp, aşa încât timpul de receptare a
ecoului dă informaţii despre distanţa până la o interfaţă cu impedanţe acustice
diferite sau despre dimensiunea diferitelor ţesuturi/structuri.
Sistemul ecografic tip A (amplitudine) este utilizat încă din 1954 în:
• encefalografie la localizarea structurilor anormale faţă de linia mediană, la
detectarea presiunilor intracraniene ridicate, când excursia maximă a
amplitudinii ecoului este mult diminuată;
• oftamologie, pentru detectarea de obiecte străine, leziuni, desprinderi de

retină, tumori, tulburări ale cristalinului;
• cardiologie;
• în alte tipuri de reprezentare ca mijloc de determinare a diferenţelor de
amplitudini între ecouri.
Imaginea pe ecran este stabilă prin repetarea impulsului ultrasonar emis
permiţându-se obţinerea unui document, fotografie, etc.
Sistemul de reprezentare TM (Timp Mişcare -„Time - Motion” )

Acest sistem ecografic poate să evidenţieze mişcarea unor părţi sau organe
din interiorul corpului, aşa cum se arată în Fig. 6.8.
Traductor Ţesut
Bloc de
de impulsuri)
control E
cs
R Imagine cu
Amplificator P1 părţi fixe
RF
Mişcare P1
Doar P1
Demodulator mobil
şi detector
Fereastră afişată pe ecran
Generator de Amplificator MIŞCARE
Z
fereastră Y
TIMP
Bază de X
timp rapidă
Bază de spre deflexia pe verticală Y

timp lentă
Fig. 6.8. Sistem ecografic TM (timp mişcare – „time motion”)
Spre deosebire de modul de reprezentare tip A, unde momentul

recepţionării ecourilor se marchează prin derivaţii ale spotului pe direcţia Y, în
funcţie de amplitudinea ecoului, de această dată, prin conectarea semnaluliui
receptat la axa Z-luminozitate, poziţia suprafeţelor de discontinuitate se face prin
modificarea instantanee a strălucirii spotului pe ecran.
Se scoate semnalul ecou de la deflexia pe verticală Y, aşa cum este la

vizualizarea tip A şi se aplică amplificatorului care controlează intensitatea spotului
şi anume axa Z de luminozitate a unui osciloscp catodic. Deoarece numai
semnalului ecou face spotul vizibil pe ecran, de această dată se obţine pe
orizontală, pentru interfeţe fixe, puncte fixe luminoase, iar pentru interfeţe mobile,
puncte mobile.
În Fig. 6.8 s-au considerat mai întâi două situaţii:
• imaginea cu părţi fixe, unde sunt patru puncte colorate maro, deoarece
toate cele patru interfeţe au fost considerate fixe;
• imaginea în care doar punctul P1 este mobil şi determină o linie pe distanţa
de mişcare, colorată cu verde, iar celelalte trei interfeţe rămânâd fixe apar
ca şi în imaginea precedetă reprezentate prin trei puncte colorate maro.
Dacă în plus, pe plăcile verticale se aplică o bază de timp lentă se poate

urmări, în timp real, mişcarea punctului mobil, P1, aşa cum se arată pe afişajul
catodic cu axele X, Y şi Z din Fig. 6.8.
Generatorul de fereastră blochează ecourile din afara ferestrei de interes,
având rolul unei lupe şi permiţând vizualizarea doar a mişcării punctului mobil.
Iniţial dispozitivul de afişare putea fi un tub catodic cu remanenţă mare, cu
memorie analogică, cu memorie digitală, iar imaginea document se obţine prin
filmare sau stocare pe disc.
Dintre aplicaţiile acestui tip ecografic se pot menţiona cardiologia şi
sistemul circulator. Astfel prin ecocardiografie se vizualizează mişcarea valvei
mitrale şi mai discret pulsaţiile pereţilor inimii, putându-se determina viteza de
închidere/deschidere a valvei mitrale din pantele curbelor vizualizate.
Sistemul de reprezentare tip B („Brightness” – Luminozitate/Stălucire)

Sistemul ecografic tip B permite reprezentarea bidimensională a
diferenţelor stucturale din organism la un anumit nivel, permiţând astfel obţinerea
de imagini 2D (imagini plane).
Punctele care dau reflexii (ecouri) la interfeţele cu impedanţe acustice
diferite sunt marcate prin modularea intensităţii spotului („Brightness” –
luminozitate), aşa cum se arată în Fig. 6.9.
Traductor US
Oscilator (generator Ţesut
Bloc de
de impulsuri)
control E
Baleiere
R
Bloc
Amplificator Detecţie poziţie x,y
comandă
RF
amplificare
Demodulator
şi detector
Amplificator
Z
Y
Imagine
bidimensională
X
Fig. 6.9. Sistem ecografic B („Brightness” – luminozitate)
Spre deosebire de primele două tipuri, de această dată se vizualizează o

imagine din interiorul corpului, utilizând un sistem de detecţie poziţie x şi y
(imagini bidimesionale) şi un sitem de baleiere (scanare) ca în televiziune sau în
alte sisteme de afişare.
Scanarea sau baleierea se face cu un traductorul de ultrasunete ce este
deplasat manual de către operator sau în mod automat, utilizând un traductor
multielement.
Pentru baleiere automată se utilitează, de exemplu, un sistem cu traductor
multielement format din 64 elemente excitate la anumite momente de timp pentru
controlul direcţiei şi a focalizării fascicolului.
Acest baleiaj electronic se face prin modificarea defazajului între
elementele traductorului obţinem o mişcare virtuală a traductorului multielement.
În Fig. 6.10 se arată realizarea baleierii cu un traductor cu n elemente,
comandate printr-o reţea de linii de întârziere reglabile şi aşezate pe suprafaţa
corpului (pe piele), unde:
• d0 este distanţa dintre două elemente apropiate;
• l0 este este diferenţa dintre distanţele de propagare a ultrasunetele pentru
două elemente vecine;
• cs este viteza de propagare a ultrasunetelor în ţesuturi;
• 1, 2,... i,.... n sunt timpi de întârziere corespunzători celor n elemente ale
traductorului.
Comenzi C Cn E R
C i
C1 2
Emisie Recepţie
1 2 i n Linii
întârziere
... ...
Elemente traductor Piele
Ţesut
α
θ
α
d0 l0 Focalizare
Frontul undei
rezultate
Direcţia de propagare a undelor

(baleiere)
Fig. 6.10. Baleiere automată prin utilizarea uor linii de întârziere comandate
Şirul de traductoare este comandat printr-o reţea de linii de întârziere

reglabile (prin comenzile C1, C2, ...Cn), pentru a modifica unghiul de baleiere, α,
care conform Fig. 6.10 este:
l0 cs  ( 2 −  1 ) cs  
tg = = = (6.20)
d0 d0 d0
Prin controlul timpului de întârziere pentru fiecare element la
emisie/recepţie se poate obţine atât direcţia de propagare a undei, θ, (baleriere)
cât şi curba frontului de undă (focalizare). În plus elementele pot avea atenuarea
variabilă, îmbunătăţind profilul fascicolului.
Pentru a avea bune performanţe la baleiere şi focalizare trebui un număr
cât mai mare de elemente. Totuşi numărul maxim de elemente este limitat de
dimensiunea traductorului (ce este funcţie de frecvenţă) şi de distanţa dintre
elemente.
Marele avantaj al baleiajului electronic este capabilitatea de creştere a

regiunii focalizate. Deoarece viteza de propagare a ultrasunetelor în corp este
cunoscută, focalizarea recepţiei poate urma după transmiterea pulsului în corp,
realizată prin schimbarea elementelor de întârziere variabilă.
Ca urmare întreaga imagine de la o anumită adâncime este focalizată spre
deosebire de o regiune de focalizare limitată realizată cu un singur element.
Pe lângă cele trei tipuri ecografice clasice prezentate se poate aminti
ecografia tip C, la care traductorul emisie/recepţie descrie automat o mişcare de
rastru, obţinându-se inclusiv imagini tridimensionale.
Ecografele s-au perfecţionat continu, iar datorită costului lor redus şi a
faptului că nu utilizează radiaţii ionizate ele au o largă răspândire/utilizare.
În plus, ecografele moderne permit obţinerea de imagini tridimensionale
sau reprezentări în patru dimensiuni (trei dimensiuni spaţiale, plus a patra
dimensiune timpul), fiind utilizate atât la obţinerea de imagini cu diferenţele
structurale din interiorul corpului, cât şi la determinarea grosimilor pereţilor,
mişcării valvelor, profile de viteze de curgere, etc.
Aceste instrumentele de imagistică medicală actuale au performanţe
ridicate şi chiar dacă îşi păstrează denumirea generică de ecografe, ele pot fi
considerate sisteme tomografice computerizate cu ultrasunete.
Putem spune acest lucu deoarece ele permit vizualizarea unor secţiuni din corp
(cuvântul tomos din limba greacă însemnând secţiune) şi sunt dispozitive complexe
cu prelucrare numerică a semnalelor, fiind controlate de sisteme de calcul, care
realizeză şi reconstrucţia imaginilor prin diverşi algoritmi de calcul.
6.2. TOMOGRAFIA
Aşa cum s-a menţionat, denumirea de tomografie îşi are originea de la
cuvântul grecesc “tomos” care înseamnă bucată, felie, secţiune.
Tomografia constă în vizualizarea unui strat subţire (o secţiune) dintr-un
corp. Ea furnizează o “hartă” sau o imagine bidimensională, iar uneori chiar
tridimensională a spaţiului explorat, care permite evaluări vizuale (prezenţa unor
diferenţe structurale, poziţie), dar şi măsurări dimensionale (de exemplu, mărimea
unui chist sau calcul).
Tomografia computerizată rezolvă o problemă inversă, adică determină
diferenţele structurale dintr-un mediu prin interpretarea efectului mediului asupra
unei radiaţii inonizante cum ar fi razele X, sau a unei unde ultrasonore, sau a unei
unei unde electromagnetice sau a unui curent electric, utilizând un sistem de
achiziţii şi un sistem de calcul de mare performanţă [Damean 1998 teza].
Dintre dificultăţile specifice tomografiei se pot aminti:
• Metoda inversă trebuie să poată determina caracteristicile obiectului şi deci
să reconstruiască imaginea secţiunii cu un număr limitat de măsurări.
• Incertitudini mici la măsurările efectuate pot conduce la incertitudi mari la
reconstrucţia imaginei şi chiar la situaţii în care soluţia problemei inverse
să nu fie unică.
Există mai multe sisteme tomografice, fiecare dintre ele remarcându-se prin
anumite posibilităţi de aplicare şi avantaje, anume:
• tomografie cu raze X;
• tomografie cu ultrasunete;
• tomografie în microunde (MU);
• tomografie bazată pe rezonanţa magnetică nucleară (RMN);
• tomografie de impedanţă.
6.2.1. TOMOGRAFIA CU RAZE X

Primul sistem tomografic computerizat a fost cel bazat pe utilizarea
razelelor X, ca şi excitaţie a corpului sau secţiunii de investigat.
Acest lucru a fost posibil poate şi datorită îndelungii utilizări a acestor radiaţii în
imagistica medicală (radiografie), încă de la descoperirea razelor X în anul 1895 de
către Roentgen.
Dacă la radiografia tradiţională imaginea se formează într-un plan, prin
proiecţia structurilor interne în funcţie de absorbţia razelor X de-a lungul întregului
traseu parcurs de acestea prin corp, în cazul tomografiei se obţin imagini cu
diferenţele structurale în secţiuni din corp, tot pe baza absorbţiei razelor X, dar
efectuînd un numar mare de măsurări, urmat de prelucrări ale semnalelor şi
reconstruire a imaginii cu algoritmi specifici.
Astfel, în 1971 inginerul Godfrey Newbold Hounsfield din Regatul Unit si
fizicianul Allan MacLeod Cormack din SUA au propus şi realizat primul tomograf
computerizat, descoperire pentru care au obţinut Premiul Nobel în 1979.
Principiul tomografiei cu raze X
O sursă Roentgen emite un fascicol foarte îngust de raze X, care după ce
taversează organismul, unde este parţial atenuat, este captat de un detector, ce
măsoară fluxul fascicolului emergent.
Desigur cu cât facicolul este mai îngust cu atât fineţea explorării secţiunilor va fi
mai bună, adică grosimea secţiunii investigate va tinde spre zero.
În Fig.6.11 se prezintă principiul metodei, considerând traversarea unei
secţiuni a corpului omenesc (secţiune delimitată cu verde, în Fig. 6.11) de către
fascicolul de raze X, apoi detecţia razelor X, conversia lor în semnal electric, şi
achiziţia semnalelor în vederea reconstruirii imaginii secţiunii pe baza măsurărilor
intensităţii radiaţiei pentru determinarea fluxului emergent, ce sunt efectuate în
exteriorul corpului.
y
Translaţie a sistemului S/D la unghiul φ
Translaţie a Rotaţie a sistemului
sistemului S/D cu unghiul φ Monitor
S/D la φ=0 (imagine)
x
Pacient
Sursă de Detector Achiziţie Sistem de
raze X (S) raze X (D) date calcul
I0 I(φ,η)
Comandă sursă-detector (S/D) pentru translaţie cu η şi rotaţie cu φ
Fig. 6.11. Schemă de principiu a tomografiei cu raze X
Pacientul se află între sursa şi detectorul de raze X, rămând fix în timpul

baleierii, iar secţiunea din corp (delimitată în Fig.6.11 cu verde) se consideră în
planul (x,y) a sistemul de coordonate rectangular (x,y,z) în care este considerat
întregul corp.
Mai întâi se fixează o anumită secţinea din corp, prin alegerea coordonatei
rectangulare z de-a lungul corpului, care desigur este perpendiculară pe planul
secţiunii (x,y).
Ansamblu sursă-detector de raze X execută mişcări de translaţie (cu
deplasarea η) şi mişcări de rotaţie (cu modificarea unghiului φ), controlate cu
precizie de sistemul de calcul, în sistemul de coordonate (φ, η).
Astfel secţinea din corp este fixă în planul xy, iar fascicolul este considerat
prin parametrii (φ, η) din acelaşi plan, adică prin translaţii şi rotaţii, în vederea
efectuării baleierii.
Aşa cum se reprezintă şi în Fig.6.11, intensitatea radiaţie la intrarea în
corp este I0 adică o anumită valoare generat de sursă, iar după traversarea corpului,
la intrarea detectorului, intensitatea radiaţiei are valoare I(φ, η), desigur această
valoare depinzând de atenuarea prin zona specifică parcursă de fascicol.
Detectorul captează fascicolul de raze X, după ce a traversat corpul uman,
furnizând la ieşire un semnal electric, dependent de atenuarea fascicolului în corp,
care este o funcţie de coordonatele (φ, η).
Semnalele electrice furnizate de detector, rezultate obţinute dintr-un număr
foarte mare de măsurări, sunt achiziţionate, memorate şi prelucrate de un sistem de
calcul, care reconstruieşte o imagine a secţiunii, adică diferenţele structurale pe
baza atenuarilor pe care le produc diversele organe asupra razelor X.
Metoda de investigare se bazează pe determinarea coeficienţilor de
absorbţie a razelor X, μij, pe diferite trasee (φ, η) din planul secţiunii investigate
(x,y).
Secţiunea de investigat se înscrie înt-un pătrat care la rândul lui este

impărţit în NxN elemente pătratice mici, astfel că secţiunii pătratice cu NxN
elemente i se poate asocia o matrice pătratică cu NxN elemente, aşa cum se arată în
Fig.6.12.
η y Elementul Eij de pe linia i

j I(φ,η) Detector şi coloana j, având
Coloana 1 coeficientul de absorbţie μij
Linia 1 raze X
Coloana j
i ξ
Eij
φ Linia i
x μij
I0
Sursă
raze X aij(φ,η)
Distanţa aij(φ,η)
(N,1) (N,N) parcursă de radiaţie
a) b) în elementul Eij
Fig. 6.12. a) Matricea cu NxN elemente în care este considerată secţiunea; b)

Elementul Eij al acestei matrice cu distanţa parcursă în el de razele X
corespunzătoare coordonatelor (φ, η) ale fascicolului
Matricea de reprezentare NxN localizează conturul şi detaliile secţiunii în

coordonate (x,y) sau linia i (i=1,2,3….N) şi coloana j (j=1,2,3….N).
În Fig 6.12 sunt sugerate coloanele, liniile, elemente din colţurile de jos
(N,1), (N,N) şi doar câteva elemente din jurul unui traseu al fascicolului radiaţiei X
ce a fost considerat (φ, η).
Dacă pacientul stă nemişcat şi secţiunea din corpul lui este considerată în
coordonate (x,y) sau (i,j), iar fascocolul este localizat în coordonatele rectangulare
(ξ,η) sau coordonatele (φ,η) corespunzătoare rotaţie şi translaţiei sistemului sincron
sursă-detector de radiaţii X, controlat precis de către sistemul de calcul.
Fiecărui element E(x,y) sau Eij (elementul de pe linia i şi coloana j) i se
asociază un coeficient de absorbţie a radiaţie X, μij, considerându-se absorbţia
razelor X constantă în tot elementul.
Desigur, mărimea elementelor alese dă rezoluţia imaginni obţinute, de
obicei se iau N  N = 256 256 elemente, pentru explorarea creierului sau
N  N = 512 512 elemente pentru explorarea abdomenului.
Aşa cum se arată în Fig. 6.12b, un element Eij are absorbţia radiaţiei, μij,
constantă în tot elementul, iar distanţa aij parcusă în acest element de fascicolul de
raze X este dependentă de coordonatele (φ, η) ale fascicolului (rotaţia şi translaţia
sistemului sursă-detector).
Astfel, vor fi NxN elemente, Eij, şi corespunzător NxN coeficienţi de

absorbţie, μij, rezultând matricea coeficienţilor cu NxN elemente, ce consituie tot
atâtea necunoscute ce trebuie determinte, desigur pe baza unui număr de măsurări
ale intensităţii radiaţiei emergente ce a fost detectată, adică valori ale intensităţilor
I(φ, η), mai mare decât numărul de necunoscute (NxN).
În esenţă, tomografia computerizată trebuie să furnizeze coeficienţii de
absorbţie locală μ(x,y) sau μij, pe baza explorarilor din care se măsoară valorile
intensităţile emergente I(φ, η).
S-a demonstrat în acest capitol, la calculul atenuării în ţesuturi a
ultrasunetelor §6.1.3 că:
d
I
ln = −   ( x)  dx
I0 0
unde:
• I0 este intensitatea ultrasunetelor la intrarea în corp;
• I este intensitatea ultrasunetelor după traversarea corpului;
• μ(x) coeficientul de atenuarea a ultrasunetelor, în corp
• d este distanţa parcursă de ultrasunete prin corp.
Acelaşi raţionament şi deci o formulă echivalentă se poate obţine şi în
cazul în care în loc de ultrasunete se consideră razele X, adică:
d
I0
  ( x)  dx = ln
0
I
(6.21)
unde:
• I0 este intensitatea radiaţie (raze X) la intrarea în corp;
• I este intensitatea radiaţiei după traversarea corpului;
• μ(x) coeficient de absorbţie a radiaţie în corp
• d este distanţa parcursă de radiaţie prin corp.
Cele două formule sunt identice, doar ca în (1.21) s-a inversat ordinea termenilor
egalităţii, iar inversarea raportului intensităţilor permite eliminarea semnului minus
al celuilalt membru al formulei precedentă
Dacă se adaptează această relaţie (6.21), care este dedusă pentru o singură
direcţie de-a lungul coordonatei x, pentru un plan (x,y) cum este cazul secţiunii şi
se înlocuiesc integralele cu sume corespunzătoare - de această dată - celor două
direcţii, rezultă:
i=N j=N
I0
 
i =1 j =1
ij  aij ( , ) = ln
I ( , )
= F ( , ) (6.22)
unde:
• μij sunt coeficienţii de absorbţie, specifici fiecărui element Eij.
• aij(φ,η) sunt distanţele parcurse de fascicolul de raze X prin fiecare element
Eij.
• I0 este intensitatea radiaţie incidentă (la intrarea în corp).
• I(φ,η) este intensitatea radiaţie după traversarea corpului, la intrarea

detectorului.
Coeficienţii de absorbţie, μij, costituie cele NxN necunoscute (o matrice cu
NxN elemente) ce trebuie determinate.
Aceşti coeficienţi sunt ataşaţi pacientului ce stă nemişcat şi este considerat în
coordonatele (x,y) sau (i,j), astfel coeficienţii μij nu depind de sistemul de baleire
(φ,η).
Distanţele, aij, parcurse de fascicolul de raze X prin fiecare dintre
elementele Eij. sunt calculate şi memorate de sistemul de calcul.
Aceste distanţe, aij(φ,η) sunt în număr foarte mare deoarece depind atât de element
(i.j) cât şi de toate orientările şi translaţiile fascicolulu (φ,η) în cadrul elementului
Eij.
Astfel, pentru fiecarea element Eij vor exista mai multe distanţe ce depind de
orientarea fascicolului (φ,η), dar o parte dintre acestea distanţe sunt egale cu zero
deoarece fascicolul trece printr-un anumit element doar în anumite orientări (φ,η)
ale sistemului sursă-detector. De exemplu, fascicolul cu orientarea considerată în
Fig. 6.12 nu trece prin foarte multe elemente cum ar fi şi elementele din trei colţuri
ale pătratului întregii secţiuni (E11, EN1, ENN), ci el trece doar prin colţul E1N şi prin
câteva dintre celelalte elemente figurate din jurul fascicolului.
Intensitatea radiaţie la intrarea în corp este cunoscută, fiind cea generată
de sursă şi având valoarea I0.
Intensităţile razelor X după traversarea corpului, I(φ, η), sunt detectate şi
convertite în semnal electric de către detectorul de raze X, fiind astfel determinate
printr-un numar foarte mare de măsurări, conform rotaţiei şi translaţiei sistemului
sursă-detector (φ,η).
Aşa cum s-a mentionat, deoarece numărul de necunoscute este NxN,
numărul de măsurări trebuie să fie mai mare de NxN.
Pentru rezolvarea ecuaţiilor de tipul (6.22) şi astfel determinarea
coeficienţilor μij se utilizează mai multe metode calcul printre care pot fi amintite:
• metode algebrice iterative;
• algoritmi de calcul ai transformatei Fourier rapide (TFR sau FFT);
• metoda filtrării proiecţiilor.
Metodele algebrice iterative presupun întocmirea unor liste/matrici cu cei
NxN coeficienţi μij (matricu cu coeficienţii μij) pentru care diferenţele
i=N j=N
I0
 ( , ) =   ij  aij ( , ) − ln (6.22)
i =1 j =1 I ( , )
să fie neglijabile în toate ecuaţiile din sistemul ce conţine mai mult de NxN ecuaţii,
adică:
i=N j=N
I0
 ( , ) =   ij  aij ( , ) − ln 0 (6.23)
i =1 j =1 I ( , )
Printre dezavantajele metodelor algebrice iterative se pot menţiona:
• rezolvarea sistemului de ecuaţie se poate face doar după încheierea tuturor

măsurărilor;
• reluarea calculelor de un număr mare de ori, până ce diferenţele δ(φ,η) tind
la zero, rezultând un timp de calcul foarte mare;
• existenţa erorii de trunchere, deoarece diferenţele δ(φ,η) nu pot fi chiar
nule, ci foarte mici.
Metodele bazate pe algoritmii de calcul ai transformatei Fourier rapide
permit efectuarea calculelor înainte de finalizarea tuturor măsurărilor şi elimină
eroarea de trunchere, făcând posibilă afişarea rezultatelor la doar câteva secunde
după ultima măsurare.
De asemenea, şi la metoda filtrării proiecţiilor este un volum de calcul
mai mic faţă de metodele algebrice iterative şi calculele pot fi făcute înainte de
finalizarea tuturor măsurărilor.
Tomografia cu raze X permite explorarea corpurilor moi (creier, organe
interne) având o rezoluţie transversală de 0,5 mm şi o grosime a stratului de
aproximativ 1 mm.
6.2.2. TOMOGRAFIA CU REZONANŢĂ MAGNETICĂ NUCLEARĂ

(RMN)
Acest sistem tomografic are la bază rezonanţa magnetică nucleară, care
mai întâi a fost descrisă ca fenomen în 1938 de către Isidor Isaac Rabi, descoperire
pentru care acesta a obţinut luat Premiul Nobel pentru fizică în 1944.
Apoi în 1946 Felix Bloch şi Edward Purcell au dezvoltat tehnica utilizării
fenomenului de rezonanţă magnetică nucleară în lichide şi în solide, obţinând
împreună premiul Nobel pentru fizică în 1952.
La doar 10 de ani după realizarea primului sistem tomografic (cel cu raze
X din anii 1970) şi la 40 de ani de la descoperirea rezonanţei magnetice nucleare
(RMN) s-a realizat şi sistemul tomografic bazat pe RMN.
La realizarea şi dezvoltarea acestui sistem tomografic au contribuit şi Paul
Christian Lauterbur şi Peter Mansfield, care au obţinut în anul 2003 Preniul Nobel
pentru Fiziologie şi Medicină, datorită contribuţiilor aduse în domeniul imagisticii
medicale bazate de RMN.
Principiul tomografiei RMN
Nucleele atomilor care conţin un număr impar de nucleoni (protoni și
neutroni) posedă un momemt magnetic de spin, μ .
Aceste moment magnetice de spin, μ , se orientează sub acţiunea unui câmp
magnetic static exterior, de inducţie, B0 .
În cazul protonului, principalul izotop al hidrogenului, momentul magnetic
de spin, μ , nu se aliniază exact cu B0 .
Astfel protonul are o mişcare de precesie datorată cuplului creat dintre μ şi B0 cu
frecvenţa de precesie:
1
f0 =    B0 (6.24)
2 
unde γ este o constantă de material, ce este specifică fiecărui nucleu şi este
denumită raport giromagnetic.
După cum se arată în Fig. 6.13, orientarea momentelor magnetice de spin
sub acţiunea unui câmp magnetic static exterior, B0 nu se face numai în modul
paralel (un număr Np, sunt în acest mod), ci există şi câteva situaţii de orientarea în
modul antiparalel (un număr Nap, care este mult mai mic decât, Np), între cele două
moduri de orientare fiind o diferenţă de energie:
E = h  f 0 (6.25)
unde h este constanta lui Planck, iar f0 frecvenţa de precesie.
B0
f0
Aniparalel
Np E2
ΔE
Np>>Nap Paralel
E1
f0
Nap
Fig. 6.13 a) Orientarea momentelor magnetice sub

acţiunea câmpului B0; b) Nivelele de energie pentru
orientările paralel/antiparalel
La temperatura zero absolut, T = 0K , toate momentele magnetice sunt

orientate în direcţia câmpului magnetic exterior, B0, numărul momentelor
magnetice antiparalel este zero (Nap=0).
La temperatura camerei ( T  300 K ), energia termică furnizează trecerea
nucleonilor pe nivele energetice superiore. Astfel între cele două stări de bază
(paralel şi antiparalel) se stabileşte un echilibru dinamic determinat de temperatura,
T, şi de inducţia magnetică statică, B0 .
Datorită excesului de nucleoni în starea paralel (Np>>Nap) apare o
magnetizaţie a probei sub acţiunea lui B0 , denumită magnetizaţie longitudinală,
Mz, aşa cum se arată în Fig. 6.14.
B0 z INL
Mz Mxy
Semnal de inducţie
(magnetizaţie nucleară liberă (INL)
longitudinală)
B1,RF z t
O
Mxy
(magnetizaţie
transversală) f0
x
B0 şi B1,RF B0
Fig. 6.14 a) Magnetizaţia longitudinală (Mz, datorată lui B0) şi magnetizaţia

transversală (Mxy, datorată lui B0 şi B1,RF); b) Semnalul de inducţie nucleară
liberă (INL) care apare la încetarea lui B1,RF
Rezonanţa magnetică nucleară apare atunci când se aplică o energie

electromagnetică, anume un câmp magnetic de radiofrecvenţă, B1,RF, ce este
perpendicular pe câmpul magnetic static, B0 şi are frecvenţa egală cu frecvenţa de
precesie, f0, energie ce detemină trecerea momentelor magnetice de spin din starea
paralel în starea antiparalel.
Când numărul protonilor antiparalel este egal cu numărul protonilor paralel
(Np=Nap), magnetizaţia longitudinală (Mz) devine zero şi apare o magnetizaţie în
planul xOy, magnetizaţie transversală, Mxy.
La încetarea câmpului magnetic de radiofrecvenţă, B1,RF, magnetizaţia
longitudinală (Mz), care era zero, pe durata aplicării câmpului de radiofrecvenţă,
începe să crească treptat spre valoarea de dinaintea aplicării câmpului de RF, iar
magnetizaţia transversală Mxy, se reduce treptat, inducând într-o bobină receptoare
un semnal denumit semnal de inducţie nucleară liberă, INL, care este o de forma
unei oscilaţii amortizate (Fig. 6.14).
Amplitudea iniţială a semnalului de inducţie nucleară liberă, INL este
proporţională cu magnetizaţia transversală Mxy de pe durata aplicării câmpului de
RF, care la rândul ei este proporţională cu densitatea protonilor materialului studiat
(de exemplu, conţinutul în apă al acestuia).
Astfel prin testarea cu impulsuri de radiofrecvenţă, B1,RF, a unui material
aflat în câmp magnetic static intens, B0, se determină repartiţia protonilor şi reacţia
lor la înteracţiunea cu mediul, obţinându-se inclusiv imagini cu diferenţele
structurale (imagini ale secţiunilor considerate).
Tomografia RMN furnizează imagini ale densităţilor spinilor nucleari
(densitatea de protoni este o caracteristică a fiecărui ţesut), ale vitezelor de relaxare
ale magnetizaţiei nucleare, ale vitezelor de curgere a fluidelor, ale deplasărilor
chimice.
Astfel se determină atât amplitudinile semnalelor de inducţie nucleară

liberă, Ai, care sunt dependente de densitatea de protoni precum, cât şi timpii de
relaxare T1 şi T2.
T1 este timpul de relaxare spin-reţea (mediu), relaxare în care protonii
revenind la starea iniţială eliberează energie care se disipă în mediu.
Acest timp de relaxare mai este denumit şi timp de relaxare longitudinal, deoarece
la relaxarea spin–reţea, care este inversă fenomenului de excitaţie în câmp
magnetic de radiofrecvenţă, se revine la magnetizaţia longitudinală.
T2 este timpul de relaxare spin-spin, relaxare în care se face schimb de
energie între protoni.
Timpii de relaxare T1 şi T2 nu sunt caracteristici intrinseci ale nucleelor
studiate, ei depinzând de mediul în care se află, fiind consecinţele schimbului de
energie dintre diverşi atomi ai mediului studiat.
Deoarece variaţia vâscozităţii tisulare, determinată de modificările fizice şi
chimice, afectează în mod diferit pe T1 şi T2, rezultă că prin intermediul acestor
timpi de relaxare se pot face analize chimice neinvazive sau analize „in vivo”.
Acesta este un marea avantaj al tomografiei RMN faţă de tomografia cu raze X,
care măsoară numai un parametru al ţesutului, anume coeficientul de atenuare a
razelor X în ţesuturi, care - în plus - nu variază semnificativ la ţesuturile moi,
deoarece cu excepţia grăsimii şi osului, variaţia coeficienţilor de atenuare a razelor
X este de până la 5%, conform Tab.5.1 de la §5.2.
Tomografele bazate pe rezonanţă magnetică nucleară (scanerele RMN)
diferă prin sistemul de magneţi, prin modul de excitaţie, prin modul de detecţie şi
prin metoda de reconstrucţie a imaginilor.
La tomografia RMN se remarcă absenţa aproape în totalitate a părţilor
mecanice în mişcare, deoarece acest sistem tomografic nu se bazează pe o tehnică
de transmisie şi deci nu este necesar să se deplaseze o sursă ca în cazul tomografiei
computerizate cu raze X.
De această dată deschiderea sursei de excitaţie este în frecvenţă şi nu în spaţiu,
deoarece selecţia spaţială se face transformând frecvenţa semnalului într-o funcţie
unică a coordonatelor spaţiale, prin suprapunerea peste câmpul magnetic static
principal, B0, a unor gradienţi de câmp magnetic.
Schema de principiu a unui tomograf cu rezonanţă magnetică nucleară este
dată în Fig.6.15.
SISTEM
DE
Amplificare Generare, Comandă CALCUL Memorie
RF selectare RF gradienţi externă
Comandă baleiaj
Emiţător Afişaj
B1,RF Secţiunea
Antene E/R
B0
Receptor INL
Sistem magneţi B0 Sistem
fotografic
Amplificare Procesor de
Sistem achiziţii de date reconstrucţie
RF
imagine
Fig. 6.15 Schema de principiu a tomografului RMN
Sistemul de magneţi generază câmpul magnetic static principal de inducţie

B0, intens (B0 = 0,15 T ÷2 T), cât mai extins în spaţiu, omogen, astfel că la un
diametru de 0,5 m sunt permise variaţii spaţiale şi temporale de sub 10 ÷ 100 ppm
Cu cât amplitudinea lui B0 este mai mare cu atât sensibilitatea este mai
mare, deoarece intensitatea semnalului detectat este proporţională cu B02 .
Totuşi creşterea lui B0 nu se poate face oricât de mult deoarece, pe de o
parte ea determină o creştere a frecvenţei de precesie, f0 conform (6.24) cu toate
dezavantajele care rezultă de aici (scăderea adâncimii de pătrundere în corp a
câmpului de radiofrecvenţă, odată cu creşterea frecvenţei), iar pe de altă parte, din
motive de protecţie a pacientului.
Există mai multe tipuri de magneţi pentru producerea câmpului magnetic
static, B0, şi anume:
• Magneţi permanenţi. De exemplu, miez feromagnetic premagnetizat cu
inducţie magnetică de 0,3 T, greutate de câteva tone şi cu temperaturi
foarte stabile pentru omogenizare.
• Electromagneţi. Miez feromagnetic excitat electric, cu inducţie magnetică
de 0,2 T, consum energetic mare şi necesitatea unor sisteme de răcire.
• Magneţi supraconductori. Conductoare de niobiu-titan la temperatura
criogenică, care permit obţinerea unei inducţii magnetice de 2 T la un
diametru de 100 cm, asigură un câmp magnetic foarte stabil, dar au nevoie
de heliu şi azot ca lichide de răcire şi sunt foarte scumpi, uneori costul lor
reprezentă mai mult de jumătate din costul întregului tomograf.
Sistemul de gradienţi realizează baleiajul, care de această dată se face în

frecvenţă şi nu prin mişcarea mecanică a unui sistem de genul sursă-detector din
cazul tomografiei cu raze X.
Astfel, prin suprapunerea peste câmpul magnetic static, B0, a unui gradient câmp,
liniar variabil în spaţiu şi constant în timp, numai o anumită zonă sau element din
secţiunea analizată va rezona la frecvenţă f0 şi anume doar zona în care câmpul este
chiar B0, conform relaţiei (1.24).
Sistemul de gradienţi este alcătuit din trei bobine de curent continuu, ortogonale,
care generează trei gradienţi liniari principali:
Bz Bz Bz
Gx = ; Gy = ; Gz =
x y z
Cu ajutorul acestor trei gradienţi se pot separa informaţii din orice punct al probei,
adică frecvenţele fi codifică în spaţiul frecvenţelor coordonatele spaţiale ale
punctelor din secţiune.
Gradienţii de câmp determină rezoluţia imaginii. Din cauza micilor
neomogenităţi ale câmpurilor magnetice din corp, determinate de susceptibilităţile
magnetice diferite ale moleculelor, apar gradienţi locali de câmp magnetic, anume
gradienţi de fond. Astfel gradientul aplicat trebuie să aibă în zona investigată o
valoare mult mai mare decât gradientul de fond, fiind necesare astfel valori mai
mari de 100 μT/cm pentru gradienţi aplicaţi.
Întrucât, din cauza gradienţilor de fond, rezultă valori mari ale gradientului aplicat
se recurge la anumite secvenţe de aplicare a gradienţilor şi câmpului de
radiofrecvenţă pentru a diminua efectul gradienţilor de fond.
De asemenea, tot în acest sens trebuie menţionat faptul că este
recomandată o alegere corespunzătoare a locului de instalare şi funcţionare a unui
tomograf RMN în aşa fel încât câmpurile magnetice de fond din zonă să nu
afecteze buna lui funcţionare.
Emiţătorul, bazat pe un cristal de cuarţ termostatat, generează un semnal
de radiofrecvenţă foarte stabil în domeniul de frecvenţă 1÷30 MHz.
Antenele de radiofrecvenţă generează câmpul magnetic de excitaţie B1,RF,
care este perpendicular pe câmpul magnetic static, B0 şi de amplitudine mult mai
mică decât acesta.
B1, RF  5 T  B0 = 0,2 T  2 T
Răspunsul nucleelor din ţesuturi la excitaţie, trebuie detectat şi analizat în funcţie
de frecvenţă şi amplitudine pentru reconstrucţia imaginii din interiorul corpului.
Receptorul, preia de la antenă (fie aceiaşi antenă cu cea de emisie sau o
antenă dedicată numai recepţiei) semnalul de inducţie nucleară liberă, INL, care
este de ordinul microvolţilor, îl amplifică şi apoi îl mixează într-o bandă de
audiofrecvenţă.
Sistemul de achiziţii de date prelucrează semnalul pentru reducerea
zgomotului şi îl cuantifică, după care îl transferă în memoria sisteului de calcul.
Sistemul de calcul reconstituie imaginea din datele obţinute şi desigur
controlează funcţionarea întregului tomograf.
În clinici se utilizează pe scară largă tomografia cu raze X (Tomograf

computerizat) şi tomografia cu rezonanţă magnetică nucleară (Scaner RMN).
Dacă la tomoraful cu raze X se încercă obţinerea de imagini de calitate în
condiţiile reducerii nivelului de expunere la radiaţii, la tomograful RMN pe lângă
îmbunătăţirea calităţii imaginii se fac progrese la efectuarea de analize chimice „in
vivo” sau chiar la realizarea unor explorări funcţionale.
Pe lângă progresele substanţiale, care se fac continu la aceste două sisteme
de tomografie computerizate, trebuie menţionate şi eforturile/progresele ce se fac
în obţinerea de imagini prin tomografia cu ultrasunete, tomografia de impedanţă şi
tomografia cu microunde sau alte tehnici de imagistică medicală.
6.2.3 TOMOGRAFIA DE IMPEDANŢĂ ELECTRICĂ

Deoarece impedanţa ţesuturilor depinde de structura lor, înseamnă că prin
măsurarea impedanţelor se pot detecta diferenţele structurale, fie că acestea sunt
datorate tipului de ţesut, fie că sunt datorate îmbolnăvirii sau alterării unui ţesut.
Astfel se pot obţine imagini ale structurilor din interiorul corpului.
La tomografia de impedanţă se reconstituie imaginea distribuţiei
impedanţei electrice într-o secţiune a unui corp conductor, prin măsurarea
tensiunilor şi curenţilor pe/prin suprafaţa corpului.
Diferenţa dintre măsurarea de impedanţă şi tomografia de impedanţă,
analog cu diferenţa dintre radiografia tradiţională cu raze X şi tomografia cu raze
X, este că în primul caz se determină impedanţa şi variaţiile ei într-un volum
conductor, iar în al doilea caz se determină distribuţia impedanţei într-o secţiune,
cu localizarea strictă a electrozilor şi cu obţinerea imaginii în urma unui număr
mare de măsurări, prin utilizarea un sistem de calcul performant pentru realizarea
baleierii şi efectuarea reconstrucţiei imaginii.
Pentru obţinerea imaginii se determină partea reală şi partea imaginară a
impedanţei.
Deoarece determinarea părţii imaginare este mai dificilă, se poate determina numai
partea reală la mai multe frecvenţe. Desigur, tehnica multifrecvenţă atât pentru
partea reală cât şi pentru partea imaginară a impedanţei creşte calitatea imaginii.
În mod similar cu celelate sisteme tomografice şi la tomografia de
impedanţă se utilizează:
• un sistem de selecţie/baleiere;
• un sistem de achiziţie de date
• un algoritm de reconstrucţie a imaginii.
Principiul tomografului de impedanţă este prezentat în Fig. 6.16.
1-2 MĂSURAREA UNOR MĂRIMI ELECTRICE ŞI NEELECTRICE. MĂSURĂRI ÎN ECOLOGIE
ŞI BIOMEDICINĂ
 cât şi corpusculi (fotoni a căror energie şi impuls sunt proprii pentru fiecare
radiaţie).
Deci radiaţia electromagnetică este simultan undă şi corpuscul, dar în
diferite fenomene se manifestă cu precădere fie unul fie celălalt aspect.
În principiu, spectrul electromagnetic este de la frecvenţe foarte mici (ce
tind spre zero) la frecvenţe foarte mari (ce tind spre infinit), respectiv de la lungimi
de undă ce tind la infinit la lungimi de undă ce tind la zero.
Întrucât sursele de radiaţii trebuie să fie comparabile în mărime cu lungimea
de undă a radiaţiei, este dificil să se producă radiaţii sub 1 kHz (λ = 300 km).
Pe de altă parte, frecvenţele foarte înalte necesită fenomene de foarte înaltă
energie pentru producerea lor şi deci sunt generate, în special, de procese violente
din Univers.
În Tab. 7.1 se dau lungimile de undă şi energiile specifice diferitelor radiaţii
electromagnetice.
Tabelul 7.1
Radiaţii electromagnetice cu lungimile de undă şi energiile specifice
Tipuri de radiaţii Denumire Lungime de undă ( Energie

electromagnetice [m])
Frecvenţa (f [Hz])
Radiaţii ionizante Raze cosmice < 10-16 m > 1010 eV
(au energie suficientă
pentru a smulge un
Raze γ 10-16 ÷ 10-10 m 1,24104 ÷ 1,24107 eV
electron dintr-o
structură moleculară) Raze X 10-10 ÷ 10-8 m 124 ÷ 1,24104 eV
Radiaţii Ultraviolete 10-8 ÷ 0,38 10-6 m 3,26 ÷ 124 eV
neionizante
(nu au energie Radiaţie 0,38 10-6 ÷ 0,7810-6 1,59 ÷ 3,26 eV
suficientă pentru a
smulge un electron
luminoasă m
dintr-o structură (vizibilă) 384,6 THz÷ 789,4
moleculară) THz
Infraroşii 0,7810-6 ÷ 10-3 m 1,2410-3 ÷ 1,59 eV
300 GHz ÷ 384,6
THz
Microunde 10-3 ÷ 1 m 1,2410-6 ÷ 1,2410-3
300 MHz ÷ 300 GHz eV
Unde radio 1 ÷ 1000 m 1,2410-9 ÷ 1,2410-6
300 kHz ÷ 300 MHz eV
După originea lor, sursele de radiaţii sunt:

 surse naturale;
MĂSURAREA RADIAŢIILOR 1-3
 surse artificiale.
Sursele naturale la rândul lor se împart în:
 Surse cosmice (extraatmosferice), din care fac parte soarele, stelele, etc.,
având la bază reacţii termonucleare.
 Surse terestre sau atmosferice, care produc radiaţiile terestre, atmosferice.
 Surse de natură biologică, care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă,
adică emisia de lumină. Aceste radiaţii îşi au originea în procesele chimice
care se desfăşoară la nivelul individului. Fenomenul este întâlnit la câteva
specii de bacterii, ciuperci, insecte, dar mai ales la organisme acvatice.
Surse artificiale de radiaţii au la bază activitatea umană.
Din punct de vedere biologic (legat de efectele asupra materiei) există
radiaţii ionizante şi neionizante.
Radiaţiile ionizante sunt radiaţiile a căror energie este suficientă pentru a
smulge un electron dintr-o structură moleculară.
Radiaţiile neionizante au energie mai mică, neputând realiza acest efect
(de a smulge un electron dintr-o structură moleculară).
Dintre radiaţiile neionizante, mai ales radiaţiile vizibile şi imediat vecine (ultraviolete
şi infraroşii) sunt de interes în ecologie şi la măsurările în domeniu optic.
7.1. MĂSURAREA INTENSITĂŢII CÂMPULUI

ELECTROMAGNETIC
Câmpurile electromagnetice naturale constituie una din constrângerile la
care sunt supuse toate sistemele, asemenea condiţiilor termice, mecanice, etc.,
împreună cu care formează factorii abiogeni (factori fizici) de mediu [David 1998],
[David 2006].
De asemenea, omul prin activitatea sa a creat câmpuri electromagnetice
artificiale fie în mod intenţionat pentru a fi utilizate în comunicaţii, tratări de
materiale ori celule, fie în mod neintenţionat.
Referitor la câmpurile generate neintenţionat se ştie că orice dispozitiv electric sau
electronic, care are curenţi sau tensiuni variabile, este o sursă de câmp
electromagnetic perturbator.
Datorită creşterii numărului şi diversităţii surselor artificiale de câmp
electromagnetic, se vorbeşte de poluare electromagnetică, asemenea poluării
chimice, fonice, etc.
Multitudinea şi diversitatea surselor generatoare de câmp implică o gamă
variată de metode de măsurare a acestuia. În plus, necesitatea (importanţa), dar şi
specificitatea (cerinţele) măsurărilor de câmp îşi pun amprenta asupra metodelor
utilizate.
ŞI BIOMEDICINĂ
7.1.1. SISTEMUL DE MĂSURARE, TIPURILE ŞI APLICAŢIILE

MĂSURĂRILOR
Instrumentaţia utilizată la măsurarea câmpului electromagnetic depinde de
tipul câmpului ce trebuie măsurat (permanent sau tranzitoriu) şi scopul măsurării
(unde se intenţionează a se folosi rezultatul măsurării) .
Un sistem de măsurare a câmpului electric şi/sau magnetic trebuie să
conţină următoarele elemente: senzorii de câmp, mijloacele (căile) de transmisie a
semnalului, echipamentele de măsurare, iar topologia lui poate fi între cele două
limite date în Fig. 7.2 şi Fig. 7.3a [David 1998], David 2006] .
E, B, E şi H
Senzori E B
  ; Echipamente de măsurare
EE r , t  t t - Osciloscop (măsurări in
domeniul timp)
O’ Mijloace de transmisie semnale
- Receptor
H EMI (măsurări in domeniul
frecvenţă)
r(x, y, z) SURSĂ DE - Analizor de spectru (măsurări in
CÂMP domeniul frecvenţă)
r<</2 O(0,0,0)
câmp apropiat
r>>/2 Înconjurătorul electromagnetic
câmp îndepărtat
Fig. 7.2. Măsurarea câmpurilor electromagnetice.
Antena, interfaţă între emiţător şi mediu sau între mediu şi receptor,

poate fi utilizată şi la măsurarea CEM. Datorită domeniului larg de utilizare a
antenelor, în prezent există o mare varietate, iar literatura în domeniu este vastă.
O clasă specială de antene, “antene electric mici”, proiectate şi
perfecţionate, începând cu anii 1960-1970, au fost denumite senzori de câmp
electromagnetic.
După natura lor, legăturile senzor - aparat de măsurare (mijloc de

achiziţie) se împart în [Degauque90], [Miller86]:
 legături conductoare;
 legături directe în hiperfrecvenţă sau optice (telemetrie în hiperfrecvenţă,
telemetrie optică);
 legături prin ghiduri de undă dielectrice - hiperfrecvenţă;
 legături prin fibre optice;
 legături prin unde radio („wireless”).
Dintre echipamentele/aparatele care pot fi utilizate şi la măsurarea câmpului

electromagnetic se menţionează voltmetrul selectiv, analizorul de spectru,
analizorul de perturbaţii (receptorul EMI), osciloscopul şi, în general, sistemele de
achiziţii de date.
Aşa cum s-a menţionat osciloscopul şi analizorul de spectru sunt
complementare, permiţând măsurări în domeniul timp, respectiv în domeniul
frecvenţă, fiind foarte utile şi în estimări calitative.
În Fig 7.2 toate cele trei elemente, care pot fi independente sau pot constitui
părţi ale unui echipament de măsură unitar (de sine stătător), sunt în contact direct
cu câmpul electromagnetic (mărimea de măsurat având o anumită distribuţie
spaţială).
De asemenea, în Fig. 7.2 se pun în evidenţă câteva tipuri a măsurări de
câmp.
În funcţie de caracteristica de transfer a senzorului se efectuează:
 măsurarea câmpului, utilizând senzori pentru câmpul electric, E,
senzori pentru câmpul magnetic, H, sau senzori pentru măsurarea lui E
şi H;
 măsurarea derivatei în raport cu timpul a câmpului, utilizând senzori
E
pentru măsurarea derivatei câmpului electric, sau senzori pentru
t
H
măsurarea derivatei câmpului magnetic, .
t
În funcţie de directivitatea senzorului de câmp, se efectuează:
 măsurări uniaxiale;
 măsurări biaxiale;
 măsurări triaxiale.
În funcţie de distanţa ”r” dintre sursa de câmp şi punctul de măsurare, se
efectuează:
 măsurări în câmp apropiat;
 măsurări în câmp îndepărtat.
În funcţie de modul (domeniul) de efectuare al măsurării, se efectuează:
 măsurări în domeniul timp (utilizând osciloscopul);
 măsurări în domeniul frecvenţă (utilizând receptorul de perturbaţii EMI
sau analizorul de spectru).
În funcţie de locul de măsurare (selectarea sau neselectarea fizică a sursei), se
efectuează:
 măsurarea CEM în locuri controlate;
 măsurarea CEM “in situ”.
ŞI BIOMEDICINĂ
Ideal, senzorii ar trebui să fie sensibili doar la câmpul generat de sursa ce

interesează E(r, t), respectiv la H(r, t) sau la câmpul electric, respectiv magnetic,
rezultant din punctul O’ de coordonate r(x, y, z), câmp ce este dat de mai multe
surse, iar mijloacele de transmisie şi achiziţie să fie imune la ambientul
electromagnetic. Desigur, întreg sistemul de măsurare a câmpului trebuie să fie imun
la toţi factorii fizici de mediu.
În Fig. 7.3.a se dă un senzor cu o topologie specială, la care prelucrarea
semnalului, afişarea, înregistrarea sau memorarea rezultatului se fac în interiorul
senzorului.
În această situaţie doar senzorul, care este de tip sferă conductoare cu un interstiţiu
la ecuator, este în contact direct cu mediul electromagnetic, sfera conductoare
constituind în acelaşi timp şi un ecran pentru celelalte două părţi, anume linia de
transmisie şi echipamentul de măsurare.
În Fig. 7.3b se arată o posibilitate de măsurare a câmpului electromagnetic
la care, de asemenea, doar senzorul este introdus în zona de interes, restul sistemului
de măsurare fiind sub planul de masă, adică în afara câmpului ce se măsoară.
Această metodă (Fig. 7.3b) poate fi utilizată la măsurarea câmpului intrasistem, de
exemplu câmpul într-un modul ecranat, sau - în general - la măsurarea câmpului în
aproprierea unui plan de masă.
De exemplu, la măsurarea la sol a câmpului electromagnetic produs de o descărcare
atmosferică, situaţie în care senzorii sunt instalaţi la nivelul pământului deasupra
unei camere ecranate amenajate în interiorul solului şi care conţine mijloacele de
măsurare [Baum86].
Fig. 7.3. a) Mijloc de măsurare compact; b) Senzor asimetric, cu sistemul de transmisie şi

prelucrare în afara câmpului de măsurat.
În ambele situaţii din Fig. 7.3 se elimină modificarea câmpului de către linia
de transmisie a semnalului, precum şi culegerea parazită a semnalului de către
aceasta, prin efect de antenă de recepţie a liniei de transmisie. Totodată mijloacele de
achiziţie nu influenţează şi nu sunt influenţate de către câmp. Singura problemă
rămasă este aceea a distorsionării câmpului de către senzor.

 legături conductoare;
 legături directe în hiperfrecvenţă sau optice (telemetrie în hiperfrecvenţă,
 legături prin ghiduri de undă dielectrice - hiperfrecvenţă;
 legături prin fibre optice.
 legături fără fir (prin câmp electromagnetic, „wireless”)
Măsurări de câmpuri electromagnetice se fac în diverse domenii ştiinţifice şi

au o multitudine de aplicaţii:
 Domeniul comunicaţiilor radio, transmisiei informaţiei, studiul propagării
[Johnk 2012], verificarea şi caracterizarea antenelor.
 Domeniul detecţiei prezenţei şi/sau mişcării unor obiecte prin intermediul
RADAR.
 Domeniul industrial, fie la tratarea în câmp electric sau magnetic a unor
materiale, fie la încercări nedestructive ale unor materiale, structuri, pe
principiul tomografiei cum ar fi tomografia în microunde, tomografia pe
baza rezonanţei magnetice nucleare (RMN) sau tomografia bazată pe
inducţia magnetică [Wei 2011].
 Domeniul compatibilităţii electromagnetice, la teste de emisie şi
susceptibilitate, caracterizări de surse de câmp şi mijloace de protecţie
[Morgan 1994], [Ababei 2012b], [Adascalitei 2002], [Ababei 2012a],
[Salceanu 2013].
 Domeniul medical [Nita 2011], la diagnosticare atât prin metode pasive,
anume prin înregistrarea câmpurilor generate de diverse organe
(magnetocardiografia [Rău 2012]; magnetoencefalografia; termografia,
etc.), cât şi prin metode active tomografiile bazate pe generarea unui câmp
electromagnetic, la terapia prin câmp magnetic sau prin câmp electric
(magnetoterapie, electroterapie), la studiul efectelor biologice ale
câmpurilor [David 2012a] (biocompatibilitatea electromagnetică).
 Domeniul geofizicii, meteorologiei, la detecţia şi caracterizarea unor
fenomene naturale (descărcările atmosferice, cutremurele de pământ
[Sorokin 2007], etc.) pe baza semnăturii electromagnetice.
Pentru a se obţine o anumită reproductibilitate a rezultatelor, măsurările se
efectuează conform unor standarde, cum ar fi standarde din domeniul antenelor,
standarde din domeniul compatibilităţii electromagnetice, standarde din domeniul
radiocomunicaţiilor, reglementări în domeniul efectelor biologice ale câmpurilor.
Pe lângă aceste măsurări standardizate, care se caracterizează prin
reproductibilitate, există şi măsurări de avangardă, care se fac în cazul
ŞI BIOMEDICINĂ
cercetărilor, al modelărilor, al elaborării de noi standarde, aceste măsurări fiind mult

mai complexe/dificile şi necesitând mult mai multe cunoştinţe şi efort.
În ceea ce priveşte locul de măsurare, se pot face măsurări în locuri
controlate, atunci când poate fi izolată sursa de câmp ce interesează, sau se fac
măsurări „in situ”, atunci când nu este posibilă izolarea sursei, sau când
interesează câmpul dintr-o anumită zonă. În a doua situaţie, măsurările sunt mai
dificile datorită complexităţii câmpului, prin aceea că el provine de la mai multe
surse, o parte necunoscute şi/sau nepredictibile.
Încă din anul 1990. în cadru pregătirii unor teze de doctorat şi a unor proiecte,
desfăşurate la Universitatea Gheorghe Asachi” din Iaşi:
 S-au efectuat supravegheri pe termen lung ale înconjurătorului sau
ambientului electromagnetic, procedându-se atât la propunerea şi realizarea
unor măsurătoare de câmp, cât şi la efectuarea de măsurări „in situ”
pentru caracterizarea din punct de vedere electromagnetic a unor zone;
 S-a studiat interacţiunea câmp electromagnetic - materie vie
 S-a încercat găsirea unor metode de reducere a câmpurilor electromagnetice
şi caracterizarea acestor metode/materiale de ecranare.
7.1.2. SUPRAVEGHEREA AMBIENTULUI ELECTROMAGNETIC

Supravegherea mediului electromagnetic este foarte importantă şi
prezintă multiple aplicaţii legate de producerea de - şi expunerea la - câmp
electromagnetic a sistemelor tehnice (domeniul compatibilităţii electromagnetice,
domeniul radiocomunicaţiilor), cât şi a sistemelor biologice (biocompatibilitatea
electromagnetică, studiul efectelor biologice sau efecte asupra sănătăţii ale
câmpurilor electromagnetice).
În condiţiile abordării câmpurilor electrice şi magnetice ca factori de mediu
(factori ecologici), aşa cum se face în acest capitol, supravegherea mediului
electromagnetic este foarte dificilă, deoarece ea presupune [David 2006 proiect]:
 măsurări „in situ” a câmpurilor electromagnetice pentru considerarea
tuturor surselor ce contribuie la câmpul din zona de interes;
 măsurări de avangardă, deoarece sursele nu sunt cunoscute şi deci nu este
posibilă utilizarea unor standarde, care în general sunt legate de sursa de
câmp;
 măsurări în domeniul timp şi măsurări în domeniul frecvenţă, pentru o
posibilă identificare a surselor;
 măsurări în mai multe etape, flexibilitate, versatilitate şi adaptare la sursă
sau la aplicaţie.
Supravegherea pe termen lung a mediului electromagnetice din anumite zone
se face în scopul caracterizării mediului, a identificării surselor (inclusiv a
posibilităţilor de reducere a câmpului generat), dar şi în vederea verificării

mijloacelor de protecţie faţă de câmpuri (eficacitate de ecranare, reflexie).
Astfel, se poate face supravegheri ale mediului electromagnetic în
apropierea unor surse de câmp electromagnetic sau în zone de mare importanţă atât
în ceea ce priveşte protecţia unor dispozitive/sisteme, care trebuie să funcţioneze
corespunzător, cât mai ales pentru protecţia oamenilor, în zone precum:
 mediul spitalicesc, unde un rol important îl au măsurările în camere de
diagnosticare, în camere de terapie;
 mediul rezidenţial (locuinţe, centre comerciale, instituţii sau chiar un întreg
oraş/localitate);
 mediul energetic, al producerii, transportului şi utilizării energiei electrice;
 mediul industrial, în general.
 mediu sau zonă de importanţă strategică (aeroporturi, diverse tipuri de
baze/locaţii).
3.2. MĂSURĂRI ÎN DOMENIUL OPTIC

Dispozitivele de măsură a radiaţiei luminoase au mai multe utilizări şi
anume:
 la măsurarea parametrilor fotometrici (flux luminos, intensitate luminoasă,
iluminarea unei suprafeţe), pentru a caracteriza o sursă naturală sau un
mediu din punct de vedere al radiaţiei vizibile:
 ca părţi componente în sistemele de măsură a mărimilor nelectrice cum ar fi
mărimi chimice, biochimice şi medicale, etc..
De exemplu, tehnicile optice şi spectrometria optică sunt utilizate în analize
chimice folosind sisteme optice compacte adaptate la ghiduri de undă (fibre optice).
Fibrele optice permit măsurători la distanţă, deoarece semnalele pot fi
transmise până la 5 km fără necesitatea amplificatoarelor sau repetoarelor pe linie.
Acest lucru dă posibilitatea ca sursele şi sistemele de analiză (spectrometru,
detectori, dispozitive electronice) să fie plasate departe de locul de măsură.
Există şi alte avantaje ale măsurărilor utilizând dispozitive optice:
 Posibilitatea de a efectua măsurări în locuri greu accesibile, întucât senzorii
sunt, în general, de dimensiuni mici.
 Sistemele de măsurare sunt inerte şi neelectrice, permiţând măsurători „in
vivo” sau „in situ”, în locuri periculoase (cu pericol de explozii, etc.).
 Fibrele optice permit transmisia unei mari cantităţi de informaţie, fiind
imune la perturbaţii electromagnetice (interferenţe electromagnetice).
 Dezvoltarea industriei optoelectronice, care oferă la preţuri reduse surse
optice, detectori integraţi, fibre optice.
Cu toate acestea există şi câteva dezavantaje şi astfel trebuie avute în vedere
anumite precauţii la măsurările în domeniul optic legate de:
ŞI BIOMEDICINĂ
 sensibilitatea la lumina naturală, necesitând astfel ecranare optică;

 senzorii pot suferi fotodegradări;
 posibilitatea apariţiei a derivelor pe termen lung.
Senzori optici
Iniţial, prin senzori optici se înţelegeau acele dispozitive care convertesc în
semnal electric o informaţie conţinută în lumina vizibilă sau în radiaţiile cu lungimi
de undă vecine cum ar fi radiaţiile infraroşii şi ultraviolete.
Odată cu dezvoltarea instrumentaţiei de măsurare optică sau a instalaţiilor
de măsurare cu fibră optică a apărut noţiunea de traductor (senzor) cu fibră optică,
care are o conotaţie diferită faţă de cea iniţială (senzor optic).
Senzorii cu fibre optice sunt acei senzori la care mărimea de măsurat
modifică un parametru al radiaţiei din spectrul optic şi care au în componenţa lor
fibre optice.
Aşa cum la senzorii electrici mărimea de intrare modulează un semnal
electric (de exemplu, marca tensometrică la care o forţă/presiune care acţionează
asupra ei determină o variaţie de rezistenţei şi în final dă naştere la o variaţie a
tensiunii electrice de la ieşirea punţii ce conţine senzorul „marca tensometrică”), la
senzorii optici mărimea de intrare (măsurandul) modulează un flux luminos (  ).
Fie un traductor optic de tip fotodetector (fotodiodă, fototranzistor, tub
fotomultiplicator), adică un dispozitiv care converteşte semnalul optic într-un semnal
electric, el poate fi considerat senzor sau element de execuţie în funcţie de domeniul
energetic în care se face prelucrarea semnalului metrologic:
 Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea semnalului metrologic se face
în domeniul electric, fotodetectorul (fotodioda, fototranzistorul) considerat
este senzor, el permiţând măsurarea unui flux luminos;
 Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea se face în domeniul optic
fotodectorul (fotodioda, fototranzistorul) este veriga finală a acestui circuit
de măsurare cu fibră optică sau circuit de transmisie a datelor, el fiind în
cest caz element de execuţie.
Pentru măsurarea intensităţii radiaţiei solare sau a altor radiaţii din

domeniul vizibil, precum a şi cele două domenii spectrale care îl mărginesc
(infraroşu şi ultraviolet) se utilizează fie detectoare termice fie fotodetectoare.
3.2.1. DETECTOARE TERMICE

Detectoarele termice convertesc energia luminoasă (radiantă) mai întâi în
energie termică apoi în energie electrică.
Pe acest principiu a fost construit actinometrul cu compensaţie a lui
Angstrom, Fig.3.2
6. IMAGISTICĂ MEDICALĂ
Obţinerea unor imagini din interiorul corpului omenesc prezintă mare în
domeniul biomedical, atât la diagnosticare, la protezare, la urmărirea unui
tratament, cât şi la pregătirea şi în timpul unor intervenţii chirurgicale. Obţinerea de
imagini cu diferenţele structurale din interiorul corpului se poate face ca şi în cazul
general ale măsurărilor nedestructive, atât prin metode pasive, cât şi prin metode
active, doar că de această dataă apar anumite limitări sau dificultăţi, mai ales, în
vederea protejării pacientului.
Ca şi metodă de măsurare pasivă, se poate menţiona radiometria sau
termografia (§X. Temp), care constă în obţinerea de imagini cu distribuţia
temperaturii corpurilor prin receptarea şi prelucrarea radiaţie electromagnetice
generate de acestea în domeniul microundelor sau în domeniul optic.
Spre deosebire de metodele pasive, unde doar se recepţionează şi se
prelucrează semnalele generate de corpul de interes, la metodele active, imaginile
din interiorul corpului sunt obţinute prin iluminarea corpului de interes cu o undă
sonoră, cu o undă electromagnetică (câmp electric, câmp magnetic, radiaţie optică,
radiaţie ionizantă - raze X) şi apoi, prin studiul reflexiei, absorbţiei, difracţiei
suferinte de acea undă sau stimul, se determină diferenţele structurale din interiorul
corpului, reconstruindu-se astfel imagini din interiorul corpului.
Imaginile pot fi bidimensionale sau tridimensionale (de exemplu,
holograme), iar dintre investigaţiile realizate la obţinerea imaginilor se pot aminti
radiografia, ecografia, tomografia, holografia.
Începutul imagisticii medicale poate fi considerat odată cu descoperirea
razelor X in anul 1885, de către Roentgen.
6.1. ECOGRAFIA
Dintre tehnicile de obţinere a imaginilor unor structuri interne, cele bazate
pe utilizarea ultrasunetelor au o serie de avantaje şi anume:
• pot fi considerate ca neinvazie (gradul de invazivitate este foarte redus);
• permit investigaţii în timp real cu toate posibilităţile datorate acestui fapt;
• traductorul este de dimensiuni mici, permiţând selectarea de către operator
a zonei de interes;
• ultasunetele asigură securitatea pacientului şi a personalului operator, în
limta unei intensităţi acustice mai mici de 100 mW/cm2.
În ceea ce priveşte zonele investigate cu ultrasunete pot fi amitite
structurile cardiace, sistemul vascular, fătul, organele abdominale (ficatul,
rinichii, vezica biliară), ochii.
În schimb, din cauza pungilor de aer care reflectă puternic ultrasunetele,
aceste nu pot pătrude si deci au limitari la investigarea plămânului şi intestinului.
Pe de altă parte oasele atenuează foarte mult ultrasunetele, facând dificilă
explorarea creierului.
6.1.1. UTILIZAREA SUNETELOR/ULTRASUNETELOR ÎN

MEDICINĂ
Sunetul este un fenomen de natură oscilantă, care este creat şi se propagă
prin şocuri elastice înt-un mediu (lichid, solid, gaz)
În funcţie de frecvenţa acestor oscilaţii se pot considera:
• Infrasunetele, ca fiind unde sonore având componente de frevenţă sub 16
Hz.
• Sunetele audio, având componente de frecvenţă în domeniul 16 Hz ÷ 20
kHz. Trebuie menţionat că în acest domeniu de frecvenţă omul percepe
(aude) sunetele. Acest interval de frecvenţă, uneori extins este denumit
domeniul de audiofrecvenţă chiar şi în cazul semnalelor electrice,
extinzându-se astfel denumirea de „audiofrecvenţă” de la oscilaţii acustice
(energie mecanică) şi la oscilaţii în cadrul energie electrice şi/sau
magnetice.
• Ultrasunetele, care sunt unde sonore având componente de frecvenţă mai
mari de 20 kHz (20 kHz ÷ 1014 Hz).
Infrasunete şi sunetele audio sunt generate în mod natural, fiind produse de

diverse fenomene geofizice (furtuni, vânturi, cutremure), de către om (vocea
umană, zgomote cadiace datorate curgerii sângelui prin inimă şi vase), cât şi în
mod artficial prin intermediul unor dispozitive realizate special în acest scop de
către oameni („man made”).
Infrasunetele şi sunetele audio sunt percepute sub diverse forme de către
om având atât efecte favorabile, fiind utilizate în diagnosticare şi terapie, cât şi
efecte nefavorabile, cum ar fi senzaţii de vomă, spasme, probleme cardiace,
oboseală.
Mai mult chiar unele sunete audio cum ar fi zgomotele acustice produc
dezordine în reflexe, modificări respiratorii, chiar senzaţii de durere la nivelul
urechii. Se pot aminti în acest sens zgomotele generate de avioanele din preajmă,
sau în general zgomotele peste nivelul permis, de 70 dB.
În schimb muzica este utilizată în diverse forme de terapie sau ca metodă
de calmare a durerii în stomatologie, etc.
Referitor la utilizarea undelor acustice în diagnosticare se pot aminti două
procedee, anume auscultaţia şi percuţia.
Auscultaţia constă în detectarea de pe piele a undelor acustice produse de
diverse organe.
Percuţia este folosită în delimitarea topografică a organelor, sau în
diagnosticarea unor modificări patologice şi constă în detectarea vibraţiilor acustice
produse prin lovirea anumitor arii la suprafaţa corpului.
Ultrasunetele, generate şi controlate în mod artificial cu ajutor unor
anumite dispozitive, sunt utilizate în domeniul medical în terapie, în protezare, în
diagnosticare şi în curăţirea sau sterilizarea echipamentelor medicale.
În terapie ultasunetele sunt utilizate în:
• inflamările şi îmbolnăvirile muşchilor, oaselor (artroze), pielii (panariţiu);

• tratament pe sistemul nervos (nevralgii, herpes);
• distrugerea calculilor renali, decalcifierea vaselor de sânge;
• în stomatologie.
Referitor la protezare, ultrasunetele sunt larg utilizate la protezele pentru
nevăzători, aceste dispozitive bazându-se pe reflexia ultrasunetelor de către
obstacole.
În ceea ce priveşte diagnosticarea se pot menţiona:
• utilizarea ultrasunetelor la obţinerea unor imagini din interiorul corpului
prin procedee precum ecografia şi tomografia cu ultrasunete;
• utilizarea ultrasunetelor la măsurarea debitului sanguin cu
ajutorulndebitmetrelor cu ultrasunete.
În ţesuturi şi organe, fascicolul ultrasonor suferă reflexie, refracţie,
absorbţie, difracţie şi este utilizat pentru obţinerea de imagini ultrasonore. Aceste
imaginii sunt reprezentări topografice, în general bidimensionale fie ale atenuării
ultrasunetelor (vizualizări prin transmise), fie ale reflectării ultrasunetelor,
(vizualizări prin reflexie - ecografie).
În ceea ce priveşte debitmetrele cu ultrasunete acestea se bazează pe:
• modificarea vitezei de propagare a ultrasunetelor în lichide, datorită vitezei
de deplasare a fluidului, situaţie în care se determinarea diferenţei timpilor
de tranzit;
• modificarea frecvenţei ultrasunetelor la recepţie faţă de frecvenţa la emisie,
datorită mişcării emiţătorului şi sau receptorului (efectul Doppler) § X.
debit.
6.1.2. PRINCIPIUL ECOGRAFIEI

Ecografia este tehnica de obţinere a imaginilor (acustice) prin detecţia
ecoului produs de ţesuturi la un impuls de unde ultrasonice transmise în salve de un
traductor fixat sau mobil pe piele [Gligor 1988].
În Fig.6.1, se arată două pulsuri (salve) emise şi un singur puls receptat (ecoul,
doar de la o singură interfaţă), unde:
•  este durata unei salve;
• T este perioada de emisie a salvelor;
• fus este frecvenţa ultrasunetelor;
• tr este durata între emisia şi recepţia pulsului, anume timpul dus întors a
salvei, de la traductor până la interfaţă şi de la interfaţă înapoi la traductor;
• tzu este durata zonei umbrite, care este o mică zonă de la suprafaţa interfeţei
traductor de ultrasunete-piele.
U Emisie Ecou Emisie

puls 1 receptat 1 puls 2
fus
=0,22 µs
T=0,32 ms
tzu (zona umbrită)

tr (durata recepţie)
Fig. 6.1. Forma semnalului (salve de unde ultrasonore)
Banda de frecvenţă în care se lucrează in ecografie este 0,1 ÷ 15 MHz,

aceasta deoarece:
• Obiectele cu dimensiuni, d, mult mai mici decât lungimea de undă, ,
( d   ) provoacă dispersie de tip Rayleigh, deci nu pot fi vizualizate.
• Obiectele cu dimensiuni mult mai mari ca lungimea de undă ( d   ) se
comportă ca reflectori deci pot fi vizualizate.
La alegerea frecvenţei ultrasunetelor se ţine cont şi de obţinerea unei
rezoluţii trasnversale şi a unei rezoluţii longitudinale cât mai bune.
Rezoluţia transversală este capacitatea de a discerne sau separa obiecte
apropiate unele de altele, ce sunt situate în plan perpendicular la axa fascicolului
acustic.
Rezoluţia longitudinală este capacitatea de a discerne sau separa obiecte
apropiate unul de altul situate pe axa fascicolului.
Astfel, pentru o bună rezoluţie transversală trebuie ca  să fie cât mai
mic, ceea ce înseamnă o frecvenţă a fascicolului ultrasonor, fus, cât mai mare.
Dacă se consideră viteza de propagare a ultrasunetelor în ţesut
m
cus = 1000  3000 , pentru a vizualiza obiecte cu d = 10 −3 m , condiţia
s
d   implică:
m
1000  3000
cus s = 1  3 MHz
fus = = (6.1)
 10− 3 m
Deci pentru a vizualiza obiecte de dimensiunea d = 10 −3 m trebuie ca

f us  1 3 MHz .
Pentru a putea vizualiza straturi subţiri, adică pentru a avea o bună
rezoluţie longitudinală sau axială trebuie ca durata impulsului  să fie mică. De
asemenea, pentru a nu avea zonă umbrită mare trebuie ca  să fie mic.
Dar, pentru ca puterea în impuls să nu fie foarte mare,  ar trebui să cuprindă cât
1
mai multe sinusoide, de exemplu   5  Tus , unde Tus = este perioada fascicolului
f us
ultrasonor. Astfel pentru a obţine un timp  mic trebuie ca perioada ultrasunetelor,
Tus , să fie mică, rezulând astfel o frecvenţă a ultrasunetelor, f us , cât mai mare.
Totuşi frecvenţa semnalului ultrasonor nu poate fi oricât de mare, deoarece
odată cu creşterea frecvenţei creşte atenuarea ultrasunetelor în ţesut, a.
dB
a =1 (6.2)
cm  MHz
Atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi creşte atât cu frecvenţa cât şi cu
distanţa în ţesut.
Deci la utilizarea unor frecvenţe mari scade adâncimea de pătrundere, ceea
ce face dificilă vizualizarea în profunzime.
Ţinând cont de cele două cerinţe contradictorii, frecvenţe mari ale
semnalului ultrasonor cerute de obţinerea unor rezoluţii bune şi frecvenţe mici ale
acestuia, cerute de reducerea atenurii în ţesuturi se fac anumite compromisuri, de
exemplu:
• Pentru explorări abdominale, care sunt de profunzime, se alege frecvenţa
semnalului ultrasonor de ordinul, fus = 2  3 MHz .
• Pentru structuri de dimensiuni mici cum ar fi tiroda sau ochii, dar care sunt
situate la suprafaţă se utilizează frecvenţe mai mari, fus = 5  15 MHz .
Recepţionarea ecoul obţinut de la o salvă (de durată ) înainte de a se emite
următoarea salvă (salva 2 în Fig. 6.1) necesită ca timpul dus – întors al fascicolului,
anume durata de la emisia până la recepţia ecoului, tr să îndeplinească condiţia:
2D
T −   tr = (6.3)
cus , med
de unde rezultă o perioada a salvelor, T, mare.
Dar, perioada, T, trebuie sa fie mai mică decât remanenţa ecranului de afişare
pentru:
• a obţine o imagine stabilă pe ecranul unui tub catodic;
• urmărirea evoluţiei în timp a unor deplasări de organe ori ţesuturi.
O interfaţă între două medii cu impedanţe acustice diferite Z1 şi Z2 va da naştere la
2D
un ecou care va fi recepţionat după timpul tr = ,
cus , med
unde:
•D este distanţa până la interfaţă;

•cus,med este viteza de deplasare a ultrasunetelor în mediul 1 de impedanţă
acustică Z1.
Prin analogie cu mărimile electrice se consideră şi în domeniul sunetelor
impedanţa acustică, Z, care de această dată este exprimată în ryali:
Z =   cs (6.4)
g
unde  este densitatea ţesutului, exprimată în , iar cs este viteza de propagare a
m3
m
ultrasunetelor în ţesut, exprimată în .
s
E
Pentru ţesuturi omogene cs = , unde E este modulul de elasticitate, rezultând

astfel că impedanţa acustică poate fi scrisă şi sub forma:
Z = E (6.5)
Coeficienţii de reflexie acustică (Rp, sau RI) la interfaţa dintre două
medii omogene cu impedanţele acustice Z1 şi Z2, sunt daţi de raportul presiunilor
acustice (pr – presiune reflectată şi pi – presiune incidentă) respectiv de raportul
intensităţilor acustice (Ir – intensitate reflectată şi Ii – intensitate incidentă).
Intensitatea acustică este puterea pe unitatea de arie şi în cazul ecografiei
ea poate fi de maximum 0,1 W/cm2 (uneori chiar 0,5 W/cm2), pentru a nu produce
modificări ale celulelor.
Astfel valorile celor doi coeficienţi de reflexie sunt:
pr
Rp = (6.6)
pi
Ir
RI = (6.7)
Ii
Dacă unda incidentă este normală la interfaţă celor două medii cu
impedanţe acustice diferite (Z1 şi Z2), atunci coeficienţii de reflexie sunt:
pr Z 2 − Z1
Rp = = (6.8)
pi Z 2 + Z1
2
I  Z − Z1 
RI = r =  2  (6.9)
I i  Z 2 + Z1 
In Fig. 6.2 se consideră trei interfeţe, corespunzătoare a patru tipuri de
ţesuturi, anume dermă, ţesut adipos, ţesut muscular şi în final os, deoarece
atenuarea ultrasunetelor mai departe prin os este foarte mare.
Mediu 1, Z1 2, Z2 3, Z3 4, Z4
Dermă, Strat Strat Os
adipos muscular
I0, p0
Ir I r 2,3 I r 3, 4
1, 2
R1,2 R2,3 R3,4

d1 d2 d3
Ecouri de la cele trei interfaţeţe

I0
2d1 2d 2 2d 3
t1 = t2 = t3 =
c s1 c s2 c s3
Fig. 6.2. Ecourile la interfeţe pentru câteva tipuri de ţesuturi
Dacă se neglijează atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi atunci se va obţine

următoarele ecouri, cu coeficienţii de reflexie acustică:
I r1, 2
RI 1, 2 =  I r1, 2 = RI 1, 2  I 0 (6.10)
I0
I r2 , 3
RI 2,3 =  I r2 , 3 = RI 2,3  I 0 (6.11)
I0
S-a considerat că I r1, 2  I 0
I r3, 4
RI 3, 4 =  I r3, 4 = RI 3, 4  I 0 (6.12)
I0
Se observă că amplitudinea ecoului este proporţională la coeficientul de
reflexie, iar acest mod de vizualizare este specific ecografiei de tip A.
În condiţii reale, ultrasunetele suferă atenuări în ţesuturi şi deci ecoul cu
cât este generat mai din profunzime cu atâta va fi mai atenuat când este receptat la
suprafaţa corpului.
Totuşi se poate compensa atenuarea prin utilizarea unei amplificări
variabile în timp. Câştigul sau amplificarea etajelor de recepţie trebuie să crească
liniar în timp, astfel că ecourile ce sosesc mai târziu, adică sunt la distanţe mai
mari, vor fi amplificate mai mult.
Viteza de propagare diferă de la un mediu la altul, astfel că, în realitate
2  d1 2  d2 2  d3
t1 = ; t2 = ; t3 = (6.13)
cs1 cs 2 cs3
unde aşa cum se observă din Fig.6.2.
• t1 este timpul dus întors prin mediul 1;
• cs1 este viteza ultrasunetelor prin mediul 1;
• d1 este distanţa parcursă de ultrasunete prin mediul 1 (grosimea acestui
mediu);
• t2, cs2, d2 sunt aceiaşi parametri pentru mediul 2 şi aşa mai departe.
Deorece viteza de propagare a ultrasunetelor diferă de la un ţesut la altul,
timpii nu sunt chiar proporţionali cu distanţele, iar în cazul obţinerii de imagini
acestea vor fi deformate, dacă nu se ţine cont de diferenţele dintre vitezele de
propagare ale ultrasunetelor prin diferite ţesuturi.
De aceea abaterile de proporţionalitate între timpii după care se recepţionează
ecoul şi distanţele în ţesut, datorate faptului că cS1  cS 2  cS 3 se corecerază.
6.1.3. CALCULUL ATENUĂRII ULTRASUNETELOR ÎN

ŢESUTURI
În condiţii reale atenuările produse de ţesuturi sunt mari, de aceea şi
puterea recepţionată este mult mai mică.
Când mediul este dispersiv o parte din energia undelor acustice se
transformă în energie termică şi este absorbită treptat de către mediu, astfel
intensitatea acustică scade odată cu pătrunderea undelor în mediu.
Plecând de la Fig.6.3 se va detemina atenuarea intensităţii acustice în
mediul pe care il traversează.
I(x)
dI(x)
I0 I
Pătrunderea
ultrasunetelor în
ţesut după axa x
x dx
Fig. 6.3. Atenuarea semnalului ultrasonor la traversarea unui

mediu
Fie:
• I 0 - intensitatea acustică la suprafaţa corpului, x = 0 ;
• I (x ) - intensitatea acustică după parcurgerea unei distanţei x , până la un
punct în interiorul mediului;
• I - intensitatea acustică la x = d , adică după traversarea mediului
considerat ce are grosime, d;
• dI (x ) - scăderea intensităţii I (x ) la parcurgerea distanţei dx .
Dacă se consideră că intensitatea acustică scade proporţional cu
coeficientul de absorbţie al ultrasunetelor în ţesut,  (x ) , atunci:
dI ( x) = −  ( x)  I ( x)  dx (6.14)
ceea ce înseamnă:
dI ( x)
= −  ( x)dx
I ( x)
Prin integrarea cu limitele specifice lui I (de la I0 pentru x=0 la I pentru
x=d) şi valorile corespunzătoare ale lui x (x=0, respective x=d), rezultă:
I d
dI ( x)
I I ( x) = −0  ( x)dx (6.15)
0
d
= −  ( x)  dx
I
ln I ( x) I0
0
d
I
ln = −   ( x)  dx (6.16)
I0 0
d
−   ( x ) dx
I = I0  e 0 (6.17)
Dacă se consideră că  nu depinde de distanţa x, deci este constant în tot
mediul, atunci:
I = I 0  e − d (6.18)
În mod obişnuit  poate depinde de frecvenţă şi de natura mediului absorbant.
6.1.4. TRADUCTORUL ŞI INTERFAŢA CU ŢESUTUL

Impulsul ultrasonic este emis şi recepţionat de traductoarele piezoelectrice.
Traductorul piezoelectric poate fi o ceramică policristalină care
converteşte energia electrică în energie acustică – la emisie , respectiv converteşte
energia acustică în energie electrică - la recepţie, de exemplu prin efectul
pizoelectric direct, respectiv invers [Gligor 1988]..
Traductoarele piezoelectrice utilizate în ecografie trebuie să îndeplinească
câteva cerinţe:
• să asigure imagini ultrasonice de calitate;
• să aibă dimensiuni mici;
• să asigure securitatea pacientului şi operatorului.
Aşa cum se observă din Fig.6.4, traductorul piezoelectric propriuzis
poate fi o ceramică piezoelectrică cu formă de disc metalizată pe ambele feţe având
grosimea g=/2.
În faţa ceramicii piezoelectrice, anume în zona interfeţei traductor- piele
(corp) se adaugă un strat de adaptare, care asigură o transmisie bună a
ultrasunetelor spre corp, prin adaptarea impedanţei acustice a traductorului cu cea a
ţesutului (pielea corpului).
Conector
Bobină de acord pentru adaptare

de impedanţe electrice (circuit
electric-traductor)
Strat atenuare spate
Traductor piezoelectric
Strat de adaptare
Fig. 6.4. Traductor de ultrasunete
Pe partea cealaltă a traductorului propriuzis este stratul de atenuare spate

care atenuează ultrasunetele din punct de vedere mecanic, ceea ce conduce la
lărgirea benzii de frecvenţă a semnalului şi absorbţia oscilaţiilor transmise spre
spatele discului, având următoarele efecte:
• scurtarea duratei impulsului, , a semnalului ultrasonor emis, ceea ce
constituie un avantaj în sensul că se îmbunătăţeşte rezoluţia axială;
• randament la recepţie, când se face conversia energiei acustice în energie
electrică, scăzut, ceea ce constituie un dezavantaj.
Propagarea undelor ultrasonore de la traductor în corpul uman depinde de
discontinuităţile de mediu întâlnite, astfel încât în punctele de discontinuitate au loc
reflexii:
• utile, atunci când vin din ţesuturi şi folosite la obţinerea imaginilor;
• nedorite la interfaţa traductor – corp, unde există o reflexie mare datorită
diferenţei mari de impendanţe acustice.
La interfaţa traductor-corp uman, intensitatea ultrasonoră transmisă fără
adaptare este de 4%.
Aşa cum s-a menţiont, pentru a creşte transmisia, la interfaţa traductor - corp se

utilizează un strat de adaptare (transformator mecanic) de grosime d = k  ,
4
unde k =1, 3; 5, 7…
Impedanţa stratului de adaptare se calculează cu relaţia:
Z strat adaptare = ZTraductor Z tesut (6.19)
Dacă se consideră că impedanţa ţesutului este Zţesut=1,5106 ryali, iar

impedanţa traductorului (materialului piezoelectric) este ZTraductor=33106 ryali,
atunci rezultă conform (6.19) că Zstrat de adaptare=7106 ryali
Cu acest strat de adaptare puterea transmisă creşte la 27% ceea ce
determină o îmbunătăţirea la recepţia ecoului (nivel mai mare).
Aerul are impedanţa acustică Z aer = 0,4  10 ryali , adică mult mai mică
faţă de ţesuturi.
Din acest motiv, pentru creşterea transmisiei la interfaţă, pernele de aer trebuie să
fie înlocuite, de obicei, cu un gel, vaselină, silicon, sau chiar cu un strat de
adaptare, aşa cum se arată în Fig. 6.5.
Blocarea intrări pentru a nu recepţiona ecoul

Traductor Emisie con de umbră
de la interfaţă adaptor - corp
Corp Recepţie
r
Adaptor
Fig. 6.5. Eliminarea reflexiilor la interfaţa-traductor corp, conul de umbră
Tot în Fig.6.5 se arată şi conul de umbră, datorat blocării recepţie pentru o

durată de timp scurtă imediat după emisia salvei (durata zonei umbrite, tzu, din
Fig.6.1), pentru a nu fi vizualizate ecourile din preajma interfeţei, deoarece acestea
nu prezintă interes, spre deosebire de cele din interiorul corpului.
Performanţele traductorului şi deci calitatea imaginii sunt determinate şi
de forma fascicolului emis, adică de focalizare, care poate fi făcută cu:
• lentile mecanice;
• electronic, cu timpi de întârziere.
Pentru ajustarea formei fascicolului se folosesc lentile mecanice (acustice),
care focalizează fascicolul radiat, obţinându-se un fascicul mai îngust, materialul
lentilelor poate să îndeplinească şi funcţia de adaptare a impedanţei.
Focalizarea electronică se face la traductoare multielement şi constă în
comanda elementelor în mod convenabil cu ajutorul unor linii de întârziere.
Efectul obţinut prin întârzierea este acelaşi cu cel în cazul în care traductoarele ar fi
plasate pe frontul de undă generat de punctul util, aşa cum se arată în Fig. 6.6.
Comandă excitaţie
Comutatoare
1 0 1 Linii de întârziere
Elemente traductoare
Frontul de undă aparent (focalizat)
Punctul util – ca un emiţător

omnidirecţional – emite unde
sferice
P
Fig. 6.6. Focalizare electronică
Prin intermediul liniilor de întârziere se face focalizarea. În Fig. 6.6 se

sugerează focalizarea punctului P, iar modificând timpii de întârziere se obţine
focalizarea unui alt punct din zona considerată.
Traductoarele multielement, de exemplu cu 400 elemente pe aproximativ
150 mm, permit obţinerea unor imagini ultrasonice bidimensionale prin excitarea
secvenţială a elementelor ceea ce constituie baleierea, iar focalizarea se face prin
excitarea simultană a unui mic grup de elemente (până la 8).
Uneori după o direcţie se poate face focalizare cu lentile mecanice, iar
după cealaltă direcţie se face focalizare electronică.
6.1.5. MODURI DE REPREZENTARE A IMAGINILOR

Imagini ale interiorului corpului uman se formează pornind de la ecourile
provenite de la structurile interne „iradiante/iluminate” de către fascicolul
ultrasonic.
Se consideră că ultrasunetele se propagă liniar, iar viteza de propagare în
ţesuturi este considerată cu bună aproximaţie de 1500 m/s.
Există mai multe moduri de reprezentare a imaginii, distingându-se diferite
moduri sau tipuri ecografice:
• modul A, „Amplitude” - Amplitudine;
• modul TM, „Time Motion”- Timp-Mişcare - ;
• modul B, „Brightness” – Luminozitate/Strălucire;
• modul C.
Sistemul de reprezentare tip A („Amplitude” – Amplitudine)
La acest sistem sau mod ecografic deflexia pe verticală a afişajului
reprezintă amplitudinea ecoului, iar deflexia pe orizontală reprezintă timpul
(adâncimea în ţesut), aşa cum se arată în Fig.6.7.
Traductor Ţesut
Bloc de
de impulsuri)
control E
cs
Bloc de R
Conpensează d1
atenuarea US comandă Amplificator
în ţesuturi a RF
amplificării
Demodulator
şi detector
Amplificator Y
Amplitudine
Bază de X Timp
timp
Bloc de comandă Z
intensitate luminoasă
t1=2d1/cus
Fig. 6.7. Sistem ecografic A (amplitudine)
Un traductor de ultrasunete monoelement sau multielement emite un

fascicul ultrasonic cu poziţie fixă în spaţii, care se propagă în ţesut, fiind reflectat la
fiecare interfaţă cu două impedanţe acustice diferite.
Ecoul este receptat de acelaşi traductor de ultrasunete, de această dată
receptor (efectul piezoelectric invers) şi convertit în semnal electric, după care este
amplificat de un ampificator de radiofrecvenţă (RF), care are câştigul crescător în
timp pentru a compensa atenuarea ultrasunetelor în ţesuturi.
Semnalul astfel prelucrat este demodulat, amplificat şi aplicat pe plăcile Y ale unui
sistem de afişare.
Pe placile X se aplică o bază de timp, aşa încât timpul de receptare a
ecoului dă informaţii despre distanţa până la o interfaţă cu impedanţe acustice
diferite sau despre dimensiunea diferitelor ţesuturi/structuri.
Sistemul ecografic tip A (amplitudine) este utilizat încă din 1954 în:
• encefalografie la localizarea structurilor anormale faţă de linia mediană, la
detectarea presiunilor intracraniene ridicate, când excursia maximă a
amplitudinii ecoului este mult diminuată;
• oftamologie, pentru detectarea de obiecte străine, leziuni, desprinderi de

retină, tumori, tulburări ale cristalinului;
• cardiologie;
• în alte tipuri de reprezentare ca mijloc de determinare a diferenţelor de
amplitudini între ecouri.
Imaginea pe ecran este stabilă prin repetarea impulsului ultrasonar emis
permiţându-se obţinerea unui document, fotografie, etc.
Sistemul de reprezentare TM (Timp Mişcare -„Time - Motion” )

Acest sistem ecografic poate să evidenţieze mişcarea unor părţi sau organe
din interiorul corpului, aşa cum se arată în Fig. 6.8.
Traductor Ţesut
Bloc de
de impulsuri)
control E
cs
R Imagine cu
Amplificator P1 părţi fixe
RF
Mişcare P1
Doar P1
Demodulator mobil
şi detector
Fereastră afişată pe ecran
Generator de Amplificator MIŞCARE
Z
fereastră Y
TIMP
Bază de X
timp rapidă
Bază de spre deflexia pe verticală Y

timp lentă
Fig. 6.8. Sistem ecografic TM (timp mişcare – „time motion”)
Spre deosebire de modul de reprezentare tip A, unde momentul

recepţionării ecourilor se marchează prin derivaţii ale spotului pe direcţia Y, în
funcţie de amplitudinea ecoului, de această dată, prin conectarea semnaluliui
receptat la axa Z-luminozitate, poziţia suprafeţelor de discontinuitate se face prin
modificarea instantanee a strălucirii spotului pe ecran.
Se scoate semnalul ecou de la deflexia pe verticală Y, aşa cum este la

vizualizarea tip A şi se aplică amplificatorului care controlează intensitatea spotului
şi anume axa Z de luminozitate a unui osciloscp catodic. Deoarece numai
semnalului ecou face spotul vizibil pe ecran, de această dată se obţine pe
orizontală, pentru interfeţe fixe, puncte fixe luminoase, iar pentru interfeţe mobile,
puncte mobile.
În Fig. 6.8 s-au considerat mai întâi două situaţii:
• imaginea cu părţi fixe, unde sunt patru puncte colorate maro, deoarece
toate cele patru interfeţe au fost considerate fixe;
• imaginea în care doar punctul P1 este mobil şi determină o linie pe distanţa
de mişcare, colorată cu verde, iar celelalte trei interfeţe rămânâd fixe apar
ca şi în imaginea precedetă reprezentate prin trei puncte colorate maro.
Dacă în plus, pe plăcile verticale se aplică o bază de timp lentă se poate

urmări, în timp real, mişcarea punctului mobil, P1, aşa cum se arată pe afişajul
catodic cu axele X, Y şi Z din Fig. 6.8.
Generatorul de fereastră blochează ecourile din afara ferestrei de interes,
având rolul unei lupe şi permiţând vizualizarea doar a mişcării punctului mobil.
Iniţial dispozitivul de afişare putea fi un tub catodic cu remanenţă mare, cu
memorie analogică, cu memorie digitală, iar imaginea document se obţine prin
filmare sau stocare pe disc.
Dintre aplicaţiile acestui tip ecografic se pot menţiona cardiologia şi
sistemul circulator. Astfel prin ecocardiografie se vizualizează mişcarea valvei
mitrale şi mai discret pulsaţiile pereţilor inimii, putându-se determina viteza de
închidere/deschidere a valvei mitrale din pantele curbelor vizualizate.
Sistemul de reprezentare tip B („Brightness” – Luminozitate/Stălucire)

Sistemul ecografic tip B permite reprezentarea bidimensională a
diferenţelor stucturale din organism la un anumit nivel, permiţând astfel obţinerea
de imagini 2D (imagini plane).
Punctele care dau reflexii (ecouri) la interfeţele cu impedanţe acustice
diferite sunt marcate prin modularea intensităţii spotului („Brightness” –
luminozitate), aşa cum se arată în Fig. 6.9.
Traductor US
Oscilator (generator Ţesut
Bloc de
de impulsuri)
control E
Baleiere
R
Bloc
Amplificator Detecţie poziţie x,y
comandă
RF
amplificare
Demodulator
şi detector
Amplificator
Z
Y
Imagine
bidimensională
X
Fig. 6.9. Sistem ecografic B („Brightness” – luminozitate)
Spre deosebire de primele două tipuri, de această dată se vizualizează o

imagine din interiorul corpului, utilizând un sistem de detecţie poziţie x şi y
(imagini bidimesionale) şi un sitem de baleiere (scanare) ca în televiziune sau în
alte sisteme de afişare.
Scanarea sau baleierea se face cu un traductorul de ultrasunete ce este
deplasat manual de către operator sau în mod automat, utilizând un traductor
multielement.
Pentru baleiere automată se utilitează, de exemplu, un sistem cu traductor
multielement format din 64 elemente excitate la anumite momente de timp pentru
controlul direcţiei şi a focalizării fascicolului.
Acest baleiaj electronic se face prin modificarea defazajului între
elementele traductorului obţinem o mişcare virtuală a traductorului multielement.
În Fig. 6.10 se arată realizarea baleierii cu un traductor cu n elemente,
comandate printr-o reţea de linii de întârziere reglabile şi aşezate pe suprafaţa
corpului (pe piele), unde:
• d0 este distanţa dintre două elemente apropiate;
• l0 este este diferenţa dintre distanţele de propagare a ultrasunetele pentru
două elemente vecine;
• cs este viteza de propagare a ultrasunetelor în ţesuturi;
• 1, 2,... i,.... n sunt timpi de întârziere corespunzători celor n elemente ale
traductorului.
Comenzi C Cn E R
C i
C1 2
Emisie Recepţie
1 2 i n Linii
întârziere
... ...
Elemente traductor Piele
Ţesut
α
θ
α
d0 l0 Focalizare
Frontul undei
rezultate
Direcţia de propagare a undelor

(baleiere)
Fig. 6.10. Baleiere automată prin utilizarea uor linii de întârziere comandate
Şirul de traductoare este comandat printr-o reţea de linii de întârziere

reglabile (prin comenzile C1, C2, ...Cn), pentru a modifica unghiul de baleiere, α,
care conform Fig. 6.10 este:
l0 cs  ( 2 −  1 ) cs  
tg = = = (6.20)
d0 d0 d0
Prin controlul timpului de întârziere pentru fiecare element la
emisie/recepţie se poate obţine atât direcţia de propagare a undei, θ, (baleriere)
cât şi curba frontului de undă (focalizare). În plus elementele pot avea atenuarea
variabilă, îmbunătăţind profilul fascicolului.
Pentru a avea bune performanţe la baleiere şi focalizare trebui un număr
cât mai mare de elemente. Totuşi numărul maxim de elemente este limitat de
dimensiunea traductorului (ce este funcţie de frecvenţă) şi de distanţa dintre
elemente.
Marele avantaj al baleiajului electronic este capabilitatea de creştere a

regiunii focalizate. Deoarece viteza de propagare a ultrasunetelor în corp este
cunoscută, focalizarea recepţiei poate urma după transmiterea pulsului în corp,
realizată prin schimbarea elementelor de întârziere variabilă.
Ca urmare întreaga imagine de la o anumită adâncime este focalizată spre
deosebire de o regiune de focalizare limitată realizată cu un singur element.
Pe lângă cele trei tipuri ecografice clasice prezentate se poate aminti
ecografia tip C, la care traductorul emisie/recepţie descrie automat o mişcare de
rastru, obţinându-se inclusiv imagini tridimensionale.
Ecografele s-au perfecţionat continu, iar datorită costului lor redus şi a
faptului că nu utilizează radiaţii ionizate ele au o largă răspândire/utilizare.
În plus, ecografele moderne permit obţinerea de imagini tridimensionale
sau reprezentări în patru dimensiuni (trei dimensiuni spaţiale, plus a patra
dimensiune timpul), fiind utilizate atât la obţinerea de imagini cu diferenţele
structurale din interiorul corpului, cât şi la determinarea grosimilor pereţilor,
mişcării valvelor, profile de viteze de curgere, etc.
Aceste instrumentele de imagistică medicală actuale au performanţe
ridicate şi chiar dacă îşi păstrează denumirea generică de ecografe, ele pot fi
considerate sisteme tomografice computerizate cu ultrasunete.
Putem spune acest lucu deoarece ele permit vizualizarea unor secţiuni din corp
(cuvântul tomos din limba greacă însemnând secţiune) şi sunt dispozitive complexe
cu prelucrare numerică a semnalelor, fiind controlate de sisteme de calcul, care
realizeză şi reconstrucţia imaginilor prin diverşi algoritmi de calcul.
6.2. TOMOGRAFIA
Aşa cum s-a menţionat, denumirea de tomografie îşi are originea de la
cuvântul grecesc “tomos” care înseamnă bucată, felie, secţiune.
corp. Ea furnizează o “hartă” sau o imagine bidimensională, iar uneori chiar
tridimensională a spaţiului explorat, care permite evaluări vizuale (prezenţa unor
diferenţe structurale, poziţie), dar şi măsurări dimensionale (de exemplu, mărimea
unui chist sau calcul).
diferenţele structurale dintr-un mediu prin interpretarea efectului mediului asupra
unei radiaţii inonizante cum ar fi razele X, sau a unei unde ultrasonore, sau a unei
unei unde electromagnetice sau a unui curent electric, utilizând un sistem de
achiziţii şi un sistem de calcul de mare performanţă [Damean 1998 teza].
Dintre dificultăţile specifice tomografiei se pot aminti:
• Metoda inversă trebuie să poată determina caracteristicile obiectului şi deci
să reconstruiască imaginea secţiunii cu un număr limitat de măsurări.
• Incertitudini mici la măsurările efectuate pot conduce la incertitudi mari la
reconstrucţia imaginei şi chiar la situaţii în care soluţia problemei inverse
să nu fie unică.
Există mai multe sisteme tomografice, fiecare dintre ele remarcându-se prin
anumite posibilităţi de aplicare şi avantaje, anume:
• tomografie cu raze X;
• tomografie cu ultrasunete;
• tomografie în microunde (MU);
• tomografie bazată pe rezonanţa magnetică nucleară (RMN);
• tomografie de impedanţă.
6.2.1. TOMOGRAFIA CU RAZE X

Primul sistem tomografic computerizat a fost cel bazat pe utilizarea
razelelor X, ca şi excitaţie a corpului sau secţiunii de investigat.
Acest lucru a fost posibil poate şi datorită îndelungii utilizări a acestor radiaţii în
imagistica medicală (radiografie), încă de la descoperirea razelor X în anul 1895 de
către Roentgen.
Dacă la radiografia tradiţională imaginea se formează într-un plan, prin
proiecţia structurilor interne în funcţie de absorbţia razelor X de-a lungul întregului
traseu parcurs de acestea prin corp, în cazul tomografiei se obţin imagini cu
diferenţele structurale în secţiuni din corp, tot pe baza absorbţiei razelor X, dar
efectuînd un numar mare de măsurări, urmat de prelucrări ale semnalelor şi
reconstruire a imaginii cu algoritmi specifici.
Astfel, în 1971 inginerul Godfrey Newbold Hounsfield din Regatul Unit si
fizicianul Allan MacLeod Cormack din SUA au propus şi realizat primul tomograf
computerizat, descoperire pentru care au obţinut Premiul Nobel în 1979.
Principiul tomografiei cu raze X
O sursă Roentgen emite un fascicol foarte îngust de raze X, care după ce
taversează organismul, unde este parţial atenuat, este captat de un detector, ce
măsoară fluxul fascicolului emergent.
Desigur cu cât facicolul este mai îngust cu atât fineţea explorării secţiunilor va fi
mai bună, adică grosimea secţiunii investigate va tinde spre zero.
În Fig.6.11 se prezintă principiul metodei, considerând traversarea unei
secţiuni a corpului omenesc (secţiune delimitată cu verde, în Fig. 6.11) de către
fascicolul de raze X, apoi detecţia razelor X, conversia lor în semnal electric, şi
achiziţia semnalelor în vederea reconstruirii imaginii secţiunii pe baza măsurărilor
intensităţii radiaţiei pentru determinarea fluxului emergent, ce sunt efectuate în
exteriorul corpului.
y
Translaţie a sistemului S/D la unghiul φ
Translaţie a Rotaţie a sistemului
sistemului S/D cu unghiul φ Monitor
S/D la φ=0 (imagine)
x
Pacient
Sursă de Detector Achiziţie Sistem de
raze X (S) raze X (D) date calcul
I0 I(φ,η)
Comandă sursă-detector (S/D) pentru translaţie cu η şi rotaţie cu φ
Fig. 6.11. Schemă de principiu a tomografiei cu raze X
Pacientul se află între sursa şi detectorul de raze X, rămând fix în timpul

baleierii, iar secţiunea din corp (delimitată în Fig.6.11 cu verde) se consideră în
planul (x,y) a sistemul de coordonate rectangular (x,y,z) în care este considerat
întregul corp.
Mai întâi se fixează o anumită secţinea din corp, prin alegerea coordonatei
rectangulare z de-a lungul corpului, care desigur este perpendiculară pe planul
secţiunii (x,y).
Ansamblu sursă-detector de raze X execută mişcări de translaţie (cu
deplasarea η) şi mişcări de rotaţie (cu modificarea unghiului φ), controlate cu
precizie de sistemul de calcul, în sistemul de coordonate (φ, η).
Astfel secţinea din corp este fixă în planul xy, iar fascicolul este considerat
prin parametrii (φ, η) din acelaşi plan, adică prin translaţii şi rotaţii, în vederea
efectuării baleierii.
Aşa cum se reprezintă şi în Fig.6.11, intensitatea radiaţie la intrarea în
corp este I0 adică o anumită valoare generat de sursă, iar după traversarea corpului,
la intrarea detectorului, intensitatea radiaţiei are valoare I(φ, η), desigur această
valoare depinzând de atenuarea prin zona specifică parcursă de fascicol.
Detectorul captează fascicolul de raze X, după ce a traversat corpul uman,
furnizând la ieşire un semnal electric, dependent de atenuarea fascicolului în corp,
care este o funcţie de coordonatele (φ, η).
Semnalele electrice furnizate de detector, rezultate obţinute dintr-un număr
foarte mare de măsurări, sunt achiziţionate, memorate şi prelucrate de un sistem de
calcul, care reconstruieşte o imagine a secţiunii, adică diferenţele structurale pe
baza atenuarilor pe care le produc diversele organe asupra razelor X.
Metoda de investigare se bazează pe determinarea coeficienţilor de
absorbţie a razelor X, μij, pe diferite trasee (φ, η) din planul secţiunii investigate
(x,y).
Secţiunea de investigat se înscrie înt-un pătrat care la rândul lui este

impărţit în NxN elemente pătratice mici, astfel că secţiunii pătratice cu NxN
elemente i se poate asocia o matrice pătratică cu NxN elemente, aşa cum se arată în
Fig.6.12.
η y Elementul Eij de pe linia i

j I(φ,η) Detector şi coloana j, având
Coloana 1 coeficientul de absorbţie μij
Linia 1 raze X
Coloana j
i ξ
Eij
φ Linia i
x μij
I0
Sursă
raze X aij(φ,η)
Distanţa aij(φ,η)
(N,1) (N,N) parcursă de radiaţie
a) b) în elementul Eij
Fig. 6.12. a) Matricea cu NxN elemente în care este considerată secţiunea; b)

Elementul Eij al acestei matrice cu distanţa parcursă în el de razele X
corespunzătoare coordonatelor (φ, η) ale fascicolului
Matricea de reprezentare NxN localizează conturul şi detaliile secţiunii în

coordonate (x,y) sau linia i (i=1,2,3….N) şi coloana j (j=1,2,3….N).
În Fig 6.12 sunt sugerate coloanele, liniile, elemente din colţurile de jos
(N,1), (N,N) şi doar câteva elemente din jurul unui traseu al fascicolului radiaţiei X
ce a fost considerat (φ, η).
Dacă pacientul stă nemişcat şi secţiunea din corpul lui este considerată în
coordonate (x,y) sau (i,j), iar fascocolul este localizat în coordonatele rectangulare
(ξ,η) sau coordonatele (φ,η) corespunzătoare rotaţie şi translaţiei sistemului sincron
sursă-detector de radiaţii X, controlat precis de către sistemul de calcul.
Fiecărui element E(x,y) sau Eij (elementul de pe linia i şi coloana j) i se
asociază un coeficient de absorbţie a radiaţie X, μij, considerându-se absorbţia
razelor X constantă în tot elementul.
Desigur, mărimea elementelor alese dă rezoluţia imaginni obţinute, de
obicei se iau N  N = 256 256 elemente, pentru explorarea creierului sau
N  N = 512 512 elemente pentru explorarea abdomenului.
Aşa cum se arată în Fig. 6.12b, un element Eij are absorbţia radiaţiei, μij,
constantă în tot elementul, iar distanţa aij parcusă în acest element de fascicolul de
raze X este dependentă de coordonatele (φ, η) ale fascicolului (rotaţia şi translaţia
sistemului sursă-detector).
Astfel, vor fi NxN elemente, Eij, şi corespunzător NxN coeficienţi de

absorbţie, μij, rezultând matricea coeficienţilor cu NxN elemente, ce consituie tot
atâtea necunoscute ce trebuie determinte, desigur pe baza unui număr de măsurări
ale intensităţii radiaţiei emergente ce a fost detectată, adică valori ale intensităţilor
I(φ, η), mai mare decât numărul de necunoscute (NxN).
În esenţă, tomografia computerizată trebuie să furnizeze coeficienţii de
absorbţie locală μ(x,y) sau μij, pe baza explorarilor din care se măsoară valorile
intensităţile emergente I(φ, η).
S-a demonstrat în acest capitol, la calculul atenuării în ţesuturi a
ultrasunetelor §6.1.3 că:
d
I
ln = −   ( x)  dx
I0 0
unde:
• I0 este intensitatea ultrasunetelor la intrarea în corp;
• I este intensitatea ultrasunetelor după traversarea corpului;
• μ(x) coeficientul de atenuarea a ultrasunetelor, în corp
• d este distanţa parcursă de ultrasunete prin corp.
Acelaşi raţionament şi deci o formulă echivalentă se poate obţine şi în
cazul în care în loc de ultrasunete se consideră razele X, adică:
d
I0
  ( x)  dx = ln
0
I
(6.21)
unde:
• I0 este intensitatea radiaţie (raze X) la intrarea în corp;
• I este intensitatea radiaţiei după traversarea corpului;
• μ(x) coeficient de absorbţie a radiaţie în corp
• d este distanţa parcursă de radiaţie prin corp.
Cele două formule sunt identice, doar ca în (1.21) s-a inversat ordinea termenilor
egalităţii, iar inversarea raportului intensităţilor permite eliminarea semnului minus
al celuilalt membru al formulei precedentă
Dacă se adaptează această relaţie (6.21), care este dedusă pentru o singură
direcţie de-a lungul coordonatei x, pentru un plan (x,y) cum este cazul secţiunii şi
se înlocuiesc integralele cu sume corespunzătoare - de această dată - celor două
direcţii, rezultă:
i=N j=N
I0
 
i =1 j =1
ij  aij ( , ) = ln
I ( , )
= F ( , ) (6.22)
unde:
• μij sunt coeficienţii de absorbţie, specifici fiecărui element Eij.
• aij(φ,η) sunt distanţele parcurse de fascicolul de raze X prin fiecare element
Eij.
• I0 este intensitatea radiaţie incidentă (la intrarea în corp).
• I(φ,η) este intensitatea radiaţie după traversarea corpului, la intrarea

detectorului.
Coeficienţii de absorbţie, μij, costituie cele NxN necunoscute (o matrice cu
NxN elemente) ce trebuie determinate.
Aceşti coeficienţi sunt ataşaţi pacientului ce stă nemişcat şi este considerat în
coordonatele (x,y) sau (i,j), astfel coeficienţii μij nu depind de sistemul de baleire
(φ,η).
Distanţele, aij, parcurse de fascicolul de raze X prin fiecare dintre
elementele Eij. sunt calculate şi memorate de sistemul de calcul.
Aceste distanţe, aij(φ,η) sunt în număr foarte mare deoarece depind atât de element
(i.j) cât şi de toate orientările şi translaţiile fascicolulu (φ,η) în cadrul elementului
Eij.
Astfel, pentru fiecarea element Eij vor exista mai multe distanţe ce depind de
orientarea fascicolului (φ,η), dar o parte dintre acestea distanţe sunt egale cu zero
deoarece fascicolul trece printr-un anumit element doar în anumite orientări (φ,η)
ale sistemului sursă-detector. De exemplu, fascicolul cu orientarea considerată în
Fig. 6.12 nu trece prin foarte multe elemente cum ar fi şi elementele din trei colţuri
ale pătratului întregii secţiuni (E11, EN1, ENN), ci el trece doar prin colţul E1N şi prin
câteva dintre celelalte elemente figurate din jurul fascicolului.
Intensitatea radiaţie la intrarea în corp este cunoscută, fiind cea generată
de sursă şi având valoarea I0.
Intensităţile razelor X după traversarea corpului, I(φ, η), sunt detectate şi
convertite în semnal electric de către detectorul de raze X, fiind astfel determinate
printr-un numar foarte mare de măsurări, conform rotaţiei şi translaţiei sistemului
sursă-detector (φ,η).
Aşa cum s-a mentionat, deoarece numărul de necunoscute este NxN,
numărul de măsurări trebuie să fie mai mare de NxN.
Pentru rezolvarea ecuaţiilor de tipul (6.22) şi astfel determinarea
coeficienţilor μij se utilizează mai multe metode calcul printre care pot fi amintite:
• metode algebrice iterative;
• algoritmi de calcul ai transformatei Fourier rapide (TFR sau FFT);
• metoda filtrării proiecţiilor.
Metodele algebrice iterative presupun întocmirea unor liste/matrici cu cei
NxN coeficienţi μij (matricu cu coeficienţii μij) pentru care diferenţele
i=N j=N
I0
 ( , ) =   ij  aij ( , ) − ln (6.22)
i =1 j =1 I ( , )
să fie neglijabile în toate ecuaţiile din sistemul ce conţine mai mult de NxN ecuaţii,
adică:
i=N j=N
I0
 ( , ) =   ij  aij ( , ) − ln 0 (6.23)
i =1 j =1 I ( , )
Printre dezavantajele metodelor algebrice iterative se pot menţiona:
• rezolvarea sistemului de ecuaţie se poate face doar după încheierea tuturor

măsurărilor;
• reluarea calculelor de un număr mare de ori, până ce diferenţele δ(φ,η) tind
la zero, rezultând un timp de calcul foarte mare;
• existenţa erorii de trunchere, deoarece diferenţele δ(φ,η) nu pot fi chiar
nule, ci foarte mici.
Metodele bazate pe algoritmii de calcul ai transformatei Fourier rapide
permit efectuarea calculelor înainte de finalizarea tuturor măsurărilor şi elimină
eroarea de trunchere, făcând posibilă afişarea rezultatelor la doar câteva secunde
după ultima măsurare.
De asemenea, şi la metoda filtrării proiecţiilor este un volum de calcul
mai mic faţă de metodele algebrice iterative şi calculele pot fi făcute înainte de
finalizarea tuturor măsurărilor.
Tomografia cu raze X permite explorarea corpurilor moi (creier, organe
interne) având o rezoluţie transversală de 0,5 mm şi o grosime a stratului de
aproximativ 1 mm.
6.2.2. TOMOGRAFIA CU REZONANŢĂ MAGNETICĂ NUCLEARĂ

(RMN)
Acest sistem tomografic are la bază rezonanţa magnetică nucleară, care
mai întâi a fost descrisă ca fenomen în 1938 de către Isidor Isaac Rabi, descoperire
pentru care acesta a obţinut luat Premiul Nobel pentru fizică în 1944.
Apoi în 1946 Felix Bloch şi Edward Purcell au dezvoltat tehnica utilizării
fenomenului de rezonanţă magnetică nucleară în lichide şi în solide, obţinând
împreună premiul Nobel pentru fizică în 1952.
La doar 10 de ani după realizarea primului sistem tomografic (cel cu raze
X din anii 1970) şi la 40 de ani de la descoperirea rezonanţei magnetice nucleare
(RMN) s-a realizat şi sistemul tomografic bazat pe RMN.
La realizarea şi dezvoltarea acestui sistem tomografic au contribuit şi Paul
Christian Lauterbur şi Peter Mansfield, care au obţinut în anul 2003 Preniul Nobel
pentru Fiziologie şi Medicină, datorită contribuţiilor aduse în domeniul imagisticii
medicale bazate de RMN.
Principiul tomografiei RMN
Nucleele atomilor care conţin un număr impar de nucleoni (protoni și
neutroni) posedă un momemt magnetic de spin, μ .
Aceste moment magnetice de spin, μ , se orientează sub acţiunea unui câmp
magnetic static exterior, de inducţie, B0 .
În cazul protonului, principalul izotop al hidrogenului, momentul magnetic
de spin, μ , nu se aliniază exact cu B0 .
Astfel protonul are o mişcare de precesie datorată cuplului creat dintre μ şi B0 cu
frecvenţa de precesie:
1
f0 =    B0 (6.24)
2 
unde γ este o constantă de material, ce este specifică fiecărui nucleu şi este
denumită raport giromagnetic.
După cum se arată în Fig. 6.13, orientarea momentelor magnetice de spin
sub acţiunea unui câmp magnetic static exterior, B0 nu se face numai în modul
paralel (un număr Np, sunt în acest mod), ci există şi câteva situaţii de orientarea în
modul antiparalel (un număr Nap, care este mult mai mic decât, Np), între cele două
moduri de orientare fiind o diferenţă de energie:
E = h  f 0 (6.25)
unde h este constanta lui Planck, iar f0 frecvenţa de precesie.
B0
f0
Aniparalel
Np E2
ΔE
Np>>Nap Paralel
E1
f0
Nap
Fig. 6.13 a) Orientarea momentelor magnetice sub

acţiunea câmpului B0; b) Nivelele de energie pentru
orientările paralel/antiparalel
La temperatura zero absolut, T = 0K , toate momentele magnetice sunt

orientate în direcţia câmpului magnetic exterior, B0, numărul momentelor
magnetice antiparalel este zero (Nap=0).
La temperatura camerei ( T  300 K ), energia termică furnizează trecerea
nucleonilor pe nivele energetice superiore. Astfel între cele două stări de bază
(paralel şi antiparalel) se stabileşte un echilibru dinamic determinat de temperatura,
T, şi de inducţia magnetică statică, B0 .
Datorită excesului de nucleoni în starea paralel (Np>>Nap) apare o
magnetizaţie a probei sub acţiunea lui B0 , denumită magnetizaţie longitudinală,
Mz, aşa cum se arată în Fig. 6.14.
B0 z INL
Mz Mxy
Semnal de inducţie
(magnetizaţie nucleară liberă (INL)
longitudinală)
B1,RF z t
O
Mxy
(magnetizaţie
transversală) f0
x
B0 şi B1,RF B0
Fig. 6.14 a) Magnetizaţia longitudinală (Mz, datorată lui B0) şi magnetizaţia

transversală (Mxy, datorată lui B0 şi B1,RF); b) Semnalul de inducţie nucleară
liberă (INL) care apare la încetarea lui B1,RF
Rezonanţa magnetică nucleară apare atunci când se aplică o energie

electromagnetică, anume un câmp magnetic de radiofrecvenţă, B1,RF, ce este
perpendicular pe câmpul magnetic static, B0 şi are frecvenţa egală cu frecvenţa de
precesie, f0, energie ce detemină trecerea momentelor magnetice de spin din starea
paralel în starea antiparalel.
Când numărul protonilor antiparalel este egal cu numărul protonilor paralel
(Np=Nap), magnetizaţia longitudinală (Mz) devine zero şi apare o magnetizaţie în
planul xOy, magnetizaţie transversală, Mxy.
La încetarea câmpului magnetic de radiofrecvenţă, B1,RF, magnetizaţia
longitudinală (Mz), care era zero, pe durata aplicării câmpului de radiofrecvenţă,
începe să crească treptat spre valoarea de dinaintea aplicării câmpului de RF, iar
magnetizaţia transversală Mxy, se reduce treptat, inducând într-o bobină receptoare
un semnal denumit semnal de inducţie nucleară liberă, INL, care este o de forma
unei oscilaţii amortizate (Fig. 6.14).
Amplitudea iniţială a semnalului de inducţie nucleară liberă, INL este
proporţională cu magnetizaţia transversală Mxy de pe durata aplicării câmpului de
RF, care la rândul ei este proporţională cu densitatea protonilor materialului studiat
(de exemplu, conţinutul în apă al acestuia).
Astfel prin testarea cu impulsuri de radiofrecvenţă, B1,RF, a unui material
aflat în câmp magnetic static intens, B0, se determină repartiţia protonilor şi reacţia
lor la înteracţiunea cu mediul, obţinându-se inclusiv imagini cu diferenţele
structurale (imagini ale secţiunilor considerate).
Tomografia RMN furnizează imagini ale densităţilor spinilor nucleari
(densitatea de protoni este o caracteristică a fiecărui ţesut), ale vitezelor de relaxare
ale magnetizaţiei nucleare, ale vitezelor de curgere a fluidelor, ale deplasărilor
chimice.
Astfel se determină atât amplitudinile semnalelor de inducţie nucleară

liberă, Ai, care sunt dependente de densitatea de protoni precum, cât şi timpii de
relaxare T1 şi T2.
T1 este timpul de relaxare spin-reţea (mediu), relaxare în care protonii
revenind la starea iniţială eliberează energie care se disipă în mediu.
Acest timp de relaxare mai este denumit şi timp de relaxare longitudinal, deoarece
la relaxarea spin–reţea, care este inversă fenomenului de excitaţie în câmp
magnetic de radiofrecvenţă, se revine la magnetizaţia longitudinală.
T2 este timpul de relaxare spin-spin, relaxare în care se face schimb de
energie între protoni.
Timpii de relaxare T1 şi T2 nu sunt caracteristici intrinseci ale nucleelor
studiate, ei depinzând de mediul în care se află, fiind consecinţele schimbului de
energie dintre diverşi atomi ai mediului studiat.
Deoarece variaţia vâscozităţii tisulare, determinată de modificările fizice şi
chimice, afectează în mod diferit pe T1 şi T2, rezultă că prin intermediul acestor
timpi de relaxare se pot face analize chimice neinvazive sau analize „in vivo”.
Acesta este un marea avantaj al tomografiei RMN faţă de tomografia cu raze X,
care măsoară numai un parametru al ţesutului, anume coeficientul de atenuare a
razelor X în ţesuturi, care - în plus - nu variază semnificativ la ţesuturile moi,
deoarece cu excepţia grăsimii şi osului, variaţia coeficienţilor de atenuare a razelor
X este de până la 5%, conform Tab.5.1 de la §5.2.
Tomografele bazate pe rezonanţă magnetică nucleară (scanerele RMN)
diferă prin sistemul de magneţi, prin modul de excitaţie, prin modul de detecţie şi
prin metoda de reconstrucţie a imaginilor.
La tomografia RMN se remarcă absenţa aproape în totalitate a părţilor
mecanice în mişcare, deoarece acest sistem tomografic nu se bazează pe o tehnică
de transmisie şi deci nu este necesar să se deplaseze o sursă ca în cazul tomografiei
computerizate cu raze X.
De această dată deschiderea sursei de excitaţie este în frecvenţă şi nu în spaţiu,
deoarece selecţia spaţială se face transformând frecvenţa semnalului într-o funcţie
unică a coordonatelor spaţiale, prin suprapunerea peste câmpul magnetic static
principal, B0, a unor gradienţi de câmp magnetic.
Schema de principiu a unui tomograf cu rezonanţă magnetică nucleară este
dată în Fig.6.15.
SISTEM
DE
Amplificare Generare, Comandă CALCUL Memorie
RF selectare RF gradienţi externă
Comandă baleiaj
Emiţător Afişaj
B1,RF Secţiunea
Antene E/R
B0
Receptor INL
Sistem magneţi B0 Sistem
fotografic
Amplificare Procesor de
Sistem achiziţii de date reconstrucţie
RF
imagine
Fig. 6.15 Schema de principiu a tomografului RMN
Sistemul de magneţi generază câmpul magnetic static principal de inducţie

B0, intens (B0 = 0,15 T ÷2 T), cât mai extins în spaţiu, omogen, astfel că la un
diametru de 0,5 m sunt permise variaţii spaţiale şi temporale de sub 10 ÷ 100 ppm
Cu cât amplitudinea lui B0 este mai mare cu atât sensibilitatea este mai
mare, deoarece intensitatea semnalului detectat este proporţională cu B02 .
Totuşi creşterea lui B0 nu se poate face oricât de mult deoarece, pe de o
parte ea determină o creştere a frecvenţei de precesie, f0 conform (6.24) cu toate
dezavantajele care rezultă de aici (scăderea adâncimii de pătrundere în corp a
câmpului de radiofrecvenţă, odată cu creşterea frecvenţei), iar pe de altă parte, din
motive de protecţie a pacientului.
Există mai multe tipuri de magneţi pentru producerea câmpului magnetic
static, B0, şi anume:
• Magneţi permanenţi. De exemplu, miez feromagnetic premagnetizat cu
inducţie magnetică de 0,3 T, greutate de câteva tone şi cu temperaturi
foarte stabile pentru omogenizare.
• Electromagneţi. Miez feromagnetic excitat electric, cu inducţie magnetică
de 0,2 T, consum energetic mare şi necesitatea unor sisteme de răcire.
• Magneţi supraconductori. Conductoare de niobiu-titan la temperatura
criogenică, care permit obţinerea unei inducţii magnetice de 2 T la un
diametru de 100 cm, asigură un câmp magnetic foarte stabil, dar au nevoie
de heliu şi azot ca lichide de răcire şi sunt foarte scumpi, uneori costul lor
reprezentă mai mult de jumătate din costul întregului tomograf.
Sistemul de gradienţi realizează baleiajul, care de această dată se face în

frecvenţă şi nu prin mişcarea mecanică a unui sistem de genul sursă-detector din
cazul tomografiei cu raze X.
Astfel, prin suprapunerea peste câmpul magnetic static, B0, a unui gradient câmp,
liniar variabil în spaţiu şi constant în timp, numai o anumită zonă sau element din
secţiunea analizată va rezona la frecvenţă f0 şi anume doar zona în care câmpul este
chiar B0, conform relaţiei (1.24).
Sistemul de gradienţi este alcătuit din trei bobine de curent continuu, ortogonale,
care generează trei gradienţi liniari principali:
Bz Bz Bz
Gx = ; Gy = ; Gz =
x y z
Cu ajutorul acestor trei gradienţi se pot separa informaţii din orice punct al probei,
adică frecvenţele fi codifică în spaţiul frecvenţelor coordonatele spaţiale ale
punctelor din secţiune.
Gradienţii de câmp determină rezoluţia imaginii. Din cauza micilor
neomogenităţi ale câmpurilor magnetice din corp, determinate de susceptibilităţile
magnetice diferite ale moleculelor, apar gradienţi locali de câmp magnetic, anume
gradienţi de fond. Astfel gradientul aplicat trebuie să aibă în zona investigată o
valoare mult mai mare decât gradientul de fond, fiind necesare astfel valori mai
mari de 100 μT/cm pentru gradienţi aplicaţi.
Întrucât, din cauza gradienţilor de fond, rezultă valori mari ale gradientului aplicat
se recurge la anumite secvenţe de aplicare a gradienţilor şi câmpului de
radiofrecvenţă pentru a diminua efectul gradienţilor de fond.
De asemenea, tot în acest sens trebuie menţionat faptul că este
recomandată o alegere corespunzătoare a locului de instalare şi funcţionare a unui
tomograf RMN în aşa fel încât câmpurile magnetice de fond din zonă să nu
afecteze buna lui funcţionare.
Emiţătorul, bazat pe un cristal de cuarţ termostatat, generează un semnal
de radiofrecvenţă foarte stabil în domeniul de frecvenţă 1÷30 MHz.
Antenele de radiofrecvenţă generează câmpul magnetic de excitaţie B1,RF,
care este perpendicular pe câmpul magnetic static, B0 şi de amplitudine mult mai
mică decât acesta.
B1, RF  5 T  B0 = 0,2 T  2 T
Răspunsul nucleelor din ţesuturi la excitaţie, trebuie detectat şi analizat în funcţie
de frecvenţă şi amplitudine pentru reconstrucţia imaginii din interiorul corpului.
Receptorul, preia de la antenă (fie aceiaşi antenă cu cea de emisie sau o
antenă dedicată numai recepţiei) semnalul de inducţie nucleară liberă, INL, care
este de ordinul microvolţilor, îl amplifică şi apoi îl mixează într-o bandă de
audiofrecvenţă.
Sistemul de achiziţii de date prelucrează semnalul pentru reducerea
zgomotului şi îl cuantifică, după care îl transferă în memoria sisteului de calcul.
Sistemul de calcul reconstituie imaginea din datele obţinute şi desigur
controlează funcţionarea întregului tomograf.
În clinici se utilizează pe scară largă tomografia cu raze X (Tomograf

computerizat) şi tomografia cu rezonanţă magnetică nucleară (Scaner RMN).
Dacă la tomoraful cu raze X se încercă obţinerea de imagini de calitate în
condiţiile reducerii nivelului de expunere la radiaţii, la tomograful RMN pe lângă
îmbunătăţirea calităţii imaginii se fac progrese la efectuarea de analize chimice „in
vivo” sau chiar la realizarea unor explorări funcţionale.
Pe lângă progresele substanţiale, care se fac continu la aceste două sisteme
de tomografie computerizate, trebuie menţionate şi eforturile/progresele ce se fac
în obţinerea de imagini prin tomografia cu ultrasunete, tomografia de impedanţă şi
tomografia cu microunde sau alte tehnici de imagistică medicală.
6.2.3 TOMOGRAFIA DE IMPEDANŢĂ ELECTRICĂ

Deoarece impedanţa ţesuturilor depinde de structura lor, înseamnă că prin
măsurarea impedanţelor se pot detecta diferenţele structurale, fie că acestea sunt
datorate tipului de ţesut, fie că sunt datorate îmbolnăvirii sau alterării unui ţesut.
Astfel se pot obţine imagini ale structurilor din interiorul corpului.
Diferenţa dintre măsurarea de impedanţă şi tomografia de impedanţă,
analog cu diferenţa dintre radiografia tradiţională cu raze X şi tomografia cu raze
X, este că în primul caz se determină impedanţa şi variaţiile ei într-un volum
conductor, iar în al doilea caz se determină distribuţia impedanţei într-o secţiune,
cu localizarea strictă a electrozilor şi cu obţinerea imaginii în urma unui număr
mare de măsurări, prin utilizarea un sistem de calcul performant pentru realizarea
baleierii şi efectuarea reconstrucţiei imaginii.
impedanţei.
Deoarece determinarea părţii imaginare este mai dificilă, se poate determina numai
partea reală la mai multe frecvenţe. Desigur, tehnica multifrecvenţă atât pentru
partea reală cât şi pentru partea imaginară a impedanţei creşte calitatea imaginii.
În mod similar cu celelate sisteme tomografice şi la tomografia de
impedanţă se utilizează:
• un sistem de selecţie/baleiere;
• un sistem de achiziţie de date
• un algoritm de reconstrucţie a imaginii.
Principiul tomografului de impedanţă este prezentat în Fig. 6.16.
I
I Generator Logică de
de curent control
U1
1 2 3 Imagine
U2 Sistem de
N
selecţie
N-1
(baleiere)
U
j Achiziţie Algoritm de
UN-3 tensiuni reconstrucţie
Fig. 6.16 Tomografie de impedanţă
Sistemul de achiziţie de date

În jurul regiunii de interes, de exemplu, torace, se plasează pe suprafaţa
corpului cei N electrozi. Excitaţia este dată de generatorul de curent constant, care,
ca şi în cazul măsurărilor de impedanţă, are intensitatea curentului între 0,5  5 mA
iar frecvenţa 10 kHz  100 kHz.
Se aplică un curent între doi electrozi alăturaţi şi se măsoară tensiunile
între câte doi electrozi vecini dintre toţi ceilalţi N-2 neimplicaţi la generarea
curentului (ca la metoda celor patru electrozi).
De exemplu, dacă se aplică curentul I0 între electrozii 1 şi 2, se măsoară N-3
tensiuni şi anume:
U1 între electrozii 3 şi 4;
U2 între electrozii 4 şi 5.
.....
UN-3 între electrozii N-1 şi N.
Pentru N electrozi, la o injecţie de curent, se vor achiziţiona “N-3” tensiuni.
În cazul a N injecţii de curent (între fiecare pereche de electrozi) rezultă un
număr de N(N-3) tensiuni culese, doar între câte doi electrozi vecini.
La tomografia de impedanţă baleierea nu presupune părţi mecanice în
mişcare ca în cazul tomografiei cu raze X, ci doar nişte comutări electronice.
Acesta este un avantaj al tomografiei de impedanţă, ca şi în cazul tomografiei
RMN, unde - de asemenea - baleierea nu presupune părţi în mişcare, ci se stsbileşte
o corespondenţă între frecvenţă şi coordonatele spaţiale.
Algoritmul de reconstrucţie permite ca din datele achiziţionate să se determine
distribuţia conductibilităţii, deci imaginea. secţiunii de interes
Modelul matematic este dat de ecuaţia:
 ( C V ) = 0 (6.25)
unde C - reprezintă distribuţia de conductibilitate (tensorul de conductibilitate ce
depinde de punct);
V - reprezintă distribuţia potenţialului electric în domeniul de interes.
Caracteristicile tomografiei de impedanţă sunt:
• rezoluţia imaginii mai slabă decât la celelalte sisteme tomografice;

• sensibilitatea foarte bună (modificări mari ale conductibilităţii de la un tip de
ţesut la altul -§5, Tabelul 5.1.)
• durata de achiziţie mică, existând posibilitatea de obţinere a imaginilor
dinamice.
• posibilitatea de obţinere directă a imaginilor tridimensionale.
Aplicaţii
• La obţinerea imaginilor de impedanţă electrică a inimii, a sânului, a toracelui, a
creierului, a plămânului.
• La evaluarea dozei termice.
Ca şi celelalte tipuri de sisteme tomografice, în afară de aplicaţiile în
domeniul medical, tomografia de impedanţă electrică are aplicabilitate în
prospecţiunile geologice, în industrie, etc.
3.4. TRADUCTOARE SPECIALE
Aşa cum s-a arătat traductorul şi în special senzorul este veriga principală
dintr-un sistem de măsurare. Astfel s-au dezvoltat o serie întreagă de senzori dintre
care doar câteva tipuri speciale cu largă aplicabilitate în ecologie şi biomedicină
vor fi menţionate în cele ce urmează:
• Senzori pentru măsurarea simultană a mai multor mărimi.
• Senzori integraţi microelectronic/Senzori inteligenţi.
• Senzori optici.
• Electrozi pentru culegerea semnalelor bioelectrice.
• Microtraductoare implantabile
• Biosenzori.
• Senzori purtabili şi portabili
• Sisteme de senzori integraţi cu fuziunea datelor.
3.4.1. SENZORI PENTRU MĂSURAREA SIMULTANĂ A MAI

MULTOR MĂRIMI
Există senzori care pot detecta mai multe mărimi chiar din domenii
energetice diferite. Unul dintre ei este bucla electric mică cu două sarcini situate
diametral opus [David2006].
Bucla cu o singură sarcină este un senzor de câmp magnetic de tip
generator, ce poate fi perturbat de câmpul electric, având astfel vectorul sau
indicele Miller [Ma; E; - ; E].
În sensul că, energia de intrare este de tip magnetic, Ma, adică intensitatea
câmpului magnetic, H, sau inducţia magnetică, B, ( B = H ); energia de ieşire este
de tip electric E, adică tensiunea, U, apărută prin inducţie la bornele buclei; energia
auxiliară nu este necesară (senzor generator), -; iar perturbaţia este de tip energie
electrică, E, mai exact intensitatea câmpul electric, E, sau inducţia electrică, D,
( D = E ).
În Fig.3.12 se prezintă această configuraţie şi schema electrică echivalentă
a ei, unde: U0, I0 şi R0, L0 sunt elementele “modului zero” (modului dipol
magnetic); U1, I1 şi R1, C1 sunt elementele “modului unu” (modului dipol electric).
Se observă astfel sensibilitatea buclei la cele două câmpuri: câmp magnetic
(intensitatea câmpului magnetic, H), prin tensiunea, U0 şi câmp electric
(intensitatea câmpului electric, E), prin tensiunea, U1.
y ZL1
i Ei(R) C1
H (R) L0
U
Z1

R i Z0
1
R0 ZL1
R1
O E i0 x
U
U0 U1
I0 I1
a) b)
Fig.3.12. Buclă receptoare cu sarcina ZL1 în punctul 1: a) configuraţia buclei aflată sub incidenţa
unui câmp electromagnetic; b) schema electrică echivalentă a buclei [David 2006].
Desigur pentru a măsura intensitatea câmpului magnetic, utilizând un

senzor de tip buclă cu un singur interstiţiu trebuie redusă influenţa câmpului
electric asupra răspunsului (tensiunea la interstiţiu), de exemplu prin ecranarea faţă
de câmpul electric a spirei sau bobinei de inducţie şi/sau prin alegerea
corespunzătoare a dimensiunii buclei [David 2006].
În cazul unei bucle cu două întreruperi (interstiţii) situate diametral opus,
ambele încărcate cu sarcini egale de valoare ZL, se pot separa contribuţiile celor
două câmpuri (E şi H) la răspunsul senzorului aşa cum se sugerează în Fig. 3.13.
Cu U0 şi I0 s-au notat tensiunea şi respectiv curentul datorate câmpului
magnetic, iar cu U1 şi I1 tensiunea şi curentul datorate câmpului electric.
În punctul 1, contribuţiile celor două câmpuri electric şi magnetic se
sumează, iar în punctul diametral opus, 1 +  , contribuţiile lui E şi H se scad.
Suma tensiunilor de la cele două interstiţii [ U ( 1) + U ( 1+  ) ] este o
măsură a câmpului magnetic [David 2006]. Aceasta sumă a celor două tensiuni nu
depinde de sarcina Z L cu care este încărcată bucla la  =  1 şi  =  1+  .
Diferenţa tensiunilor [ U ( 1) − U ( 1+  ) ] este o măsură a câmpului
electric [David2006], ea depinde şi de sarcina Z L , cu care este încărcată bucla la
 =  1 şi  =  1+  .
TRADUCTOARE 3-3
U1(1)
U0(1)
I1(1)
U(1) I0(1)
I(1)
Ei (R) y
Hi (R)
R
E i0 ZL1
i
1
O x
H i0
U0(1+)
U1(1+) I0(1+)
ZL2
I1(1+)
I(1+)
U(1+)
Fig.3.13. Curenţii şi tensiunile în sarcinile ZL1 şi ZL2.
Astfel senzorul complex realizat în acest fel, anume bucla cu două

interstiţii, (Fig. 3.13) prezintă două avantaje faţă de precedentul senzor, bucla cu un
singur interstiţiu (Fig. 3.12):
• s-a eliminat sensibilitatea parazită la câmp electric, prezentă în cazul măsurării
câmpului magnetic cu o buclă ce are doar un interstiţiu;
• un singur senzor măsoară simultan două mărimi (câmpul electric şi câmpul
magnetic) în acelaşi punct din spaţiu.
Noul senzor are vectorul Miller [Ma şi E; E; -; -]. Faţă de vectorul
precedentului senzor la care vectorul Miller este [Ma; E; - ; E] se vede cum
energia electrică, E, anume intensitatea câmpului electric E, a trecut din domeniul
perturbaţiilor în cel al mărimilor măsurate.
Un alt exemplu de măsurare a mai multor mărimi cu un acelaşi dispozitiv
poate fi cel al senzorului psihrometric (doi senzori de temperatură unul umed şi
unul uscat), senzor complex, care poate determina temperatura, umiditatea relativă
şi punctul de rouă.
Principiul măsurării simultane a temperaturii şi umidităţii este dat în Fig.
3.14.
Termometrul Termometrul
umed T, Ur
uscat
Aer a cărui Ur
se măsoară
Fig. 3.14. Principiul psihrometrului
Psihrometrul de tip Assman conţine două termometre dintre care doar unul
are partea sensibilă umezită în permanenţă (termometrul umed). Umiditatea aerului
se determină pe baza unor tabele psihometrice funcţie de diferenţele de temperatură
indicate de cele două termometre (termometrul umed şi termometrul uscat) ce se
află în contact cu (sunt parcurse de) aerul a cărui umiditate interesează.
Deşi metoda este relativ veche, iar o perioadă a fost mai puţin utilizată,
odată cu apariţia sistemelor de măsurare moderne, cu posibilităţi de memorare a
tabelelor psihometrce şi prelucrare numerică a datelor, ea a revenit în actualitate
datorită simplităţii, precum şi posibilităţii de a estima mai multe mărimi.
3.4.2. SENZORI INTEGRAŢI/ SENZORI INTELIGENŢI

Senzorii integraţi sunt realizaţi prin tehnici microelectronice. În acest fel pe
substratul de siliciu pe lângă senzorul propriu-zis fiind incluse şi circuitele
electronice de condiţionare a semnalului.
Mai mult chiar, odată cu miniaturizarea şi integrarea pe scară largă au fost
realizaţi senzori inteligenţi („intelligent sensor” sau „smart sensor”).
Senzorul inteligent reprezintă un ansamblu de măsură a uneia sau mai multor
mărimi, ce prezintă capacitate de calcul şi comunicare, fiind constituit din două
părţi principale:
• un lanţ de măsurare pilotat de microprocesor, sistem de calcul;
• interfaţă de comunicare bidirecţională.
3.4.3. SENZORI OPTICI

semnal electric o informaţie conţinută în radiaţia luminoasă (vizibilă) sau în
radiaţiile cu lungimi de undă vecine: infraroşu şi ultraviolet.
Odată cu dezvoltarea instrumentaţiei de măsurare optice sau a instalaţiilor
de măsurare cu fibră optică a apărut noţiunea de traductor (senzor) cu fibră optică.
În aceste condiţii traductorul (senzorul) optic are o conotaţie puţin diferită faţă de
cea iniţială.
TRADUCTOARE 3-5

fibre optice.
Astfel, in mod similar cazului senzorilor electrici, la care mărimea de
intrare modulează un semnal electric (a se vedea, de exemplu, marca tensometrică,
unde acţiunea unei forţe modifică valoarea unei rezistenţe), la senzorii optici
mărimea de intrare (măsurandul) modulează, de această dată, un flux luminos (  ).
Un traductor optic de tip fotodetector (fotodiodă, fototranzistor, tub
fotomultiplictor) este un dispozitiv care converteşte semnalul optic într-un semnal
electric, fiind utilizat:
• într-un sistem de măsurare în care prelucrarea semnalului metrologic se
face în domeniul electric, fotodetectorul (fotodioda, fototranzistorul)
considerat este senzor, el permiţând măsurarea unui flux luminos;
• într-un sistem de măsurare în care prelucrarea se face în domeniul optic, de
această dată fotodectorul (fotodioda, fototranzistorul) este veriga finală a
acestui circuit de măsurare cu fibră optică sau circuit de transmisie a
datelor, el fiind în cest caz element de execuţie.
3.4.4. ELECTROZI PENTRU CULEGEREA SEMNALELOR

BIOELECTRICE
Culegerea diferenţelor de potenţial generate de activitatea din celule şi
ţesuturi se realizează cu electrozi.
Electrodul este un conductor electric căruia i se asigură un contact cu un
electrolit.
3.4.4.1. POTENŢIALUL DE ELECTROD. IMPEDANŢA ŞI ZGOMOTUL

ELECTROZILOR
La interfaţa electrod-electrolit au loc fenomene care transformă conducţia
ionică (a electrolitului) în conducţie electronică (a metalului) şi invers, deci există o
tendinţă de difuzie a electronilor din metal spre electrolit şi a ionilor din electrolit
spre metal în sensul stabilirii echilibrului chimic [Strungaru 1982]
Interacţiunea metal electrolit produce o schimbare locală a
concentraţiei ionilor în soluţie aproape de suprafaţa metalică, astfel apare o
diferenţă de potenţial între electrod şi electrolit denumită potenţial de electrod.
Potenţialul de electrod poate fi măsurat faţă de un electrod de referinţă din
platină platinată peste care se suflă hidrogen în stare gazoasă la 1 atm. Valoarea
acestui potenţial depinde de materialul electrodului (de exemplu pentru AgCl este
de 0,223 V). Potenţialul de electrod afectează măsurarea datorită variaţiilor sale,
dar în mod special constituie o perturbaţie când electrozii sunt utilizaţi pentru
măsurarea semnalelor de joasă frecvenţă sau cele de curent continuu.
Din acest motiv pentru bioelectrozi se recomandă:
• folosirea de metale cu potenţiale de electrod mici;
• culegerile să se realizeze cu electrozi din acelaşi material;

• folosirea electrozilor de speţa a doua (metale căptuşite cu o sare greu
solubilă având un ion comun cu electrolitul) în locul metalelor pure.
Când nu circulă nici un curent între electrod şi electrolit, la ieşirea
electrodului se va regăsi potenţialul de electrod.
La trecerea unui curent prin interfaţa electrod-electrolit rezultă o schimbare a
distribuţiei de sarcină în soluţia ce se află în contact cu electrozii şi deci o
modificare a potenţialului de măsurat. Acest efect este denumit polarizare şi poate
afecta performanţele electrodului mai ales în timpul mişcării.
La electrozii polarizabili, trecerea curentului schimbă distribuţia de sarcini
la interfaţă, ducând la modificarea curentului.
Electrozii nepolarizabili permit trecerea curentului prin ei fără schimbarea
distribuţiei de sarcină la interfaţă, deci fără modificarea curentului.
Distribuţia de sarcină la interfaţa electrod – electrolit este diferită de cea a
electrolitului, ceea ce creează probleme când electrodul se mişcă în raport cu
electrolitul (artefact de mişcare), sau când se măsoară semnale de joasă frecvenţă
ori de curent continuu. La culegerea semnalelor bioelectrice se preferă de obicei
electrozii nepolarizabili, deoarece la aceştia:
• artefactul de mişcare este redus;
• efectul modificării cu frecvenţa a impedanţei electrodului este minimizat;
• zgomotul electrodului este mic.
Unul dintre electrozii cu performanţe apropiate de a celor nepolarizabili
este electrodul Ag/AgCl obţinut, de exemplu, prin presarea pudrei de Ag şi AgCl în
jurul unui fir conductor de argint [Strungaru 1982].
Caracteristicile electrice ale electrozilor sunt neliniare şi depind de
densitatea de curent la suprafaţa lor. Oricum, pentru funcţionarea la tensiuni şi
curenţi de valori foarte mici cum este cazul la culegerea semnalelor biologice,
electrozii pot fi reprezentaţi prin circuitul echivalent din Fig. 3.16 unde:
• sursa de tensiune E reprezintă potenţialul de electrod;
• Rp, Cp reprezintă impedanţa asociată interfeţei electrod-electrolit şi polarizării la
această interfaţă;
• Rs este rezistenţa asociată efectelor de la interfaţă şi rezistenţei materialului
electrodului.
Cum se vede din Fig.3.16, impedanţa se modifică cu frecvenţa.
TRADUCTOARE 3-7
Rp Z
Rs Rp + Rs
Cp Rs
Potenţial Imedanţa 10 1000

100 10000
de electrod interfeţei
a) f [Hz]
b)
Fig. 3.16. Schema echivalentă a unui electrod pentru culegerea semnalelor

bioelectrice a); Impedanţa electrodului funcţie de frecvenţă b)
Potenţialul de electrod E este o sursă de semnale perturbatoare. Chiar în

cazul în care cei doi electrozi cu care se face măsurarea sunt din aceleaşi materiale
şi identici ca dimensiune, în circuitul echivalent al unei perechi de electrozi va
exista o tensiune continuă egală cu diferenţa E1-E2 deoarece e greu de realizat
contacte perfect identice şi stabile în timp la ambele interfeţe.
Acest potenţial este supărător şi prin instabilitate. Astfel există atât fluctuaţii lente
(derive), cât şi fluctuaţii rapide (zgomotele electrodului). Cum s-a menţionat,
tensiunile de zgomot ale unui electrod din argint se reduc substanţial dacă
electrodul este clorurat (Ag/AgCl).
Trebuie specificat că electrozii din argint clorurat, foarte buni la culegerile
de semnale biologice, nu se comportă bine ca electrozi de stimulare. În plus,
deoarece valorile curenţilor prin interfaţa electrod - ţesut sunt mult mai mari la
stimulare decât la culegere, la electrozii de stimulare fenomenele de polarizare a
electrozilor sunt mult accentuate (impedanţa este neliniară şi depinde de frecvenţă,
natura materialului şi densitatea de curent).
Electrozii de stimulare trebuie: să fie din metale sau aliaje cu tensiuni de
polarizare cât mai mici la densităţi de curent mari; să nu prezinte probleme de
toxicitate. Aliajul din platină şi iridiu se comportă bine ca electrod de stimulare,
deoarece platina permite ca sarcina electrică ce poate fi injectată să fie mare, fără a
avea loc electroliza cu formare de gaz, iar iridiul are proprietăţi mecanice bune.
În scopul stabilizării potenţialului de electrod, mai ales la mişcările
pacientului, între electrodul metalic şi piele se introduce fie o hârtie de filtru sau un
tifon - îmbibate cu electrolit, fie o pastă electroconductivă. În acest fel rezistenţa
interfeţei pastă electoconductivă - piele scade mult iar impedanţa este stabilă, dacă
pielea este degresată cu alcool.
3.4.4.2. PRECAUŢII CE TREBUIE LUATE LA CULEGEREA CU

ELECTROZI A SEMNALELOR BIOELECTRICE
În Fig. 3.17 se reprezentă schema electrică echivalentă a unei culegeri
efectuate cu doi electrozi de suprafaţă plasaţi pe corpul pacientului şi conectaţi
printr-un cablu de legătură la un amplificator de măsură.
Ţesut Electrozi Cablu Amplificator

EMI la punctele
EMI la
(1şi 2) de aplicare Zi1
conexiuni Ecran
a electrozilor
Zmc 1 E1 Z1
Vmc Vz
Z C12
Iz
Cin
Vmc e Rin
Zmc 2 E2 Z2
Zi2 C2 C1
Zm Vm
Fig. 3.17. Schemă echivalentă pentru culegerea semnalelor bioelectrice
Pentru identificarea precauţiilor ce trebuie luate la culegerea semnalelor

bioelectrice, în Fig.3.17 se consideră şi sursele de perturbaţii [Strugaru 1982],
astfel:
• Z, e sunt impedanţa şi tensiunea de interes adică modelarea “generatorului de
semnal bioelectric”.
• E1, E2 sunt potenţialele de electrod care includ şi fluctuaţiile lor (deriva şi
zgomotul electrozilor).
• Z1, Z2 sunt impedanţele electrozilor şi a interfeţelor cu ţesutul.
• Vmc, Zmc sunt tensiunile şi impedanţele de mod comun, care apar, de exemplu,
datorită cuplaj capaciv dintre tensiunea de alimentare cu energie electrică şi
pacient. Tensiunea astfel apărută pe pacient faţă de punctul de masă
(„common”), Vmc, este de ordinul sutelor de mV.
TRADUCTOARE 3-9
• Vm, Zm sunt tensiunea şi impedanţa circuitului de masă, datorate faptului că

punctul de masă al pacientului şi punctul de masă al circuitului de prelucrare nu
coincid.
• Zi1, Zi2 sunt impedanţele de cuplare ale cablului de electrozi cu sursele de
perturbaţii externe. Între sursele exterioare de perturbaţii şi cablul de legătură
pacient-instrumentaţie există: cuplajul inductiv sau prin câmp magnetic, cuplaj
capacitiv sau prin câmp electric şi cuplaj prin radiaţie.
• C1, C2, C12 sunt capacităţile parazite ale cablului de electrozi şi variaţiile lor.
• Vz, Iz sunt sursele de zgomot echivalente la intrarea amplificatorului.
• Cin şi Rin sunt capacitatea şi rezistenţa de intrare a amplificatorului.
După cum se observă din Fig. 3.17, la culegerea cu electrozi a semnalelor
bioelectrice, pe lângă semnalul util apar şi semnale perturbatoare.
Se observă că tensiunile şi curenţii perturbatori se suprapun semnalului util, e, şi
pot:
• provoca la nivelul sursei de semnal biologic reacţii chimice ireversibile;
• stimula celule şi ţesuturi făcând ca măsurarea să nu corespundă activităţii reale
spontane a sursei biologice, ori chiar să afecteze ţesuturile;
• distorsiona semnalul util.
De aceea în proiectarea şi construcţia sistemelor de măsurare se are în
vedere atât prevenirea electrocutării pacientului, cât şi protejarea (nealterarea)
informaţiei prezente în semnalul bioelectric.
3.4.4.2.1. PREVENIREA ELECTROCUTĂRII PACIENTULUI
Referitor la acest aspect, curenţii ce trec dinspre circuitul de măsură spre

electrozi şi ţesut trebuie să nu depăşească anumite valori. Nivelul curentului diferă
mult de la măsurările neinvazive ce se efectuează cu electrozi de suprafaţă, la
măsurările invazive ce se efectuează cu sensori implantabili. Astfel, trebuie luate
precauţii în vederea securităţii pacientului atât la proiectarea fiecărui aparat în
parte, cât şi la inslalarea lor, la punctele de conectare la masă, la modul de
interacţiune a mai multor aparate electrice conectate la acelaşi pacient.
Din Fig. 3.18 se observă că sensibilitatea la curent electric a corpului uman
depinde de frecvenţa curentului şi ea este maximă in jurul frecvenţei de 50 Hz
[Strugaru 1982], [Negoescu 1985].
I[mA]
100 Limita de curent

maxim permis
10 Prag de
sensibilitate
0,3
10 100 1000 10000 f[Hz]

Sensibilitate
maximă
Fig. 3.18. Limita de siguranţă a curentului pentru corpul uman
Pragul de sensibilitate la curentul electric de 50 Hz, pe traseul mână –

mână, este de aproximativ 300 A, iar limita permisă în aceeaşi situaţie este de 10
mA.
Se observă că organismul uman este cel mai sensibil (vulnerabil) la
curenţii cu frecvenţa în jurul a 50 Hz. Dacă se mai adaugă la aceasta faptul că cele
mai multe semnale bioelectrice au în spectru frecvenţa de 50 Hz (§5, Fig.5.1.) şi
astfel culegerea lor poate fi perturbată de reţeaua de alimentare, rezultă că atât din
punctul de vedere al protecţiei pacientului, cât şi al protecţiei semnalului
bioelectric, alegerea frecvenţei reţelei de alimentare cu energie electrică nu este
avantajoasă.
Câteva efecte ale circulaţiei curentului prin corpul uman sunt date în Fig. 3.19
[Negoescu 1985].
TRADUCTOARE 3-11
Prag de Dificultăţi Arsuri, şoc

sensibilitate respiratorii
Prag de
Fibrilaţie
senzaţie
ventriculară
dureroasă
0,3 mA 1 mA 10 mA 100 mA 1A 10 A
Fig. 3.19. Consecinţele circulaţiei curentului cu frecvenţa de 50 Hz prin

corpul uman (mână-mână)[Negoescu 1985]
Pentru ca subiectul de la care se culeg semnalele biologice să fie izolat în
raport cu masa sistemului de înregistrare/vizualizare, se folosesc amplificatoare
flotante (izolatoare). Acestea realizează o izolare ohmică în calea semnalului între
intrarea şi ieşirea amplificatorului.
3.4.4.2.2. PROTEJAREA (NEALTERAREA) INFORMAŢIEI
Tot la fel de important este şi celălalt aspect legat de nedistorsionarea

semnalului bioelectric (nealterarea informaţiei) de către perturbaţii.
Orice perturbaţie care însoţeşte semnalul util într-o măsurare biomediclă se
numeşte artefact (§1.2.2).
Dintre artefactele frecvent întâlnite la culegerile cu electrozi ale semnalelor
bioelectrice pot fi amintite:
a) Semnalele bioelectrice generate de alte organe decât organul ce se studiază şi
care se suprapun peste semnalul de interes. Aceste semnale nedorite pot fi reduse
prin :
• poziţionarea electrozilor de culegere;
• limitarea benzii de frecvenţă a sistemului de prelucrare, astfel ca
semnalele bioelectrice nedorite, dar cu componente de frecvenţă diferite
de cele ale organului de studiat să nu fie amplificate;
• utilizarea unor metode de prelucrare, care pe baza proprietăţilor
cunoscute ale semnalului bioelectric util sau/şi ale semnalelor altor
organe să poată estima parametrii semnalului dorit.
b) Zgomotele generate de contactul electrozilor. Acesta poate fi redus prin:
• utilizarea electrozilor cu zgomot cât mai mic, cu impedanţă mică şi cât
mai stabili în timp (fixarea electrozilor cu benzi de cauciuc, benzi
adezive, etc.);
• alegerea corespunzătoare a curentului de intrare în preamplificator,

pentru a nu avea loc reacţii chimice ireversibile (funcţionarea în
domeniul liniar al impedanţei electrozilor);
• limitarea benzii de frecvenţă a amplificatorului la banda semnalul util;
• adaptarea impedanţei de intrare în preamplificator la impedanţa
electrozilor.
c) Câmpurile electrice şi magnetice intense din jurul pacientului (interferenţele
electromagnetice).
Influenţa interferenţelor electromagnetice se reduce prin:
• Proiectarea constructivă a interfeţei pacient preamplificator. Se poate
exemplifica în acest sens cu scurtarea cablului de pacient, prelucrarea la
locul de culegere, reducerea cuplajului “sursă-victimă” ce are loc atât
prin radiaţie cât şi prin conducţie, reducerea perturbaţiilor la sursă.
• Ecranare şi gardare.
• Folosirea preamplificatoarelor cu rejecţie de mod comun cât mai mare.
d) Zgomotele intrinseci.
Acestea zgomote sunt proprii componentelor electronice utilizate, iar
influenţa lor se reduce prin alegerea componentelor de zgomot redus, precum şi
prin proiectarea corespunzătoare a circuitelor electronice de prelucrare (schemele
adoptate) sau metodele de extragere din zgomot utilizate.
Se poate concluziona că toate măsurile de reducere a zgomotelor şi
interferenţelor electromagnetice cunoscute şi utilizate în instrumentaţie vor fi luate
în proiectarea, instalarea şi exploatarea instrumentaţiei electronice biomedicale:
• conceptul de împământare;
• ecranarea şi gardarea;
• echilibrările-simetrizările;
• separarea frecvenţelor;
• conversia analog/numerică;
• modularea;
• utilizarea componentelor de zgomot redus;
• instalarea sau aranjamentul mecanic.
3.4.4.3. CÂTEVA TIPURI CONSTRUCTIVE DE ELECTROZI

Electrozii se pot plasa fie la suprafaţa corpului (ECG, EEG, EMG) -
electrozi de suprafaţă, fie în profunzime (EMG) - electrozi de profunzime.
Pentru măsurări sau stimulări în profunzime există macroelectrozi, precum
şi microelectrozi pentru măsurări celulare (microelectrozi metalici, microelectrozi
semiconductori, microelectrozi de sticlă). În ultima perioadă se consideră şi
integrarea electrozilor sau în general a senzorilor în materiale textile sau hainele ce
sunt purtate de pacient [Teodorescu EHB].
TRADUCTOARE 3-13
3.4.4.3.1 ELECTROZI DE SUPRAFAŢĂ

Electrozii sunt confecţionaţi atât din metale şi aliaje preţioase (argint, aur,
platină, platină-rodiu, platină-iridiu), cât şi din aliaje ieftine (oţel inoxidabil, nichel-
argint, oţel nichelat).
Există mai multe tipuri constructive de electrozi:
• electrozi metalici simpli;
• electrozi cu joncţiune lichidă;
• electrozi radiotransparenţi;
• electrozi capacitivi;
• electrozi uscaţi.
Electrozii metalici simpli constau dintr-un conductor metalic în contact cu
pielea prin intermediul unui strat subţire de gel electroconductor.
Ei pot fi confecţionaţi din folie de metal pentru a fi flexibili sau sub formă
de electrozi cu sucţiune pentru a fi uşor de mutat dintr-un loc în altul.
Supravegherile de lungă durată a semnalelor bioelectrice necesită ca
electrozii să prezinte o interfaţă stabilă cu corpul, masa electrodului să fie mică şi
să existe biocompatibilitate.
Stabilitatea mecanică a interfeţei (electrod-piele) reduce artefactele de mişcare. De
aceea se preferă în acest caz electrozi cu joncţiune lichidă. Aceştia sunt electrozi
din Ag/AgCl stabilizaţi electric şi mecanic într-o pastă electroconductoare ce
umple o cavitate.
3.4.4.3.2 ELECTROZI DE PROFUNZIME

Deoarece electrozii de profunzime se introduc în interiorul corpului, pentru
măsurarea semnalelor biologice, ei au dimensiuni mici şi nu este nevoie de soluţie
electrolitică (fluidele din corp asigură un contact/interfaţă - stabil).
Ca şi construcţie aceşti electrozi pot fi:
• electrozi tip ac;
• electrozi ce se introduc în cavităţi naturale sau cavităţi obţinute
chirurgical.
Electrozii tip ac penetrează pielea şi ţesuturile pentru a ajunge la locul de
măsură. În general ei sunt construiţi pe baza unui ac de seringă (electrod bipolar -
doi electrozi activi în interior şi masa constituită din acul de seringă), sau sunt
introduşi cu ajutorul unui ac de seringă, situaţie în care firul introdus poate rămâne
în ţesut chiar şi câţiva ani fără efecte dăunătoare. În general aceşti electrozi sunt
utilizaţi în electromiografie.
În anumite cavităţi ale corpului, electrozii se introduc fie direct, fie prin
intermediul unui dispozitiv flexibil de diametru mic ce este denumit cateter.
Ca utilizare a lor se poate aminti electrocardiografia în plan sagital
(electrozi introduşi în esofag) sau electrozi introduşi în sistemul gastrointestinal.
3.4.5. MICROTRADUCTOARE IMPLANTABILE
3.4.5.1 PROBLEME SPECIFICE

Unul dintre domeniile în care miniaturizarea este cerută cu pregnanţă este
cel medical. În medicină miniaturizarea traductoarelor şi instrumentaţiei permite:
- măsurările ambulatorii în condiţiile fireşti de viaţă;
- supravegherea la domiciliu;
- operaţii realizate prin endoscopie;
- fixarea sau introducerea în organism de sensori, elemente de execuţie,
organe artificiale, proteze.
Deoarece, în general, microtraductoarele necesită să fie alimentate, să
recepţioneze şi să transmită semnale, să răspundă corespunzător la primirea
acestora, înseamnă că şi sursele de alimentare, căile de transmisie (de legătură)
trebuie să fie miniaturizate.
Dacă, în plus, aceste dispozitive sunt introduse în organismele vii, apar
probleme speciale legate de: mărime şi formă, materiale utilizate, încapsulare,
sterilizare şi fiabilitate.
Ca surse de alimentare se pot utiliza:
• Baterii miniaturizate. Chiar şi aşa volumul lor poate fi foarte mare în raport cu
sensorul.
• Termocupluri. Această soluţie este greu utilizabilă deoarece în corp există
gradienţi termici foarte mici.
• Pile, folosind mediile biologice din preajmă ca electrolit (de exemplu acidul
gastric).
Din cauza dificultăţilor de a realiza surse de alimentare miniaturizate, de
mare interes este utilizarea traductoarelor generatoare (care nu au nevoie de surse
auxiliare) şi fără prelucrarea electrică a semnalului, sau necesitând un consum
energetic de prelucrare foarte redus, desigur acolo unde este posibil.
Datorită progreselor făcute în domeniul transmisiei energiei fără fir, în
ultima perioadă se are în vedere şi aplicarea unor astfel de soluţii de alimentare cu
energie electrică.
Transmisia semnalului trebuie efectuată în interiorul corpului de la sensor
la un element de execuţie, eventual cu trecere printr-un sistem de prelucrare
implantat, sau de la sensorul implantat spre exteriorul corpului.
Pătrunderea prin piele şi ţesuturi a firelor conductoare, a acelor sau altor
conexiuni pentru transmisii de date este de multe ori inacceptabilă. Deşi foarte
fiabile, conexiunile prin fire pot jena, pot constituii o cale de infecţie şi pot fi
respinse de corp, deci ridică probleme legate de izolaţia electrică şi
biocompatibilitate.
Alte căi de legătură ar putea fi conexiunile optice şi radio. Primele sunt
utilizate pentru transmisia informaţiilor de la şi la inimile artificiale, dar presupun
existenţa unei traiectorii optice precum şi a unei distanţe mici emiţător - receptor.
TRADUCTOARE 3-15
Transmisia radio, deşi comodă, necesită atât o bobină de transmisie

(antenă), pentru care nu există întotdeauna spaţiul necesar, cât şi o sursă de energie
locală. În plus transmisia radio poate fi sursă şi/sau victimă a interferenţelor
electromagnetice.
Din motivele enumerate anterior rezultă necesitatea unor linii de transmisie
mai uşor de suportat de către organism.
În acest sens există încercări în sensul utilizării proprietăţilor de conducţie ionică a
fluidelor corpului pentru transmisia de informaţii de la traductorul sau dispozitivul
implantat la suprafaţa corpului, urmând ca de aici semnalul (informaţia) să fie
preluat cu electrozi de suprafaţă ca şi un semnal bioelectric de exemplu, semnalul
electromiografic).
Referitor la traductoarele miniaturizate, implantabile în corpul uman
apar cel puţin trei probleme:
• separarea traductor artificial - structură biologică de studiat sau activat;
• biocompatibilitatea;
• fiabilitatea.
Deoarece sensorii sau elementele de execuţie vin în contact direct cu
mediile biologice, aceştia trebuie “încapsulaţi” (protejaţi) corespunzător.
La traductor, spre deosebire de alte dispozitive, încapsularea trebuie să permită
accesul (contactul) la mărimea de măsurat/activat, dar în acelaşi timp să protejeze
sensorul/elementul de execuţie de mediul ostil în care se află, anume mediul
biologic.
Miniaturizarea traductoarelor presupune miniaturizarea părţii sensibile (de
sesizare sau activare) şi a straturilor de izolaţie electrică.
Legat de biocompatibilitate, deoarece traductorul trebuie să stea în
organism vreme îndelungată, interfaţa microtraductor - ţesut trebuie să fie neutră
(fără reacţii tisulare), deci foarte stabilă în timp, în condiţiile în care schimbul de
informaţii şi energie între traductorul artificial şi mediul biologic să fie cât mai
eficient (o cât mai bună adaptare).
În plus, dispozitivul introdus în corp trebuie să disipe o putere maximă de
acelaşi ordin de mărime cu cea disipată natural în organism (1-2 W/mm3) pentru a
evita interacţiunile nedorite cu ţesuturile (de exemplu, creşterea temperaturii
acestora).
Deoarece înlocuirea traductoarelor implantabile este foarte dificilă,
prezintă mare importanţă siguranţa şi fiabilitatea lor. În acest scop se utilizează o
reţea de sensori pentru acelaşi parametru (sensori multipli, redundanţi) şi un sistem
de prelucrare care identifică şi elimină răspunsurile de la sensorii defecţi.
Aşa cum s-a menţionat, la fiinţele vii stratul de protecţie al sensorului

participă efectiv la măsurare, întrucât structura de studiat, protecţia şi sensorul
biologic sunt intim conectaţi.
Se poate exemplifica acest lucru cu electrozii de la stimulatorul cardiac. Ei sunt
implantaţi în ţesutul inimii cu scopul sesizării activităţii electrice a acesteia, dacă
există (sensor), dar mai ales în vederea stimulării electrice a acestor ţesuturi
(element de execuţie). Fiind implantaţi pentru mult timp (zeci de ani), perioadă în
care inima face un număr foarte mare de oscilaţii, electrozii trebuie să fie foarte
flexibili şi biocompatibili.
În acest scop se utilizează o “beteală” de platină înfăşurată pe un miez de fir
poliesteric.
Numărul electrozilor este optimizat pentru a nu “încărca” excesiv inima.
Se utilizează, în general, un singur electrod atât pentru sesizarea activităţii electrice
remanente a cordului, cât şi pentru generarea impulsului electric de depolarizare a
ţesutului.
Se observă cum acelaşi traductor (electrod) este pe rând sensor şi element de
execuţie, deoarece cele două activităţi se desfăşoară la momente de timp diferite.
Referitor la conexiune, configuraţia bipolară de stimulare (doi electrozi
activi) este mult mai imună (rezistentă) la interferenţe electromagnetice, decât
configuraţia monopolară, care are avantajul că utilizează un singur electrod şi astfel
nu încarcă inima.
Un alt aspect ce se poate pune în evidenţă este diferenţa dintre adaptarea
naturală şi cea artificială a “elementului de execuţie”. Nodul sinoatrial furnizează
un impuls de aproximativ 100 mV (potenţialul de acţiune al celulei) pentru a
stimula electric ţesuturile (stimulare naturală), pe când electrozii de la stimulatorul
cardiac generează un impuls electric aproape de aceeaşi formă dar de amplitudine
mult mai mare, aproximativ 5 V amplitudine (stimulare artificială).
3.4.5.2 EXEMPLE DE MICROTRADUCTOARE

a) Termocuplu Ni - Cu realizat pe un suport de cuarţ de dimensiuni micrometrice,
utilizat la măsurarea temperaturii celulare şi a variaţiilor acesteia, [Strugaru 1982].
Microtraductorul, realizat prin tehnologia straturilor subţiri, are proprietăţi
termice (conductivitate termică, căldură specifică, volum) apropiate de cele ale
ţesuturilor.
b) Microelectrod implantabil de siliciu (Fig.3.23), [IEEE EMB]
Acesta permite controlul şi prelucrarea electronică a semnalului pe acelaşi
substrat, este biocompatibil, poate fi uşor miniaturizat (cu mare precizie), este
flexibil şi capabil de îndoiri la unghiuri mai mari de 90. În plus, prezintă bune
proprietăţi mecanice pentru o largă varietate de ţesuturi biologice.
TRADUCTOARE 3-17
semnal

3.4.5 BIOSENSORI
complementarii lor.

chimice.

[Tran Minh 1991]:
TRADUCTOARE 3-19

compus organic;
afişare).
A
Enzime
• amperometrice
Microorganisme
Anticorpi
masă achiziţie
Afişare
Înregistrare
Prelucrare
Afişare

organice.

Ca bioreceptori se utilizează enzime, microorganisme, ţesuturi şi organe,

anticorpi, receptori chimici.
Enzimele sunt biocatalizatori în cadrul reacţiilor metabolice, care în
componenţa biosensorilor, se utilizează singure sau însoţite de cofactori.
Avantajele enzimelor constau în natura reversibilă, selectivitate remarcabilă,
existenţa a numeroase cercetări referitoare la imobilizarea acestor proteine, precum
şi faptul că enzimele se pot obţine la preţuri accesibile.
Dezavantajele, puse în evidenţă de multiplele studii ce s-au făcut asupra
enzimelor, sunt date de faptul că ele nu sunt foarte stabile, că cer câteodată pentru
funcţionare prezenţa cofactorilor, sau că o singură enzimă nu este suficientă pentru
a efectua transformarea dorită, de aceea în astfel de cazuri se recurge la biosensori
multienzimatici.
Mai mult chiar, prin punerea împreună a enzimele şi cofactorii într-un
mediu optimizat, cât mai natural se obţin microorganismele.
Utilizarea pentru conversia electrochimică a compuşilor organici de tip
enzime ce funcţionează în mediul lor natural (celule), a condus la apariţia după
anul 1978 a biosensorilor bazaţi pe secţiuni de tesuturi sau organe.
Acestea au avantajul unei coeziuni şi al unei structuri suficient de robuste pentru a
fi direct adaptate la traductor fără a se recurge la tehnici de imobilizare a
proteinelor.
Astfel, la realizarea biosenzorilor se pot folosi:
• ţesuturi de origine animală cum ar fi: ficat bovin, rinichi porcin ori de iepure,
muşchi de porc, intestin subţire de şoarece;
• ţesuturi de plante, precum secţiune din miezul bobului de porumb sau din
tuberculul de cartof.
3.4.6.2.2. IMOBILIZAREA RECEPTORULUI PE TRADUCTOR
Cu excepţia ţesuturilor vegetale sau animale, care posedă structuri

membranare, proteinele necesită imobilizare directă sau indirectă pe traductoare
pentru a asigura un contact strâns necesar unui bun răspuns al traductorului.
Imobilizarea are avantajul stabilităţii, precum şi al utilizării repetate. Ea se
face în funcţie de natura şi tipul biocompusului, stabilitatea şi medierea între
compuşi chimici şi biochimici, de suprafeţele traductorului, de aspectele de
încapsulare ale sensorului, procesul de fabricaţie şi de mediul în care trebuie să
funcţioneze.
Îmbunătăţirea tehnicilor de imobilizare şi stabilizare (termică, chimică) a
biomoleculelor este esenţială pentru creşterea performanţelor biosensorilor.
3.4.6.2.3. SENSORUL
Deoarece sensorul vine în contact direct cu un material biologic, la

alegerea lui trebuie să se ţină cont de biocompatibilitate şi de interferenţele
chimice.
TRADUCTOARE 3-21
Pe de altă parte, datorită necesităţii unor biosensori implantabili, de

exemplu pentru analizele chimice “in vivo”, miniaturizarea sensorilor prezintă
mare interes.
După tipul sensorului fizic utilizat există:
• biosensori electrochimici;
• biosensori optici;
• biosensori termici;
• biosensori sensibili la modificarea masei.
3.4.6.3. EXEMPLE DE BIOSENZORI
3.4.6.3.1. BIOSENSORI ELECTROCHIMICI
Compusul organic de dozat difuzează în compartimentul cu celule

imobilizate, care prin metabolismul lor specific transformă acest compus în
molecule mai simple, active din punct de vedere electrochimic, detectabile apoi cu
un electrod convenţional.
Senzorii (electrozii) convenţionali electrochimici sunt:
• potenţiometrici;
• amperometrici;
• conductimetrici (conductanţă/capacitate).
a1) Sensori potenţiometrici sunt cei folosiţi tradiţional pentru măsurarea pH-ului,
principiul fiind cel al măsurării unei diferenţe de potenţial care se stabileşte între un
electrod de măsură asociat la un electrod de referinţă.
Potenţialul astfel obţinut este conform relaţiei lui Nernst (§ 2.2.2.3):
Se va prezenta în cele ce urmează tranzistorul cu efect de câmp sensibil la
ioni ISFET (ion - sensitive field effect transistor) [Tran Minh 1991].
Structura schematică a unui tranzistor cu efect de câmp este dată în Fig.3.25a, iar
intensitatea curentului de drenă, ID este dat de (3.2):
 1 
Cox (VG − VT )VD − VD2 
W
ID =  (3.2)
L  2 
unde:  este mobilitatea electronilor în canal;
Cox - capacitatea oxidului izolant;
W/L - raportul lăţime/lungime canal;
VT - tensiunea de prag.
Electrolit
Elecrod de Enzime
referinţă
SiO2 Membrană
Conductor
VG selectivă la ioni
VG VD VD
ID
Grilă
n+ n+
+ +
n n ID
L S G
Sursă Canal Drenă Si-p
Si-p W
Substrat
b)
a)
Fig. 3.25. MOSFET a); ENFET b)
Dacă pe stratul de SiO2 al tranzistorului, în locul conexiunii metalice ce

constituie grila (G) se pune o soluţie electrolitică direct sau după ce a fost depusă o
membrană sensibilă la ioni, se obţine un tranzistor cu efect de câmp sensibil la ioni
„Ion - Sensitive FET (ISFET)”.
În acest caz conexiunea de grilă este dată de un electrod de referinţă ce se află în
soluţia electrolitică, soluţie ce conţine eşantionul de dozat.
Interacţiunea dintre filmul subţire depus şi ionii de dozat schimbă
proprietăţile interfeţei izolant - electrolit şi modifică tensiunea de prag, conducând
astfel la modificarea curentului de drenă ID.
Biosensorul ENFET („Enzyme Field - Effect Transistor”), Fig. 3.25b se
obţine dintr-un sensor ISFET pe a cărui membrană selectivă la ioni s-a depus un
strat de enzime imobilizate.
Timpul de răspuns, ce depinde de grosimea stratului enzimatic, este de sub
un minut, când enzimele sunt fixate direct pe elementul sensibil sau câteva minute,
când se intercalează o membrană între enzime şi elementul sensibil.
Măsurarea în modul diferenţial, utilizând un ISFET activ (ENFET) şi un
ISFET de referinţă (REFET) - fără bioreceptor, permite reducerea sensibilităţii
biosensorului la: variaţiile de pH în soluţie, la temperatură sau la lumină.
Avantajele acestor biosensori sunt legate de miniaturizare, amplificare
directă pe placa de siliciu, posibilitatea realizării reţelelor de biosensori, pentru
TRADUCTOARE 3-23


pur rezistivă.

active imobilizat.
1991].
Punte de măsură
R+Rp
R
Termistoare U E
R+Rp+Rx R
Coloană Coloană
T1 T2 I1 I2
enzime enzime
inactive active
Ieşire Ieşire
0,3-1 ml
(scurgere)

a temperaturii

Pompă
Ieşire (scurgere)

considera că:
TRADUCTOARE 3-25

valoare R.
U = (R + R p + Rx )  I1 − R  I 2
(
U = R + R p + Rx ) 2R + 2ER + Rx
−R
E
2R
p

Rx
E R
U =
4 R p 1 Rx
1+ +
R 2 R
Rp 1 Rx
R 2 R
1 Rx
U  E (3.4)
4 R
U = f (Rx ) = f [ g (T )] = f {g[h(c%)]} = F (c)

interferenţa;
Cel mai uzual biosensor optic este o fibră optică la capătul căreia este
imobilizat bioreceptorul. Intensitatea unui fascicol optic generat din exterior este
modulată de modificarea absorbţiei la bioreceptor, astfel răspunsul este corelat cu
concentraţia eşantionului.
Un alt tip de sensor are la bază o fibră optică utilizată ca o celulă cu
multiple reflexii.
Dacă fibra optică este acoperită cu un bioreceptor care creează straturi
selective pe fibra de sticlă, fascicolul emis de sursa exterioară nu mai este reflectat
în întregime, deoarece indicele de refracţie este schimbat prin prezenţa
eşantionului.
3.4.6.3.4. BIOSENSORI SENSIBILI LA MODIFICAREA MASEI
Datorită relaţiei liniare între variaţia frecvenţei de oscilaţie a unui cristal de

cuarţ şi variaţia masei la suprafaţa lui, cristalul poate fi folosit pentru detecţia
modificării masei unei substanţe [Asch 1991], [Tran Minh Canh 1991], [Pallas-
Areny 2001].
Dacă variaţia masei (m - masa absorbită sau reţinută) este foarte mică
comparativ cu masa cristalului, frecvenţa de oscilaţie a cristalului variază cu
cantitatea:
m
f = Cf 2 (3.5)
S
unde: f - este frecvenţa de oscilaţie a cristalului în circuit;
S - este aria electrodului, acoperită cu compus (biorecptorul);
C - este o constantă dată de natura cristalului, grosime, etc.
Un sensor pe acest principiu beneficiază de avantajele mărimii de ieşire -
frecvenţa, care prezintă atât imunitate la perturbaţii de tip interferenţe
electromagnetice, cât şi de posibilitatea măsurării cu o exactitate mare (§1.4.5.5).
Dacă se plasează un astfel de cristal de cuarţ, pe suprafaţa căruia s-a depus
un bioreceptor (de exemplu enzime), într-un circuit oscilator, variaţia de frecvenţă
este o măsură a variaţiei masei, care la rândul ei este dependentă de concentraţia
Aceşti sensori pot opera în diverse medii, iar variaţiile de masă datorită
substanţei de dozat fiind foarte mici, trebuie consideraţi/eliminaţi factorii
perturbatori. La detecţia gazelor, de exemplu, umiditatea poate constitui un factor
perturbator.
Cristalele piezoelectrice cu f = 1  10 MHz pot opera în lichide şi
considerând o frecvenţă de discriminare de 0,1 Hz, se detectează variaţii de masă la
suprafaţa lor de 10-10  10-11 g.
Posibilitatea de a genera unde elastice în materiale piezoelectrice a condus
la obţinerea de biosensori bazaţi pe unde acustice de suprafaţă.
TRADUCTOARE 3-27

Ansamblu Ansamblu
electrozi electrozi
la variaţia masei
Absorbant Absorbant
acoperită cu
acustic acustic
bioreceptor
A
Frecvenţmetru

volumice).


există:
inele/bijuterii).
dispozitivelor.
TRADUCTOARE 3-29


DATELOR
• disparitate.
senzorilor.
Comentarea Fig. 3.X
TRADUCTOARE 3-31

complementare.
informaţiilor.
epidemii.
3.4. TRADUCTOARE SPECIALE
Aşa cum s-a arătat traductorul şi în special senzorul este veriga principală
dintr-un sistem de măsurare. Astfel s-au dezvoltat o serie întreagă de senzori dintre
care doar câteva tipuri speciale cu largă aplicabilitate în ecologie şi biomedicină
vor fi menţionate în cele ce urmează:
• Senzori pentru măsurarea simultană a mai multor mărimi.
• Senzori integraţi microelectronic/Senzori inteligenţi.
• Senzori optici.
• Electrozi pentru culegerea semnalelor bioelectrice.
• Microtraductoare implantabile
• Biosenzori.
• Senzori purtabili şi portabili
• Sisteme de senzori integraţi cu fuziunea datelor.
3.4.1. SENZORI PENTRU MĂSURAREA SIMULTANĂ A MAI

MULTOR MĂRIMI
energetice diferite. Unul dintre ei este bucla electric mică cu două sarcini situate
diametral opus [David2006].
Bucla cu o singură sarcină este un senzor de câmp magnetic de tip
generator, ce poate fi perturbat de câmpul electric, având astfel vectorul sau
indicele Miller [Ma; E; - ; E].
În sensul că, energia de intrare este de tip magnetic, Ma, adică intensitatea
câmpului magnetic, H, sau inducţia magnetică, B, ( B = H ); energia de ieşire este
de tip electric E, adică tensiunea, U, apărută prin inducţie la bornele buclei; energia
auxiliară nu este necesară (senzor generator), -; iar perturbaţia este de tip energie
electrică, E, mai exact intensitatea câmpul electric, E, sau inducţia electrică, D,
( D = E ).
În Fig.3.12 se prezintă această configuraţie şi schema electrică echivalentă
a ei, unde: U0, I0 şi R0, L0 sunt elementele “modului zero” (modului dipol
magnetic); U1, I1 şi R1, C1 sunt elementele “modului unu” (modului dipol electric).
Se observă astfel sensibilitatea buclei la cele două câmpuri: câmp magnetic
(intensitatea câmpului magnetic, H), prin tensiunea, U0 şi câmp electric
(intensitatea câmpului electric, E), prin tensiunea, U1.
y ZL1
i Ei(R) C1
H (R) L0
U
Z1

R i Z0
1
R0 ZL1
R1
O E i0 x
U
U0 U1
I0 I1
a) b)
Fig.3.12. Buclă receptoare cu sarcina ZL1 în punctul 1: a) configuraţia buclei aflată sub incidenţa
unui câmp electromagnetic; b) schema electrică echivalentă a buclei [David 2006].
Desigur pentru a măsura intensitatea câmpului magnetic, utilizând un

senzor de tip buclă cu un singur interstiţiu trebuie redusă influenţa câmpului
electric asupra răspunsului (tensiunea la interstiţiu), de exemplu prin ecranarea faţă
de câmpul electric a spirei sau bobinei de inducţie şi/sau prin alegerea
corespunzătoare a dimensiunii buclei [David 2006].
În cazul unei bucle cu două întreruperi (interstiţii) situate diametral opus,
ambele încărcate cu sarcini egale de valoare ZL, se pot separa contribuţiile celor
două câmpuri (E şi H) la răspunsul senzorului aşa cum se sugerează în Fig. 3.13.
Cu U0 şi I0 s-au notat tensiunea şi respectiv curentul datorate câmpului
magnetic, iar cu U1 şi I1 tensiunea şi curentul datorate câmpului electric.
În punctul 1, contribuţiile celor două câmpuri electric şi magnetic se
sumează, iar în punctul diametral opus, 1 +  , contribuţiile lui E şi H se scad.
Suma tensiunilor de la cele două interstiţii [ U ( 1) + U ( 1+  ) ] este o
măsură a câmpului magnetic [David 2006]. Aceasta sumă a celor două tensiuni nu
depinde de sarcina Z L cu care este încărcată bucla la  =  1 şi  =  1+  .
Diferenţa tensiunilor [ U ( 1) − U ( 1+  ) ] este o măsură a câmpului
electric [David2006], ea depinde şi de sarcina Z L , cu care este încărcată bucla la
 =  1 şi  =  1+  .
TRADUCTOARE 3-3
U1(1)
U0(1)
I1(1)
U(1) I0(1)
I(1)
Ei (R) y
Hi (R)
R
E i0 ZL1
i
1
O x
H i0
U0(1+)
U1(1+) I0(1+)
ZL2
I1(1+)
I(1+)
U(1+)
Fig.3.13. Curenţii şi tensiunile în sarcinile ZL1 şi ZL2.
Astfel senzorul complex realizat în acest fel, anume bucla cu două

interstiţii, (Fig. 3.13) prezintă două avantaje faţă de precedentul senzor, bucla cu un
singur interstiţiu (Fig. 3.12):
• s-a eliminat sensibilitatea parazită la câmp electric, prezentă în cazul măsurării
câmpului magnetic cu o buclă ce are doar un interstiţiu;
• un singur senzor măsoară simultan două mărimi (câmpul electric şi câmpul
magnetic) în acelaşi punct din spaţiu.
Noul senzor are vectorul Miller [Ma şi E; E; -; -]. Faţă de vectorul
precedentului senzor la care vectorul Miller este [Ma; E; - ; E] se vede cum
energia electrică, E, anume intensitatea câmpului electric E, a trecut din domeniul
perturbaţiilor în cel al mărimilor măsurate.
Un alt exemplu de măsurare a mai multor mărimi cu un acelaşi dispozitiv
poate fi cel al senzorului psihrometric (doi senzori de temperatură unul umed şi
unul uscat), senzor complex, care poate determina temperatura, umiditatea relativă
şi punctul de rouă.
Principiul măsurării simultane a temperaturii şi umidităţii este dat în Fig.
3.14.
umed T, Ur
uscat
Aer a cărui Ur
se măsoară
Psihrometrul de tip Assman conţine două termometre dintre care doar unul
are partea sensibilă umezită în permanenţă (termometrul umed). Umiditatea aerului
se determină pe baza unor tabele psihometrice funcţie de diferenţele de temperatură
indicate de cele două termometre (termometrul umed şi termometrul uscat) ce se
află în contact cu (sunt parcurse de) aerul a cărui umiditate interesează.
Deşi metoda este relativ veche, iar o perioadă a fost mai puţin utilizată,
odată cu apariţia sistemelor de măsurare moderne, cu posibilităţi de memorare a
tabelelor psihometrce şi prelucrare numerică a datelor, ea a revenit în actualitate
datorită simplităţii, precum şi posibilităţii de a estima mai multe mărimi.
3.4.2. SENZORI INTEGRAŢI/ SENZORI INTELIGENŢI

Senzorii integraţi sunt realizaţi prin tehnici microelectronice. În acest fel pe
substratul de siliciu pe lângă senzorul propriu-zis fiind incluse şi circuitele
electronice de condiţionare a semnalului.
Mai mult chiar, odată cu miniaturizarea şi integrarea pe scară largă au fost
realizaţi senzori inteligenţi („intelligent sensor” sau „smart sensor”).
Senzorul inteligent reprezintă un ansamblu de măsură a uneia sau mai multor
mărimi, ce prezintă capacitate de calcul şi comunicare, fiind constituit din două
părţi principale:
• un lanţ de măsurare pilotat de microprocesor, sistem de calcul;
3.4.3. SENZORI OPTICI

semnal electric o informaţie conţinută în radiaţia luminoasă (vizibilă) sau în
Odată cu dezvoltarea instrumentaţiei de măsurare optice sau a instalaţiilor
de măsurare cu fibră optică a apărut noţiunea de traductor (senzor) cu fibră optică.
În aceste condiţii traductorul (senzorul) optic are o conotaţie puţin diferită faţă de
cea iniţială.
TRADUCTOARE 3-5

fibre optice.
Astfel, in mod similar cazului senzorilor electrici, la care mărimea de
intrare modulează un semnal electric (a se vedea, de exemplu, marca tensometrică,
unde acţiunea unei forţe modifică valoarea unei rezistenţe), la senzorii optici
mărimea de intrare (măsurandul) modulează, de această dată, un flux luminos (  ).
Un traductor optic de tip fotodetector (fotodiodă, fototranzistor, tub
fotomultiplictor) este un dispozitiv care converteşte semnalul optic într-un semnal
electric, fiind utilizat:
• într-un sistem de măsurare în care prelucrarea semnalului metrologic se
• într-un sistem de măsurare în care prelucrarea se face în domeniul optic, de
această dată fotodectorul (fotodioda, fototranzistorul) este veriga finală a
acestui circuit de măsurare cu fibră optică sau circuit de transmisie a
datelor, el fiind în cest caz element de execuţie.
3.4.4. ELECTROZI PENTRU CULEGEREA SEMNALELOR

BIOELECTRICE
Culegerea diferenţelor de potenţial generate de activitatea din celule şi
ţesuturi se realizează cu electrozi.
electrolit.
3.4.4.1. POTENŢIALUL DE ELECTROD. IMPEDANŢA ŞI ZGOMOTUL

ELECTROZILOR
La interfaţa electrod-electrolit au loc fenomene care transformă conducţia
ionică (a electrolitului) în conducţie electronică (a metalului) şi invers, deci există o
tendinţă de difuzie a electronilor din metal spre electrolit şi a ionilor din electrolit
spre metal în sensul stabilirii echilibrului chimic [Strungaru 1982]
Interacţiunea metal electrolit produce o schimbare locală a
concentraţiei ionilor în soluţie aproape de suprafaţa metalică, astfel apare o
diferenţă de potenţial între electrod şi electrolit denumită potenţial de electrod.
platină platinată peste care se suflă hidrogen în stare gazoasă la 1 atm. Valoarea
acestui potenţial depinde de materialul electrodului (de exemplu pentru AgCl este
de 0,223 V). Potenţialul de electrod afectează măsurarea datorită variaţiilor sale,
dar în mod special constituie o perturbaţie când electrozii sunt utilizaţi pentru
măsurarea semnalelor de joasă frecvenţă sau cele de curent continuu.

• folosirea electrozilor de speţa a doua (metale căptuşite cu o sare greu
solubilă având un ion comun cu electrolitul) în locul metalelor pure.
electrodului se va regăsi potenţialul de electrod.
La trecerea unui curent prin interfaţa electrod-electrolit rezultă o schimbare a
distribuţiei de sarcină în soluţia ce se află în contact cu electrozii şi deci o
modificare a potenţialului de măsurat. Acest efect este denumit polarizare şi poate
afecta performanţele electrodului mai ales în timpul mişcării.
La electrozii polarizabili, trecerea curentului schimbă distribuţia de sarcini
la interfaţă, ducând la modificarea curentului.
Electrozii nepolarizabili permit trecerea curentului prin ei fără schimbarea
distribuţiei de sarcină la interfaţă, deci fără modificarea curentului.
Distribuţia de sarcină la interfaţa electrod – electrolit este diferită de cea a
electrolitului, ceea ce creează probleme când electrodul se mişcă în raport cu
electrolitul (artefact de mişcare), sau când se măsoară semnale de joasă frecvenţă
ori de curent continuu. La culegerea semnalelor bioelectrice se preferă de obicei
electrozii nepolarizabili, deoarece la aceştia:
Unul dintre electrozii cu performanţe apropiate de a celor nepolarizabili
este electrodul Ag/AgCl obţinut, de exemplu, prin presarea pudrei de Ag şi AgCl în
jurul unui fir conductor de argint [Strungaru 1982].
densitatea de curent la suprafaţa lor. Oricum, pentru funcţionarea la tensiuni şi
curenţi de valori foarte mici cum este cazul la culegerea semnalelor biologice,
• Rp, Cp reprezintă impedanţa asociată interfeţei electrod-electrolit şi polarizării la
această interfaţă;
• Rs este rezistenţa asociată efectelor de la interfaţă şi rezistenţei materialului
electrodului.
Cum se vede din Fig.3.16, impedanţa se modifică cu frecvenţa.
TRADUCTOARE 3-7
Rp Z
Rs Rp + Rs
Cp Rs
Potenţial Imedanţa 10 1000

100 10000
de electrod interfeţei
a) f [Hz]
b)
Fig. 3.16. Schema echivalentă a unui electrod pentru culegerea semnalelor

bioelectrice a); Impedanţa electrodului funcţie de frecvenţă b)
Potenţialul de electrod E este o sursă de semnale perturbatoare. Chiar în

cazul în care cei doi electrozi cu care se face măsurarea sunt din aceleaşi materiale
şi identici ca dimensiune, în circuitul echivalent al unei perechi de electrozi va
exista o tensiune continuă egală cu diferenţa E1-E2 deoarece e greu de realizat
contacte perfect identice şi stabile în timp la ambele interfeţe.
Acest potenţial este supărător şi prin instabilitate. Astfel există atât fluctuaţii lente
(derive), cât şi fluctuaţii rapide (zgomotele electrodului). Cum s-a menţionat,
electrodul este clorurat (Ag/AgCl).
Trebuie specificat că electrozii din argint clorurat, foarte buni la culegerile
de semnale biologice, nu se comportă bine ca electrozi de stimulare. În plus,
deoarece valorile curenţilor prin interfaţa electrod - ţesut sunt mult mai mari la
stimulare decât la culegere, la electrozii de stimulare fenomenele de polarizare a
electrozilor sunt mult accentuate (impedanţa este neliniară şi depinde de frecvenţă,
natura materialului şi densitatea de curent).
Electrozii de stimulare trebuie: să fie din metale sau aliaje cu tensiuni de
polarizare cât mai mici la densităţi de curent mari; să nu prezinte probleme de
toxicitate. Aliajul din platină şi iridiu se comportă bine ca electrod de stimulare,
deoarece platina permite ca sarcina electrică ce poate fi injectată să fie mare, fără a
avea loc electroliza cu formare de gaz, iar iridiul are proprietăţi mecanice bune.
pacientului, între electrodul metalic şi piele se introduce fie o hârtie de filtru sau un
tifon - îmbibate cu electrolit, fie o pastă electroconductivă. În acest fel rezistenţa
interfeţei pastă electoconductivă - piele scade mult iar impedanţa este stabilă, dacă
pielea este degresată cu alcool.
3.4.4.2. PRECAUŢII CE TREBUIE LUATE LA CULEGEREA CU

ELECTROZI A SEMNALELOR BIOELECTRICE
În Fig. 3.17 se reprezentă schema electrică echivalentă a unei culegeri
efectuate cu doi electrozi de suprafaţă plasaţi pe corpul pacientului şi conectaţi
printr-un cablu de legătură la un amplificator de măsură.

EMI la punctele
EMI la
conexiuni Ecran
a electrozilor
Zmc 1 E1 Z1
Vmc Vz
Z C12
Iz
Cin
Vmc e Rin
Zmc 2 E2 Z2
Zi2 C2 C1
Zm Vm
Pentru identificarea precauţiilor ce trebuie luate la culegerea semnalelor

bioelectrice, în Fig.3.17 se consideră şi sursele de perturbaţii [Strugaru 1982],
astfel:
• Z, e sunt impedanţa şi tensiunea de interes adică modelarea “generatorului de
semnal bioelectric”.
• Vmc, Zmc sunt tensiunile şi impedanţele de mod comun, care apar, de exemplu,
datorită cuplaj capaciv dintre tensiunea de alimentare cu energie electrică şi
pacient. Tensiunea astfel apărută pe pacient faţă de punctul de masă
(„common”), Vmc, este de ordinul sutelor de mV.
TRADUCTOARE 3-9
• Vm, Zm sunt tensiunea şi impedanţa circuitului de masă, datorate faptului că

punctul de masă al pacientului şi punctul de masă al circuitului de prelucrare nu
coincid.
• Zi1, Zi2 sunt impedanţele de cuplare ale cablului de electrozi cu sursele de
perturbaţii externe. Între sursele exterioare de perturbaţii şi cablul de legătură
pacient-instrumentaţie există: cuplajul inductiv sau prin câmp magnetic, cuplaj
capacitiv sau prin câmp electric şi cuplaj prin radiaţie.
• C1, C2, C12 sunt capacităţile parazite ale cablului de electrozi şi variaţiile lor.
După cum se observă din Fig. 3.17, la culegerea cu electrozi a semnalelor
bioelectrice, pe lângă semnalul util apar şi semnale perturbatoare.
Se observă că tensiunile şi curenţii perturbatori se suprapun semnalului util, e, şi
pot:
• provoca la nivelul sursei de semnal biologic reacţii chimice ireversibile;
• stimula celule şi ţesuturi făcând ca măsurarea să nu corespundă activităţii reale
spontane a sursei biologice, ori chiar să afecteze ţesuturile;
• distorsiona semnalul util.
De aceea în proiectarea şi construcţia sistemelor de măsurare se are în
vedere atât prevenirea electrocutării pacientului, cât şi protejarea (nealterarea)
informaţiei prezente în semnalul bioelectric.
3.4.4.2.1. PREVENIREA ELECTROCUTĂRII PACIENTULUI
Referitor la acest aspect, curenţii ce trec dinspre circuitul de măsură spre

electrozi şi ţesut trebuie să nu depăşească anumite valori. Nivelul curentului diferă
mult de la măsurările neinvazive ce se efectuează cu electrozi de suprafaţă, la
măsurările invazive ce se efectuează cu sensori implantabili. Astfel, trebuie luate
precauţii în vederea securităţii pacientului atât la proiectarea fiecărui aparat în
parte, cât şi la inslalarea lor, la punctele de conectare la masă, la modul de
interacţiune a mai multor aparate electrice conectate la acelaşi pacient.
depinde de frecvenţa curentului şi ea este maximă in jurul frecvenţei de 50 Hz
[Strugaru 1982], [Negoescu 1985].
I[mA]

maxim permis
10 Prag de
sensibilitate
0,3
10 100 1000 10000 f[Hz]

Sensibilitate
maximă
Fig. 3.18. Limita de siguranţă a curentului pentru corpul uman
Pragul de sensibilitate la curentul electric de 50 Hz, pe traseul mână –

mână, este de aproximativ 300 A, iar limita permisă în aceeaşi situaţie este de 10
mA.
Se observă că organismul uman este cel mai sensibil (vulnerabil) la
curenţii cu frecvenţa în jurul a 50 Hz. Dacă se mai adaugă la aceasta faptul că cele
mai multe semnale bioelectrice au în spectru frecvenţa de 50 Hz (§5, Fig.5.1.) şi
astfel culegerea lor poate fi perturbată de reţeaua de alimentare, rezultă că atât din
punctul de vedere al protecţiei pacientului, cât şi al protecţiei semnalului
bioelectric, alegerea frecvenţei reţelei de alimentare cu energie electrică nu este
avantajoasă.
Câteva efecte ale circulaţiei curentului prin corpul uman sunt date în Fig. 3.19
[Negoescu 1985].
TRADUCTOARE 3-11

Prag de
Fibrilaţie
senzaţie
ventriculară
dureroasă
0,3 mA 1 mA 10 mA 100 mA 1A 10 A
Fig. 3.19. Consecinţele circulaţiei curentului cu frecvenţa de 50 Hz prin

corpul uman (mână-mână)[Negoescu 1985]
Pentru ca subiectul de la care se culeg semnalele biologice să fie izolat în
raport cu masa sistemului de înregistrare/vizualizare, se folosesc amplificatoare
flotante (izolatoare). Acestea realizează o izolare ohmică în calea semnalului între
intrarea şi ieşirea amplificatorului.
3.4.4.2.2. PROTEJAREA (NEALTERAREA) INFORMAŢIEI
Tot la fel de important este şi celălalt aspect legat de nedistorsionarea

semnalului bioelectric (nealterarea informaţiei) de către perturbaţii.
numeşte artefact (§1.2.2).
Dintre artefactele frecvent întâlnite la culegerile cu electrozi ale semnalelor
bioelectrice pot fi amintite:
a) Semnalele bioelectrice generate de alte organe decât organul ce se studiază şi
care se suprapun peste semnalul de interes. Aceste semnale nedorite pot fi reduse
prin :
semnalele bioelectrice nedorite, dar cu componente de frecvenţă diferite
de cele ale organului de studiat să nu fie amplificate;
cunoscute ale semnalului bioelectric util sau/şi ale semnalelor altor
organe să poată estima parametrii semnalului dorit.
b) Zgomotele generate de contactul electrozilor. Acesta poate fi redus prin:
• utilizarea electrozilor cu zgomot cât mai mic, cu impedanţă mică şi cât
mai stabili în timp (fixarea electrozilor cu benzi de cauciuc, benzi
adezive, etc.);
• alegerea corespunzătoare a curentului de intrare în preamplificator,

pentru a nu avea loc reacţii chimice ireversibile (funcţionarea în
domeniul liniar al impedanţei electrozilor);
• limitarea benzii de frecvenţă a amplificatorului la banda semnalul util;
electrozilor.
c) Câmpurile electrice şi magnetice intense din jurul pacientului (interferenţele
electromagnetice).
Influenţa interferenţelor electromagnetice se reduce prin:
• Proiectarea constructivă a interfeţei pacient preamplificator. Se poate
exemplifica în acest sens cu scurtarea cablului de pacient, prelucrarea la
locul de culegere, reducerea cuplajului “sursă-victimă” ce are loc atât
prin radiaţie cât şi prin conducţie, reducerea perturbaţiilor la sursă.
• Ecranare şi gardare.
• Folosirea preamplificatoarelor cu rejecţie de mod comun cât mai mare.
d) Zgomotele intrinseci.
Acestea zgomote sunt proprii componentelor electronice utilizate, iar
influenţa lor se reduce prin alegerea componentelor de zgomot redus, precum şi
prin proiectarea corespunzătoare a circuitelor electronice de prelucrare (schemele
adoptate) sau metodele de extragere din zgomot utilizate.
Se poate concluziona că toate măsurile de reducere a zgomotelor şi
interferenţelor electromagnetice cunoscute şi utilizate în instrumentaţie vor fi luate
în proiectarea, instalarea şi exploatarea instrumentaţiei electronice biomedicale:
• echilibrările-simetrizările;
• conversia analog/numerică;
• modularea;
• instalarea sau aranjamentul mecanic.
3.4.4.3. CÂTEVA TIPURI CONSTRUCTIVE DE ELECTROZI

şi microelectrozi pentru măsurări celulare (microelectrozi metalici, microelectrozi
semiconductori, microelectrozi de sticlă). În ultima perioadă se consideră şi
integrarea electrozilor sau în general a senzorilor în materiale textile sau hainele ce
sunt purtate de pacient [Teodorescu EHB].
TRADUCTOARE 3-13
3.4.4.3.1 ELECTROZI DE SUPRAFAŢĂ

Electrozii sunt confecţionaţi atât din metale şi aliaje preţioase (argint, aur,
platină, platină-rodiu, platină-iridiu), cât şi din aliaje ieftine (oţel inoxidabil, nichel-
argint, oţel nichelat).
Electrozii metalici simpli constau dintr-un conductor metalic în contact cu
pielea prin intermediul unui strat subţire de gel electroconductor.
Supravegherile de lungă durată a semnalelor bioelectrice necesită ca
electrozii să prezinte o interfaţă stabilă cu corpul, masa electrodului să fie mică şi
să existe biocompatibilitate.
Stabilitatea mecanică a interfeţei (electrod-piele) reduce artefactele de mişcare. De
aceea se preferă în acest caz electrozi cu joncţiune lichidă. Aceştia sunt electrozi
din Ag/AgCl stabilizaţi electric şi mecanic într-o pastă electroconductoare ce
umple o cavitate.
3.4.4.3.2 ELECTROZI DE PROFUNZIME

Deoarece electrozii de profunzime se introduc în interiorul corpului, pentru
măsurarea semnalelor biologice, ei au dimensiuni mici şi nu este nevoie de soluţie
electrolitică (fluidele din corp asigură un contact/interfaţă - stabil).
• electrozi ce se introduc în cavităţi naturale sau cavităţi obţinute
chirurgical.
Electrozii tip ac penetrează pielea şi ţesuturile pentru a ajunge la locul de
măsură. În general ei sunt construiţi pe baza unui ac de seringă (electrod bipolar -
doi electrozi activi în interior şi masa constituită din acul de seringă), sau sunt
introduşi cu ajutorul unui ac de seringă, situaţie în care firul introdus poate rămâne
în ţesut chiar şi câţiva ani fără efecte dăunătoare. În general aceşti electrozi sunt
utilizaţi în electromiografie.
În anumite cavităţi ale corpului, electrozii se introduc fie direct, fie prin
intermediul unui dispozitiv flexibil de diametru mic ce este denumit cateter.
Ca utilizare a lor se poate aminti electrocardiografia în plan sagital
(electrozi introduşi în esofag) sau electrozi introduşi în sistemul gastrointestinal.
3.4.5. MICROTRADUCTOARE IMPLANTABILE
3.4.5.1 PROBLEME SPECIFICE

Unul dintre domeniile în care miniaturizarea este cerută cu pregnanţă este
cel medical. În medicină miniaturizarea traductoarelor şi instrumentaţiei permite:
- măsurările ambulatorii în condiţiile fireşti de viaţă;
- fixarea sau introducerea în organism de sensori, elemente de execuţie,
organe artificiale, proteze.
acestora, înseamnă că şi sursele de alimentare, căile de transmisie (de legătură)
trebuie să fie miniaturizate.
probleme speciale legate de: mărime şi formă, materiale utilizate, încapsulare,
sterilizare şi fiabilitate.
• Baterii miniaturizate. Chiar şi aşa volumul lor poate fi foarte mare în raport cu
sensorul.
• Termocupluri. Această soluţie este greu utilizabilă deoarece în corp există
gradienţi termici foarte mici.
• Pile, folosind mediile biologice din preajmă ca electrolit (de exemplu acidul
gastric).
Din cauza dificultăţilor de a realiza surse de alimentare miniaturizate, de
mare interes este utilizarea traductoarelor generatoare (care nu au nevoie de surse
auxiliare) şi fără prelucrarea electrică a semnalului, sau necesitând un consum
energetic de prelucrare foarte redus, desigur acolo unde este posibil.
Datorită progreselor făcute în domeniul transmisiei energiei fără fir, în
ultima perioadă se are în vedere şi aplicarea unor astfel de soluţii de alimentare cu
energie electrică.
Transmisia semnalului trebuie efectuată în interiorul corpului de la sensor
la un element de execuţie, eventual cu trecere printr-un sistem de prelucrare
implantat, sau de la sensorul implantat spre exteriorul corpului.
Pătrunderea prin piele şi ţesuturi a firelor conductoare, a acelor sau altor
conexiuni pentru transmisii de date este de multe ori inacceptabilă. Deşi foarte
fiabile, conexiunile prin fire pot jena, pot constituii o cale de infecţie şi pot fi
respinse de corp, deci ridică probleme legate de izolaţia electrică şi
biocompatibilitate.
Alte căi de legătură ar putea fi conexiunile optice şi radio. Primele sunt
utilizate pentru transmisia informaţiilor de la şi la inimile artificiale, dar presupun
existenţa unei traiectorii optice precum şi a unei distanţe mici emiţător - receptor.
TRADUCTOARE 3-15
Transmisia radio, deşi comodă, necesită atât o bobină de transmisie

(antenă), pentru care nu există întotdeauna spaţiul necesar, cât şi o sursă de energie
locală. În plus transmisia radio poate fi sursă şi/sau victimă a interferenţelor
electromagnetice.
Din motivele enumerate anterior rezultă necesitatea unor linii de transmisie
mai uşor de suportat de către organism.
În acest sens există încercări în sensul utilizării proprietăţilor de conducţie ionică a
fluidelor corpului pentru transmisia de informaţii de la traductorul sau dispozitivul
implantat la suprafaţa corpului, urmând ca de aici semnalul (informaţia) să fie
preluat cu electrozi de suprafaţă ca şi un semnal bioelectric de exemplu, semnalul
electromiografic).
Referitor la traductoarele miniaturizate, implantabile în corpul uman
apar cel puţin trei probleme:
• fiabilitatea.
mediile biologice, aceştia trebuie “încapsulaţi” (protejaţi) corespunzător.
La traductor, spre deosebire de alte dispozitive, încapsularea trebuie să permită
accesul (contactul) la mărimea de măsurat/activat, dar în acelaşi timp să protejeze
sensorul/elementul de execuţie de mediul ostil în care se află, anume mediul
biologic.
organism vreme îndelungată, interfaţa microtraductor - ţesut trebuie să fie neutră
(fără reacţii tisulare), deci foarte stabilă în timp, în condiţiile în care schimbul de
informaţii şi energie între traductorul artificial şi mediul biologic să fie cât mai
eficient (o cât mai bună adaptare).
În plus, dispozitivul introdus în corp trebuie să disipe o putere maximă de
acelaşi ordin de mărime cu cea disipată natural în organism (1-2 W/mm3) pentru a
evita interacţiunile nedorite cu ţesuturile (de exemplu, creşterea temperaturii
acestora).
prezintă mare importanţă siguranţa şi fiabilitatea lor. În acest scop se utilizează o
reţea de sensori pentru acelaşi parametru (sensori multipli, redundanţi) şi un sistem
de prelucrare care identifică şi elimină răspunsurile de la sensorii defecţi.
Aşa cum s-a menţionat, la fiinţele vii stratul de protecţie al sensorului

participă efectiv la măsurare, întrucât structura de studiat, protecţia şi sensorul
biologic sunt intim conectaţi.
Se poate exemplifica acest lucru cu electrozii de la stimulatorul cardiac. Ei sunt
implantaţi în ţesutul inimii cu scopul sesizării activităţii electrice a acesteia, dacă
există (sensor), dar mai ales în vederea stimulării electrice a acestor ţesuturi
(element de execuţie). Fiind implantaţi pentru mult timp (zeci de ani), perioadă în
care inima face un număr foarte mare de oscilaţii, electrozii trebuie să fie foarte
flexibili şi biocompatibili.
poliesteric.
Numărul electrozilor este optimizat pentru a nu “încărca” excesiv inima.
Se utilizează, în general, un singur electrod atât pentru sesizarea activităţii electrice
remanente a cordului, cât şi pentru generarea impulsului electric de depolarizare a
ţesutului.
Se observă cum acelaşi traductor (electrod) este pe rând sensor şi element de
execuţie, deoarece cele două activităţi se desfăşoară la momente de timp diferite.
Referitor la conexiune, configuraţia bipolară de stimulare (doi electrozi
activi) este mult mai imună (rezistentă) la interferenţe electromagnetice, decât
configuraţia monopolară, care are avantajul că utilizează un singur electrod şi astfel
nu încarcă inima.
Un alt aspect ce se poate pune în evidenţă este diferenţa dintre adaptarea
naturală şi cea artificială a “elementului de execuţie”. Nodul sinoatrial furnizează
un impuls de aproximativ 100 mV (potenţialul de acţiune al celulei) pentru a
stimula electric ţesuturile (stimulare naturală), pe când electrozii de la stimulatorul
cardiac generează un impuls electric aproape de aceeaşi formă dar de amplitudine
mult mai mare, aproximativ 5 V amplitudine (stimulare artificială).
3.4.5.2 EXEMPLE DE MICROTRADUCTOARE

a) Termocuplu Ni - Cu realizat pe un suport de cuarţ de dimensiuni micrometrice,
utilizat la măsurarea temperaturii celulare şi a variaţiilor acesteia, [Strugaru 1982].
Microtraductorul, realizat prin tehnologia straturilor subţiri, are proprietăţi
termice (conductivitate termică, căldură specifică, volum) apropiate de cele ale
ţesuturilor.
b) Microelectrod implantabil de siliciu (Fig.3.23), [IEEE EMB]
Acesta permite controlul şi prelucrarea electronică a semnalului pe acelaşi
substrat, este biocompatibil, poate fi uşor miniaturizat (cu mare precizie), este
flexibil şi capabil de îndoiri la unghiuri mai mari de 90. În plus, prezintă bune
proprietăţi mecanice pentru o largă varietate de ţesuturi biologice.
TRADUCTOARE 3-17
semnal

3.4.5 BIOSENSORI
complementarii lor.

chimice.

[Tran Minh 1991]:
TRADUCTOARE 3-19

compus organic;
afişare).
A
Enzime
• amperometrice
Microorganisme
Anticorpi
masă achiziţie
Afişare
Înregistrare
Prelucrare
Afişare

organice.

Ca bioreceptori se utilizează enzime, microorganisme, ţesuturi şi organe,

anticorpi, receptori chimici.
Enzimele sunt biocatalizatori în cadrul reacţiilor metabolice, care în
componenţa biosensorilor, se utilizează singure sau însoţite de cofactori.
Avantajele enzimelor constau în natura reversibilă, selectivitate remarcabilă,
existenţa a numeroase cercetări referitoare la imobilizarea acestor proteine, precum
şi faptul că enzimele se pot obţine la preţuri accesibile.
Dezavantajele, puse în evidenţă de multiplele studii ce s-au făcut asupra
enzimelor, sunt date de faptul că ele nu sunt foarte stabile, că cer câteodată pentru
funcţionare prezenţa cofactorilor, sau că o singură enzimă nu este suficientă pentru
a efectua transformarea dorită, de aceea în astfel de cazuri se recurge la biosensori
multienzimatici.
Mai mult chiar, prin punerea împreună a enzimele şi cofactorii într-un
mediu optimizat, cât mai natural se obţin microorganismele.
Utilizarea pentru conversia electrochimică a compuşilor organici de tip
enzime ce funcţionează în mediul lor natural (celule), a condus la apariţia după
anul 1978 a biosensorilor bazaţi pe secţiuni de tesuturi sau organe.
Acestea au avantajul unei coeziuni şi al unei structuri suficient de robuste pentru a
fi direct adaptate la traductor fără a se recurge la tehnici de imobilizare a
proteinelor.
Astfel, la realizarea biosenzorilor se pot folosi:
• ţesuturi de origine animală cum ar fi: ficat bovin, rinichi porcin ori de iepure,
muşchi de porc, intestin subţire de şoarece;
• ţesuturi de plante, precum secţiune din miezul bobului de porumb sau din
3.4.6.2.2. IMOBILIZAREA RECEPTORULUI PE TRADUCTOR

membranare, proteinele necesită imobilizare directă sau indirectă pe traductoare
pentru a asigura un contact strâns necesar unui bun răspuns al traductorului.
Imobilizarea are avantajul stabilităţii, precum şi al utilizării repetate. Ea se
face în funcţie de natura şi tipul biocompusului, stabilitatea şi medierea între
compuşi chimici şi biochimici, de suprafeţele traductorului, de aspectele de
încapsulare ale sensorului, procesul de fabricaţie şi de mediul în care trebuie să
funcţioneze.
Îmbunătăţirea tehnicilor de imobilizare şi stabilizare (termică, chimică) a
biomoleculelor este esenţială pentru creşterea performanţelor biosensorilor.
3.4.6.2.3. SENSORUL

chimice.
TRADUCTOARE 3-21
Pe de altă parte, datorită necesităţii unor biosensori implantabili, de

exemplu pentru analizele chimice “in vivo”, miniaturizarea sensorilor prezintă
mare interes.
După tipul sensorului fizic utilizat există:
3.4.6.3. EXEMPLE DE BIOSENZORI
3.4.6.3.1. BIOSENSORI ELECTROCHIMICI

molecule mai simple, active din punct de vedere electrochimic, detectabile apoi cu
un electrod convenţional.
• amperometrici;
a1) Sensori potenţiometrici sunt cei folosiţi tradiţional pentru măsurarea pH-ului,
principiul fiind cel al măsurării unei diferenţe de potenţial care se stabileşte între un
electrod de măsură asociat la un electrod de referinţă.
Potenţialul astfel obţinut este conform relaţiei lui Nernst (§ 2.2.2.3):
Se va prezenta în cele ce urmează tranzistorul cu efect de câmp sensibil la
ioni ISFET (ion - sensitive field effect transistor) [Tran Minh 1991].
Structura schematică a unui tranzistor cu efect de câmp este dată în Fig.3.25a, iar
intensitatea curentului de drenă, ID este dat de (3.2):
 1 
Cox (VG − VT )VD − VD2 
W
ID =  (3.2)
L  2 
unde:  este mobilitatea electronilor în canal;
Electrolit
Elecrod de Enzime
referinţă
SiO2 Membrană
Conductor
VG VD VD
ID
Grilă
n+ n+
+ +
n n ID
L S G
Si-p W
Substrat
b)
a)
Dacă pe stratul de SiO2 al tranzistorului, în locul conexiunii metalice ce

constituie grila (G) se pune o soluţie electrolitică direct sau după ce a fost depusă o
membrană sensibilă la ioni, se obţine un tranzistor cu efect de câmp sensibil la ioni
„Ion - Sensitive FET (ISFET)”.
În acest caz conexiunea de grilă este dată de un electrod de referinţă ce se află în
soluţia electrolitică, soluţie ce conţine eşantionul de dozat.
proprietăţile interfeţei izolant - electrolit şi modifică tensiunea de prag, conducând
astfel la modificarea curentului de drenă ID.
Biosensorul ENFET („Enzyme Field - Effect Transistor”), Fig. 3.25b se
obţine dintr-un sensor ISFET pe a cărui membrană selectivă la ioni s-a depus un
un minut, când enzimele sunt fixate direct pe elementul sensibil sau câteva minute,
când se intercalează o membrană între enzime şi elementul sensibil.
ISFET de referinţă (REFET) - fără bioreceptor, permite reducerea sensibilităţii
biosensorului la: variaţiile de pH în soluţie, la temperatură sau la lumină.
directă pe placa de siliciu, posibilitatea realizării reţelelor de biosensori, pentru
TRADUCTOARE 3-23


pur rezistivă.

active imobilizat.
1991].
Punte de măsură
R+Rp
R
Termistoare U E
R+Rp+Rx R
Coloană Coloană
T1 T2 I1 I2
enzime enzime
inactive active
Ieşire Ieşire
0,3-1 ml
(scurgere)

a temperaturii

Pompă
Ieşire (scurgere)

considera că:
TRADUCTOARE 3-25

valoare R.
U = (R + R p + Rx )  I1 − R  I 2
(
U = R + R p + Rx ) 2R + 2ER + Rx
−R
E
2R
p

Rx
E R
U =
4 R p 1 Rx
1+ +
R 2 R
Rp 1 Rx
R 2 R
1 Rx
U  E (3.4)
4 R
U = f (Rx ) = f [ g (T )] = f {g[h(c%)]} = F (c)

interferenţa;
Cel mai uzual biosensor optic este o fibră optică la capătul căreia este
imobilizat bioreceptorul. Intensitatea unui fascicol optic generat din exterior este
modulată de modificarea absorbţiei la bioreceptor, astfel răspunsul este corelat cu
concentraţia eşantionului.
multiple reflexii.
Dacă fibra optică este acoperită cu un bioreceptor care creează straturi
selective pe fibra de sticlă, fascicolul emis de sursa exterioară nu mai este reflectat
în întregime, deoarece indicele de refracţie este schimbat prin prezenţa
eşantionului.
3.4.6.3.4. BIOSENSORI SENSIBILI LA MODIFICAREA MASEI
Datorită relaţiei liniare între variaţia frecvenţei de oscilaţie a unui cristal de

cuarţ şi variaţia masei la suprafaţa lui, cristalul poate fi folosit pentru detecţia
modificării masei unei substanţe [Asch 1991], [Tran Minh Canh 1991], [Pallas-
Areny 2001].
cantitatea:
m
f = Cf 2 (3.5)
S
S - este aria electrodului, acoperită cu compus (biorecptorul);
frecvenţa, care prezintă atât imunitate la perturbaţii de tip interferenţe
electromagnetice, cât şi de posibilitatea măsurării cu o exactitate mare (§1.4.5.5).
Dacă se plasează un astfel de cristal de cuarţ, pe suprafaţa căruia s-a depus
un bioreceptor (de exemplu enzime), într-un circuit oscilator, variaţia de frecvenţă
este o măsură a variaţiei masei, care la rândul ei este dependentă de concentraţia
Aceşti sensori pot opera în diverse medii, iar variaţiile de masă datorită
substanţei de dozat fiind foarte mici, trebuie consideraţi/eliminaţi factorii
perturbatori. La detecţia gazelor, de exemplu, umiditatea poate constitui un factor
perturbator.
Cristalele piezoelectrice cu f = 1  10 MHz pot opera în lichide şi
considerând o frecvenţă de discriminare de 0,1 Hz, se detectează variaţii de masă la
suprafaţa lor de 10-10  10-11 g.
Posibilitatea de a genera unde elastice în materiale piezoelectrice a condus
la obţinerea de biosensori bazaţi pe unde acustice de suprafaţă.
TRADUCTOARE 3-27

Ansamblu Ansamblu
electrozi electrozi
la variaţia masei
Absorbant Absorbant
acoperită cu
acustic acustic
bioreceptor
A
Frecvenţmetru

volumice).


există:
inele/bijuterii).
dispozitivelor.
TRADUCTOARE 3-29


DATELOR
• disparitate.
senzorilor.
Comentarea Fig. 3.X
TRADUCTOARE 3-31

complementare.
informaţiilor.
epidemii.
4. AMPLIFICAREA SEMNALELOR
BIOELECTRICE
4.1. CERINŢE SPECIFICE PENTRU AMPLIFICATOARE
Aşa cum s-a menţionat deja §3.3.4.2, la culegerea cu electrozi a semnalelor
bioelectrice în vederea prelucrării şi interpretării lor, se pun probleme legate de
protecţia semnalului şi protecţia pacientului, astfel:
• amplificarea semnalului de la tensiuni de ordinul VmV la tensiuni de ordinul
volţilor, necesare pentru înregistrarea formelor de undă specifice, trebuie să se
facă fără distorsionarea acestuia;
• din motive de protecţie, nivelele curenţilor de pierderi prin pacientul conectat la
echipamentele electronice trebuie să fie limitate la o valoare foarte mică (de
exemplu, sub 10 A pentru electrozii de suprafaţă).
Referitor la primul aspect (protejarea informaţiei), trebuie amintit că
principalele perturbaţii (artefacte) sau probleme care apar în cazul unei măsurări în
domeniul biomedical sunt date de:
• semnalele bioelectrice generate de alte organe decât cel de interes;
• zgomotul generat de contactul electrozilor;
• zgomotul amplificatorului;
• interferenţele electromagnetice;
• efectul de sarcină.
În ce priveşte al doilea aspect (protecţia pacientului), trebuie realizată o
izolare între intrarea amplificatorului ce este conectată la pacient şi etajele de
putere ale amplificatorului, fiind recomandată utilizarea amplificatoarelor de
izolare (amplificatoare flotante).
Dintre semnalele bioelectrice care se prelevează, prelucrează şi
înregistrează în vederea interpretării (obţinerii de informaţii), pot fi amintite:
- Semnalul electrocardiografic (ECG), cu amplitudinea de ordinul 100 µV  1 mV
şi componente de frecvenţă în domeniul 0,05  100 Hz.
În Fig. 4.1 sunt reprezentate principalele unde ale semnalului electrocardiografic în
derivaţia bipolară II.
ECG-II
R
1 mV R
0,5 mV
P T P T
Q S Q S t
Perioada  1s
Fig. 4. 1. Semnalul electrocardiografic, derivaţia II.
- Semnalul electroencefalografic (EEG), cu amplitudine de ordinul microvolţilor şi

frecvenţe în domeniul 0,5 Hz  100 Hz. Spre deosebire de semnalul ECG, care este
cvasiperiodic, variaţia în timp a traseelor electroencefalografice este mult mai
complexă.
- Semnalul electromiografic (EMG), cu amplitudine de ordinul microvolţi 
milivolţi şi frecvenţe în domeniul zeci de Hz  câţiva kHz.
În general, semnalele bioelectrice au amplitudinea în domeniul microvolţi
 milivolţi, iar componentele de frecvenţă sunt din curent continuu până la câţiva
kHz.
Deşi caracteristicile şi modurile de prelucrare ale semnalelor bioelectrice
prezintă o mare diversitate, în vederea achiziţiei lor un rol important îl are
amplificatorul de instrumentaţie.
În continuare se vor prezenta: câteva aspecte legate de: interferenţele
electromagnetice; efectul de sarcină; un amplificator de instrumentaţie şi pe baza
acestuia o schemă de amplificator pentru electrocardiografie (ECG); un
amplificator flotant integrat pentru ECG fetală (activitatea electrică cardiacă a
fătului) sau pentru electroencefalografie (EEG).
4.2. INTERFERENŢE ELECTROMAGNETICE LA

CULEGEREA SEMNALELOR BIOLOGICE
In mediul spitalicesc există atât surse de perturbaţii electromagnetice
externe (emiţătoare radio, tv), cât şi interne (reţeaua de alimentare cu energie
electrică, echipamentele medicale de electroterapie şi de electrochirurgie, etc.).
Interacţiunea „sursă de câmp perturbator” (emiţător de perturbaţii) –
„victimă” (receptor de perturbaţii) se modelează prin două tipuri de cuplaj: cuplaj
prin câmp (câmp electric, câmp magnetic, câmp electromagnetic) şi cuplaj prin
conducţie.
Dat fiind nivelul scăzut al semnalelor bioelectrice, se încearcă eliminarea

perturbaţiilor prin:
• ecranare şi gardare;
• conectare la masă; filtrare;
• conceperea schemei electronice (simetrizare, modulaţie, filtrare adaptivă,
mediere coerentă, etc.).
Una dintre cele mai des întâlnite surse de perturbaţii este chiar reţeaua de
alimentare cu energie electrică (230 V, 50 Hz) necesară funcţionării
echipamentelor electrice.
Câmpurile electrice şi magnetice perturbatoare date de această sursă sunt relativ
mari, iar frecvenţa ei (50 Hz) este în domeniul de frecvenţă al semnalelor de interes
(ECG, EEG, etc.), de aici şi multiplele preocupări de reducere a acestor perturbaţii.
În §3.4.4.2 se prezintă câteva precauţii ce trebuie considerate la culegerea
cu electrozi a semnalelor bioelectrice, iar la schema echivalentă de culegere cu doi
electrozi din Fig. 3.17, se prezintă principalele căi de perturbare a semnalului de
interes.
O configuraţie tipică de culegere a semnalului biologic cu trei electrozi
(doi electrozi activi şi un electrod de referinţă) în care sunt puse în evidenţă
cuplajele perturbatoare de tip capacitiv (prin câmp electric) de la o linie de
alimentare cu energie electrică la toate cele trei nivele (pacient, cablu de conexiune
şi bloc de amplificare), este dată în Fig. 4.2 [David 2013].
Linie electrică de alimentare 230 V

50 Hz
IdP CP IdA
 1 A C1 C2 CA
Id1
Electrod 1  10 nA
Electrod 2 +
RA
LA Z1 Id2 Zin
Z2  10 nA  5 M
RL Zin
 5 M
Vmc ZRL -
 100 k IdP Id1 Id2
Ecranul
amplificatorului
Pacient Cablu de legătură Bloc amplificare

Prin utilizarea celui de-al treilea electrod (electrod de referinţă de pe

piciorul drept – Right Leg - RL) se controlează circuitul de masă, care în Fig. 3.17,
prin considerarea masei la nivelul pacientului şi a masei la nivelul sistemului de
prelucrare, conducea la apariţia tensiunii Vm şi impedanţei Zm (elemente
necontrolate) între cele două puncte de masă (pacient-sistem de prelucrare).
Dacă în Fig. 3.17 din §3.4.4 a fost considerată şi polarizarea la interfaţa
electrod ţesut, în Figla, în Fig. 4.2 se schiţează doar modul de apariţie a tensiunilor
de mod comun, Vmc.
Astfel în Fig. 4.2 se prezintă culegerea semnalului electrocardiografic
(derivaţia bipolară I), care se realizează cu ajutorul electrozilor activi 1 şi 2,
conectaţi prin impedanţele Z1 respectiv Z2 şi cablul de legătură la intrarea
amplificatorului diferenţial. Electrodul de la piciorul drept, RL, este conectat prin
impedanţa ZRL la borna de masă la care este conectat şi ecranul blocului de
amplificare.
Fiecare dintre impedanţele Z1, Z2, ZRL conţine atât o rezistenţă de conectare a
electrodului la amplificator (de obicei, aceasta are aceeaşi valoare pentru cei trei
electrozi), cât şi impedanţa interfeţei piele – electrod, care ar trebui să aibă o
valoare mică şi stabilă în timp şi pe cât posibil să nu difere mult de la o interfaţă la
alta. Oricum, toate aceste trei impedanţe (Z1, Z2, ZRL) sunt mult mai mici decât
impedanţa de intrare (2Zin) a amplificatorului utilizat.
Deoarece linia electrică de alimentare este la potenţialul de 230 V, iar
potenţialele pacientului, ale celor 2 fire de conexiune şi al electrocardiografului
sunt mult mai mici, între linia de alimentare şi acestea din urmă apare un câmp
electric.
În Fig. 4.2 este reprezentat modelul de reţea al acestui cuplaj prin câmp electric sau
cuplaj capacitiv:
• la nivelul pacientului, prin capacitatea CP şi curentul de deplasare IdP;
• la nivelul cablului de conexiune 1, prin C1 şi Id1;
• la nivelul cablului de conexiune 2, prin C2 şi Id2;
• la nivelul ecranului electrocardiografului, prin CA şi IdA.
Deoarece toate aceste trei impedanţe (Z1, Z2, ZRL) sunt mult mai mici decât
impedanţa Zin, curenţii IdP, Id1, Id2 se vor închide prin pacient la masa de protecţie.
În cele ce urmează se vor considera separat interferenţele la nivelul
pacientului şi la nivelul cablului de legătură. Deoarece echipamentul electronic de
prelucrare (electrocardiograful sau amplificatorul) s-a considerat ecranat, cu
ecranul conectat la masă, curentul IdA se închide prin CA şi ecranul amplificatorului
sau sistemului de prelucrare la masă, el nu afectează în mod direct amplificatorul.
4.2.1. INTERFERENŢE ELECTROMAGNETICE LA NIVELUL

PACIENTULUI
Curentul de deplasare IdP care circulă de la linia de alimentare prin CP,
pacient şi ZRL la borna de masă determină apariţia unei tensiuni între pacient şi
borna de masă, denumită tensiune de mod comun Vmc (Fig. 4.2). Această denumire
provine de la termenul din limba engleză „common” (punct de masă) şi sugerează

faptul că este o tensiunea faţă de conexiunea de masă.
Impedanţa pacientului este de aproximativ 500  şi fiind mult mai mică decât toate
impedanţele din Fig. 4.2, ea se neglijează în toate calculele ce urmează. De
asemenea, tensiunea de mod comun se consideră a avea aceiasi valoare, Vmc, în
orice punct de pe pacient.
Din Fig. 4.2, rezultă valoarea acestei:
Vmc = I dP  Z RL (4.1)
Curentul IdP depinde de poziţia pacientului în raport cu linia de alimentare
şi în unele situaţii (mediu puternic perturbat) el poate fi de aproximativ 1 A.
Pentru impedanţe ZRL de ordinul zeci de k  sute de k la un curent de
deplasare de 1 A, rezultă pe pacient tensiuni de mod comun de ordinul zeci de
mV  sute de mV.
Considerând IdP = 1 A şi ZRL = 100 k, rezultă o tensiune de mod comun
pe pacient:
Vmc = 1 A  100 k = 0,1V (4.2)
Dacă piciorul drept nu ar fi fost conectat la masă, atunci curentul IdP s-ar
închide prin impedanţele Z1 şi Zin, precum şi prin Z2 şi Zin, rezultând:
Vmc = I dP  (Z1 + Zin )  I dP  Zin (4.3)
deoarece impedanţele Z1 şi Z2 sunt mult mai mici decât Zin.
Pentru impedanţa de intrare a amplificatorului 2Zin = 10 M , tensiunea
de mod comun pe pacient la acelaşi curent de deplasare ar fi fost mult mai mare.
Vmc = 1 A  5 M = 5 V (4.4)
Deoarece valoarea tensiunii de mod comu data de (4.4) este mult mai mare faţă de
cea data de (4.2) rezultă avantajul clar al conectării la masă, prin electrodul de
referinţă de pe piciorul drept, RL.
În Fig. 4.3 este reprezentată o schemă echivalentă pentru a pune în
evidenţă doar influenţa tensiunii de mod comun prezentă pe pacient şi preluată de
electrozi.
Imc,1 I Z1
e +
Zin
Uin A
~ e
Imc,2 I Z2 Zin
e -
U2
~ Vmc
Fig. 4.3. Schema de amplificare a tensiunilor de pe

pacient.
Se va determina tensiunea la ieşirea amplificatorului prin metoda

suprapunerii efectelor, luând pe rând contribuţia semnalului biologic util „e” şi a
tensiunii perturbatoare pe pacient, Vmc [Strungaru 1981].
Tensiunea, U2, de la ieşirea amplificatorului, A, este datorată tensiunii
utile e, prin U2,e (e apare ca tensiune de mod serie) şi tensiunii perturbatoare de
mod comun Vmc, prin U2,Vmc (Vmc apare ca tensiune de mod comun).
Astfel, din Fig. 4.3. rezultă:
2 Z in
U 2, e = Ad  U in, e = Ad  (2 Z in  I e ) = Ad e (4.5)
2Z in + Z1 + Z 2
unde Ad este amplicarea diferenţială a amplificatorului, iar Uin,e este tensiunea de
mod serie (tensiunea între bornele de intrare plus şi minus ale amplificatorului)
datorată doar tensiunii de interes, e.
Tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc, produce un rezultat cumulat:
• pe de o parte datorită asimetriei circuitului electrozi - cablu de electrod (Z1
 Z2);
• pe de altă parte datorită rejecţiei de mod comun finite a amplificatorului
diferenţial.
a). Din cauza asimetriei circuitului electrozi - cablu, tensiunea de mod comun, Vmc,
determină o tensiune de mod serie, Vin, mc→ms, la intrarea diferenţială a
amplificatorului.
Aşa cum se vede din Fig. 4.3, această tensiune este de fapt diferenţa dintre tensiune
determinată de curentul de mod comun, Imc1 pe la impedanţa Z1 şi tensiune
determinată de curentul de mod comun, Imc2 pe la impedanţa Z2, şi are ca efect la
ieşire, U 2,Vmc →Vms :
 Vmc Vmc 
U 2,Vmc →Vms = Ad  U in,Vmc →Vms = Ad  Z1 − Z2 
 Z 1 + Z in Z 2 + Z in 
Z1 − Z 2
U 2,Vmc →Vms = Ad  U in,Vmc →Vms = Ad V (4.6)
Z1 Z 2 mc
Z1 + Z 2 + Z in +
Z in
Deoarece Z1 şi Z2 sunt cel mult de ordinul a sute de k, deci mult mai mici
decât Zin, tensiunea perturbatoare echivalentă la intrare datorată asimetriei este:
Z1 − Z 2
U in,Vmc →Vms   Vmc (4.7)
Z in
Cum diferenţa dintre impedanţele la cele două interfeţe electrod - piele
poate fi de ordinul 20 k, iar 2Zin poate fi de ordinul 10 M, pentru o tensiune de
mod comun dată de relaţia (4.2), rezultă astfel o tensiune perturbatoare la intrare:
20 k
U in ,V
mc →Vms
  0,1 V = 0,4 mV (4.8)
5 M
Din relaţia (4.7) se observă că pentru reducerea tensiunii perturbatoare
prezente la intrare trebuie: redusă şi stabilizată impedanţa de contact electrod –
piele (diferenţa dintre impedanţele la cele două interfeţe); redusă tensiunea
perturbatoare Vmc; crescută impedanţa Zin.
Pe de altă parte, dacă piciorul drept nu ar fi fost conectat la masă, atunci
tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc ar fi dată de relaţia (4.3) şi prin
înlocuirea ei în (4.7) s-ar obţine:
U in,Vmc →Vms  ( Z1 − Z 2 )  I dP (4.9)
În acest caz creşterea impedanţei de intrare nu ar mai avea efect asupra
micşorării tensiunii perturbatoare de la intrare.
În cazul în care piciorul drept nu ar fi conectat la masă, pentru aceleaşi
valori ale lui IdP şi (Z1 – Z2) conform relaţiei (4.9), rezultă:
U in,Vmc →Vms  20 k  1 A = 20 mV (4.10)
Comparând (4.10) cu (4.8) se observă că tensiunea perturbatoare la intrarea
amplificatorului este mult mai mare în cazul neconectării piciorului drept la masă ,
prin ZRL (20 mV faţă de 0,4 mV).
b). Deoarece amplificatorul diferenţial nu este ideal, el este caracterizat
printr-un raport al rejecţiei de mod comun (RRMC), dat de relaţia (§3.2):
Ad
RRMC = (4.11)
Amc
unde amplificarea de mod comun, Amc, a amplificatorului este:
U 2,mcA
Amc = (4.12)
Vmc
Astfel, tensiunea perturbatoare de la ieşire datorată imperfecţiunii amplificatorului

(RRMC - finit) este:
Ad
U 2,mc A = Amc  Vmc =  Vmc (4.13)
RRMC
Ad
De exemplu, pentru un amplificator cu RRMC de 100 dB ( = 105 ) la o
Amc
tensiune de mod comun Vmc = 0,1 V, rezultă o tensiune echivalentă la intrare de 1
µV, adică cu mult mai mică decât cea datorată asimetriei la nivelul contactului
electrozilor.
Prin cumularea tuturor contribuţiilor, rezultă că tensiunea la ieşirea
 
 
2Z in  Z1 − Z 2 1 
U 2 = Ad  e + Ad V mc  + (4.14)
2Z in + Z 1 + Z 2 Z 1 Z 2 RRMC 
 Z 1 + Z 2 + Z in + 
 Z in 
Primul termen este datorat semnalului util “e” şi este influenţat de efectul
de sarcină (§2.4.4.3) produs prin circuitul de culegere electrozi - cablu -
amplificator.
Reducerea efectului de sarcină (a consumul energetic al circuitului de prelucrare de
la mărimea de măsurat) şi deci obţinerea cazului ideal
U 2, e = Ad  e
are loc când impedanţa de intrare a amplificatorului este mult mai mare decât Z1,
respectiv Z2 , adică 2  Z in  Z1 şi 2  Zin  Z 2 .
Al doilea termen, în totalitate perturbator, este datorat rejecţiei de mod
comun finite a circuitului de culegere şi are ca sursă tensiunea de mod comun de pe
pacient (interferenţele electromagnetice), care desigur trebuie redusă.
Astfel, pentru minimizarea efectelor perturbaţiilor trebuie:
• ca circuitul de culegere să fie simetric, adică interfeţele electrod - ţesut şi
conexiunile la amplificator să fie identice pentru cei doi electrozi activi
(Z1=Z2);
• ales un amplificator cu RRMC foarte mare - amplificator de
instrumentaţie.
Se observă astfel importanţa simetrizării circuitului de intrare la reducerea
influenţelor perturbaţiilor de mod comun.
4.2.2. INTERFERENŢE ELECTROMAGNETICE LA CABLUL DE

LEGĂTURĂ
Cum se observă din Fig. 4.2, interferenţele electromagnetice acţionează şi
asupra cablului de legătură. Datorită curentului de deplasare Id1 care se închide la
masă prin calea de impedanţă minimă (impedanţa Z1, impedanţa pacientului, de

aproximativ 500 , impedanţa ZRL), pe cablul de legătură 1 apare o tensiune de
mod comun - Vmc1, care se regăseşte şi la borna de intrare plus a amplificatorului.
Vmc1 = I d 1  (Z1 + Z RL ) (4.15)
În acelaşi fel, pe cablul de legătură 2 apare tensiunea de mod comun –
Vmc2, care se regăseşte la intrarea minus a amplificatorului.
Vmc2 = I d 2  (Z 2 + Z RL ) (4.16)
Dacă cele două fire sunt apropiate unul de altul, se poate considera că cei
doi curenţi de deplasare sunt aproximativ egali.
Aceste două tensiuni de mod comun determină apariţia unei tensiuni între
bornele plus şi minus ale amplificatorului (tensiune diferenţială de intrare).
U in = I d  ( Z1 − Z 2 ) (4.17)
Dacă se consideră un dezechilibru de impedanţă (la interfeţele electrozilor)
de 20 k şi un curent de deplasare de 10 nA, rezultă o tensiune perturbatoare la
intrarea amplificatorului de ordinul a 200 µV, care este inacceptabil de mare (mult
mai mare decât unda P, din Fig. 4.1).
Din acest motiv se recurge la procedee de reducere a acestui tip de perturbaţie prin
ecranarea şi gardarea cablului de conexiune.
a). Ecranarea
Pentru a minimiza efectul interferenţelor electromagnetice asupra
conexiunii electrod - amplificator, se utilizează un cablu ecranat, cu ecranul
conectat la masă ca în Fig.4.4a.
Astfel curentul de deplasare de la sursa de perturbaţie se închide prin ecran la
masă, protejând astfel cablurile de conexiune.
Desigur ecranul trebuie să protejeze cablurile pe întreaga lor lungime şi astfel zona
de cablu ramasă neecranată să fie cât mai mică. Mai mult chiar se poate face
ecranarea fiecărui cablu separat.
Prin ecranare se elimină cuplajele de la sursa de perturbaţie (de exemplu,
linia de alimentare) la cele două fire prin C1 şi C2 (Fig. 4.2), deoarece curentul de
deplasare se va închide la masă prin ecran, în schimb vor apărea capacităţile Ce1 şi
Ce2 (reprezentate concentrat în Fig. 4.4a) între cele două fire centrale şi ecran.
Reţelele de impedanţe Z1 - Ce1 - ecran (conectat la masă) şi Z2 - Ce2 - ecran
(conectat la masă) astfel formate, Fig. 4.4b, dezechilibrează intrarea
amplificatorului faţă de masă şi astfel se înrăutăţesc raportul rejecţiei de mod
comun, conducând la creşterea tensiunii perturbatoare de ieşire U2,Vmc→Vms aşa cum
s-a arătat la §4.2.1.
Id,e 230V/50 Hz
Z1 Ce Z1
Ce1 C12
Ecran C12
+ U2 + U2
Fir1 Fir1
~ e - e~ e
-
Z2 Fir2 Z2
Fir2
Ce2
Ce1 Ce2
~ Vmc ~ Vmc
a) b)
Fig. 4.4. Ecranarea cablului de electrod: a) Conectare ecran; b) Schemă

echivalentă
De aceea se recurge suplimentar şi la procedeul de gardare, care se face utilizând

un cablu dublu ecranat, ca în Fig.4.5. Ecranul exterior conectat la masă realizează
ecranarea, iar ecranul interior, al cărui potenţial este comandat de amplificatorul A2
realizează gardarea.
b). Gardarea
Ecranul exterior (eex) rămâne conectat la masă, ca în Fig. 4.4, iar ecranul
interior (ei) se aduce la potenţialul de gardă, Ug, prin intermediul rezistenţelor R1,
R2 (R1 = R2 > 1 M) şi a amplificatorului repetor A2.
Din Fig.4.5, se poate determina valoarea lui Ug. Mai întâi se observă că tensiunea
de gardă,Ug este egal cu tensiunea de la intrarea amplificatorului A2, anume
tensiunea, U, deoarea acest amplificator este în configuraţie repetoare.
U + + U − (e + Vmc ) + Vmc e
Ug = U =  = Vmc +  Vmc
2 2 2
Z1
eex C12
ei
+ U2
~ e
Z2 -
R1 R2
~ Vmc
+ U = (U+ + U-)/2
Ug A2
-
În aceste condiţii, capacitatea dintre cele două ecrane (exterior, eex şi

interior, ei), Ceex, ei, nu are efect asupra semnalului util.
Condensatorul dintre ecranul interior şi firul de conexiune 1, Cei,1, are aproximativ
acelaşi potenţial la ambele terminale ( U + = Vmc + e  Vmc şi
U + +U − e
= Vmc +  Vmc ), astfel că efectul lui Cei,1 este minimizat.
2 2
La fel se întâmplă şi pentru condensatorul dintre ecranul interior şi firul de
conexiune 2, Cei,2, care are la borne tensiunile ( U − = Vmc şi
U + +U − e
= Vmc +  Vmc ).
2 2
Egalitatea potenţialelor la bornele fiecăruia dintre condensatoarele Cei,1, Cei,2 este
dată de faptul că Vmc >> e, aşa cum s-a arătat în cazul prezentării interferenţelor la
nivelul pacientului §4.2.1.
În Fig. 4.5 nu sunt figurate cele trei condensatoare distribuite menţionate
mai sus (Cex, in, Cei,1, Cei,2). deoarece nu afectează semnalul util, e.
O gardare specială se face în cazul amplificatorului de instrumentaţie (AI)
ce va fi prezentat în cele ce urmează (§4.4).
La AI (Fig. 4.9), gardarea se poate face la nivelul fiecărei intrări în parte reducâdu-
se în acest fel şi efectul capacităţii dintre conductoarele 1 şi 2, C12. In plus, la
utilizarea AI, deoarece tensiunea de comandă a gărzii este luată de după primele
amplificatoare, se evită încărcarea intrării amplificatorului cu rezistenţele R1 şi R2,
aşa cum se face în Fig. 4.5.
4.3. EFECTUL DE SARCINĂ

Efectul de sarcină a fost abordat în cadrul prezentării impedanţei de intrare
şi a impedanţei de ieşire a mijloacelor de măsurare la §1.4.4.3.
Încărcarea sursei de semnal biologic “e” cu circuitul de culegere şi
prelucrare poate deforma tensiunea de interes şi astfel informaţia.
Deoarece semnalul biologic este complex (are componente într-un domeniu mare
de frecvenţă), reducerea şi neutralizarea încărcării capacitive a circuitului prezintă
mare importantă.
Capacitatea electrică a sistemului de culegere este formată din capacitatea asociată
electrozilor, capacitatea, C1,2, a cablului de legătură şi capacitatea de intrare a
amplificatorului, Cin.
Principalele metode de creştere a impedanţei de intrare şi deci de
reducere a efectului capacitiv sunt:
• conexiunea bootstrap;
• neutralizarea.
Conexiunea bootstrop constă în creşterea (artificială) a impedanţei de
intrare.
Mai întâi se va introduce principiul bootstrop prin exemplificare pe un
amplificator asimetric cu un tranzistor cu efet de câmp - FET [Negoescu 1985a].
1
Referitor la Fig. 4.6a, ecranul cu impedanţa XC ( X C = ) şi rezistenţele RG de
C
polarizare a grilei, G, sunt conectate la masă şi impedanţa de intrare este:
Ui R  XC
Z in = = G (4.18)
Ii RG + X C
unde XC este reactanţa cablului, fiind dată de capacitatea faţă de ecran, C, a firului
1
central ( X C = ).
jC
U+ U+
Ii XC Ii XC
G G
S Ue S Ue
Ui RG Ui RG
RS RS
U- U-
a) b)
Fig. 4.6 a) FET conexiune repetor; b)FET repetor cu bootstrap
Dacă se conectează ecranul şi rezistenţele RG la sursa tranzistorului, S (Fig. 4.6b),

atunci:
Ui Ui
Z in = =
Ii
(U i − U e ) X C + RG
X C  RG
XC R 1
Z in =  (4.19)
X C + R 1 − ASG
Ue
unde ASG =  0,99
Ui
1
Prin aceată conectare, impedanţa de intrare creşte de ori (de 100 de
1 − ASG
ori pentru ASG 0,99) şi astfel capacitatea C se reduce de acelaşi număr de ori (100
de ori, pentru exemplu dat).
Astfel, prin bootstrapare se elimină încărcarea sursei de semnal cu
rezistenţa de polarizare din circuitul grilei, RG, sau al bazei (la tranzistorul bipolar),
reducându-se curentul absorbit de la sursa de semnal doar la cel injectat în
tranzistor.
Se poate observa din Fig. 4.6, că prin bootstrapare s-a adus potenţialul ecranului la
un potenţial apropiat de cel al firului central, aşa cum s-a prezentat anterior la
gardarea cablului. Astfel reducerea efectului capacităţii C dintre firul central şi
ecranul cablului de conexiune este datorată faptului că în cazul bootstrap (Fig.
4.6b) firul central şi ecranul sunt aproximativ la acelaşi potenţial, pe când în Fig.
4.6a, firul central este la potenţialul „Vmc+e”, iar ecranul este la masă.
Conexiunea bootstrap poate fi introdusă şi utilizând teorema Miller ce
permite calcul impedanţele de intrare şi de ieşire la un circuit.
Teorema Miller permite unilateralizarea amplificatoarelor la care este conectată o
impedanţă Z între intrare şi ieşire lor [Dascălu 1981], [Negoescu 1985a] Fig.4.7.
Z
Z ZAu
Z1 I1 I2 Z2 1 − Au Au −1
U2
U1 Au = U2 U1 U2
U1
Impedanţa la intrarea amplificatorului datorată reţelei de conexiune intrare-

ieşire, Z, este:
U1
Z1 =
I1
U1 − U 2
Cum U1 = I1 Z + U 2 , ceea ce implică I1 = , rezultă că:
Z
U1 Z
Z1 = = (4.20)
U 1 − U 2 1 − AU
Z
U2
Z2 =
I2
U 2 − U1
De această dată U 2 = I 2 Z + U1 sau I 2 =
Z
Rezultă că:
ZAU
Z2 = (4.21)
AU − 1
Se observă că utilizând relaţia de calcul a impedanţei de intrare (4.20), se
poate obţine direct relaţia (4.19) de calcul, în cazul exemplului considerat pentru
bootstrapare, schema din Fig. 4.6 cu trnzistorul cu efect de câmp, FET.
Neutralizarea este o reacţie pozitivă, care creează la intrare un efect de
capacitate negativă în vederea reducerii capacităţii efective de la intrare. Principiul
acestui procedeu de reducere a capacităţii de intrare, procedeu utilizat şi la sondele
active de osciloscop, este dat în Fig. 4.8 [Negoescu 1985a].
Semnalul de interes, Uin, este adus la intrarea plus a amplificatorului A1 (în
configuraţie amplificator neinversor), prin firul central al unui cablu dublu ecranat,
ce are ecranul exterior conectat la masă şi ecranul interior la un potenţial apropiat
de cel al bornei de intrare (gardare).
Rezistenţa R1 de la intrarea plus a lui A1 asigură simetria intrărilor, adică
curenţi de polarizare cât mai apropiaţi a bazelor tranzistoarelor de la intrările „+” şi
„-„ ale lui amplificatorului A1.
Reţeaua de reacţie negativă este de tip divizor RC compensat în frecvenţă,

Z1-Z1 ( R 11C11 = R1C1 , cu R11  R1 şi C11  C1 ), conform §3.2, Fig. 3.X.c. Tensiune
1
la ieşirea amplificatorului A1 aflat în configuraţie neinversoare este conform §3.2,

 Z1 
Fig. 3.Y, U 2 = 1 + 1   U in şi astfel amplificarea acestuia este aproximativ
 Z1 
egală cu 2.
Un alt divizor compensat în frecvenţă, Z2-Z22 de tipul lui Z1-Z11 realizează
înjumătăţirea tensiunii, U2, de la ieşirea amplificatoruluiA1, iar apoi prin
intermediul repetorului A2 se obţine potenţialul gărzii ce se aplică ecranul interior
al conductorului dublu axial prin care se aduce semnalul Uin.
Elementele R1r; C1r ( R1r  R1 şi C1r  C p ) conectate în paralet constituie reacţia
pozitivă, deci impedanţa Z, din Fig.4.7.
Z11 Z1
-
A1 U2=2Uin
Uin + r
R1
R1
C1 r
Cp Z2
+  U in
A2
 U in - Z22
Fig. 4.8 Principiul neutralizării
Efectul la intrare a acestei impedanţe de reacţie (formată din R1r în paralel cu C1r),
adică impedanţa echivalentă între borna plus a amplificatorului operaţional, A1, şi
masă, datorată acestei reacţiei pozitive, este conform teoremei lui Miller:
 R1r
 in, r
R = = − R1r  − R1
 1− A (4.22)
C = C r (1 − A) = −C r  −C
 in, r 1 1 p
Rezistenţa şi capacitatea echivalente la intrare (Rin,r şi Cin,r conform relaţiei 4.22),

datorate elementelor R1r şi C1r dintre intrarea şi ieşirea amplificatorului A1
neutralizează valorile pozitive existente la intrare (rezistenţa R1 şi capacitatea
parazită, Cp ce apare de culoare roşie în Fig. 4.8).
• există pericol de autooscilaţie datorită unei reacţii pozitive excesive;
• zgomotul foarte mare asociat rezistenţei de intrare foarte mari ( R1 în paralel
cu rezistenţa „ − R1r ”).
4.4. AMPLIFICATORUL DE INSTRUMENTAŢIE
4.4.1. SCHEMĂ ELECTRICĂ ŞI PREZENTARE

Amplificatorul de instrumentaţie (AI) se caracterizează prin: impedanţă de
intrare mare; amplificare diferenţială reglabilă; rejecţia perturbaţiilor de mod
comun mare [Antoniu 2001].
Aceste amplificatoare de instrumentaţie permite amplificarea unor tensiuni diferenţiale de
valoarea mică în prezenţa unor tensiuni perturbatoare de mod comun cu amplitudinii de
zeci de ori mai mari. Aşa cum este cazul la întrgistrările semnalelor bioelectric cum
ar fi semnalele ECG, EEG, EMG, care apar ca tensiuni de mod diferenţial în
prezenţa unor unor tensiuni perturbatoare de mod comun pe pacient, datorită - în
special – reţelelor de alimentare cu energie electrică din preajma lui.
−
U in = Vmc-e/2
+ U21
A1 R4
- I R1 R2
R3
-
e I R0 U=Vmc A3 U2
+
I R3
R1
- R2
A2 R4
+ U22
+
U in = Vmc+e/2 +
A4
Ug= Vmc -
Fig. 4.9. Amplificatorul de instrumentaţie cu gardarea intrării.

Amplificatorul de instrumentaţie (cu intrare simetrică) este reprezentat în Fig. 4.9

şi este alcătuit din:
Amplificatorul de instrumentaţie propriu zis, compus din amplificatoarele
operaţionale A1, A2, A3 şi rezistenţele R0, 2R1, 2R3, 2R4.
Circuitul de obţinere a tensiunii de comandă a gărzii, Ug (garda
amplificatorului şi a ecranului cablului coaxial de preluare a tensiunii de intrare),
ce este compus din două rezistenţe de valoare R2 şi amplificatorul operaţional A4,
în configuraţie de repetor de tensiune.
a) Ecuaţia de funcţionare a AI
Tensiunea la ieşirea amplificatorului de instrumentaţie (AI) poate fi exprimată:
U 2 = A(U in+ − U in− ) (4.23)
unde A este câştigul lui, iar în paranteză tensiunea diferenţială de la intrarea AI.
Pentru calculul câştigului amplificatorului de instrumentaşie, A, se
consideră, mai întâi amplificatorul A3, situat la ieşirea AI, care împreună cu cele
două rezistenţe R3 şi cele două rezistenţe R4 formează un amplificator diferenţial a
cărui tensiune de ieşire este:
R4
U2 = (U 22 − U 21 ) (4.24)
R3
Se calculează apoi tensiunile U21 şi U22 plecându-se de la faptul că valorile
curenţilor prin rezistenţele R1 (din reacţia lui A1), R0, şi R1 (din reacţia lui A2) sunt
egale, toţi aceşti trei curenţi fiind notaţi cu I în Fig. 4.9. Aceasta se întâmplă în
ipoteza că amplificatoarele operaţionale A1 şi A2 sunt ideale, anume curenţii la
bornele minus şi bornele plus ale amplificatoarelor operaţionale sunt zero.
Mai mult chiar, toate cele 4 amplificatoare din Fig. 4.9 sunt considerate ideale
(curenţii la intrările plus şi minus sunt zero, iar tensiunile între bornele de intrare
plus şi minus sunt zero) .
În aceste condiţii se scriu valorile celor trei curenţi.
U 21 − U in− U in− − U in+ U in+ − U 22
I= = =
R1 R0 R1
U 21 − U in− U in− − U in+
Din relaţia = se obţine pentru tensiunea U21 valoarea:
R1 R0
 R  R
U 21 = U in− 1 + 1  − U in+ 1 (4.25)
 R0  R0
U − − U in+ U in+ − U 22
Din relaţia in = se obţine pentru tensiunea U22 valoarea:
R0 R1
 R  R
U 22 = U in+ 1 + 1  − U in− 1 (4.26)
 R0  R0
Înlocuind expresiile lui U21 şi U22 date de (4.25) şi (4.26) în (4.24), se

obţine:
R4 
 R  R   R  − R 
U2 =  1 + 2 1   U in+ − 1 U in−  − 1 + 2 1   U in − 1 U in+  
R3 
 R0  R0   R0  R0 
De unde rezultă:
R4  R  R  R 
U2 = 1 + 2 1 (U in+ − U in− ) = 4 1 + 2 1 e (4.27)
R3  R0  R3  R0 
Prin compararea lui (4.27) cu (4.23) rezultă valoarea câştigului amplificatorului de
instrumentaţie:
R4  R 
A= 1 + 2 1  (4.28)
R3  R0 
Din (4.28) se observă că amplificarea sau câştigul amplificatorului de
instrumentaie se poate regla doar dintr-o sigură rezistenţă, anume rezistenţa R0.
b). Gardarea intrării
Pentru a reduce influenţa impedanţei cablului de conexiune electrod -
amplificator, ecranul acestui cablu trebuie conectat la un potenţial Ug cât mai
apropiat de cel al „firului cald” (firul central), operaţie ce este denumită gardare.
În vederea obţinerii tensiunii Ug se utilizează două rezistenţe R2, precum şi
amplificatorul repetor A4.
Prin intermediul celor două rezistenţe de valoare R2 se sumează tensiunile
U21 şi U22 rezultând tensiunea U.
U 21 + U 22
U= (4.29)
2
Dacă se înlocuiesc valorile lui U21 şi U22, date de relaţiile (4.25), (4.26) se
obţine:
U in+ + U in−
U= (4.30)
2
Aşa cum se observă din Fig. 4.9, se consideră sursa de semnal simetrică,
adică:
e
U in+ = Vmc + (4.31)
2
e
U in− = Vmc − (4.32)
2
unde Vmc este tensiunea perturbatoare de mod comun şi „e” este tensiunea de
interes (ea apare ca tensiune diferenţială, e = U in+ − U in− ).
Înlocuind aceste valori în (4.30) rezultă că:
U = Vmc (4.33)
Tensiunea astfel obţinută este aplicată amplificatorului repetor A4 (câştigul

lui A4 este 1) şi mai departe conectată la „garda” fiecăruia dintre cele două cabluri
de conexiune electrozi – amplificator.
U g = U = Vmc (3.34)
Dacă e << Vmc (cazul amplificării unui semnal diferenţial de nivel scăzut în
prezenţa unei tensiuni perturbatoare de mod comun de nivel mare), potenţialele
firelor centrale ( U in− şi U in+ ) sunt aproximativ egale cu Vmc, deci ele au acelaşi
potenţial ca şi ecranul de gardă (Ug).
Aşa cum s-a menţionat, în cazul amplificării unor semnale bioelectrice
preluate cu electrozi plasaţi pe piele, semnalul util, care apare ca semnal diferenţial
„e” este de ordinul microvolţi  milivolţi, iar „Vmc”, semnalul perturbator de mod
comun, considerat constant pe întregul corp şi care poate lua naştere cel mai adesea
prin cuplaj capacitiv pacient - linie de alimentare (230 V, 50 Hz) este de ordinul
sute de milivolţi  volţi.
Observaţii:
1. Din (4.27) se observă că tensiunea la ieşirea amplificatorului de instrumentaţie
depinde doar de tensiunea diferenţială de intrare (semnalul biologic util) şi nu
depinde de tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc. Astfel amplificatorul de
instrumentaţie poate amplifica tensiuni diferenţiale de valori mici în prezenţa unor
perturbaţii de mod comun de niveluri mari, situaţii des întâlnite în cazul culegerii şi
prelucrării unor semnale biologice.
Trebuie menţionat că eliminarea în totalitate a influenţei tensiunii perturbatoare
Vmc în (4.27) se datorează condiţiilor ideale considerate (perechile de rezistenţe, R1,
R2, R3, R4 perfect identice, iar amplificatoarele operaţionale ideale), asigurându-se
astfel atât simetria circuitului de intrare, cât şi un RRMC infinit, condiţii ce rezultă
şi din (4.14) de la cazul general tratat la §4.2.1.
2. Amplificarea sau câştigul amplificatorului de instrumentaţie este:

R4  R 
A= 1 + 2 1  .
R3  R0 
Astfel, amplificarea poate fi stabilită sau reglată dintr-o singură rezistenţă
(rezistenţa R0). Acesta este un avantaj al amplificatorului de instrumentaţie faţă de
amplificatorul diferenţial simplu (de exemplu, configuraţie dată de amplificatorul
A3 şi perechile de rezistenţe R3, R4 din Fig 4.9) unde ar trebui reglate simultan cele
două rezistenţe de valoare R4 sau cele două rezistenţe de valoare R3 pentru a
modifica câştigul.
3. Tensiunile de la intrarea amplificatorului de instrumentaţie sunt:
e
U in+ = Vmc +
2
e
U in− = Vmc −
2
Tensiunile de la intrarea amplificatorului diferenţial U21 şi U22 obţinute prin
înlocuirea lui U in+ şi U in− în relaţiile (4.25) şi (4.26) devin:
e 2R
U 21 = Vmc − ( 1 + 1)
2 R0
e 2R
U 22 = Vmc + ( 1 + 1)
2 R0
Prin compararea tensiunilor de la intrarea şi ieşirea amplificatorului A1, respectiv
amplificatorului A2, se observă că tensiunea de mod comun nu a fost amplificată de
e
amplificatoarele A1, respectiv A2 (pentru Vmc câştigul este 1), iar tensiunile „ − ”
2
e  R 
şi „ + ” au fost amplificate de 1 + 2 1  ori. Rezultă astfel că tensiunea de la
2  R0 
intrarea amplificatorului în configuraţie diferenţială A3, a fost amplificată de
 R 
1 + 2 1  ori faţă de tensiunea de mod diferenţial „e” de la intrarea AI, în timp
 R0 
ce tensiunea perturbatoare de mod comun Vmc a rămas la fel.
Acest lucru, în cazul amplificatoarelor reale cu RRMC finit, este echivalent cu o
creştere a raportului rejecţiei de mod comun la amplificatorul de instrumentaţie,
RRMCAI, faţă de cel al amplificatorului diferenţial (configuraţia lui A3, inclus în
amplificatorul de instrumentaţie, Fig. 4.9), RRMC A3 , adică:
 R 
RRMC AI = 1 + 2 1   RRMC A3
 R0 
4. Pentru ca raportul rejecţiei de mod comun a întregii configuraţii diferenţiale în
care este inclus amplificatorul operaţional A3 să fie mare, trebuie ca raportul
rezistenţelor R4 şi R3 de la intrarea minus a lui A3 să fie egal cu raportul
rezistenţelor R4 şi R3 de la intrarea plus a lui A3 şi din acest motiv există o
rezistenţă R4 reglabilă pentru a permite un reglaj fin realizându-se simetria la cele
două intrări ale lui A3, aşa cum se arată în Fig. 4.9.
4.4.2. CANAL DE AMPLIFICARE ECG

În Fig. 4.10 se prezintă preluarea derivaţiei I (derivaţie bipolară din plan
frontal) în cazul electrocardiografiei. În figura 4.10a se schiţează cuplajul capacitiv
dintre linia electrică de alimentare cu energie electrică şi pacient. Astfel apare un
curent de deplasare datorat interferenţelor electromagnetice, care va determina pe
pacient o tensiune perturbatoare de mod comun, Vmc.
Vmc  Re  I d (4.35)
unde Re este rezistenţa de conexiune a electrodului de la piciorul drept la masa de
semnal, iar Id este curentul de deplasare (prin pacient).
În figura 4.10b [Carr 1998] se detaliază amplificatorul de instrumentaţie
(alcătuit din A1, A2 şi A3) ce este urmat de un amplificator neinversor (alcătuit pe
baza amplificatorului operaţional A5) şi în plus sunt prezentate două funcţionalităţi
suplimentare:
• Circuitul pentru eliminarea componentei de curent continuu şi astfel
obţinerea liniei izoelectrice;
• Circuitul de comandă a piciorului drept prin reacţia sistem de prelucrare –
pacient, care determină reducerea tensinunii de mod comun pe pacient şi
astfel a perturbaţiilor de tip interferenţă.
`
Id Linie electrică de alimentare
(reţea 230 V/50 Hz)
LA Re
RA +
Re AI
-
RL LL Uieş
Re
Id a)
Vmc Vmc=IdRe
Linie electrică de alimentare

Id
Uin- 390 k
+ 510  25 k
Re A1
- R5 R6
-
R1
U21 25 k 25 k 510  A5
Vmc ’ + Uieş
25 k R2 R3 R4 R’5
R0 20 k -
5,5 k A3 U2
R2 R +
R1 U22 20 k 3
A6 +
25 k  25 k R4  -
25 k C R
-
390 k A2
1F 3,2 M
+ (0,05 Hz)
Uin+ Re Potenţial de gardă
Cr Reacţia de obţinere
47 pF 10 k 2
1 + a liniei izoelectrice
390 k A4
Rr
Re 390 k R’ -
-
A7
Id +
Vm’ Obţinere b)
potenţial de
Reacţia sistem de prelucrare-pacient
gardă
Fig. 4.10. Amplificator ECG. a) Derivaţia I cu RL la masă; b) Schema electrică a
unui canal de amplificare [Carr 1998]
Amplificatoarele operaţionale A1, A2, A3 formează un amplificator de

instrumentaţie, dar rezistenţa R4 de la intrarea plus a lui A3 nu este conectată la
masă ca în Fig. 4.9, ci este comandată de reacţia de obţinere a liniei izoelectrice.
Tensiunea la ieşirea amplificatorului de instrumentaţie este conform (4.28):
  +
U2 =
R4 R
1 + 2 1 ( ) (
 U in − U in−  10 U in+ − U in− ) (4.36)
R3  R0 
Amplificatorul de instrumentaţie, pentru valorile rezistenţelor din Fig.
4.10b, are amplificarea 10. S-a ales acest câştig pentru ca amplificatorul să nu intre
în saturare datorită tensiunii de polarizare a electrozilor. Tensiunea de polarizare a
electrodului este o tensiune continuă, perturbatoare şi, de exemplu, pentru un
electrod de argint clorurat (Ag/AgCl) ea este de aproximativ 0,22 V, în timp ce
semnalul util are valoarea maximă de aproximativ 0,001 V. Eliminarea acestei
tensiuni de polarizare şi deci obţinerea liniei izoelectrice se face cu ajutorul
amplificatoarelor A5, A6.
Amplificatorul A5 este în configuraţie neinversoare şi tensiunea la ieşirea
lui este:
 R 
U ies = 1 + 6 U 2  50U 2 (3.37)
 R5 
rezultând astfel un câştig de 500 a întregului bloc de amplificare format din
amplificatorul de instrumentaţie plus amplificatorul neinversor realizat cu
amplificatorul operaţional A5.
Această amplificare de 500 (10 de la AI şi 50 de la A5) ar aduce semnalul ECG de
la o valoare de aproximativ 1 mV la la aproximativ 500 mV, iar tensiunea contină
de polarizare la 110 V (produsul dintre tensiunea de polarizare de curect continu de
la interfaţa electrod-ţesut înmulţită cu amplificarea, anume 0,22500), ceea ce ar
determinarea intrarea în saturaţie a blocului de amplificare format din
amplificatorul de instrumentaţie AI plus amplificatorul neinversor A5.
De aceea prin reacţia realizată cu A6 se obţine eliminarea amplificării în curent
continu şi astfel a tensinuii de polarizare.
Eliminarea componentei de curent continuu (obţinerea liniei izoelectrice)

Pentru a nu se intra în saturaţie datorită tensinii continue mari de la
interfaţa electrod piele (tensiunea de electrod) de această dată (Fig.4.10b) la
amplificatorul de instrumentaţie format din A1, A2, A3, rezistenţa R4 de la intrarea
plus a lui A3 nu este conectată la masă, ca la AI din Fig. 4.9, ci este comandată
printr-o reacţie. Astfel, integratorul constituit din A6, R, C şi situat în bucla de
reacţie a amplificatorului de instrumentaţie (ieşirea lui A3, prin A5, A6, intrarea plus
a lui A3) asigură linia izoelectrică (linia de potenţial zero din traseele ECG), iar din
valoarea lui R se obţine frecvenţa inferioară a întregului amplificator fi (de
exemplu, fi = 0,05 Hz, pentru R=3,2 MHz).
În cazul în care la intrarea amplificatorului de instrumentaţie (intrarea plus
a lui A2) apare o tensiune continuă, de exemplu Uin+= 300 mV , iar la cealaltă
intrare (intrarea plus a lui A1) Uin- = 0 mV, la ieşirea lui A2 (punctul ) tensiunea va
fi:
25
U 22  0,3  (1 + ) = 1,66 V (4.38)
5,5
La ieşirea lui A3 tensiunea va fi:
U 2 = 0,3 V  10 = 3 V (4.39)
Dacă capătul din punctul  al rezistenţei R4 ar fi la masă ca în Fig. 4.9 şi
astfel ar lipsi reacţia (A5 borna minus, R, C, A6), tensiunea la ieşirea
amplificatorului A5 ar trebui să fie:
25 k
U ieş = 3 V  (1 + ) = 150 V (3.40)
510 
deci amplificatorul A5 ar intra în saturaţie şi nu ar fi posibilă culegerea şi
amplificarea semnalului ECG (componente de frecvenţă în intervalul 0,05 Hz –
100 Hz).
Cu reacţie de la A5 borna „-” la A6 borna minus, R, C, punctul , tensiunea
continuă U2 de la ieşirea lui A3 se va regăsi la bornele de intrare ale lui A5 şi mai
departe, prin R, va ajunge la intrarea inversoare a lui A6, rezultând la ieşirea
acestuia în punctul  o tensiune negativă, care sumându-se cu tensiunea pozitivă
din punctul  va scădea potenţialul la intrarea plus a lui A3 şi astfel la ieşirea lui A5
se obţine potenţialul nul (linia izoelectrică).
Această reacţie se manifestă în curent continuu şi la frecvenţe foarte joase.
Se observă că odată cu creşterea frecvenţei, tensiunea pe condensatorul C scade şi
potenţialul în punctul  tinde spre potenţialul masei de semnal. În acest fel se
transformă culegerea semnalului (cuplajul) din una de curent continuu în una de
curent alternativ.
Frecvenţa de tăiere a filtrului trece jos din reacţie se obţine cu relaţia:
1
R= (4.41)
C
şi constituie de fapt frecvenţa inferioară a întregului amplificator.
Dacă condensatorul C = 1 F, rezultă că pentru a obţine frecvenţe
inferioare de 0,05 Hz; 0,5 Hz şi 2 Hz, R trebuie să aibă valorile 3,2 M, respectiv
318 k (pentru fi=0,5 Hz), respectiv 80 k (pentru fi=2 Hz).
Circuitul de comandă a piciorului drept (reacţia sistem de prelucrare – pacient)

Este important de a reduce nivelul semnalului perturbator înainte de a
pătrunde în amplificatorul de instrumentaţie.
Astfel se încearcă reducerea tensiunii perturbatoare de mod comun Vmc
care apare pe pacient datorită cuplajului capacitiv dintre linia de alimentare cu
energie electrică şi pacient, deci „reducerea perturbaţiei chiar la sursă”.
Micşorarea tensiunii perturbatoare Vmc de pe pacient se obţine dacă în loc
să se conecteze electrodul de la piciorul drept direct la masa de semnal ca în Fig.
4.10a, acest electrod este comandat cu o tensiune obţinută cu ajutorul

amplificatoarelor A4 şi A7 ca în Fig. 4.10b. Prin acest procedeu, tensiunea de mod
comun de pe pacient se modifică de la valoarea Vmc în Fig. 4.10a la valoarea Vmc’
în Fig. 4.10b.
a) Calculul lui Vmc’, în situaţia în care nu se consideră amplificatorul repetor A4 şi
rezistenţa R’ (punctele 1 şi 2 se scurtcircuitează, adică borna comună a
rezistenţelor R2 se conectează direct la borna minus a amplificatorului A7) .
Se notează cu Vm’ tensiunea la ieşirea lui A7.
Vm'  −Rr I (4.42)
unde I este curentul prin rezistenţa de reacţie Rr (se observă că impedanţa dată de
Cr este mult mai mare decât Rr cu care se află în paralel, cel puţin la frecvenţe
joase, 50 Hz plus armonici). Dacă punctele 1 şi 2 se scurtcircuitează (fără
amplificatorul repetor A4 şi rezistenţa R’ în Fig. 4.10.b), curentul I poate fi scris ca
suma dintre curentul generat de U21 prin o rezistenţă R2 şi cel generat de U22 prin
cealaltă rezistenţă R2. Fiecare din cele două rezistenţe are un capăt conectat la
potenţialul masei ( U A−7+  0 şi borna plus a lui A7 este la masă), iar curentul prin Cr
este neglijabil.
U 21 U 22
I = I1 + I 2 = + (4.43)
R2 R2
Prin înlocuirea lui U21 şi U22 conform relaţiilor (4.25) şi (4.26) rezultă:
U in+ + U in−
I= (4.44)
R2
Astfel tensiunea V m' este
Rr
Vm' = − (U in+ + U in− ) (4.45)
R2
Întrucât tensiunea de mod comun poate fi de ordinul sutelor de mV sau
chiar V, iar semnalul biologic este de sub 1 mV, se poate scrie că:
U in+  U in−  U RL = Vmc
'
În aceste condiţii relaţia (4.45) devine:

2 Rr '
Vm' = − Vmc (4.46)
R2
Conform Fig. 3.10b şi relaţiei (3.35), rezultă:
'
Vmc − Vm' = Re I d
Întrucât curentul de deplasare este aproximativ acelaşi în ambele situaţii, adică fără
sau cu reacţie la piciorul drept (Fig. 4.10a sau Fig. 4.10b), rezultă că
'
Vmc − Vm' = Re I d  Vmc (4.47)
Prin înlocuirea lui V m' (4.46) în expresia (4.47) rezultă valoarea tensiunii de mod
comun pe pacient, în cazul introducerii reacţiei sistem de prelucrare – pacient este:
Vmc
Vmc'  (4.48)
2R
1+ r
R2
În acest fel, interferenţele de mod comun sunt reduse chiar la nivelul
pacientului (locul de plasare al electrodului). Pentru valorile rezistenţelor din Fig.
Vmc
'
4.10b rezultă că Vmc  , adică tensiunea perturbatoare de mod comun se reduce
40
de 40 de ori, ceea ce este echivalent cu o creştere suplimentară cu 32 dB
( 20  log 10 40 ) a raportului rejecţiei de mod comun a circuitului de prelucrare.
b) În Fig. 4.10b între punctele 1 şi 2 se află amplificatorul repetor A4 şi rezistenţa
R’. Amplificatorul repetor A4 are rolul lui A4 din Fig. 4.9, deci el permite obţinerea
tensiunii de gardă U g = Vmc '
, care va comanda ecranul firului de conexiune
electrod – amplificator de instrumentaţie. Ieşirea amplificatorului A4 prin rezistenţa
R’ se va conecta la borna minus a lui A7 pentru a realiza reacţia sistem de
prelucrare – pacient.
De această dată:
Rr '
Vm' = − Vmc (4.49)
R'
'
Deoarece Vmc − Vm' = Re I d  Vmc , rezultă că:
Rr
'
Vmc (1 + )  Vmc
R'
Deci tensiunea perturbatoare de mod comun, în cazul în care se introduce
şi circuitul pentru obţinerea potenţialului de gardă este:
Vmc
Vmc'  (4.50)
R
1 + r'
R
Şi de această dată s-a obţinut o tensiune perturbatoare de mod comun pe
pacient mai mică decât în cazul din Fig. 4.10a şi astfel o creştere suplimentară a
raportului rejecţiei de mod comun.
R2
Conform relaţiilor (4.48) şi (4.50), dacă R ' = se obţine aceeaşi valoare
2
' Vmc
pentru V mc , anume ,deci o scădere de 40 de ori a tensiunii de mod comun faţă
40
de situaţia din Fig. 4.10a, când nu exista reacţia sistem de prelucrare pacient.
Aşa cum s-a arătat la exemplul numeric de la §4.2.1, dacă piciorul drept nu
ar fi conectat la masă, tensiunea de mod comun pe pacient ar fi fost Vmc  5 V
conform (4.4). Prin conectarea piciorului drept la masă Vmc scade la 0,1 V conform
(4.2), iar utilizând această reacţie sistem de prelucrare-pacient, tensiunea de mod
comun pe pacient se reduce la 0,0025 V.
4.5. AMPLIFICATORUL DE IZOLARE
La proiectarea şi realizarea echipamentelor electronice medicale trebuie

luată în considerare şi asigurată protecţia pacientului faţă de şocurile electrice ce
pot apărea întâmplător. În acest scop se face o izolare galvanică între partea
echipamentului electric ce se aplică pe pacient şi etajele de putere ale
echipamentului. Această protecţie, în cazul culegerii semnalelor bioelectrice, se
poate realiza utilizând amplificatoare de izolare (amplificatoare flotante).
4.5.1. SCHEMA DE PRINCIPIU

Amplificatoarele de izolare întrerup continuitatea ohmică între intrarea şi
ieşirea blocurilor de amplificare, realizându-se astfel o izolare de aproximativ 1012
 între cablul de conectare la pacient şi cablul de alimentare la reţeaua de
alimentare cu energie electrică.
Amplificatoarele de izolare sau amplificatoarele flotante constau dintr-un
amplificator de instrumentaţie la intrare, urmat de un etaj de izolare (atât la nivelul
căii de semnal, cât şi a sursei de alimentare), asigurându-se în acest fel puncte de
conectare la masă diferite pentru intrare şi ieşire, aşa cum se arată în Fig. 4.11a.
Transmisia între cele două circuite separate galvanic (la nivelul barierei de
izolare) se poate face prin mai multe metode:
• magnetice (transformatoare de izolare);
• optice (optocuplor sau fibră optică);
• capacitive; transfer termic, etc.
Impedanţa barierei de izolare este modelată printr-o rezistenţă RISO (RISO >
10 ) şi o capacitate CISO (CISO < 10 pF).
12
Semnal electric (intrare) Barieră de Semnal electric (ieşire)

izolare galvanică
Adaptare Recepţie
(modulare) semnal şi
A şi A
intrare adaptare ieşire
transmisie (demodulare)
semnal Uies
RISO
CISO

VISO
a) Masa la Masa la
intrare ieşire
Vmc/RRMC Vmi/RRMI
+   +
Uies Uies
 e e
- -
 Vmc Vmi

b) c)
Fig. 4.11. Amplificatorul de izolare: a) Schema de principiu; b) Tensiunile

perturbatoare Vmc şi Vmi; c) Efectul tensiunilor perturbatoare la intrarea
diferenţială
Tensiunea maximă admisă între masa circuitului de intrare şi masa

circuitului de ieşire (isolation voltage – VISO) este de ordinul câtorva kV.
Dintre parametrii amplificatorului de izolare mai trebuie amintiţi: raportul

rejecţiei de mod izolat – RRMI (isolation mode rejection ratio – IMRR) şi raportul
rejecţiei de mod comun RRMC (common mode rejection ration - CMRR).
Primul, RRMI, se referă la eliminarea tensiunilor perturbatoare ce apar faţă
de masa de ieşire şi are valori mari (140  160 dB), iar al doilea, RRMC, se referă
la eliminarea tensiunilor perturbatoare care apar faţă de masa de intrare şi are
valori de ordinul 100 dB.
Trebuie menţionat că amplificatoarele de izolare rejectează atât semnalele
perturbatoare (de tip interferenţă) care apar de-a lungul barierei de izolare, cât şi
tensiunile înalte ce pot apărea accidental.
Deci, aceste amplificatoare întrerup bucla de masă, asigurând reducerea
semnalelor perturbatoare (protecţia semnalului) şi reducerea curenţilor de
scurgere (protecţia pacientului, operatorului, echipamentelor). Ultimul aspect este
foarte important mai ales în condiţiile în care pacientul poate fi conectat în acelaşi
timp la mai multe echipamente (electrocardiograf, defibrilator, etc).
În Fig. 4.11b sunt reprezentate tensiunile perturbatoare de mod comun, iar
în Fig. 4.11c efectul lor la intrare.
4.5.2. AMPLIFICATORUL FLOTANT AD 284J, UTILIZAT

ÎN BIOINSTRUMENTAŢIE
Acest amplificator flotant are următorii parametri de catalog [www.analog.com]:
• RRMC = 115 dB (minim), cu o impedanţă de dezechilibru la intrare de 5 k;
• RRMC = 78 dB (minim) între intrarea “Low” şi “Gardă”;
• curentul de scurgere prin pacient este mai mic de 2 A;
• rezistă la 2,5 kV (continuu) şi 5 kV (puls) tensiuni de mod comun, putând fi
folosit în electrocardiografie fetală şi chiar în electroencefalografie.
La culegerea electrocardiogramei fetale apar următoarele semnale
perturbatoare (generate de alte organe decât cel de interes): electrocardiograma
mamei, electrogastrograma, electrohistograma, din care prima este cea mai
stânjenitoare în această situaţie .
Modul de plasare al electrozilor este standardizat pentru a se elimina o
parte din artefacte, dar şi în vederea comparării şi interpretării semnalelor
înregistrate. De obicei se utilizează sistemul de culegere Blondheim, care
presupune plasarea electrozilor pe abdomenul matern în vârfurile a două triunghiuri
şi pe partea dorsală în două puncte.
În Fig. 4.12 se prezintă culegerea ECG fetale utilizând amplificatorul AD
284J. UF este semnalul electric dat de inima fătului (semnalul util), UM este
semnalul electric generat de inima mamei (artefact), iar Vmc este tensiunea de mod
comun datorată, în principal, reţelei de alimentare cu energie electrică.
+15 V Spre
Monitor
Înregistr.
UM ~
5
7
10
UF ~ AD284J
1
9
6 8
~ Vmc Gardă
Fig. 4.12. Înregistrarea electrocardiogramei fetale

.
Schema echivalentă a culegerii ECG fetale se prezintă în Fig.4.13.
Tensiunea echivalentă la intrarea amplificatorului este:
U0 = UF + UM/78 dB + Vmc/115 dB (4.51)
Dacă se face transformarea din dB, rezultă:
UM Vmc
U0  UF + + (4.52)
7943 316228
Pentru valorile tipice ale semnalelor, date în Fig. 4.13, tensiunea la intrarea
U0  50 V + 0,1258 V +0,316 V (4.53)
Se observă că influenţa tensiunilor perturbatoare este neglijabilă.
+15 V Spre
Monitor
Înregistr.
U0
7
10
UF 50 V
AD284J
1
9
UM 1 mV 6 8
Gardă
 100 mV
Vmc
Fig. 4.13. Schemă electrică echivalentă la ECG fetală.

Astfel, efectele tensiunii perturbatoare de mod comun şi a

electrocardiogramei mamei au fost eliminate, asigurându-se în acelaşi timp şi
protecţia pacientului (amplificator flotant – masa sistemului de culegere nu se
conectează la masa sistemului de înregistrare).
După cum s-a arătat, semnalele bioelectrice au amplitudine mică, fiind

susceptibile la perturbaţii electromagnetice şi la zgomotul intrinsec al
componentelor electrice şi electronice.
În plus, doar un anume semnal sau grup de semnale trebuie preluat şi identificat, la
un moment dat, din multitudinea semnalelor biologice.
Din aceste motive la proiectarea, instalarea şi exploatarea instrumentaţiei
medicale trebuie luate precauţii deosebite în vederea nealterării informaţiei
conţinute de semnale.
În acest sens, se are în vedere un spectru larg de procedee şi anume: topologia
instrumentaţiei (aranjarea mecanică), ecranarea şi gardarea, conectarea la masă,
simetrizarea circuitelor de culegere, dar şi procedee de extragere a semnalului din
zgomot (amplificare, separare în frecvenţă, filtrare adaptivă, mediere, realizarea
funcţiei de corelaţie sau intercorelaţie, etc.).
7. MĂSURAREA RADIAŢIILOR
Dintre factorii ecologici (de mediu), radiaţiile ocupă un rol important,
dealtfel Soarele/lumina reprezentând sursa principală de energie a întregii biosfere.
Radiaţia electromagnetică reprezintă forma de propagare în spaţiu a
energiei unui câmp electric ( E ) şi a unui câmp magnetic ( H ) care oscilează cu
aceeaşi perioadă (T) în planuri perpendiculare unul pe celălalt şi care sunt
amândouă perpendiculare pe direcţia de propagare [Margineanu 1980], aşa cum se
arată în Fig. 7.1.
P=E  H E(t); H(t)

E 2
z[m]
E
 O t[s]
H
T
a) b)
Fig. 7.1. Radiaţia electromagnetică: a) Propagare în spaţiu; b) Variaţie în timp
În Fig. 7.1a se reprezintă atât câmpul electric, E , cât şi câmpul magnetic

H , pe direcţia de propagare z, punându-se în evidenţă periodicitatea acestora în
spaţiu egală cu lungimea de undă, λ.
De asemenea, în Fig. 7.1.b se reprezintă atât câmpul electric, E , cât şi
câmpul magnetic H , în funcţie de timp, cu perioada, T.
Astfel, între lungimea de undă şi perioada câmpului există relaţia:
c
 = c T = (7.1)
f
unde λ este lungimea de undă, c este viteza luminii, T este perioada în timp şi f
este frecvenţa.
Din punct de vedere al naturii lor, radiaţiile electromagnetice au un caracter
dual:
• ele reprezintă atât unde (propagarea în spaţiu a unei mişcări oscilatorii);
1-2 MĂSURAREA UNOR MĂRIMI ELECTRICE ŞI NEELECTRICE. MĂSURĂRI ÎN ECOLOGIE ŞI
BIOMEDICINĂ
• cât şi corpusculi (fotoni a căror energie şi impuls sunt proprii pentru

fiecare radiaţie).
Deci radiaţia electromagnetică este simultan undă şi corpuscul, dar în
diferite fenomene se manifestă cu precădere fie unul fie celălalt aspect.
În principiu, spectrul electromagnetic este de la frecvenţe foarte mici (ce
tind spre zero) la frecvenţe foarte mari (ce tind spre infinit), respectiv de la lungimi
de undă ce tind la infinit la lungimi de undă ce tind la zero.
Întrucât sursele de radiaţii trebuie să fie comparabile în mărime cu
lungimea de undă a radiaţiei, este dificil să se producă radiaţii sub 1 kHz (λ = 300
km).
Pe de altă parte, frecvenţele foarte înalte necesită fenomene de foarte înaltă
energie pentru producerea lor şi deci sunt generate, în special, de procese violente
din Univers.
În Tab. 7.1 se dau lungimile de undă şi energiile specifice diferitelor
radiaţii electromagnetice.
Tabelul 7.1
Radiaţii electromagnetice cu lungimile de undă şi energiile specifice
Tipuri de radiaţii Denumire Lungime de undă ( Energie

electromagnetice [m])
Frecvenţa (f [Hz])
Radiaţii ionizante Raze < 10-16 m > 1010 eV
(au energie suficientă cosmice
pentru a smulge un
Raze γ 10-16 ÷ 10-10 m 1,24104 ÷ 1,24107 eV
electron dintr-o
structură moleculară) Raze X 10-10 ÷ 10-8 m 124 ÷ 1,24104 eV
Radiaţii Ultraviolete 10-8 ÷ 0,38 10-6 m 3,26 ÷ 124 eV
neionizante
(nu au energie Radiaţie 0,38 10-6 ÷ 0,7810-6 1,59 ÷ 3,26 eV
suficientă pentru a
smulge un electron
luminoasă m
dintr-o structură (vizibilă) 384,6 THz÷ 789,4
moleculară) THz
Infraroşii 0,7810-6 ÷ 10-3 m 1,2410-3 ÷ 1,59 eV
300 GHz ÷ 384,6
THz
-3
Microunde 10 ÷ 1 m 1,2410-6 ÷ 1,2410-3
300 MHz ÷ 300 GHz eV
Unde radio 1 ÷ 1000 m 1,2410 ÷ 1,2410-6
-9
300 kHz ÷ 300 MHz eV
După originea lor, sursele de radiaţii sunt:

• surse naturale;
• surse artificiale.
Sursele naturale la rândul lor se împart în:

• Surse cosmice (extraatmosferice), din care fac parte soarele, stelele, etc.,
având la bază reacţii termonucleare.
• Surse terestre sau atmosferice, care produc radiaţiile terestre, atmosferice.
• Surse de natură biologică, care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă,
adică emisia de lumină. Aceste radiaţii îşi au originea în procesele chimice
care se desfăşoară la nivelul individului. Fenomenul este întâlnit la câteva
specii de bacterii, ciuperci, insecte, dar mai ales la organisme acvatice.
Surse artificiale de radiaţii au la bază activitatea umană.
Din punct de vedere biologic (legat de efectele asupra materiei) există
radiaţii ionizante şi neionizante.
Radiaţiile ionizante sunt radiaţiile a căror energie este suficientă pentru a
smulge un electron dintr-o structură moleculară.
Radiaţiile neionizante au energie mai mică, neputând realiza acest efect
(de a smulge un electron dintr-o structură moleculară).
Dintre radiaţiile neionizante, mai ales radiaţiile vizibile şi imediat vecine
(ultraviolete şi infraroşii) sunt de interes în ecologie şi la măsurările în domeniu
optic.
7.1. MĂSURAREA INTENSITĂŢII CÂMPULUI

ELECTROMAGNETIC
Câmpurile electromagnetice naturale constituie una din constrângerile la
care sunt supuse toate sistemele, asemenea condiţiilor termice, mecanice, etc.,
împreună cu care formează factorii abiogeni (factori fizici) de mediu [David 1998],
[David 2006].
De asemenea, omul prin activitatea sa a creat câmpuri electromagnetice
artificiale fie în mod intenţionat pentru a fi utilizate în comunicaţii, tratări de
materiale ori celule, fie în mod neintenţionat.
Referitor la câmpurile generate neintenţionat se ştie că orice dispozitiv electric sau
electronic, care are curenţi sau tensiuni variabile, este o sursă de câmp
electromagnetic perturbator.
Datorită creşterii numărului şi diversităţii surselor artificiale de câmp
electromagnetic, se vorbeşte de poluare electromagnetică, asemenea poluării
chimice, fonice, etc.
Multitudinea şi diversitatea surselor generatoare de câmp implică o gamă
variată de metode de măsurare a acestuia. În plus, necesitatea (importanţa), dar şi
specificitatea (cerinţele) măsurărilor de câmp îşi pun amprenta asupra metodelor
utilizate.
BIOMEDICINĂ
7.1.1. SISTEMUL DE MĂSURARE, TIPURILE ŞI APLICAŢIILE

MĂSURĂRILOR
Instrumentaţia utilizată la măsurarea câmpului electromagnetic depinde de
tipul câmpului ce trebuie măsurat (permanent sau tranzitoriu) şi scopul măsurării
(unde se intenţionează a se folosi rezultatul măsurării) .
Un sistem de măsurare a câmpului electric şi/sau magnetic trebuie să
conţină următoarele elemente: senzorii de câmp, mijloacele (căile) de transmisie
a semnalului, echipamentele de măsurare, iar topologia lui poate fi între cele
două limite date în Fig. 7.2 şi Fig. 7.3a [David 1998], David 2006] .
E, B, E şi H
Senzori E B
  ; Echipamente de măsurare
EE( r , t ) t t - Osciloscop (măsurări in
domeniul timp)
O’ Mijloace de transmisie semnale
- Receptor
H EMI (măsurări in domeniul
frecvenţă)
r(x, y, z) SURSĂ DE - Analizor de spectru (măsurări in
CÂMP domeniul frecvenţă)
r<</2 O(0,0,0)
câmp apropiat
r>>/2 Înconjurătorul electromagnetic
câmp îndepărtat
Fig. 7.2. Măsurarea câmpurilor electromagnetice.
Antena, interfaţă între emiţător şi mediu sau între mediu şi receptor,

poate fi utilizată şi la măsurarea CEM. Datorită domeniului larg de utilizare a
antenelor, în prezent există o mare varietate, iar literatura în domeniu este vastă.
O clasă specială de antene, “antene electric mici”, proiectate şi
perfecţionate, începând cu anii 1960-1970, au fost denumite senzori de câmp
electromagnetic.

• legături conductoare;
• legături directe în hiperfrecvenţă sau optice (telemetrie în hiperfrecvenţă,
• legături prin ghiduri de undă dielectrice - hiperfrecvenţă;
• legături prin fibre optice;
• legături prin unde radio („wireless”).
Dintre echipamentele/aparatele care pot fi utilizate şi la măsurarea câmpului

electromagnetic se menţionează voltmetrul selectiv, analizorul de spectru,
analizorul de perturbaţii (receptorul EMI), osciloscopul şi, în general, sistemele de
achiziţii de date.
Aşa cum s-a menţionat osciloscopul şi analizorul de spectru sunt
complementare, permiţând măsurări în domeniul timp, respectiv în domeniul
frecvenţă, fiind foarte utile şi în estimări calitative.
În Fig 7.2 toate cele trei elemente, care pot fi independente sau pot
constitui părţi ale unui echipament de măsură unitar (de sine stătător), sunt în
contact direct cu câmpul electromagnetic (mărimea de măsurat având o anumită
distribuţie spaţială).
De asemenea, în Fig. 7.2 se pun în evidenţă câteva tipuri a măsurări de
câmp.
În funcţie de caracteristica de transfer a senzorului se efectuează:
• măsurarea câmpului, utilizând senzori pentru câmpul electric, E,
senzori pentru câmpul magnetic, H, sau senzori pentru măsurarea lui E
şi H;
• măsurarea derivatei în raport cu timpul a câmpului, utilizând senzori
E
pentru măsurarea derivatei câmpului electric, sau senzori pentru
t
H
măsurarea derivatei câmpului magnetic, .
t
În funcţie de directivitatea senzorului de câmp, se efectuează:
• măsurări uniaxiale;
• măsurări biaxiale;
• măsurări triaxiale.
În funcţie de distanţa ”r” dintre sursa de câmp şi punctul de măsurare, se
efectuează:
• măsurări în câmp apropiat;
• măsurări în câmp îndepărtat.
În funcţie de modul (domeniul) de efectuare al măsurării, se efectuează:
• măsurări în domeniul timp (utilizând osciloscopul);
• măsurări în domeniul frecvenţă (utilizând receptorul de perturbaţii EMI
sau analizorul de spectru).
În funcţie de locul de măsurare (selectarea sau neselectarea fizică a sursei), se
efectuează:
• măsurarea CEM în locuri controlate;
• măsurarea CEM “in situ”.
Ideal, senzorii ar trebui să fie sensibili doar la câmpul generat de sursa ce

interesează E(r, t), respectiv la H(r, t) sau la câmpul electric, respectiv magnetic,
BIOMEDICINĂ
rezultant din punctul O’ de coordonate r(x, y, z), câmp ce este dat de mai multe
surse, iar mijloacele de transmisie şi achiziţie să fie imune la ambientul
electromagnetic. Desigur, întreg sistemul de măsurare a câmpului trebuie să fie
imun la toţi factorii fizici de mediu.
În Fig. 7.3.a se dă un senzor cu o topologie specială, la care prelucrarea
semnalului, afişarea, înregistrarea sau memorarea rezultatului se fac în interiorul
senzorului.
În această situaţie doar senzorul, care este de tip sferă conductoare cu un interstiţiu
la ecuator, este în contact direct cu mediul electromagnetic, sfera conductoare
constituind în acelaşi timp şi un ecran pentru celelalte două părţi, anume linia de
transmisie şi echipamentul de măsurare.
În Fig. 7.3b se arată o posibilitate de măsurare a câmpului electromagnetic
la care, de asemenea, doar senzorul este introdus în zona de interes, restul
sistemului de măsurare fiind sub planul de masă, adică în afara câmpului ce se
măsoară.
Această metodă (Fig. 7.3b) poate fi utilizată la măsurarea câmpului intrasistem, de
exemplu câmpul într-un modul ecranat, sau - în general - la măsurarea câmpului în
aproprierea unui plan de masă.
De exemplu, la măsurarea la sol a câmpului electromagnetic produs de o
descărcare atmosferică, situaţie în care senzorii sunt instalaţi la nivelul pământului
deasupra unei camere ecranate amenajate în interiorul solului şi care conţine
mijloacele de măsurare [Baum86].
Fig. 7.3. a) Mijloc de măsurare compact; b) Senzor asimetric, cu sistemul de transmisie şi

prelucrare în afara câmpului de măsurat.
În ambele situaţii din Fig. 7.3 se elimină modificarea câmpului de către

linia de transmisie a semnalului, precum şi culegerea parazită a semnalului de
către aceasta, prin efect de antenă de recepţie a liniei de transmisie. Totodată
mijloacele de achiziţie nu influenţează şi nu sunt influenţate de către câmp. Singura
problemă rămasă este aceea a distorsionării câmpului de către senzor.
• legături conductoare;
• legături directe în hiperfrecvenţă sau optice (telemetrie în hiperfrecvenţă,
• legături prin ghiduri de undă dielectrice - hiperfrecvenţă;
• legături prin fibre optice.
• legături fără fir (prin câmp electromagnetic, „wireless”)
Măsurări de câmpuri electromagnetice se fac în diverse domenii ştiinţifice

şi au o multitudine de aplicaţii:
• Domeniul comunicaţiilor radio, transmisiei informaţiei, studiul propagării
[Johnk 2012], verificarea şi caracterizarea antenelor.
• Domeniul detecţiei prezenţei şi/sau mişcării unor obiecte prin
intermediul RADAR.
• Domeniul industrial, fie la tratarea în câmp electric sau magnetic a unor
materiale, fie la încercări nedestructive ale unor materiale, structuri, pe
principiul tomografiei cum ar fi tomografia în microunde, tomografia pe
baza rezonanţei magnetice nucleare (RMN) sau tomografia bazată pe
inducţia magnetică [Wei 2011].
• Domeniul compatibilităţii electromagnetice, la teste de emisie şi
susceptibilitate, caracterizări de surse de câmp şi mijloace de protecţie
[Morgan 1994], [Ababei 2012b], [Adascalitei 2002], [Ababei 2012a],
[Salceanu 2013].
• Domeniul medical [Nita 2011], la diagnosticare atât prin metode pasive,
anume prin înregistrarea câmpurilor generate de diverse organe
(magnetocardiografia [Rău 2012]; magnetoencefalografia; termografia,
etc.), cât şi prin metode active tomografiile bazate pe generarea unui câmp
electromagnetic, la terapia prin câmp magnetic sau prin câmp electric
(magnetoterapie, electroterapie), la studiul efectelor biologice ale
câmpurilor [David 2012a] (biocompatibilitatea electromagnetică).
• Domeniul geofizicii, meteorologiei, la detecţia şi caracterizarea unor
fenomene naturale (descărcările atmosferice, cutremurele de pământ
[Sorokin 2007], etc.) pe baza semnăturii electromagnetice.
Pentru a se obţine o anumită reproductibilitate a rezultatelor, măsurările
se efectuează conform unor standarde, cum ar fi standarde din domeniul antenelor,
standarde din domeniul compatibilităţii electromagnetice, standarde din domeniul
radiocomunicaţiilor, reglementări în domeniul efectelor biologice ale câmpurilor.
Pe lângă aceste măsurări standardizate, care se caracterizează prin
reproductibilitate, există şi măsurări de avangardă, care se fac în cazul
cercetărilor, al modelărilor, al elaborării de noi standarde, aceste măsurări fiind
mult mai complexe/dificile şi necesitând mult mai multe cunoştinţe şi efort.
În ceea ce priveşte locul de măsurare, se pot face măsurări în locuri
controlate, atunci când poate fi izolată sursa de câmp ce interesează, sau se fac
măsurări „in situ”, atunci când nu este posibilă izolarea sursei, sau când
BIOMEDICINĂ
interesează câmpul dintr-o anumită zonă. În a doua situaţie, măsurările sunt mai
dificile datorită complexităţii câmpului, prin aceea că el provine de la mai multe
surse, o parte necunoscute şi/sau nepredictibile.
Încă din anul 1990. în cadru pregătirii unor teze de doctorat şi a unor proiecte,
desfăşurate la Universitatea Gheorghe Asachi” din Iaşi:
• S-au efectuat supravegheri pe termen lung ale înconjurătorului sau
ambientului electromagnetic, procedându-se atât la propunerea şi realizarea
unor măsurătoare de câmp, cât şi la efectuarea de măsurări „in situ”
pentru caracterizarea din punct de vedere electromagnetic a unor zone;
• S-a studiat interacţiunea câmp electromagnetic - materie vie
• S-a încercat găsirea unor metode de reducere a câmpurilor
electromagnetice şi caracterizarea acestor metode/materiale de ecranare.
7.1.2. SUPRAVEGHEREA AMBIENTULUI ELECTROMAGNETIC

Supravegherea mediului electromagnetic este foarte importantă şi
prezintă multiple aplicaţii legate de producerea de - şi expunerea la - câmp
electromagnetic a sistemelor tehnice (domeniul compatibilităţii electromagnetice,
domeniul radiocomunicaţiilor), cât şi a sistemelor biologice (biocompatibilitatea
electromagnetică, studiul efectelor biologice sau efecte asupra sănătăţii ale
câmpurilor electromagnetice).
În condiţiile abordării câmpurilor electrice şi magnetice ca factori de mediu
(factori ecologici), aşa cum se face în acest capitol, supravegherea mediului
electromagnetic este foarte dificilă, deoarece ea presupune [David 2006 proiect]:
• măsurări „in situ” a câmpurilor electromagnetice pentru considerarea
tuturor surselor ce contribuie la câmpul din zona de interes;
• măsurări de avangardă, deoarece sursele nu sunt cunoscute şi deci nu este
posibilă utilizarea unor standarde, care în general sunt legate de sursa de
câmp;
• măsurări în domeniul timp şi măsurări în domeniul frecvenţă, pentru o
posibilă identificare a surselor;
• măsurări în mai multe etape, flexibilitate, versatilitate şi adaptare la sursă
sau la aplicaţie.
Supravegherea pe termen lung a mediului electromagnetice din anumite
zone se face în scopul caracterizării mediului, a identificării surselor (inclusiv a
posibilităţilor de reducere a câmpului generat), dar şi în vederea verificării
mijloacelor de protecţie faţă de câmpuri (eficacitate de ecranare, reflexie).
Astfel, se poate face supravegheri ale mediului electromagnetic în
apropierea unor surse de câmp electromagnetic sau în zone de mare importanţă atât
în ceea ce priveşte protecţia unor dispozitive/sisteme, care trebuie să funcţioneze
corespunzător, cât mai ales pentru protecţia oamenilor, în zone precum:
• mediul spitalicesc, unde un rol important îl au măsurările în camere de
diagnosticare, în camere de terapie;
• mediul rezidenţial (locuinţe, centre comerciale, instituţii sau chiar un întreg

oraş/localitate);
• mediul energetic, al producerii, transportului şi utilizării energiei electrice;
• mediul industrial, în general.
• mediu sau zonă de importanţă strategică (aeroporturi, diverse tipuri de
baze/locaţii).
3.2. MĂSURĂRI ÎN DOMENIUL OPTIC

Dispozitivele de măsură a radiaţiei luminoase au mai multe utilizări şi
anume:
• la măsurarea parametrilor fotometrici (flux luminos, intensitate luminoasă,
iluminarea unei suprafeţe), pentru a caracteriza o sursă naturală sau un
mediu din punct de vedere al radiaţiei vizibile:
• ca părţi componente în sistemele de măsură a mărimilor nelectrice cum ar
fi mărimi chimice, biochimice şi medicale, etc..
De exemplu, tehnicile optice şi spectrometria optică sunt utilizate în analize
chimice folosind sisteme optice compacte adaptate la ghiduri de undă (fibre
optice).
Fibrele optice permit măsurători la distanţă, deoarece semnalele pot fi
transmise până la 5 km fără necesitatea amplificatoarelor sau repetoarelor pe linie.
Acest lucru dă posibilitatea ca sursele şi sistemele de analiză (spectrometru,
detectori, dispozitive electronice) să fie plasate departe de locul de măsură.
Există şi alte avantaje ale măsurărilor utilizând dispozitive optice:
• Posibilitatea de a efectua măsurări în locuri greu accesibile, întucât senzorii
sunt, în general, de dimensiuni mici.
• Sistemele de măsurare sunt inerte şi neelectrice, permiţând măsurători „in
vivo” sau „in situ”, în locuri periculoase (cu pericol de explozii, etc.).
• Fibrele optice permit transmisia unei mari cantităţi de informaţie, fiind
imune la perturbaţii electromagnetice (interferenţe electromagnetice).
• Dezvoltarea industriei optoelectronice, care oferă la preţuri reduse surse
optice, detectori integraţi, fibre optice.
Cu toate acestea există şi câteva dezavantaje şi astfel trebuie avute în vedere
anumite precauţii la măsurările în domeniul optic legate de:
• sensibilitatea la lumina naturală, necesitând astfel ecranare optică;
• senzorii pot suferi fotodegradări;
• posibilitatea apariţiei a derivelor pe termen lung.
Senzori optici
semnal electric o informaţie conţinută în lumina vizibilă sau în radiaţiile cu lungimi
de undă vecine cum ar fi radiaţiile infraroşii şi ultraviolete.
BIOMEDICINĂ
Odată cu dezvoltarea instrumentaţiei de măsurare optică sau a instalaţiilor

de măsurare cu fibră optică a apărut noţiunea de traductor (senzor) cu fibră optică,
care are o conotaţie diferită faţă de cea iniţială (senzor optic).
fibre optice.
Aşa cum la senzorii electrici mărimea de intrare modulează un semnal
electric (de exemplu, marca tensometrică la care o forţă/presiune care acţionează
asupra ei determină o variaţie de rezistenţei şi în final dă naştere la o variaţie a
tensiunii electrice de la ieşirea punţii ce conţine senzorul „marca tensometrică”),
la senzorii optici mărimea de intrare (măsurandul) modulează un flux luminos (  ).
Fie un traductor optic de tip fotodetector (fotodiodă, fototranzistor, tub
fotomultiplicator), adică un dispozitiv care converteşte semnalul optic într-un
semnal electric, el poate fi considerat senzor sau element de execuţie în funcţie de
domeniul energetic în care se face prelucrarea semnalului metrologic:
• Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea semnalului metrologic se
• Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea se face în domeniul optic
de măsurare cu fibră optică sau circuit de transmisie a datelor, el fiind în
cest caz element de execuţie.
Pentru măsurarea intensităţii radiaţiei solare sau a altor radiaţii din

domeniul vizibil, precum a şi cele două domenii spectrale care îl mărginesc
(infraroşu şi ultraviolet) se utilizează fie detectoare termice fie fotodetectoare.
3.2.1. DETECTOARE TERMICE

Detectoarele termice convertesc energia luminoasă (radiantă) mai întâi în
energie termică apoi în energie electrică.
Pe acest principiu a fost construit actinometrul cu compensaţie a lui
Angstrom, Fig.3.2
E P
mA
Firul B
Firul A
T1 T2
Fig. 3.2. Actinometru Angstrom
Acest dispozitiv conţine două fire înnegrite de manganină, unul expus la

soare - firul A, iar celălalt umbrit - firul B.
Pe fiecare din cele două fire considerate sunt montate câte un termocuplu, T1,
respectiv T2 ce au caracteristici identice şi care sunt conectate în opoziţie la un
galvanometru.
Dacă firul A este expus la soare (la radiaţie optică), el fiind neconectat, firul B este
umbrit (protejat faţă de radiaţii luminoase), fiind, în schimb, conectat printr-un
reostat la o sursă de curent electric continuu.
La echilibru, sesizat de situaţia în care curentul prin galvanometru este
zero, energia electrică necesară aducerii firului B la aceeaşi temperatură cu firul A
este egală cu energia solară (optică) absorbită de firul A.
Această metodă de zero face transferul din domeniul energiei optice în
domeniul energiei electrice, aşa cum, de exemplu, balanţa de curent (etalonul de
curent pentru definirea amperului) face transferul din domeniul energiei electrice
(forţa electrică) în domeniul energiei mecanice (forţa mecanică, anume greutatea).
3.2.2. FOTODETECTOARE
Fotodetectoarele sunt elemente sensibile care convertesc radiaţia
luminoasă în semnal electric, făcând parte astfel din categoria traductoarelor .
Aşa cum s-a menţionat în cazul general al traductoarelor, după modul de obţinere a
energiei la ieşirea lor există:
• fotodetectoare de tip generator;
• fotodetectoare de tip parametric sau de tip modulator.
Fotodetectoarele de tip generator se caracterizează prin aceea că
furnizează la ieşire un semnal electric de tipul unei tensiuni, fără a fi necesară o
sursă de energie electrică suplimentară (energie auxiliară).
Ele se bazează pe efectul fotovoltaic şi se numesc elemente sau celule fotovoltaice.
BIOMEDICINĂ
La fotodetectoarele de tip parametric radiaţia luminoasă incidentă pe

suprafaţa activă modulează un parametru de circuit electric.
De această dată este necesară o sursă de energie auxiliară pentru ca traductorul să
funcţioneze, iar în această categorie sunt incluse:
• celule fotoconductive, care sunt elemente a căror conductivitate este funcţie
de incidenţa radiaţiei electromagnetice/optice, cum ar fi fotorezistenţe,
fotodiode, fototranzistori;
• celule sau dispozitive fotoemisive, cum ar fi tubul fotomultiplicator.
Pe baza energiei radiante incidente în porţiunea sensibilă a fotodetectorului
se produc fotoelectroni (sau alte sarcini electrice). Numărul de fotoelectroni produs
de fiecare foton incident constituie randamentul de conversie.
3.2.2.1. CELULA FOTOVOLTAICĂ

Celulele fotovoltaice sunt dispozitive semiconductoare (siliciu, seleniu,
germaniu) care realizează un randament ridicat al efectului fotovoltaic.
Din Fig. 3.3 se observă că celula fotovoltaică are la bază o joncţine p-n.
Primul strat aflat la incidenţa luminii, stratul de bioxid de siliciu (SiO2) este
transparent având rol antireflectorizant.
Radiaţia luminoasă (fotonii incidenţi) traversează stratul de bioxid de
siliciu şi stratul de Si tip „p” pătrunzând în regiunea „n” a joncţiunii, unde
generează perechi „electron-gol”, care fiind orientate de către câmpul creat de
joncţiunea p-n dau naştere la un curent de purtători de sarcini şi astfel la o tensiune
electrică la contactele metalice ale celulei.
Tensiunea maximă în circuit deschis a unui fotoelement este de
aproximativ 0,6 V, iar curentul de scurtcircuit este de 80 mA/cm2.
Creşterea tensiunii generate se realizează prin conectarea fotoelementelor
în serie, iar creşterea curentului se realizează prin conectarea fotoelementelor în
paralel.
Radiaţie luminoasă
Metal; SiO2; Metal

Siliciu tip p (semitransparent
pentru fotoni)
Rs
- + Siliciu tip n
Metal
Contact
Fig. 3.3. Celula fotovoltaică
Caracteristica curent – tensiune a celulelor fotovoltaice are expresia:

 q UkT 
I = IS  e − 1 − I L (3.1)
 
 
unde, I este curentul total prin fotoelement;
IS – curentul de saturaţie;
IL – fotocurentul;
β – parametru adimensional (> 1, tipic =2).
Din caracteristica curent-tensiune a diodei, reprezentată în Fig. 3.4 se
observă că:
• Atunci când nu sunt iluminate, celulele fotovoltaice au aceleaşi
caracteristici cu cele ale diodelor obişnuite.
• Dacă diodele sunt iluminate, curentul invers creşte odată cu creşterea
intensităţii luminoase.
• Când aceste joncţiuni speciale nu sunt alimentate cu tensiune, dar sunt
iluminate, ele acţionează ca sursă de tensiune.
BIOMEDICINĂ
Caracteristica
diodei
Străpungere U0, 5 U
(Rs = )
0,3 V 0,6 V
Curent de IL1
saturaţie
IL2
IL3
Regiunea celulei
IL4 fotovoltaice
IL5
(Rs=0)
Fig. 3.4. Caracteristica curent – tensiune a diodei. Regiunea celulei fotovoltaice
Aşa cum se observă din Fig. 3.4. celula fotovoltaică funcţionează în cadranul IV.
Din relaţia 3.1. se poate determina tensiunea în gol şi curentul de scurtcircuit
pentru fotodiodă
Determinarea tensiunii de ieşire în gol, Ugol.
Dacă Rs = ∞, atunci I = 0, obţinându-se tensiunea de ieşire gol, Ugol.
Astfel, în relaţia (3.1) se înlocuieşte curentul, I, cu valoarea zero şi se poate afla
valoarea tensiunii în gol.
 qUgol 
IS + IL = IS  e  k T  (3.2)
 
 
Din această relaţie rezultă că:
 I  q
ln 1 + L  = U gol (3.3)
 IS   k T
De unde se obţine valoarea tensiunii de ieşire în gol.
 kT  I 
U gol = ln 1 + L  (3.4)
q  IS 
Curentul în scurtcircuit, Isc, este obţinut atunci când Rs = 0, astfel se înlocuieşte
în relaţia (3.1) tensiunea cu valoarea zero (U=0).
( )
I sc = I S e 0 − 1 − I L (3.5)
sau
I sc = − I L (3.6)
Constanta de timp depinde de rezistenţa de sarcină, R S, şi este de ordinul a
câtorva zeci de μs.
Convertoarele de energie solară în energie electrică au randamentul în
intervalul 5 % (domeniul radiaţiei roşii) – 31 % (domeniul radiaţiei albastre).
Conectarea în circuit a celulei fotovoltaice.

Schema pentru determinarea tensiunii în gol se dă în Fig.3.5a.
Isc
I+=0 Isc
R
+ -
U+-=0
- +
Ugol R2 Uv Ui
R1
a) b)
Fig. 3.5. Conectarea celulei fotovoltaice: a) Obţinerea tensiunii în gol; b) Obţinerea curentului
în scurtcircuit.
Tensiunea la ieşirea amplificatorului operaţional în conexiune neinversoare este:

 R 
UV = 1 + 2  U gol (3.7)
 R1 
unde aşa cum se observă şi din Fig.3.5a, întrucât curentul la intrarea pozitivă a
amplificatorului, I+, este aproximativ egal cu zero, rezultă că tensiunea pe diodă
este chiar tensiunea în gol, Ugol.
Dacă se înlocuieşte Ugol conform relaţiei (3.4), rezultă:
 R  kT  I L 
UV = 1 + 2  ln 1 +  (3.8)
 R1  q  IS 
Se consideră fotocurentul, IL, funcţie de fluxul luminos, Φf
IL = k f  f (3.9)
unde kf este o constantă.
În aceste condiţii rezultă că tensiunea de ieşire este funcţie logaritmică de fluxul
luminos.
Schema pentru determinarea curentului de scurtcircuit se dă în Fig. 3.5b.

BIOMEDICINĂ
Întrucât tensiunea la intrarea amplificatorului operaţional, U+-, este aproximativ

egală cu zero, rezultă că fotodioda este în scurtcircuit, astfel că prin ea circulă
curentul de scurtcircuit, Isc.
Tensiunea la ieşirea amplificatorului operaţional este:
U i = − R  I sc (3.10)
Conform relaţiilor (3.6) şi (3.9) rezultă că:
Ui = R  IL = R  k f   f (3.11)
Astfel, cu amplificatorul în configuraţie inversoare, tensiunea la ieşire lui are
variaţie liniară cu fluxul luminos.
3.2.2.2. FOTODIODA
Fotodioda funcţionează în cadranul III şi spre deosebire de celula
fotovoltaică care nu este polarizată, fotodioda are o polarizare inversă (tensiunea de
polarizare U este negativă), aşa cum se arată în Fig. 3.6.
I
U
IS
f1=0
f2
f3
f4
f5
f1 < f2 < f3 < f4 < f5
Regiunea fotodiodei
Fig. 3.6. Caracteristica curent – tensiune a fotodiodei
Din Fig. 3.6 se observă că:

• în absenţa radiaţiei luminoase (Φf1 = 0) există un foarte mic curent invers
(curent de întuneric, IS);
• dacă suprafaţa fotosensibilă a joncţiunii este iluminată, în joncţiune se
generează perechi de purtători de sarcini (electron – gol) care duc la
creşterea curentului invers (pe baza creşterii fotocurentului).
• fotocurentul variază liniar cu iluminarea IL = kfΦf
Dacă tensiunea de polarizare a diodei, U, este negativă rezultă că în relaţia
(3.1) termenul ce conţine ridicarea la putere poate fi scris sub forma:
q(− U )
kT 1
e = q U
.
kT
e
Acest termen fiind mult mai mic decât 1, el poate fi neglijat, rezultând pentru
curentul prin fotodiodă valoarea:
I  −( I S + I L ) (3.12)
unde desigur cea mai mare pondere o are fotocurentul IL.
Fotodiode pot fi din Ge, Si, In-Sb, In-As, dar cele mai răspândite sunt cele
din Si.
Conectarea în circuit a fotodiodei
În Fig 3.7a şi Fig. 3.7b se prezintă conectarea fotodiodei în montaj
neinversor, respectiv, în montaj inversor.
U+ U- R1 Is+ IL
+ -
Is+ IL Is+ IL
- +
Rc U0, n U0, i
R2
URc R1
a) b)
Fig. 3.7. Conectarea fotodiodei: a) Circuit neinversor; b) Circuit inversor.
Pentru montajul neinversor tensiunea la ieşirea amplificatorului operaţional

este:
 R 
) = RC (I S + I L )  1 + 2 
R2
U 0, n = U Rc  (1 + (3.13)
R1  R1 
sau dacă se înlocuieşte IL şi se neglijează IS (IL>>IS), rezultă:
 R 
U 0,n  RC 1 + 2 k f  f (3.14)
 R1 
Pentru montajul inversor, tensiunea la ieşirea amplificatorului operaţional este:
U 0,i = R1 (I S + I L )  R1 I L= R1k f  f (3.15)
3.2.2.3. TUBUL FOTOMULTIPLICATOR

Tubul fotomultiplicator este un tub fotoemisiv cu mai mulţi electrozi.
BIOMEDICINĂ
Ecran transparent
Fotocatod semitransparent Înveliş de protecţie (fibră de sticlă)
Contact catod Dinozi Anod

R
Semnal
+
2000 V
-
DZ R R R R R R
Radiaţii Divizor rezistiv
optice
Fig. 3.8. Tubul fotomultiplicator
Aşa cum se poate observa din Fig. 3.8, la tubul fotomultiplicator între
fotocatod şi anod se află un număr de dinozi care sunt electrozi cu emisie
secundară.
Dinozii sunt realizaţi din argint – magneziu sau beriliu – cupru.
Cu o reţea rezistivă divizoare se realizează tensiuni crescătoare faţă de catod pe
şirul de dinozi în scopul accelerării fascicolului de electroni de la stânga la dreapta
în Fig. 3.8 .
Fotonii lovesc fotocatodul şi eliberează electronii care sunt dirijaţi către
primul dinod (cu tensiune cea mai mică).
Când electronii lovesc primul dinod iau naştere mai mulţi electroni care
sunt dirijaţi, datorită câmpului electric, spre al doilea dinod (cu tensiune mai mare
decât precedentul), unde are loc o nouă emisie secundară de electroni.
În acest mod fiecare dinod multiplică numărul de electroni care îl lovesc, iar în
final electronii sunt colectaţi de anod.
Câştigul tubului fotomultiplicator este:
M = c (t   )
n
(3.16)
unde:
•  este coeficientul de emisie secundară (=5÷10);
• n este numărul de dinozi (n=5÷15);
• c este randamentul (eficacitatea) de colecţie;
• t este randamentul de transfer
Cele două randamente sunt mai mari de 90 %.
Astfel, utilizând în jur de zece dinozi se realizează o amplificare în curent de
105÷107.
Diferenţa de potenţial dintre dinozii apropiaţi este de ordinul a zeci - sute
de volţi în funcţie de tipul fotomultiplicatorului şi câştigul dorit.
Potenţialul dintre catod şi dinodul 1, de care depinde eficacitate de colecţie, este

menţinut constant de către dioda Zener (DZ), atunci când se modifică tensiunea de
polarizare, de exemplu, în scopul modificării câştigului, G.
Polarizarea tubului fotomultiplicator se poate face:
• cu masa la anod (catodul fiind polarizat negativ), mod ce este recomandat
pentru măsurarea fluxurilor/strălucirilor lent variabile în timp;
• cu masa la catod (anodul se află la potenţial ridicat), situaţie în care trebuie
separat semnalul datorat fluxului luminos, de exemplu prin condensator,
scheme adaptate la variaţia rapidă a strălucirii.
Avantajul tubului fotomultiplicator este că nu necesită un amplificator

special de mare sensibilitate, zgomot redus, răspuns rapid, impedanţă mare de
intrare (amplificarea se realizează în tubul fotomultiplicator). Alegerea ansamblului
fereastră fotocatod se face în vederea obţinerii selectivităţii.
Dezavantajele tubului fotomultiplicator sunt date de: necesitatea unei
tensiuni continue şi stabilizate de valoare mare; posibilitatea distrugerii tubului în
cazul unei iluminări prea mari; afectarea funcţionării tubului de către câmpul
magnetic.
3.3. MĂSURAREA RADIAŢIILOR NUCLEARE
Radiaţiile nucleare (ionizante) au energie suficientă pentru a smulge un

electron dintr-o structură moleculară.
Aceste radiaţii pot fi împărţite în două categorii:
a) Radiaţii de natură electromagnetică (particule fără masă de repaus)
- radiaţii X
- radiaţii γ
b) Radiaţii corpusculare, alcătuite din particule cu masă de repaus
3.3.1. DOZIMETRIA RADIAŢIILOR IONIZANTE. MĂRIMI

UTILIZATE
Din domeniul medical s-a extins noţiunea de doză şi la radiaţii.
Dintre mărimile utilizate la estimarea radiaţiilor ionizante pot fi amintite
[Margineanu 1980].
Doza de ioni (I), care reprezintă raportul dintre sarcina totală (Q) a ionilor de un
anumit semn produşi direct sau indirect de radiaţia incidentă într-un element de
volum de aer şi masa aerului iradiat (m).
dQ
I= [C / kg] (3.17)
dm
O unitate specifică de măsură este denumită „Röntgen” [R], după numele
fizicianului german, care a descoperit în anul 1895 radiaţiile X denumite şi
radiaţiile Röntgen.
BIOMEDICINĂ
1R = 2,58 10-4 Ckg-1

Doza de energie absorbită (D), care reprezintă raportul dintre energia transferată
de către radiaţie unei substanţe (E) şi masa substanţei iradiate (m).
dE
D= [Gy] (3.18)
dm
Unitatea de măsură a dozei de energie absorbită este denumită „Gray” [Gy]
1 Gy = 1 J/1kg
O unitate specifică de măsură este „Röntgen Absorbed Dose” [rad]
1 rad = 10-2 Gy
La traversarea unui mediu viu, radiaţiile produc acelaşi tip de efect
biologic, dar randamentul producerii acestui efect diferă de la un tip de radiaţie la
altul.
De aceea s-a introdus un nou parametru denumit „eficacitatea biologică” a
radiaţiei.
Eficacitatea biologică relativă, η, pentru câteva tipuri de radiaţii ionizante este:
X, γ, e- η=1
neutroni η = 5 ÷ 10
protoni η = 10
α η = 20
Doza biologică, B, ţine cont de eficacitatea biologică proprie fiecărei radiaţii:

B =   D [Sv] (3.19)
Unitatea de măsură pentru doza biologică este „Sievert” [Sv], după numele unui
fizician suedez.
O unitate specifică de măsură este „Röntgen Equivalent Man” [rem].
1 Sv = 100 rem
Debitul dozei biologice, reprezintă raportul dintre doza biologică absorbită într-un
interval de timp, B, şi valoarea acelui interval de timp, t:
B rem rem rem
b= [ ][ ][ ] (3.20)
t s h an
Se observă că debitul dozei biologice se determină pentru diverse perioade de timp
(o secundă, o oră, un an, etc.).
Doza maximă admisă, pentru diverse zone ale corpului, este de:
• 7,5 rem/an, pentru mâini, antebraţ, picioare, glezne;
• 0,5 rem/an = 0,5 rem/50 săptămâni = 0,01 rem/săptămână = 0,01/7 rem/zi,
pentru întregul corp
Iradiere artificială în cazul unor proceduri medicale este de:
• 0,5 ÷ 2 rem, în cazul unei radiografii pulmonare;
• 2 ÷ 15 rem, la radiografia dentară;
• 3000÷7000 rem, localizat în cazul terapiilor cu radiaţii.
3.3.2. DETECTOARE DE RADIAŢII IONIZANTE
Aceste detectoare convertesc, în general, numărul de particule incidente pe

suprafaţa activă în semnal electric (tensiune) sub formă de impuls.
După modul de interacţiune a radiaţiei cu partea activă a detectorului
există:
• Detectoare bazate pe ionizare directă în gaze (camere de ionizare, contori
proporţionali, contori Geiger-Muller) sau în solide (detectoare cu
semiconductoare).
• Detectoare pe ionizare indirectă (detectoare cu scintilaţie, detectoare
Cerenkov).
O cameră de ionizare este alcătuită dint-o pereche de armături (un catod

şi un anod), ce sunt izolate de un mediu gazos (argon, krypton, neon, xenon, heliu),
armături între care se aplică o tensiune continuă de polarizare, Up.
Aşa cum se poate observa şi din Fig. 3.9, în absenţa radiaţiei ionizante,
curentul prin rezistenţa R este zero, iar dacă mediul activ gazos este ionizat de
radiaţiile ionizante incidente, ionii formaţi sunt dirijaţi de tensiunea de polarizare,
Up, şi dau naştere la un curent prin rezistenţa R.
Fereastră transparentă Înveliş de protecţie

Catod Anod
Semnal
Izolator (mediu gazos) E 50÷400 V R

- +
Up
Radiţii
ionizante
Fig. 3.9. Principiul camerei de ionizare în gaze
La detectoarele bazate pe ionizare directă în gaze, dacă se reprezintă

curentul în impuls (sarcina colectată, Q, dată de numărul de ioni colectaţi, N)
funcţie de valoarea tensiunii de polarizare, Up, sau de câmpul electric creat între
armături, E, odată cu creşterea valorii tensiunii de polarizare, sau a câmpului creat,
se pun în evidenţă câteva zone distincte şi anume:
BIOMEDICINĂ
• Zona I, în care tensiunea de polarizare şi astfel câmpul electric E sunt

relativ mici (Up<50 V), ceea ce permite ca să se producă recombinări
electroni-ioni pozitivi înainte ca aceşti purtători să ajungă la electrozi,
adică numărul de purtători colectaţi de cei doi electrozi, N, este mai mic
decât numărul de purtători creaţi în gaz de radiaţia ionizantă incidentă, N0.
• Zona II, care este zona camerei de ionizare şi în care, N=N0, adică toate
sarcinile create de radiaţie sunt culese de electrozi indiferent de tensiune
Up, care este în intervalul 50÷400 V.
• Zona III, zona contorilor proporţionali, unde există o multiplicare a
numărului de purtători colectaţi, N=MN0, iar factorul de multiplicare, M,
este independent de N0 (Up=400÷900 V).
• Zona IV, zona de regim semiproporţional, unde există o multiplicare a
numărului de purtători colectaţi, N=MN0, dar de această dată factorul de
multiplicare, M, este funcţie de N0 (Up=800÷900 V).
• Zona V, zona contorilor Geiger-Muller, când semnalul de ieşire, deci N
este independent de N0 (Up=900÷1300 V).
Funcţionarea detectoarelor de ionizare în solide este asemănătoare celor

cu detecţie în gaze.
De exemplu, la detectoarele cu semiconductoare, radiaţia incidentă produce perechi
electron-gol, doar că de această dată substanţa activă nu este gaz, ci material
semiconductor.
Întrucât la detectoarele cu semiconductoare energia necesară creării unei
perechi de purtători este mai mică decât în cazul camerelor cu ionizare în gaze
(aproximativ 3,5 eV, faţă de 35 eV), rezoluţia detectoarelor cu semiconductoare
poate fi de zece ori mai bună. În plus şi dimensiunile acestor detectoare sunt mai
mici decât ale camerelor cu ionizare în gaze.
Desigur, există limitări/dezavantaje şi la detectoarele cu semiconductoare, de
exemplu, cele datorate zgomotului de fond.
Detectoare de stintilaţie
Dintre detectoarele bazate pe ionizare indirectă pot fi amintite detectoarele
de scintilaţie.
La anumite substanţe organice (naftalen, antracen, bifenil) sau anorganice
(substanţe alcaline cu impurităţi ca şi activatori) aflate în stare solidă, lichidă sau
gazoasă, revenirea atomilor/moleculelor dintr-o stare excitată datorată unei radiaţii
nucleare se face prin emiterea unei cuante luminoase.
Astfel acest fenomen de scintilaţie poate reduce măsurarea radiaţiei
ionizante la măsurări optice.
Aşa cum se arată în Fig. 3.10, detectorul de scintilaţie poate consta dintr-un
tub fotomultiplicator căruia i se ataşează în faţa fotocatodului o substanţă cu
proprietăţi de scintilaţie.
De obicei între scintilator şi fotocatod se introduce un conductor optic, care

creează un randament optic ridicat (prin adaptare indicilor de refracţie ale
scintilatorului cu cel al fotocatodului). În plus, conductorul optic protejează tubul
fotomultiplicator de radiaţiile ionizante ce sunt dăunătoare pentru operatorul, care
ar putea fi contaminat la atingerea tubului fotomultiplicator.
Conductor
Scintilator optic Tub fotomultiplicator (TFM)
Us
D R R R R R R
Z +
Polarizare TFM, Up
-
Semnal
Radiaţii Radiaţii optice electric
ionizante (lumină)
Fig. 3.10. Detectorul de scintilaţie
CONCLUZII ŞI OBSERVAŢII
Măsurarea radiaţiilor electromagnetice constituie mare importanţă, atât

prin multitudinea domeniile de energie (energie electrică - E, energie magnetică -
Ma, energie optică - O şi energie nucleară – N), cât şi prin multitudinea şi
diversitatea domeniilor de aplicaţie, dintre care se remarcă domeniul medical şi cel
al supravegherii mediului înconjurător.
O prezentare a capitolului
Şi în acest domeniul al măsurării radiaţiilor, există atât măsurări pasive,
care presupun utilizarea de senzori ce converteşte radiaţia de obicei în semnal
electric, ce este prelucrat pentru obţinerea informaţiei, cât şi măsurări active la care
se utilizează suplimentar surse de radiaţiei electromagnetică (de la câmp electric,
câmp magnetic la radiaţii ionizante) pentru excitaţie/stimulare, astfel că, de această
dată, senzori urmaţi de sisteme de achiziţie determină răspunsul sistemului la
stimulii aplicaţi şi nu radiaţia electromagnetică de interes.
În cazul măsurărilor pasive se determină/monitorizează radiaţiile
generate de fenomenele de interes, utilizându-se doar un sistem de recepţie alcătuit
din senzori, sisteme de achiziţie, prelucrare, analiză afişare-prezentare rezultate.
În această categorie a măsurărilor pasive pot fi incluse:
• Determinarea câmpului magnetic şi/sau electric generat de o
anumită sursă (de această dată sursa de câmp este obiectul de
măsurare sau de interes) ori a înconjurătorului electromagnetic
BIOMEDICINĂ
dintr-un anumit punct ce are la bază o multitudine de surse de

câmp.
• Determinarea iluminării sau a radiaţii infraroşii ori ultraviolet
dintr-un anumit loc sau a celor generate de anumite surse.
• Determinarea radiaţiilor ionizante generate de o anumită sursă sau
dintr-o anumită zona.
• Obţinerea de imagini cu distribuţia temperaturii unor corpuri pe
baza radiaţie acestora în domeniul spectral al microundelor sau
infraroşu. Procedeul este denumit termografie şi este utilizat în
medicină, energetică, domeniul militar sau al apărării civile, etc.
În cazul măsurărilor active, o sursă de radiaţie electromagnetică (sau în
cazul general din orice domeniu energetic, de exemplu domeniul ultrasunetelor)
emite o radiaţie controlată asupra obiectului de interes, apoi se recepţionează,
prelucrează şi analizează răspunsul sistemului de interes la acea excitaţie.
De această dată se lucrează cu un sistem de excitaţie şi un sistem de recepţie
coordonate/sincronizate, iar domeniul de aplicabilitate este mult mai larg, în sensul
că se pot face măsurări pentru diverse mărimi pe baza utilizării radiaţiilor
electromagnetice sau a altui tip de excitaţie.
În această categorie a măsurărilor active pot fi incluse:
• Determinarea eficacităţii de ecranare a unor materiale, incinte, structuri în
scopul caracterizării ecranelor şi absorbanţilor electromagnetici;
• Măsurările nedestructive ce presupun determinarea diferenţelor structurale
din interiorul unui sistem. Scopul acestor măsurări fiind determinarea
defectelor din interiorul unui anumit material, sau obţinerea unor imagini
cu reprezentarea secţiunilor dintr-un corp tridimensional (toate tipurile de
ecografie şi tomografie)
• Determinarea răspunsului unui sistem la un stimul. Pe acest principiu
există mai multe procedee de diagnosticare în medicină precum,
electroencefalografia activă, ce determinarea EEG în condiţii de stimulare
(stimulare optică, acustică, electrică) sau electromiografia activă.
5. MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ CU
ELECTROZI DE SUPRAFAŢĂ
După cum se observă din §3.3.3, Fig.3.16, o categorie importantă de
măsurări în biomedicină este aceea bazată pe sensorii de tip electrozii de suprafaţă.
Principalele avantaje ale acestor investigaţii sunt neinvazivitatea şi rapiditatea lor.
Se mai pot adăuga la aceste avantaje, o experienţă foarte bogată în culegerea şi
interpretarea datelor, datorită îndelungatei lor utilizări, precum şi multitudinea
posibilităţilor de extindere, de perfecţionare, odată cu progresele făcute în
domeniul prelucrării semnalelor şi al dispozitivelor miniaturizate ce pot fi purtate
de către subiect.
În acest capitol se va face referire la culegerea şi înregistrarea semnalelor
bioelectrice (de obicei, măsurări pasive), precum şi la măsurarea impedanţei
electrice a ţesuturilor (măsurări active). În ambele situaţii suportul energetic al
informaţiei este de tip electric, iar măsurarea se face cu electrozi de suprafaţă.
5.1. TEHNICI DE MĂSURARE A SEMNALELOR

BIOELECTRICE
Fiinţele vii generează o serie de semnale electrice care preluate şi
prelucrate corespunzător pot da informaţii despre funcţionarea anumitor organe.
Amplitudinea şi spectrul de frecvenţă ale câtorva semnale bioelectrice sunt date în
Fig. 5.1 [Bronzino 2000].
Din punct de vedere al domeniului de frecvenţă, principalele probleme de
la culegerea, prelucrarea şi interpretarea acestor semnale sunt:
• în spectrul lor este inclusă şi frecvenţa de 50 Hz, astfel reţeaua de
alimentare poate fi o sursă importantă de perturbaţii (interferemţe
electromagnetice);
• multe dintre semnalele bioelectrice au componente de frecvenţă comune,
ceea ce conduce la dificultăţi în separarea lor.
Amplitudinile semnalelor bioelectrice se înscriu în domeniul 10-6 V  1
V, iar pentru unele semnale (de exemplu, electromiograma) gama dinamică a
sistemului de culegere şi prelucrare trebuie să fie foarte mare, datorită domeniului
larg de amplitudini.
Obţinerea informaţiei conţinute în biosemnale presupune culegerea lor cu
ajutorul electrozilor, amplificarea, filtrarea sau în general extragerea din zgomot şi
afişarea lor scopică şi grafică (obţinerea unui „document” de tipul înregistrare
grafică pe hârtie, film, etc.).
Această prelucrare primară se face în domeniul timp, iar interpretarea
poate fi făcută în domeniul timp, în domeniul frecvenţă şi în domeniul timp-
frecvenţă.
Aşa cum s-a menţionat, chiar dacă banda de frecvenţă a sistemului de

amplificare nu trebuie să fie prea mare (domeniul de frecvenţă al tuturor acestor
semnale este destul de redus, anume din curent continuu până la aproximativ 10
kHz), dificultăţile prelucrării sunt date de comasarea tuturor semnalelor
bioelectrice în acest domeniu de frecvenţă şi de faptul că pentru acest spectru, atât
nivelul zgomotului de tip interferenţă, cât şi a zgomotului de tip intrinsec este
foarte mare.
U [V]
100
10-1
intracraniene
10-2
10-4
10-5
f [Hz]
10-6
10-1 100 101 102 103 104
semnale bioelectrice [Bronzino 2000]
O parte din problemele legate de preluarea cu electrozi a acestor semnale şi

eliminarea interferenţelor electromagnetice au fost prezentate la §3, respectiv §4.
Aşa cum s-a menţionat la metodele de măsurarea §1.4.3. şi în cazul
înregistrărilor cu electrozi de suprafaţă, există atât măsurări pasive de biosemnale,
adică o simplă culegere - prelucrare a “semnăturii electrice” generate natural de
organe, cât şi măsurări active, caracterizate prin aceea că se înregistrează răspunsul
sistemului la o excitaţie exterioară (electromiografie activă, electroencefalografie
activă).
În cazul măsurărilor active se înregistrează răspunsul electric al unui sistem/organ

la un stimul produs intenţionat şi controlat din exterior (stimul optic, acustic,
electric, mecanic), procedee denumite şi măsurări prin stimulare.
Trebuie amintit că în afară de culegerea biosemnalelor cu electrozi plasaţi
la suprafaţa corpului, se mai face şi măsurarea câmpului, de cele mai multe ori,
câmpul magnetic, generat de activitatea electrică a diferitor organe.
Detectarea biocâmpurilor are avantajul măsurării fără contact (de la distanţă), dar,
prin nivelul foarte redus al câmpului de interes (cu câteva ordine de mărime mai
mic decât chiar ambientul electric/magnetic natural), este dificilă de efectuat. În
acest sens cele mai cunoscute investigaţii sunt magnetocardiograma şi
magnetoencefalograma, bazate pe măsurarea câmpului magnetic generat de inimă,
respectiv de creier.
În acest capitol se va face referire doar la culegerea cu electrozi a biosemnalelor.
5.1.1. ACTIVITATEA ELECTRICĂ A INIMII

circulaţia sângelui în corp, comportându-se astfel ca o pompă.
Ea este alcătuită atât din ţesut nodal ce este specializat în generarea şi transmiterea
impulsului de depolarizare, cât şi din ţesut muscular, care răspunde la stimulii
electrici (potenţiale de acţiune) prin contracţie/relaxare [Strungaru 1982],
[Negoescu 1985b].
Artere Nodul
pulmonare atrioventricular
Plămân Plămân
Nondul
sinusal
Aortă
Fascicul
As His
Vene Ad Vene
pulmonare Reţea
Vd Vs
Purkinje
a) b)
Fig.5.2. Inima. a) conectare în circulaţia sanguină; b)
sistemul de electroconducere (ţesutul nodal)

• Nodul sinusal generează impulsurile de depolarizare cu frecvenţă de 65 
180 oscilaţii/minut. Un ciclu cardiac durează aproximativ o secundă şi se
micşorează în condiţii de efort, ajungând chiar şi la 0,3 sau 0,4 secunde.
• Impulsul astfel generat se propagă cu o anumită viteză determinând

depolarizarea atriului de sus în jos, anume de la nodul sinusal la nodul
atrioventricular. Ca răspuns mecanic la această depolarizare ţesutul
muscular se contractă, iar sângele este împins din atriu în ventricul,
realizându-se sistola atrială.
• Impulsul de depolarizare ajuns la nodul atrioventricular nu se transmite în
continuare în ventriul, ci se transmite prin fasciculul His şi reţeaua
Purkinje, după care odată ajuns în partea de jos a ventriculului
depolarizează ventriculul de jos în sus. Sângele este împins din ventriculul
drept, prin artera pulmonară, în plămân, pentru oxigenare şi din ventriculul
stâng (sângele oxigenat), prin aortă, în corp, realizându-se sistola
ventriculară).
• În diastolă, ce reprezintă relaxarea inimii între bătăi, sângele neoxigenat
revine din corp în atriulul drept, iar sângele oxigenat vine din plămân în
atriul stâng, încheindu-se astfel un ciclu cardiac.
• nodul sinusal îşi modifică frecvenţa în funcţie de efort (necesităţile
organismului);
• transmisia impulsului de depolarizare în atriu şi ventricul se face în moduri şi cu
viteze diferite, existând anumite “întârzieri” pe traseu.
Se admite că, în condiţii de funcţionare normale, există un singur centru de
comandă (sincronizare) la nivelul inimii şi anume, nodul sinusal, ceea ce poate
determina natura cvasiperiodică a semnalului electrocardiografic.
depolarizare au condus la posibilitatea intervenţiei în vederea protezării ori
suplinirii activităţii electrice a inimii. În acest fel a apărut, s-a perfecţionat şi se
utilizează stimulatorul cardiac implantabil, cunoscut sub denumirea în limba
engleză „pacemaker”.
Cum s-a arătat în §2.2.2.3, depolarizarea celulară presupune circulaţia unor
curenţi ionici prin membrană şi modificarea distribuţiilor de sarcini între interiorul
celulei şi exteriorul ei.
Astfel, din punct de vedere electric, inima poate fi modelată cu un dipol electric
care se modifică în timp.
Acest dipol creează în volumul conductor al corpului un câmp electric care dă
naştere la variaţii de potenţial, ce pot fi culese cu electrozi de la suprafaţa corpului,
Fig. 5.3.a.
Trebuie menţionat că acest model a fost propus de Augustus Desiré Waller în 1887,
care, în urma măsurării cu electrozi a potenţialelor în mai multe puncte de pe
suprafaţa corpului, a observat existenţa unor locuri “favorizate” şi a unora
“nefavorizate”, adică potenţiale mari, respectiv potenţiale mici [Bronziano2000].
Momentul dipolului,  , raportat la întreaga inimă (suma vectorială a
Potenţialul într-un punct, VP, poate fi calculat în funcţie de vectorul cardiac şi

 
 d 1   cos
VP = = 
4     d 3
4    d2
unde θ este unghiul dintre cei doi vectori, d este distanţa de la centrul dipolului la
punctul considerat, P, conform Fig. 5.3.b, iar  este permitivitatea mediului.
Axa dipolului P
Linie de
-4mV 1  cos 
-5mV potenţial zero VP =
d 4 d 2
-q

+5mV
-1mV 2 +q
+4mV
Curbe  
 = 2q  i−+
echipotenţiale
+1mV
a) b)
Într-un ciclu cardiac vectorul asociat activităţii electrice a inimii îşi

schimbă direcţia, mărimea şi chiar punctul de aplicaţie, astfel vârful lui descrie o
serie de curbe închise care pot fi reprezentate şi studiate, conform procedeului
denumit vectorcardiografie.
Astfel, există două tipuri de înregistrări ale activităţii electrice a inimii:
electrocardiografie şi vectorcardiografie, care se realizează cu electrozi de
suprafaţă plasaţi în diferite puncte pe suprafaţa corpul uman. Aşa cum s-a
menţionat pe lângă acestea mai există o înregistrare a câmpului magnetic,
magnetocardiografie, care se realizează cu ajutorul unor senzori de câmp magnetic,
ce nu sunt în contact cu suprafaţa corpului.
5.1.1.1 ELECTROCARDIOGRAFIA
Potenţialele generate de activitatea electrică a inimii pot fi detectate cu
electrozi plasaţi la suprafaţa corpului.
Forma de undă produsă de aceste biopotenţiale este denumită electrocardiogramă -
ECG sau EKG.

anumite axe în cele trei plane perpendiculare (Fig.5.4.a): plan frontal (XOY), plan
transversal (XOZ) şi plan sagital (YOZ), poartă denumirea de
electrocardiografie.
aVR R
-
Y aVL I
RA - I LA R
+ +
Z - -
II + III
+
O X
RL LL
aVF
a) b)
Fig.5.4 a) Plane electrocardiografice; b) Triunghiul Einthoven cu axele

derivaţiilor standard în plan frontal şi conectarea la amplificator doar pentru
derivaţia bipolară I
a) În plan frontal se efectuează două tipuri de măsurări:

• măsurări bipolare;
• măsurări unipolare.
La măsurările bipolare, fiecare din intrările “+” şi “-“ ale amplificatorului
simetric sunt conectate la unul din electrozii de culegere (electrozi activi).
La măsurările unipolare numai o intrare a amplificatorului este conectată
la un electrod de culegere (electrod activ), iar cealaltă intrare se conectează la un
potenţial de referinţă.
În ambele situaţii, pentru reducerea perturbaţiilor de mod comun, un electrod plasat
la piciorul drept este conectat la borna de masă a amplificatorului (Fig. 4.10a). Mai
mult chiar în unele situaţii electrodul de la piciorul drept este comandat de reacţia
sistem de prelucrare - pacient (Fig. 4.10b), pentru reducerea tensiunii de mod
comun, Vmc, de pe pacient.
Prima standardizare în sensul plasării şi conectării electrozilor a fost făcută
în anul 1904 de către Einthoven, care datorită contribuţiile avute în acest domeniu a
primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1924. Această
standardizare, bazată pe triunghiul echilateral Einthoven, - Fig.5.4b, s-a impus,

fiind utilizată şi astăzi.
Aşa cum se observă din Fig.5.4b, în colţurile triunghiului echilateral se află
electrozi plasaţi la mâna dreaptă (Right Arm - RL), mâna stângă (Left Arm - LA) şi
piciorul stâng (Left Leg - LL).
În plan frontal sunt trei culegeri sau derivaţii bipolare standard, notate cu
I, II, III.
Derivaţia I, reprezintă măsurarea şi redarea grafică sau scopică a
diferenţei de potenţial generate de activitatea electrică a inimii între un electrod
plasat la mâna dreaptă (RA) şi conectat la intrarea “-“ a amplificatorului şi un
electrod plasat la mâna stângă (LA) şi conectat la intrarea “+” a amplificatorului. În
mod similar din Fig.5.4.b se deduce modul de obţinere al tuturor derivaţiilor
bipolare (I, II şi III).
Pe lângă cele trei derivaţii bipolare (derivaţiilor I, II şi III), în plan frontal
mai există şase derivaţii unipolare: VR, VL, VF şi aVR, aVL, aVF.
Derivaţiile VR, VL, VF sunt obţinute prin conectarea mâinii drepte (VR),
mâinii stângi (VL), respectiv piciorului stâng (VF) la borna plus a amplificatorului,
iar la borna minus a amplificatorului fiind conectat un potenţial de referinţă.
Potenţialul de referinţă este obţinut, de exemplu, prin sumarea potenţialelor de la
cei trei electrozi amintiţi (RA, LA, LL) şi se conectează la borna minus a
amplificatorului, aşa cum se arată în Fig. 5.5a. Potenţialul de referinţă astfel obţinut
este denumit potenţial Wilson.
R Uin, VR R Uin, aVR

+ VR + aVR
RA LA 3R RA LA 2R
- -
3R 2R
LL 3R LL
Potenţial Wilson RL
RL
a) b)
Tensiunea la intrarea amplificatorului, Uin, VR, pentru derivaţia VR, (Fig.

5.5a) este:
 U + U LA + U LL 
U in,VR = U RA −  RA 
 3 
2U RA − U LA − U LL
U in, VR = (5.1)
3
Deoarece diferenţele de potenţial în cazul acestor derivaţii unipolare (VR,
VL, VF) sunt mici s-a recurs la un alt mod de obţinerea a potenţialului de referinţă.
Astfel, daca în loc de sumarea potenţialelor de la toţi cei trei electrozi de
culegere (potenţialul Wilson), potenţialul de referinţă este obţinut prin sumarea
potenţialelor doar de la cei doi electrozi rămaşi după ce unul dintre electrozi
(electrodul activ) a fost conectat la borna plus a amplificatorului (Fig. 5.5b), se
obţin derivaţiile unipolare mărite aVR, aVL, aVF. La aceste derivaţii prefixul „a”
provine de la “augmented”, specificându-se faptul că aceste sunt derivaţii mărite).
Tensiunea la intrarea amplificatorului pentru derivaţia unipolară mărită
“aVR” este:
U LA + U LL
U inaVR = U RA −
2
2U RA − U LA − U LL
U inaVR = (5.2)
2
Din relaţiile (5.1) şi (5.2) se observă o creştere a tensiunii de intrare în
cazul derivaţiilor unipolare mărite faţă de derivaţiile unipolare.
Desigur, cele nouă derivaţii din plan frontal I, II, III (bipolare), VR, VL,
VF (unipolare), aVR, aVL, aVF (unipolare mărite) nu sunt independente, deoarece
într-un plan sunt suficiente două direcţii (derivaţii).
De exemplu, plecând de la relaţia (5.2) rezultă:
U RA − U LA + U RA − U LL
U in aVR =
2
− I − II I + II
aVR = =− (5.3)
2 2
În mod analog se poate demonstra (aşa cum rezultă intuitiv şi din Fig.5.4.b) că:
I − III II + III
aVL = şi aVF = (5.4)
2 2
De asemenea pentru derivaţiile bipolare există relaţia.
I + III = II (5.5)
Aşa cum s-a menţionat, pentru determinarea proiecţiilor vectorului cardiac
în plan frontal ar fi fost suficiente doar două culegeri (derivaţii). Cu toate acestea se
efectuează şase sau chiar nouă culegeri, fiecare dintre ele abordează inima dintr-o
anumită perspectivă, punând în evidenţă diverse evenimente.
Cum s-a amintit, redundanţa şi complementaritatea măsurărilor sunt
necesare în acest caz datorită modelării simplificate, adică în realitate inima nu este
în centru, ţesuturile din jurul ei pe diverse direcţii sunt diferite, etc. În plus,
vectorul cardiac îşi schimbă şi punctul de aplicaţie în timpul unui ciclu cardiac.
Formele de undă ale electrocardiogramelor diferă de la o derivaţie la alta şi

desigur interpretarea lor.
Pentru derivaţia II se schiţează în Fig. 5.6 o variaţie în timp a tensiunii culese la
suprafaţa corpului în corelaţie cu “sursele” ei, anume potenţialele
transmembranare celulare de la nivelul atriului şi ventriculului.
Forma de undă asociată culegerii cu electrozi a potenţialelor electrice de la
suprafaţa corpului (electrocardiograma - ECG) este dată de evenimentele electrice
(depolarizare, repolarizare), care au loc într-un număr mare de celule ce constituie
cordul (celule şi ţesuturi nodale).
frontului de depolarizare şi repolarizare şi este insensibilă (potenţioal zero sau
„linie izoelectrică”) la potenţialul de repaus celular precum şi la potenţialul din
starea depolarizată.
Utransmembembranar
cel. atrială Stare
depolarizată t
+20 mV
Depolarizare [s]
Repolarizare
Potenţial de repaus
-90 mV
Utransmembranar Stare
cel. ventriculară depolarizată
+20 mV t
Depolari- [s]
zare
Repolari-
zare Potenţial
de repaus Insens.
-90 mV
Insensibil Sensibil Sensibil
ECG-II R
R
1 mV
0,5 mV P T P T
t
[s]
Q S Q S
0,12 0,08 0,24
T1 s
Fig.5.6. Fazele ciclului cardiac în corelaţie cu potenţiale de acţiune în celula

atrială şi ventriculară
Astfel semnalul electrocardiografic, ECG, pentru un ciclu cardiac are câteva unde
semnificative:
• unda P, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul atriului (din
punct de vedere mecanic determină contracţia atrială);
• unda QRS, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul

• unda T, care reflectă deplasarea frontului de repolarizare ventriculară.
Deplasarea frontului de repolarizare atrială nu este evidentă în traeul ECG
deoarece este acoperită de deplasarea frontului de depolarizarea ventriculară, unda
QRS.
complexului de evenimente ce caracterizează funcţionarea inimii, de exemplu unda
U.
• Amplitudinea undelor semnificative (P, QRS, T), durata lor, timpul dintre unde
(de exemplu timpul de conducţie atrio - ventriculară).
• Diferenţele care apar de la un ciclu cardiac la altul în privinţa parametrilor
enumeraţi.
• Duratele ciclurilor cardiace, de exemplu secvenţe cu duratele dintre undele R
consecutive (RR )1; (RR )2 ; .... (RR )i .....(RR )n . Acestea durate dau
ritmul/pulsul cardiac (heart rate - HR), permiţând determinarea variabilităţii
frecvenţei cardiace sau variabilităţii ritmului cardiac (heart rate variability -
HRV).
Aceste determinări se face pentru toate cele 12 derivaţii standardizate (6 în
plan frontal şi 6 în plan transversal) precum şi în cazul culegerior ECG cu
dispozitive portabile, când plasarea şi contactul electrozilor sunt mai puţin
controlate.
În plus, se fac corelaţii între semnalele ECG şi alţi parametri, precum
presiune arterială, zgomotele cardiace, pulsul cardiac obţinut prin
fotopletismografie (semnalul PPG).
b) Derivaţii (culegeri) în plan transversal

Aşa cum se prezintă în Fig.5.7, în plan transversal sunt standardizate şase
culegeri unipolare şi anume cele precordiale, cu electrozi situaţi în punctele
standardizate: V1, V2, V3, V4, V5, V6.
V6 R
+ V6
UinV6
3R
V5 RA -
V1 V2 V3 V4 Potenţial
3R Wilson
LA
3R
LL
RL
Potenţialul de referinţă este potenţialul Wilson, adică potenţialul obţinută prin

medierea celor trei electrozi activi de la mâna dreaptă (RA), mâna stângă (LA) şi
piciorul stâng (LF), UW=(URA+ULA+ULL)/3.
c) În plan sagital se recurge la derivaţii unipolare esofagiale, nemaifiind vorba de

culegere cu electrozi de suprafaţă.
Astfel, cateterul în care se află electrodul de culegere este introdus în esofag prin
nară. Culegerea este tot unipolară, adică electrodul de culegere este conectat la
borna plus a amplificatorului, la borna minus este potenţialul Wilson iar masa
amplificatorului este conectată la electrodul de la piciorul drept.
Electrocardiograful

electrocardiogramei, fiind realizat atât în varianta staţionară cât şi în varianta
portabilă.
El se construieşte ca aparat independent, mai ales pentru a se păstra
standardizările şi protocoalele, deşi tendinţa generală în instrumentaţie este de
trecere de la aparate de măsură autonome - dictat de constructor - la structuri
modulare, deschise, versatile, evolutive, pe care utilizatorul să le poată perfecţiona
şi dezvolta.
În acest sens există totuşi module de amplificare, module de filtrare (prelucrare
primară), interfeţe şi software-uri (prelucrare secundară), precum şi dispozitive
portabile/purtabile pentru supravegherea pe termen lung şi de la distanţă a stării de
sănătate
În cele ce urmează, se vor puncta doar câteva aspecte specifice legate de
instrumentaţia utilizată la obţinerea electrocardiogramelor.

Din Fig.5.1 se pot observa şi caracteristicile altor semnale bioelectrice, care conţin
componente de frecvenţă în acest domeniu de frecvenţă şi care constituie artefacte
la culegerea semnalului ECG.
Electrozii de culegere a semnalelor electrocardiografice sunt electrozi de
suprafaţă, ce nu ridică probleme deosebite (§3.3.4) decât la nivelul stabilităţii
interfeţei electrod-ţesut, biocompatibilităţii şi comodităţii.
Se utilizează în general cei 4 electrozi, câte unul la fiecare încheietură a mâinilor,
respectiv a piciorelor (RA; LA; RL; LL) şi cei 6 electrozi precordiali (V1,...,V6),
plasaţi în zone standardizate.
a) La nivelul primului amplificator se încearcă eliminarea interferenţelor

electromagnetice, dintre care se remarcă cele datorate reţelei de alimentare cu
energie electrică (230V şi 50 Hz sau 60 Hz - Fig.5.8.
Aşa cum se arată în §4, mai întâi se utilizează un electrod la piciorul drept
ce se conectează la masa de semnal pentru a reduce tensiunile perturbatoare de
mod comun atât de pe pacient, cât şi de pe firele de legatură, care – în plus – sunt
protejate prin ecranare şi gardare.
Astfel, în prima fază se consideră că rejecţia de mod comun este realizată doar de
simetrizarea circuitului de intrare şi de amplificatorul simetric (amplificatorul de
instrumentaţie AI din Fig. 4.10a.), ca şi în Fig. 5.8a.
Ecran
Gardă
PA
U2
-
Ug=Vmc
RL LL Re
Id
Vmc
a)
Ecran
Gardă
PA
U2
Ug=V’mc -
R R
RL LL
R2
R1 +
- A1
V’mc Id Re
A2 -
V’mc
V’m +
b)
Fig.5.8 Derivaţia I: a) cu electrodul de la piciorul drept conectat la masă; b)

cu sistemul de comandă a electrodului de la piciorul drept
În Fig.5.8b se arată preluarea derivaţiei I, punându-se în evidenţă reducerea

tensiunii de mod comun de pe pacient, prin comanda electrodului de la piciorul
drept (bucla de reacţie sistem de prelucrare - pacient), aşa cum s-a detaliat §4.4.2,
Fig. 4.10b.
(configuraţie simetrică, raport al rejecţiei de mod comun - RRMC cât mai mare, de
exemplu 100÷120 dB, conexiuni pentru gardare, ecranare)
Amplificatorul A1, în configuraţie de repetor, aduce potenţialui ecranului
interior („Gardă”) la tensiunea de mod comun Vmc adică la o valoare foarte
apropiată de potenţialul firului central ( Vmc + e  Vmc ,deoarece tensiunea utilă e
este mult mai mică decât tensiunea perturbatoare de mod comun), reducând astfel
efectul capacitiv fir central-ecran interior.
Acest procedeu denumit gardare, elimină încărcarea surse de semnal cu reactanţa
capacitivă, nedistorsionând semnalul util şi reducând efectul de sarcină.
Astfel, prin ecranare cu ecranul exterior („Ecran”) conectat la masă şi
gardare se protejează conductoarele de legătură (electrodul de la mâna stângă, LA,
conectat la intrarea plus a preamplificatorului, PA, şi electrodul LR, conectat la
intrarea minus a PA), faţă de cuplajul capacitiv (prin câmp electric) la linia de
alimentarea, aşa cum s-a explicat la §4.2.2.
Tensiunea perturbatoare de mod comun, Vmc, de la ieşirea lui A1, este
preluată de amplificatorul A2, care inversează această tensiune şi comandă
electrodul de la piciorul drept (§4.4.2, Fig. 4.10b).
S-a arătat deja (şi se reia raţionamentul) că prin închiderea acestei bucle de
reacţie sistem de prelucrare - pacient, tensiunea perturbatoare de mod comun, V’mc,
(tensiunea dintre pacient şi masă, datorată, de exemplu, cuplajului capacitiv
tensiune de alimentare reţea - pacient) scade faţă de tensiunea de mod comun, Vmc,
atunci când electrodul de la piciorul drept e conectat la masa (Fig. 5.8a).
Din Fig. 5.8b se observă că tensiunea la ieşirea amplificatorului inversor A2 este:
R2 '
Vm' = − Vmc
R1
De asemenea, considerându-se că prin pacient circulă acelaşi curent de deplasare,
'
Id, în ambele situaţii ale Fig. 5.8, din Fig. 5.8b se deduce că Vmc − Vm' = Re I d , iar
din Fig. 5.8 că Vmc = Re I d , ceea ce înseamnă că Vmc
'
− Vm' = Re I d  Vmc rezultând:
Vm'  Vmc
'
−V mc
şi astfel:
R2
Vmc' (1 + )  Vmc
R1
Deci tensiunea perturbatoare de mod comun pe pacient, Vmc’, în cazul în
care se introduce reacţia sistem de prelucrare – pacient, devine mai mică faţă de
tensiunea de mod comun, Vmc, din lipsa acestei reacţii (Fig. 5.8a):
Vmc
Vmc' 
R
1+ 2
R1
De obicei această reducere a tensiunii de mod comun este de aproximativ
100 de ori, adică aproximativ 20 dB
Aşa cum s-a menţionat, amplificarea preamplificatorului este 10 pentru a
nu se intra în saturaţie datorită potenţialului de electrod, (tensiune continuă de
ordinul a sute de mV).
amplificatorului neinversor ce urmează preamplificatorului (amplificatorului de
instrumentaţie), unde se stabileşte şi frecvenţa inferioară de prelucrare a semnalului
(0,05 Hz şi încă două trepte, de exemplu 0,5 şi 2 Hz), aşa cum s-a arătat la §4.4.2,
Fig. 4.10b.

Generatorul de semnal electrocardiografic are o impedanţă mare, care:
• Pe de o parte poate accentua efectul de sarcină. Pentru a fi ţinut sub
control efectul de sarcină e necesară o impedanţă de intrare, Zin, mult mai
mare a circuitului ce urmează (Zin>>Z), lucru ce este uneori greu de
realizat.
• Pe de altă parte, prin înserierea acestei impedanţe cu impedanţa interfeţei
electrod - ţesut, se poate crea o asimetrie între conexiunile de culegere .
Această diferenţă dintre impedanţa conexiunii generator se semnal
biologic, mâna stângă „LA”, întrarea plus a PA şi impedanţa conexiunii
generator, mâna dreaptă „RA”, intrarea minus a PA - Fig.5.8, determină o
tensiune perturbatoare la ieşire, de aceea ea trebuie eliminată prin
simetrizarea intrării.
electrod activ trebuie conectat în mai multe locuri. De exemplu, electrodul de la
mâna dreaptă (RA) trebuie conectat la intrările minus ale amplificatoarelor pentru
derivaţiile I şi II, la intrările plus pentru derivaţiile VR şi aVR şi la cele două reţele
de formare a potenţialelor de referinţă (potenţialul Wilson şi reţeaua pentru
derivaţiile mărite aVL şi aVF).
Minimizarea acestor efecte (impedanţa mare a generatorului de semnal,
asimetrie la interfeţele de la intrarea amplificatorului şi încărcarea generatorului
de semnal cu reţelele de formare a potenţialului de referinţă) se face prin
bufferarea fiecărui electrod în parte ca în Fig. 5.9.
- BRA
R1 R2 C1 B
RA +
NE-2 C2 DZ
Deoarece bufferul, B, (circuitul repetor) este primul circuit activ după

electrod, el trebuie:
• să aibă curent de polarizare foarte mic pentru protecţia pacientului (max 0,1
A);
• să aibă zgomot echivalent de intrare foarte mic pentru nedistorsionarea
semnalului;
• să fie protejat faţă de impulsurile de amplitudine mare, de exemplu, pulsurile
generate de defibrilator, în cazul în care e necesară o defibrilaţie.
Referitor la ultimul aspect, se ştie că sunt situaţii când inima trebuie resuscitată cu
impulsuri electrice de mare amplitudine şi durată mică, operaţiune ce se efectuează
în acelaşi timp cu înregistrarea semnalului ECG.
Protecţia intrării amplificatorului se face cu tub cu descărcare în gaze (NE-
2) şi apoi cu diode Zener, dispozitive ce trebuie să fie de foarte bună calitate
(zgomot redus) pentru a nu influenţa semnalul util.
Elementele rezistive şi capacitive R2, C2 şi C1 formează filtre trece jos cu
frecvenţa superioară fs > 10 kHz.
Este preferabil ca această bufferare şi protecţie să se facă chiar pe
electrodul de culegere. Oricum, circuitele de protecţie, filtrare şi bufferare se
introduc în punctule notate cu x din Fig. 5.8.

Gardă
BLA R I
2R 2R -
R
BRA +
3R 3R II
2R -
2R R
3R +
aVR
2R 2R +
BLL -
V1 VR
Z2 +
Vmc W
Z3 Z1 + -
-
RL V1
- -
+
R
+
Reţeaua de formare a derivaţiilor este astfel alcătuită pentru a se obţine

aceiaşi impedanţă pe oricare din intrările la amplificatoare.
În Fig.5.10 sunt prezentate toate derivaţiile la care participă electrodul de la mâna
dreaptă, după ce este bufferat (BRA).
Se observă că pentru toate cele cinci culegeri pe intrările plus şi minus ale
amplificatorului simetric, se intră cu rezistenţa de valoare R: fie R (la conectarea
unui singur electrod activ), fie cu două rezistenţe de valoare 2R în paralel (potenţial
de referinţă prin sumarea de la doi electrozi) sau cu trei rezistenţe de valoare 3R în
paralel (potenţialul Wilson, obţinut prin sumarea tensiunilor de la 3 electrozi).
În acest fel, intrarea la fiecare amplificator este simetrică (fiecare amplificator are
aceiaşi impedanţă pe intrarea plus şi pe intrarea minus) şi deci nu se înrăutăţeşte
raportul rejecţiei de mod comun (RRMC) a întregului circuit de culegere.
Aşa cum s-a arătat la §4.2.1 efectul tensiunii perturbatoare de mod comun, Vmc este
redus, dacă intrarea la amplificator este simetrică.
Ca potenţial de mod comun se poate considera potenţialul Wilson (W)
care, în plus, după ce este bufferat comandă ecranul interior (gardare) şi apoi este
utilizat pentru comanda electrodului de la piciorul drept (RL).
Faţă de cele expuse, mai pot fi amintite filtrele sau în general dispozitivele
de extragere a semnalului din zgomot, ce intră în componenţa electrocardiografului
şi faptul că întreg sistemul poate fi computerizat.
Culegerea semnalelor ECG poate fi controlată de computer în vederea:

• automatizării culegerii şi înregistrării semnalelor bioelectrice generate de inimă
(prelucrare primară);
• efectuării automate a analizei şi interpretării acestor semnale (prelucrare
secundară).
Legat de modul de prelucrare a semnalului în vederea extragerii din
zgomot, poate fi amintit procedeul de filtrare adaptivă, care este utilizat şi în cazul
înregistrării ECG [Tudosa 2013], sau procedeul de mediere coerentă [David 2015].
5.1.1.2 VECTORCARDIOGRAFIA
Tehnica de reprezentare a traiectoriei spaţiale descrise de vârful vectorului
cardiac în timpul unui ciclu complet al inimii poartă denumirea de
vectorcardiografie [Strugaru 1982], [Carr 1998].
Se poate reprezenta vectorul cardiac în spaţiu sau proiecţiile acestuia pe cele trei
plane electrocardiografice.
Proiecţia vectorului cardiac într-un plan poate fi determinată însumând vectorii
corespunzători celor două axe perpendiculare din planul de interes.
  
Vzx = Vz + Vx (5.6)
Vectorul cardiac se obţine prin sumarea a trei vectori corespunzători direcţiilor x,
y, z cum se arată în Fig. 5.11a:    
V = Vx + V y + Vz (5.7)

Determinarea vectorului V se poate face prin culegerea potenţialelor ECG
generate de-a lungul celor trei axe, cu câte doi electrozi plasaţi pe fiecare dintre ele,
aşa cum se arată în Fig. 5.11b [Strugaru 1982], [Carr 1998], unde:
• Ux se obţie cu electrozi I şi A plasaţi sub cele două braţe;
• Uy se obţine cu electrozi H şi LL plasaţi la cap şi la piciorul stâng;
• Uz se obţine cu electrozi E şi M plasaţi în faţa şi în spatele corpului.
Y 10 k
  I
Vy V Z
13 k 75k Ux
A

Vx 47 k

Vz
X
 33 k
V zx C
36 k
a) 24 k
E
12 k 120 k Uz
M
Y Z 68 k
H
M 30 k
I A X
15 k
E C LL
10 k Uy
H 100 k
RL LL RL
b) c)
Fig.5.11 a) Vectorul cardiac şi proiecţiile lui; b) Plasarea electrozilor; c)
Reţeaua de compensare Frank
Cei şapte electrozi sunt conectaţi printr-o reţea rezistivă (reţeaua Frank,
Fig. 5.11c), în vederea obţinerii potenţialelor Ux, Uy, Uz.
Ca de obicei electrodul de la piciorul drept este conectat la masa amplificatorului
de culegere.
Un vectorcardiograf este reprezentat în Fig. 5.12 [Strugaru1982].
Canale
Electrozi electrocardiografice
Ux
Reţea Uy Selector
Frank axe
Uz 
1ms
2,5ms
“Generator de săgeată”
sincronizat
Fig.5.12 Schema bloc a vectorcardiografului
Cei opt electrozi de culegere sunt conectaţi la reţeaua Frank care realizează
compensarea neomogenităţii mediului şi asimetriei electrozilor de culegere faţă de
„generatorul de semnal” considerat, care în acest caz este inima.
Pentru a ţine cont de situarea asimetrică a inimii, de neomogenităţile între inimă şi
suprafaţa corpului în afară de cei şase electrozi (câte 2 pe fiecare axă), Frack a mai
introdus un electrod de compensare C - Fig.5.11b.
Selectorul de axe distribuie tensiunile Ux, Uy şi Uz pe plăcile de deflexie
ale osciloscopului, pentru obţinerea uneia din curbele descrise de vârful vectorului
cardiac în cele trei plane.
Amplificatoarele de izolaţie formează trei canale electrocardiografice.
Funcţionarea vectorcardiografului este asemănătoarea cu cea a unui
osciloscop ce lucrează în modul x - y.
Se selectează pe rând câte două tensiuni pe plăcile x şi y ale osciloscopului,
pentru reprezentarea curbei descrise într-un anumit plan, ca în cazul figurilor
Lissajoux.
A treia tensiune poate fi utilizată pentru modularea intensităţii spotului pe ecran. Ea
este de obicei sumată cu o tensiune în trei nivele (generator de săgeată) pentru a se
pune în evidenţă şi sensul de parcurgere a curbei.
Există şi posibilitatea afişării pe ecran a tuturor celor trei curbe
(traiectoriile descrise de vectorul cardiac în cele trei plane perpendiculare).
Acest lucru se poate realiza secvenial pe principiul osciloscopului cu două sau mai
multe canale, ce lucrează prin întrerupere (“Chopped”).
Un comutator electronic de frecvenţă mare distribuie ciclic trei combinaţii de câte
două tensiuni dintre Ux, Uy şi Uz pe plăcile X şi Y ale osciloscopului, bineînţeles
sumate cu tensiuni continue pentru deplasare pe orizontală şi verticală, separându-
se astfel cele trei curbe.
La frecvenţe de comutare mari, ochiul nu sesizează discontinuităţile curbelor, ele
apărând ca simultan înregistrate.
Chiar daca s-a prezentat afişarea pe baza utilizării unor tuburi catodice,
cum era specifică primelor vectorcardiografe, trebuie menţionat că există noi
moduri de afişare care prezintă o multitudine de posibilităţi şi avantaje.
Mai mult chiar există veste speciale cu mai mulţi electrozi care sunt
capabile de a înregistra diverse semnal de tip ECG şi de a determina buclele
descrise de vârful vectorului cardiac.
5.1.2. ELECTROENCEFALOGRAFIA
Creierul, ca parte a sistemului nervos central, are o structură complexă şi
un rol esenţial în coordonare, control, adaptare pentru întreg organismul,
diferenţiindu-se net de restul organelor din corpul omenesc.
De aceea şi condiţiile de mediu în care funcţionează creierul (de exemplu, pH,
temperatură) sunt mult mai stricte decât cele ale altor organe.
Electroencefalografia este tehnica de culegere, prelucrare şi înregistrare,
cu ajutorul electrozilor de suprafaţă, a activităţii electrice a creierului.
Electroencefalograma (EEG) este forma de undă asociată activităţii
electrice a creierului, ea fiind de natura unui semnal stocastic (semnal foarte
complex).
Cu toate aceste în componenţa EEG se disting (prin frecvenţă, amplitudine, formă,
locul şi momentul apariţiei) câteva ritmuri şi descărcări tranzitorii.
În plus, există anumite corelaţii determinate statistic, între aceste forme de undă
specifice şi unele fenomene clinice, iar în acest sens se pot menţiona următoarele
unde sau ritmuri:
Ritmul delta (), care conţine componente de frecvenţă în domeniul 0,5 
4 Hz şi are amplitudinea de aproximativ 100 V fiind cea mai mare amplitudine
dintre toate ritmurile.
Acest ritm apare la adult şi copil în anumite faze ale somnului. Deşi la copil poate
apărea chiar în starea de veghe, prezenţa ritmului delta la adult în starea de veghe
Ritmul teta (), având domeniul de frecvenţă între 4  8 Hz, iar
amplitudinile în domeniul 30  70 V.
Acest ritm este întâlnit curent la copii, iar prin prezenţa lui la adulţi poate semnala
anumite probleme psihice.

V. Ritmul alfa este vizibil în traseul electroencefalografic în condiţii de linişte
(relaxare) a subiectului.
Dacă relaxarea sau liniştea este profundă, ritmul  de frecvenţă 10 Hz şi
amplitudine de aproximativ 50 V se distinge în majoritatea traseelor
electroencefalografice. Când această linişte este întreruptă, de exemplu la
deschiderea ochilor, ritmul  dispare şi poate apărea ritmul .
Ritmul beta () are componente de frecvenţă în domeniul 13 - 22 Hz,
amplitudinea este sub 30 V. Prezent în starea de concentrare, acest ritm este
asociat activităţii mentale de gândire.
Ritmul gamma () conţine componente de frecvenţă mai mari de 22 Hz şi
are amplitudini sub 10 V.
În afară de aceste cinci ritmuri mai există şi alte tipuri de unde cum ar fi
complexul K, fusul electroencefalografic şi descărcările sau spaicurile epileptice
[Strugaru 1982].
Câteva reprezentări în domeniul timp şi o reprezentare în domeniul
frecvenţă a unor culegeri electroencefalografice sunt date în Fig. 5.13, respectiv
Fig. 5.14 [Ciorap 2011].
Fig.5.13 Reprezentări EEG în domeniul timp

Fig.5.14 Reprezentare în domeniul frecvenţă a EEG
La reprezentarea în domeniul frecvenţă din Fig. 5.14 sunt puse în evidenţă

principalele ritmuri, anume , , , .
5.1.2.1. SISTEME DE CULEGERE

Întrucât forma de undă înregistrată depinde de locul de culegere, în vederea
unei interpretări unice, ca şi în cazul ECG, s-a recurs la standardizarea plasării
electrozilor şi a culegerilor.
Cel mai utilizat sistem de poziţionare pentru electrozi este dat în Fig. 5.15, unde:
• cu F sunt notaţi electrozii plasaţi în zona frontală (electrozi frontali);
• cu T, electrozii temporali;
• cu C, electrozii centrali;
• cu P, electrozii parietali;
• cu O, electrozii occipitali.
Aşa cum se observă din Fig. 5.15 în total sunt 19 puncte de plasare a
electrozilor activi în zonele enumerate mai sus şi încă 4 puncte pentru electrozi de
referinţă (trei) şi masă (unu) după cum urmează.
potenţialului de referinţă. Ca şi în cazul culegerii electrocardiografice (ECG), un
electrod plasat la piciorul drept (RL) poate fi conectat la masa amplificatorului de
culegere.
Culegerile pot fi atât unipolare (între un electrod şi un potenţial de
referinţă), cât şi sisteme bipolare (între doi electrozi activi).
În cazul culegerilor unipolare potenţialul de referinţă poate fi dat de
electrodul de la nas, N, de sumarea potenţialelor de la cele două urechi (electrozii
A1 şi A2) sau poate fi obţinut prin sumarea potenţialelor celor 19 electrozi activi -
Fig.5.15, obţinându-se astfel câte 19 culegeri unipolare pentru fiecare potenţial de

referinţă considerat.
Astfel pentru toate cele trei potenţiale de referinţă menţionate rezultă în total 57
culegeri unipolare.
N (nas)
R 2R 2R
+ -
19 R Fp1 Fp2 R
- F1 +
F3 F2 F8
19 R F4
19 R C3 C2 C4
T3 T4
A1 P3 P2 A2
P4
19 R T5
T6 -
19 R R
- +
R O1 O2
+
a) b) c)
Fig.4.15 a) Culegeri unipolare cu punct de referinţă median; b) Sistem

standardizat de plasare a electrozilor la EEG; c) Culegeri unipolare cu
potenţialul urechilor ca referinţă
Referitor la culegerile bipolare, pentru a se face distincţie între trasee şi a

se obţine o mai bună localizare a evenimentelor, un electrod activ este conectat
simultan la borna plus a unui amplificator şi la borna minus a următorului
amplificator.
În acest mod se poate distinge un semnal util (semnal EEG) de un zgomot, prin
aceea că semnalul EEG ce apare simultan la intrarea „plus” a unui amplificator şi la
intrarea „minus” a celuilalt (Fig. 3.16 dreapta) va apărea cu polarizări diferite („in
oglindă”) la ieşirea amplificatoarelor considerate.
Culegerile bipolare se pot face din electrod în electrod: longitudinal
(culegeri bipolare longitudinale - Fig. 5.16 dreapta) sau transversal (culegeri
bipolare transversale, de exemplu pentru electrozii situaţi în F1, F3, F2, F4, F8,).
În vederea explorării zonelor mai profunde ale creierului există şi culegeri

efectuate între electrozi mai îndepărtaţi (culegeri bipolare de orientare) - Fig. 5.16
stânga.
N (nas)
Fp1 Fp2
- F1 -
F8
+ F3 F2 +
F4
-
C3 C2 C4
T3 T4 +
A1 P3 P2 A2 -
P4
- T5 +
T6
+ -
O1 O2
+
Fig. 5.16 Sisteme de culegere bipolare (culegeri de orientare în stânga şi

culegeri longitudinale în dreapta)
4.1.2.2. ELECTROENCEFALOGRAFUL
Schema bloc a unui electroencefalograf este dată în Fig. 5.17, unde se
evidenţiază următoarele elemente.
a) Electrozii
Există mai multe tipuri de electrozi în funcţie de zona de aplicare (scalp,
direct pe creier sau intracranian).
Pentru culegerile de pe pielea capului se utilizează discuri cu diametru de
aproximativ 1 cm ( = 5  10 mm), sau cupe ce se fixează utilizând centuri elastice
ori adeziv. Materialul utilizat pentru electrozi este Ag/AgCl, datorită bunei
comportări în ceea ce priveşte polarizarea şi zgomotul de electrod.
Pentru a asigura un bun contact şi o interfaţă stabilă, înainte de plasare, locurile de
amplasare sunt bine curăţate şi degresate cu alcool.
Aşa cum s-a menţionat pe lângă cei 19 electrozi activi, mai sunt şi electrozii ce se
utilizează la obţinerea potenţialelor de referinţă şi a masei (N, A1, A2, RL).
Fixarea electrozilor pe capul pacientului se face cu benzi elastice sau utilizând căşti
speciale [Ciorap 2017].
b) Selectorul de electrozi
Selectorul de electrozi se compune dintr-un număr de comutatoare ce au la

intrare conectaţi electrozii şi fiind câte două astfel de comutatoare pentru fiecare
Există un număr mare de canale, cuprins între 4-64, iar pe fiecare din ele semnalul
este amplificat de un preamplificator diferenţial.
Electrozi (23) A1  A2 fs

Generator
CAN
Control şi calibrare
asigurare 5-1000 V
contact Prelucrare
electrozi numerică
c) Preamplificatoarele
Datorită nivelului mic al semnalului, primul etaj de amplificare trebuie să
fie de zgomot redus, să aibă un raport al rejecţiei de mod comun foarte mare
(RRMC > 100 dB), offset redus şi impedanţă de intrare mare (10 M).
La nivelul preamplificatorului se poate regla amplificarea sau câştigul lui, A1, şi
constanta de timp, , această din urmă, în câteva trepte de la 0,1 Hz la câţiva Hz.
Amplificatoarele care urmează permit modificarea sensibilităţii pe fiecare
canal, prin reglarea câştigului, A2, şi reglarea în trepte (10 Hz  70 Hz) a frecvenţei
superioare, fs, (la - 3 dB).
Pe lângă înregistrarea grafică a variaţiei în timp a semnalului EEG există şi
o conversie analog numerică în vederea stocării şi prelucrării numerice a
semnalului, inclusiv analiză în domeniul frecvenţă, analiză în domeniu timp-
frecvenţă.
Trebuie luate precauţii deosebite în vederea minimizării zgomotelor şi
interferenţelor.
Aşa cum s-a arătat (§4.2.1) un contact imperfect la interfaţă, prin dezechilibru
(asimetrie), reduce raportul rejecţiei de mod comun. De aceea, se utilizează un
sistem pentru controlul rezistenţei la nivelul interfeţei electrod – ţesut şi asigurarea
unui contact corespunzător [Ciorap 2017].
Măsurarea pe rând a rezistenţei între câte doi electrozi se face utilizând un semnal
de curent alternativ pentru a evita polarizarea. O rezistenţă de contact sub 10 k
este considerată acceptabilă.
• Se protejează sursa de alimentare faţă de perturbaţiile conduse.
• Se face calibrarea lanţului de amplificare (amplitudinea semnalului) şi a
răspunsului în frecvenţă cu ajutorul unui generator de semnal dreptunghiular. În
plus, ca şi în cazul înregistrării semnalului ECG, acest semnal cu amplitudine şi
durată cunoscută permite scalarea celor două axe X [s/mm], respectiv Y
[V/mm] şi astfel determinarea amplitudinii şi durate semnalului EEG.
5.1.2.3 ELECTROENCEFALOGRAFIE ACTIVĂ

Electroencefalografia activă (EEG activă) constă în înregistrarea
electroencefalogramei în condiţii de stimulare.
Dintre stimulii aplicaţi în acest scop pacientului pot fi amintiţi stimulii optici,
acustici şi electrici.
Ca răspuns la aceşti stimuli creierul generează un semnal electric denumit
potenţial evocat, care - fiind mai mic ca amplitudine decât traseul
electroencefalografic de fond - este acoperit şi trebuie extras din acestea.
Aşa cu se menţionează explicit, EEG activă este o metodă de măsurare activă,
deoarece se determină răspunsul electric al creierului la un stimul exterior, în timp
ce traseele electroencefalografice spontane se obţin prin măsurări pasive. La
măsurările pasive, doar se culege, înregistrează şi analizează semnalul bioelectric
existent pe pielea de la suprafaţa capului.
O metodă adesea utilizată în scopul extragerii potenţialului evocat, deci a
răspunsului la stimul exterior aplicat în mod intenţionat, din traseele
electroencefalografice este cea bazată pe medierea coerentă.
În Fig. 5.18 se dă schema bloc de culegere a potenţialului evocat în cazul
electroencefalografiei active.
50100 V 10V

potenţial evocat
Filtru Mediator
Subiect opreşte coerent în
50 Hz timp
Comandă
Stimulator Stimulator Stimulator stimuli
optic acustic electric
Fig. 5.18. Culegerea şi obţinerea potenţialului evocat
Se observă că la electroencefalografia activă apar în plus faţă de

electroencefalografia spontană efectuată în condiţii normale (metodă pasivă) un
stimulatoare (acustic sau optic sau electric), precum şi mediatorul coerent în timp.
Mediatorul coerent în timp permite obţinerea şi înregistrarea din traseul
electroencefalografic de fond a răspunsului electric al creierului la stimulul
exterior, denumit potenţial evocat, care are de amplitudinea mult mai mică decât
EEG de fond.
Apariţia potenţialului evocat nu necesită un răspuns voluntar al pacientului,
deci investigaţia este obiectivă şi ea permite evaluarea integrităţii funcţionale a
traiectoriei senzoriale.
La stimularea optică pacientul priveşte un panou, de exemplu, o tablă de
şah, la care câmpurile luminoase şi întunecate se inversează de aproximativ două
ori pe secundă, cu păstrarea constantă a luminozităţii totale.
Potenţialele evocate vizual sunt detectate cu un electrod situat pe scalp în
mijlocul zonei occipitale şi un electrod de referinţă în mijlocul frunţii. Ele au
amplitudinea de 3  20 V, fiind astfel necesari un număr de 100  200 de stimuli
pentru a fi extrase din traseele electroencefalografice de fond (50  100 V) prin
metoda medierii coerente.
Cei doi ochi pot fi investigaţi separat, iar pentru a verifica
reproductibilitatea, pentru fiecare dintre ei se fac câte două investigaţii [Webster
2004].
Stimularea sonoră se realizează cu stimuli acustici, de intensitate sonoră de
ordinul 60  70 dB, fiind deasupra pragului de sensibilitate a urechii, stimuli
acustici ce pot avea diverse durate şi frecvenţe de repetiţie. Deoarece potenţialele
evocate sunt de amplitudine mică (chiar sub 1 µV), este necesară medierea unui
număr mai mare de răspunsuri faţă de cele de la potenţialele evocate vizual (de
exemplu, 1000 de secvenţe).
Pentru obţinerea potenţialelor evocate somatosenzoriale se stimulează
nervii periferici cu un curent electric de intensitate mică prin intermediul unor
electrozi bipolari la nivelul mâinii sau al piciorului. Deoarece potenţialele evocate
somatosenzorial au amplitudine mică (0,5  10 V) şi de această dată se mediază
aproximativ 1000 de secvenţe în vederea creşterii raportului semnal –zgomot prin
metoda medierii.
La toate cele trei tipuri de stimulări, examinarea (determinarea
potenţialelor evocate) se face de cel puţin două ori pentru a verifica
reproductibilitatea investigaţiei.
Medierea coerentă în timp este un procedeu de extragere din zgomot sau
în general din artefacte a unui semnal ce prezintă periodicitate, fie că această
periodicitate are loc datorită unor fenomene reale repetitive (de exemplu, detecţia
unor unde de amplitudine mică – nevizibile - din traseele ECG), fie că această
periodicitate este obţinută prin stimulare, cum este cazul potenţialului evocat din
traseele EEG.
Avantajul metodei constă în aceea că poate fi utilizată pentru situaţia în
care semnalul util (de interes) nu poate fi extras din zgomot prin separare în
frecvenţă, cu ajutorul filtrelor, de exemplu, deoarece zgomotul şi semnalul util au
componente de frecvenţă comune.
Fie semnalul electric prelevat s(t), care conţine atât semnalul util s u(t) cât şi
zgomotul z(t):
s(t ) = su (t ) + z(t ) (5.8)
Pentru ca medierea semnalului să poată fi efecuată trebuie ca:
• toate secvenţele s(t) să conţină semnalul util (semnalul ce interesează), su(t),
care este periodic determinist şi nu se modifică de la o secvenţă la alta;
• zgomotul z(t) să fie staţionar, de bandă largă, să aibă media statistică (ms) de
valoare zero şi dispersia de valoare  2 :
Ez (t ) = ms = 0 (5.9)
   
E (z(t ) − ms ) = E z 2 (t ) =  2
2
(5.10)
• semnalul util su(t) şi zgomotul să fie necorelate, astfel încât pentru orice
secvenţă „i” să fie valabilă relaţia:
s(i ) (t ) = su (t ) + z (i ) (t ) (5.11)
În Fig. 5.19 sunt “N” secvenţe T1, T2, ...,Ti, ...,TN luate la momente de timp
diferite, dar egale ca durată T1=T2=...=Ti=…=TN=T (durata lor este constantă, fiind
dată de stimuli, care sunt aplicaţi cu aceeaşi periodicitate).
s(t)
1 k n k ...... k ...... k

k
T1=n Ti=n
stimuli
T1 T2 Ti TN
Fig. 5.19. Principiul medierii coerente
Durata Ti a fiecăreia dintre cele N secvenţe este împărţită în „n” intervale

de lăţime .
Ti = n  
Cu cât „n” este mai mare, cu atât fineţea înregistrării potenţialului evocat este mai
bună. Parametrul n dă rezoluţia semnalului extras din zgomot şi este ales în funcţie
de frecvenţa lui su(t) şi capacitatea de memorare a mediatorului.
Se memorează “N” secvenţe a câte “n” eşantioane fiecare.
Amplitudinea eşantionului de ordinul k de la oricare din secvenţele Ti din
cele N este:
s(Ti , k ) = su (Ti , k ) + z(Ti , k ) (5.12)
pentru orice Ti  T1,..., TN , iar k  1,..., n.
Amplitudinea medie a eşantionului de ordinul k, obţinută prin calculul
mediei aritmetice pentru toate cele N secvenţe este:
1 N 1 N
s(k ) =  s(Ti , k ) =  su (Ti , k ) + z (Ti , k )
N i =1 N i =1
Deoarece semnalul util nu se schimbă de la o secvenţă la alta, adică

su (Ti , k ) = su (T j , k ) = su (k ) pentru orice i, j  {1,...N } rezultă:
1 N 1 1 N
s(k ) =  i
N i =1
s (T , k ) =
N
 N  su ( k ) +  z (Ti , k )
N i =1
Deci amplitudinea medie a eşantionului k este:
1 N
s (k ) = su (k ) +  z (Ti , k ) (5.13)
N i =1
pentru orice k  1,..., n
Pentru N→ componenta datorată zgomotului tinde spre zero şi deci
s ( k ) estimează eşantionul de ordinul k al semnalului util s u (k  ) .
Date fiind condiţiile necesare efectuării medierii coerente expuse mai sus,
relaţiile (5.9)÷(5.11):
• semnalul util, prin mediere, îşi menţine amplitudinea (conform primei
condiţii);
• zgomotul, conform celei de-a doua condiţii, prin medierea a N secvenţe va
2
avea media egală cu valoarea zero şi dispersia , adică abaterea standard
N

a mediei .
N
În aceste conditii rezultă că raportul semnal - zgomot al mediei s ( k )
creşte cu valoarea N faţă de raportul semnal - zgomot al oricăreia dintre
secvenţe s(Ti , k ) .
Pentru a obţine un raport semnal - zgomot cât mai bun trebuie ca numărul
de secvenţe „N” să fie cât mai mare.
Dar în condiţii de stimulare, „N” nu poate fi foarte mare deoarece, din
cauza obişnuinţei subiectului (organismului) cu stimulul, de la un moment dat
răspunsul poate fi atenuat sau oricum nu mai prezintă mare stabilitate (repetare
identică) de la o secvenţă la alta.
Semnalul evocat este obţinut/reconsituit din toate cele „n” eşantioane cu
valoarea medie s ( k ) , unde k = 1, 2, 3,..., n . Numărul „n” dă frecvenţa de
eşantionare, deci fineţea (rezoluţia) semnalului extras din zgomot.
O porţiune a înregistrării semnalului EEC în condiţiile aplicării unor
stimuli optici este dată în Fig. 5.20, iar potenţialul evocat obţinut prin medierea
coerentă a aproximativ 200 de secvenţe este dat în Fig. 5.21, [Ciorap 2011].
Fig.5.20. Traseu encefalografic, înregistrat în condiţii de stimulare
Fig. 5.21. Potenţialului evocat obţinut prin mediere

coerentă
În cazul electrocardiografiei fetale (fECG), unde nu există stimulare ca la

electroencefalografia activă, metoda de mediere se bazează pe periodicitatea
semnalului electrocardiografic.
Astfel, pe baza localizării vârfurilor R din complexele QRS, ale traseului ECG al
fătului, vârfuri care au amplitudinile cele mai mari, se mediază câteva sute de
milisecunde din semnalul de dinaintea acestui vârf şi câteva sute de milisecunde de
după el şi în felul acesta se poate obţine tot traseul electroencefalografic P – QRS –

T.
Desigur metoda medierii coerente poate fi utilizată şi în cazul extragerii din zgomot
a semnalului ECG, de exemplu la determinarea undei U, dar atât la semnalul fECG,
cat şi la ECG sunt probleme deoarece aceste doua semnale sunt cvasiperiodice. În
acest sens, există încercări de depăşire a acestor probleme şi astfel posibilitatea de
extragere din zgomot a semnalelor cvasiperiodice, cum ar fi senalul ECG, semnalul
fECG, semnalul MCG (magnetocardiografic) [David 2015].
5.2. MĂSURAREA IMPEDANŢEI ELECTRICE A

ŢESUTURILOR
Conductivitatea specifică a ţesuturilor are variaţii într-un domeniu mare de
valori. Astfel, valoarea conductivităţii electrice diferă mai mult de la un ţesut la
altul decât, de exemplu, valoarea atenuării razelor X [Carr1998] - Tabelul 5.1.
Tabelul 5.1. Conductivitatea electrică şi coeficientul de atenuare a razelor X

pentru câteva ţesuturi
Ţesut Conductivitate electrică Coeficient de atenuare
[mS/cm] a razelor X
Sânge 6,7 20,4
Ficat 2,8
0,6 transversal
2,3 transversal
Materie albă 1,5
Grăsime 0,4 18,5
Os 0,06 35
În afară de conductivitate, un alt parametru electric important al ţesuturilor

este permitivitatea dielectrică.
Prin măsurarea impedanţei ţesuturilor se pot obţine informaţii despre
circulaţia sanguină (pletismografia de impedanţă) ori diferenţele structurale din
anumite zone ale corpului (tomografia de impedanţă).
Se fac astfel de măsurări ale bioimpedanţei în următoarele scopuri:
• determinarea variaţiilor de impedanţă datorate sistemului respirator şi circulator
(pletismografie de impedanţă);
• determinarea impedanţei în vederea estimării volumului de fluid, grăsime etc.;
• evaluarea reacţiei oamenilor la stimuli exteriori (reactometrie);

• analiza unor substante sau compuşi biologici, cum ar fi sângele, dinţii, consum
de droguri/medicamente, etc.
• determinarea impedanţelor în vederea detectării diferenţelor structurale şi
obţinerii de imagini (tomografie de impedanţă).
5.2.1. METODE DE MĂSURARE A IMPEDANŢEI ŢESUTURILOR

Măsurarea impedanţei se face, de obicei prin:
• injectarea unui curent în segmentul/porţiunea de interes şi măsurarea
potenţialului pe acel segment;
• prin utilizarea unei punţi de măsurare, în care segnentul de interes
constituie unul dintre braţele ei, iar punte - care poate lucra şi dezechilibrat
pentru determinarea variaţiilor de impedanţă - este alimentată de o sursă de
curent constant.
De obicei se lucrează în curent alternativ pentru a elimina problemele
legate de polarizare la interfaţa electrod – piele sau, în general, electrod - material
biologic.
Intensitatea curentului injectat trebuie să fie sub limita permisă (§3.4.4.2.1
- Fig. 3.18) şi bineînţeles sub pragul de stimulare al ţesuturilor.
În primul rând, se vor face câteva consideraţii privind sursa de curent
constant şi interfata electrod piele.
a)Sursa de curent
În general se utilizează o sursă de curent cu amplitudinea în domeniul 0,5 
5 mA şi frecvenţa de 10 kHz  100 kHz.
Frecvenţa inferioară este mai mare de 10 kHz pentru a se evita interferenţele
(artefactele) datorate potenţialelor generate de organism (semnale bioelectrice cu
domeniul de frecvenţă cc÷kHz- Fig. 5.1.).
O frecvenţă superioară mare are avantajul reducerii efectului polarizării
electrozilor şi în plus permite creşterea sensibilităţii măsurării, deoarece curentul
injectat permis creşte odată cu creşterea frecvenţei - Fig. 3.18.
Frecvenţa superioară este limitată, totuşi, atât de posibilitatea de a controla
capacităţile parazite, cât şi de creşterea cu frecvenţa a atenuării semnalului în ţesut.
b) Interfaţa electrod - piele
Problemele care apar la această interfaţă sunt legate de:
• impedanţa pielii, care este de ordinul zecilor de k, fiind astfel de 2  10
ori mai mare decât cea a ţesutului de interes;
• controlul şi stabilitatea interfeţei electrod - piele.
Referitor la primul aspect, se reduce limita inferioară a modificărilor de
impedanţă detectate, deoarece, în general, se pot determina variaţii de 0,1  1 %
din impedanţa totală.
În ceea ce priveşte al doilea aspect, trebuie controlat efectul de polarizare la
interfaţă, atât prin alegerea unor valoar mici ale intensităţii curentului injectat, cât
şi prin utilizarea unor frecvenţa mari ale acestui curent. În plus, trebuie asigurată
stabilitatea în timp a interfeţei.
Există două metode de determinare a impedanţei ţesuturilor, de altfel ca şi
în cazul general de pregătire a probelor pentru măsurarea rezistenţei/impedanţei şi
anume:
• metoda celor doi electrozi;
• metoda celor patru electrozi.
În cazul aplicării metodei celor doi electrozi, deranjează interfaţa electrod
– piele, anume impedanţele Ze1 şi Zp1 la o interfaţă, respectiv Ze2 şi Zp2, la cealaltă
interfaţă, aşa cum se arată în Fig. 5.22.
Ze1
E1 Zp1
Z Cţ
Rţ Z0v = Z0 + Z
E2
Zp2
Ţesut
Ze2
Piele
Fig. 5.22 Metoda celor doi electrozi
O posibilitate de a elimina efectul impedanţei de contact electrod - piele

(căderea de tensiune pe ea) este prin metoda celor patru electrozi.
Principiul este similar cu cel de la rezistenţa etalon cu patru borne (§1.4.5.4.1) sau,
în general, pregătirea probelor pentru măsurarea rezistenţei în vederea eliminării
efectului rezistenţei de contact.
În Fig. 5.23 se arată cei doi electrozi de injectare a curentului E1 şi E2, respectiv cei
doi electrozi de culegere a tensiunii E3 şi E4.
E1 Zp1
Z1
Zp2 E2 K2 1
I0 Sursă de
ZinA1
curent Z0v U0v 2
K
constant A1 3 1
20-100 kHz
Zp3 E3 2 IN
Z2
1 E4 Zp4
K1
R C A2
2
Fig.5.23. Metoda celor 4 electrozi: măsurarea directă a tensiunii
(comutatoarele K1, K2 şi K3 pe poziţia 1); măsurare prin comparaţie
(K1, K2 şi K3 pe poziţia 2)
În plus, se sugerează şi o metodă de comparaţie, atunci când comutatoarele K1 şi

K2 sunt pe poziţia 2. Comparaţia impedanţei ţesutului se face cu o rezistenţă, R, şi o
capacitate, C, ce sunt reglabile pentru echilibrare şi conectate în paralel, iar
echilibrul este sesizat de indicatorul de nul IN. Amplificatoare A1 şi A2 sunt două
amplificatoare de tensiune identice, având impedanţele de intrare, ZinA1, respectiv,
ZinA2, foarte mari.
5.2.1.1. METODA CELOR DOI ELECTROZI

În scopul determinării valorii impedanţei ţesuturilor Z0 şi variaţiei acesteia
Z, cei doi electrozi E1 şi E2 aplicaţi , de exemplu, pe antebraţ se conectează în una
dintre cele patru laturi ale unei punţii de curent alternativ - Fig. 5.24, constituind
impedanţa acelei laturi a punţii.
Z4 = Z0v= Z0 + Z, cu Z << Z0
Generator
Z2 Ampl.
de curent Z1 Z
constant Ke Detector FTJ
C3 AS A
sincron
Kc
R3 IN
c m c m Ech.
R
Z(t)
R Dezechilibru
[m]
E1 E2
Echilibru t
Z 0v = Z 0 + Z
Fig. 5.24. Metoda celor doi electrozi conectaţi într-o latură a punţi de măsură
Puntea este alimentată cu un generator de curent constant atât pentru a injecta în

ţesut un curent controlat cât şi pentru a creşte liniaritatea, deoarece la determinarea
variaţiei impedanţei (Z) puntea lucrează dezechilibrat.
Cu R3 şi C3 sunt schiţate rezistenţa şi capacitatea a două elemente reglabile,
necesare pentru a aduce puntea la echilibru în raport cu impedanţa electrică, Z 0v , a
porţinunii din braţul subiectului delimitate de cei doi electrozi (inclusiv imedanţa
pielii). Întrucât Z 0  Z , pe elementele reglabile R3 şi C3 după echilibrarea
punţii, se poate citi direct valoarea impedanţei Z0.
Amplificatorul selectiv are frecvenţa centrală egală cu cea a generatorului
de curent, iar banda de frecvenţă în funcţie de componentele de frecvenţă ale
semnalului modulator. De exemplu, în cazul estimării circulaţiei periferice
componentele de frecvenţă ale semnalui sunt pâna la 100 Hz, deci banda de
frevenţă, f, este de aproximativ 100 Hz.
Detectorul sincron şi filtru trece jos (FTJ) permit obţinerea variaţie în timp
a lui Z, adică micile modificări ale impedanţei biologice datorită curgerii sângelui
prin segmentul delimitat de cei doi electrozi.
Sistemul de calibrare, din partea stângă a Fig. 5.24, este alcătuit dintr-un
set de rezistenţe de precizie şi un astabil care prin comanda unui întrerupător
produce variaţii de rezistenţă cu valoarea R cunoscută. Astfel, prin conectarea
comutatorul dublu Kc la această variaţie mică de rezistenţă se determină deviaţia pe

verticală, Y [m/cm] şi deviaţia pe orizontală X [s/cm].
La măsurarea propriuzisă, comutatorul dublu Kc coneactează într-o latură a
punţii impedanţa delimitată de electrozi E1 şi E2, aflaţi pe antebraţul pacientului.
Cu electrozii E1 şi E2 conentaţi într-o latură a punţii se fac două măsurări, una
pentru aflarea impedanţei segmentului de braţ delimitat de electrozi
Z 0v = Z 0 + Z  Z 0 şi una pentru aflarea doar a variaţie de impedanţă, Z ,
datorată, micilor modificări determinate de mişcarea sângelui prin vasele din zona
considerată.
Desigur Z , care conţine informaţia de debit sanguin este cu mult mai mică,
costituind o parte infimă din întreaga impedanţă ( Z  Z 0  Z 0v )
a) Determinarea lui Z0
Cu comutatorul Ke la indicatorul de nul (IN) se reglează pe rând elementele
R3 şi C3 până ce puntea este adusă la echilibru. În acest fel se obţine valoarea
impedanţei Z 0v = Z 0 + Z  Z 0 , deoarece Z0 >> Z.
În Fig. 5.24 este schiţat semnalul de la amplificatorul selectiv, atât înainte
de echilibrarea punţii din elementele R3 şi C3 („Dezechilibru”), cât şi după
echilibrarea punţii („Echilibrare”).
b) Determinarea lui Z
Aşa cum se sugerează în Fig. 5.24 după echilibrare, la ieşirea
amplificatorului selectiv va exista o mică tensiune datorată modificării în timp a lui
Z.
Prin detecţia sincronă a acestui semnal (comutatorul Ke se comută de la indicatorul
de nul IN la detectorul sincron) se obţine şi se poate înregistra variaţia de
impedanţă, Z , datorată doar curgerii sângelui prin vase.
Pentru a exista o corespondenţă biunivocă între deviaţia pe verticală Y
[cm] şi variaţia de impedanţă Z [m] se face o calibrarea, prin intermediul
comutatorulu dublu Kc, care introduce în braţul punţii a unei variaţii de rezistenţă,
R, cunoscută, în locul impedanţei de interes.
În acest scop se generează o variaţie de rezistenţă R [m] cunoscută cu o anumită
exactitate şi se reglează amplificarea astfel încât deviaţia pe verticală Y [cm] să
aibă o valoare prestabilită.
Prin analizarea formei de undă astfel înregistrate (Z(t) - curba reografică)
se obţin o serie de parametri referitori la circulaţia sanguină.
5.2.1.2. METODA CELOR PATRU ELECTROZI

Principiul metodei celor patru electrozi este dat în Fig. 5.23, unde se pune
în evidenţă determinarea impedanţei electrice atât prin măsurarea directă a
tensiunii (comutatoarele K1, K2 şi K3 pe poziţia 1), cât şi prin comparaţie (K1, K2 şi
K3 pe poziţia 2).
Ca şi în cazul rezistenţei etalon cu 4 borne se elimină influenţa rezistenţelor de

contact prin utilizarea a doi electrozi de curent (E1 şi E4) şi a doi electrozi de
tensiune (E2 şi E3).
Astfel, o sursă de curent constant injectează un curent controlat (având
amplitudinea I0, şi frecvenţa în domeniul 10 kHz  100 kHz) prin electrozi E1 şi E2,
iar cu electrozii E2 şi E3 se măsoară tensiunea datorată trecerii curentului, I0, prin
impedanţa, Z0v, delimitată de aceşti doi electrozi de tensiune. Trebuie menţionat că,
de acesată dată, în Fig. 5.23. s-a considerat separat impedanţa ţesutului de cele
două impedanţe ale pielii, la interfaţa cu electrodul E2, anume impedanţa pielii, Zp2,
respectiv, la interfaţa cu electrodul E3, anume impedanţa pielii, Zp3.
Z0v - impedanţa de interes, este compusă dintr-o impedanţă Z0 de valoare
mare care constituie impedanţa ţesutului între electrozii E2 şi E3 şi o mică variaţie
Z datorată modificării în timp a acestei impedanţe ( Z  Z 0  Z 0v ).
Z0v = Z0 + Z (5.14)
Din Fig. 5.23 se observă că la tensiunea de culegere U0v este eliminat efectul
rezistenţelor pielii de la nivelul electrozilor E1 şi E4 (impedanţele Zp1 şi Zp4 sunt în
afara circuitului de măsurare), iar în circuitul de măsurare a tensiunii rămân doar
impedanţele Zp2 şi Zp3, care sunt mult mai mici decât Zin A1. În acest fel curentul
absorbit de amplificatorul A1 este foarte mic şi deci căderile de tensiune pe
impedanţele pielii (Zp2 şi Zp3) pot fi neglijate.
Tensiunea la intrarea amplificatorului A1 este:
Z in A1
U 0v = I 0 Z 0v (5.15)
Z in A1 + Z p 3 + Z p 2
Dacă impedanţa la intrarea amplificatorului A1 este foarte mare, adică
ZinA1>>Z0v +Zp3+Zp2
atunci:
U 0v  I 0 Z 0v (5.16)
Astfel, se pot măsura atât impedanţa ţesutului (Z0) cât şi variaţiile ei (Z), datorate,
de exemplu, circulaţiei sângelui sau aerului, unde:
U0 U 0
Z0 = şi Z = .
I0 I0
În Fig. 5.23. este sugerată şi o metodă de măsură a impedanţei Z0v prin
comparaţie.
Astfel cu cele trei comutatoare K1, K2 şi K3 pe poziţia 2, aşa cum sunt notate
punctat în Fig. 5.23, se compară impedanţa de interes, Z0v, cu o impedanţă alcătuită
din rezistenţa R şi capacitatea, C ce sunt conectate în paralel şi pot fi reglabile.
Parametrii amplificatorului A2 trebuie să fie cât mai apropiaţi de cei ai lui
A1 (ideal, cele două amplificatoare să fie identice). Se reglează consecutiv din
rezistenţa reglabilă R şi condensatorul reglabil C până când indicatorul de nul arată
valoarea minimă.
În acest caz impedanţa Z0v este egală cu cea dată de capacitatea C în paralel cu
rezistenţa R.
După echilibru, indicatorul de nul (IN) este înlocuit cu un circuit de

prelucrare electronică ce poate sesiza variaţiile de tensiune datorate doar micilor
modificării în timp ale impedanţei Z0v, anume Z.
Metoda celor patru electrozi este utilizată la determinarea volumului
cardiac bătaie - Fig. 5.25 [Strugaru 1982].
Generatorul de curent constant injectează între electrozii E1 şi E4 un curent I0.
Căderea de tensiune culeasă între electrozii E2 şi E3, anume
U 0v = I 0 Z 0v = I 0 Z 0 + I 0  Z (4.17)
este amplificată de amplificatorul selectiv, AS.
Deoarece doar variaţia de impedanţă Z conţine informaţie despre modificarea
volumului de sânge în torace, la nivelul circuitelor următoare are loc o eliminare a
contribuţiei lui Z0. Aceasta este o operaţie identică cu cea de la echilibrarea punţii
din R3 şi C3 conform Fig. 5.24.
În continuare semnalul este detectat sincron, obţinându-se doar variaţia de
dZ 0v d ( Z )
impedanţă,Z, şi, printr-un circuit de diferenţiere, se obţine şi = .
dt dt
Modificarea în timp a impedanţei Z0v cu cantitatea Z este datorată variaţiei
volumului de sânge din torace.
O formulă empirică pentru determinarea volumului bătaie V [Strugaru 1982] este:
 l 2   dZ v 
V =   2  T  0  (5.18)
 Z 0   dt  max
unde:
•  este rezistivitatea sângelui;
• l este distanţa dintre electrozii de culegere;
• Z0 este impedanţa de bază;
 dZ 0v 
•   este valoarea maximă a derivatei, obţinută cu circuitul derivator
 dt  max
R, C, A3 din Fig. 5.25;
•  este durata sistolei ventriculare.
E1
Z
E2 U 0v AS + Detector FTJ
E3 A2
- sincron R
E4 C
-
A3
+
P d ( Z )
Z [m] dt
Generator de
curent constant
t
Echilibrare d ( Z )
 d ( Z ) 
dt
 
 dt  max

t
ECG R R
T T
P
Q S QS t
Fig. 5.25 Determinarea “volumului cardiac bătaie”
Variaţiile de impedanţă pot avea mai multe cauze, de exemplu volumul de

sânge în aortă, volumul de aer în plămân, etc.
În plus, se adaugă la acestea şi posibila modificare a rezistivităţii sângelui în timpul
curgerii, rezultând o mare dificultate la interpretarea rezultatelor.
Dacă se compară metodele de investigare ale sistemului circulator bazate
pe măsurarea impedanţei cu alte metode standard, la subiecţi fără probleme
circulatorii coeficientul de corelaţie este între 0,8  0,9 iar în cazul unor deficienţe,
corelaţia este mai mică de 0,6.
Cu toate acestea, prin natura ei neinvazivă şi prin rapiditatea ei, metoda bazată pe
variaţia impedanţei poate fi folosită la o primă selecţie şi, în general, la verificarea
unui număr mare de subiecţi (medicina muncii, etc.).
O altă aplicaţie a măsurării impedanţei şi variaţiei acesteia este în

estimarea unor indicatori cum ar fi cei de vigilenţă şi ai reacţiilor emoţionale, de
exemplu, la testul poligraf sau “detectorul de minciuni”.
Procedeul are la bază modificarea rezistenţei în funcţie de starea emoţională, starea

de concentrare şi presupune măsurări de rezistenţă electrică între electrozi plasaţi în
diverse puncte în palmă, corelate cu alte investigaţii simultane (semnale
bioelectrice, temperatură, debit sanguin, frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie,
etc.).
De asemenea, plecându-se de la măsurarea impedanţei unei porţiuni din
corp (din mână, din picior sau din torace) s-a ajuns, ca şi în domeniul radiografiei
cu raze X, la obţinerea de imagini a unor secţiuni din corp, investigaţie denumită
tomografie §X.
1. Specificitatea măsurărilor în biomedicină şi
ecologie
1.1.Procesul de măsurare
“Când puteţi măsura un fenomen şi îl exprimaţi prin numere, aveţi
deja o sumă de cunoştinţe în privinţa sa, în caz contrar cunoştinţele voastre
sunt slabe şi nesatisfăcătoare1.”
Prin această remarcă Lord Kelvin:
• consideră măsurarea ca o succesiune de operaţii ce constau în stabilirea
unei relaţii bijective între un fenomen şi un ansamblu de numere;
• ne provoacă, ne îndeamnă la o mai bună cunoaştere a fenomenelor de
măsurat.
Dar cum se poate obţine această cunoaştere, dacă nu tot prin
măsurări?
Pentru considerarea măsurărilor ca un pas în procesul de cunoaştere
şi utilizarea lor în toate domeniile activităţii umane, este necesar de a lărgi
noţiunile de metrologie clasice, fără însă a pierde din rigoarea caracteristică
acestora.
În orice proces de măsurare intervin cel puţin trei elemente:
a) obiectul supus măsurării;
b) metoda de măsurare;
c) instrumentaţia.
a) O clasificare a mărimilor după tipul relaţiilor care pot fi definite pe
mulţimea fenomenelor cărora le sunt asociate (algebră Boole) este în:
• mărimi măsurabile;
• mărimi reperabile;
• indicatori.
Pentru mărimile măsurabile se poate stabili:
• relaţie de echivalenţă (relaţie binară care satisface axiomele de
reflexivitate, simetrie, tranzitivitate) şi o relaţie de ordine totală (>; =; <);
• o operaţie internă (asociativă şi comutativă - adunarea) şi o relaţie externă
(înmulţirea printr-un scalar).
1
Prieur G. et Nadi M. - La mesure et l’instrumentation - Etat de l’art et perspectives, Paris,
(Masson), 1995
Putem exemplifica aici cu masa, lungimea, unghiurile, capacitatea unui

condensator (mărimi măsurabile aditive) şi concentraţia (mărime măsurabilă
neaditivă prin juxtapunere).
Pentru mărimile reperabile nu pot fi definite adunarea algebrică şi
înmulţirea cu un scalar. În cadrul acestor mărimi se defineşte prin convenţie
o scară de reperaj (scara Mohr pentru durităţi, scara Richter pentru
intensitatea cutremurelor).
Indicatorii sunt mărimi pentru care se caută să se asocieze o valoare
fără a se putea defini (cel puţin după cunoştinţele actuale) relaţii de
echivalenţă şi de ordine totală.
Exemple: durerea, moralul unui grup, nivelul de învăţământ într-un anumit
loc, riscul unei epidemii în agricultură, iminenţa unui cutremur. Deşi
determinarea indicatorilor se face în urma unor măsurări precise, ea este
foarte subiectivă, datorită dependenţei de o modelare. Multe din măsurările
din ecologie şi biomedicină se referă la indicatori.
b) Metoda de măsurare constă în descrierea ansamblului de operaţii care
permit realizarea cuantificării unei mărimi (măsurări).
Avem astfel:
• metode directe;
• metode indirecte.
În general, măsurările directe se efectuează prin compararea nemijlocită cu o
mărime de referinţă de aceeaşi speţă şi presupun utilizarea unor etaloane
primare sau secundare.
În cazul măsurărilor indirecte, intervin unul sau mai multe moduri de
interacţiune ale unor mărimi cu altele, în vederea cuantificării. Astfel se
măsoară o mărime ce constituie un efect al mărimii de interes (sensorul nu
este sensibil la măsurandul propriu-zis, ci la una sau mai multe din
consecinţele lui). De exemplu, măsurarea unei temperaturi poate utiliza:
• modificarea rezistenţei electrice a unei componente;
• radiaţia în microunde sau în infraroşu.
De cele mai multe ori măsurările indirecte sunt mai puţin precise decât cele
directe.
Pentru exemplul considerat (temperatura) în cazul măsurării modificării
rezistenţei, trebuie luate precauţii împotriva sensibilităţilor parazite, ştiut
fiind că modificarea rezistenţei poate avea loc şi datorită altor factori, de
exemplu umiditatea. În plus, deşi indirectă, această măsurare presupune, în
general, introducerea sensorului în mediul a cărui temperatură se măsoară şi

deci poate fi invazivă.
În a doua situaţie dificultăţile efectuării măsurărilor sunt legate de starea
suprafeţei corpului, de natura materialului (la aceeaşi temperatură,
intensitatea radiaţiei diferă de la un material la altul). Cu toate aceste
probleme care conduc la complicarea instrumentaţiei şi/sau scăderea
preciziei, măsurarea se poate face fără contact (prin radiaţie în infraroşu),
deci este neinvazivă.
În domeniului medical şi ecologic, adesea, măsurările sunt indirecte,

simultane şi redundante. În aceste condiţii un mare accent este pus pe
prelucrarea semnalelor şi interpretarea rezultatelor.
Simultaneitatea măsurărilor este necesară pentru a face diverse
corelaţii. De exemplu culegerea electrocardiogramei simultan cu măsurarea
presiunii arteriale - Fig.1.1.
V
R R
ECG-II P T P T t
Q S Q S
ps
Presiunea
arterială
pd t
Fig. 1.1. Măsurări simultane
Redundanţa este benefică deoarece:

• permite obţinerea cât mai multor informaţii. De exemplu la culegerea
semnalului electric generat de inimă (ECG), pentru reconstituirea
vectorului cardiac dintr-un plan, se determină proiecţia acestuia pe trei
direcţii în loc de două, cât ar fi suficient. Se obţin trei derivaţii, fiecare
dintre ele având avantajul evidenţierii evenimentelor după o anumită
direcţie şi în plus se poate face o verificare. Dacă condiţia “deviaţia I + III

= II” nu este îndeplinită înseamnă că cel puţin o derivaţie nu este
înregistrată corespunzător (§ 3.1.1.1);
• modelul de reprezentare a fenomenului este perfectibil sau nu există
(obiectul de măsură este foarte complex).
Măsurări simultane şi redundante sunt făcute, de exemplu, la studiul
unei descărcări atmosferice - Fig. 1.2.
i
i
t
H E
t t
H, E, H E
t t
H, E,
Staţie puls 100 m

Staţie d1
electromagnetic
d2
Linie fibrã opticã pentru sincronizare echipamente
Fig. 1.2. Staţie de măsurare pentru studiul unei descărcări atmosferice
In acest caz:
• se măsoară atât curentul cât şi derivata curentului pentru ca prin utilizarea
unui model să se determine câmpul radiat. Bineînţeles că o modelare mai
apropiată de realitate presupune măsurarea mai multor parametri legaţi de
descărcare;
• în paralel cu aceasta se face şi măsurarea câmpului la diverse distanţe de
descărcare pentru a fi comparat cu cel obţinut prin modelare;
• prin goniometrie, măsurarea timpilor de sosire, detecţia câmpului
propagat prin “ghidul de undă” Pământ - Ionosferă la mare distanţă (mii
de km), prin interferometrie sau optic din sateliţi geostaţionari se
localizează descărcarea.
Toată această supraveghere presupune o mare mobilizare de resurse
şi un timp foarte mare în aşteptarea evenimentului pentru numai câteva
minute de înregistrare. Astfel s-a recurs la descărcări atmosferice declanşate
artificial, cu avantajul controlului spaţio - temporal al descărcării şi o
corelare mai bună fenomen - instrumentaţie, dar cu dezavantajul scăderii

reprezentativităţii măsurării.
În plus, la descărcările declanşate nu se mai poate înregistra activitatea de
dinaintea “arcului în întoarcere”, foarte importantă în anticiparea
fenomenului şi protecţia “on line” faţă de câmpurile generate.
c) Instrumentaţia. Este reprezentată de totalitatea mijloacelor fizice necesare

pentru a efectua o măsurare (etaloane, traductoare, aparate de măsură, etc.).
Deşi foarte diversă, instrumentaţia tinde să prezinte o mare
deschidere, evoluţie, flexibilitate trecându-se de la funcţionalitatea definită
de constructor (diferite aparate asamblate într-un sistem de măsură) la cea
definită de utilizator (sisteme programabile, sisteme modulare).
Progresele instrumentaţiei sunt atât la nivelul tehnologiilor (reducere
zgomot, optimizarea condiţionoarelor, prelucrare analogică şi numerică) cât
şi la nivelul teoretic (logică flu, teoria haosului, “wavelet”)
1.2 Asupra “obiectelor” supuse măsurării
1.2.1 Sisteme biologice (biosisteme)
Sistemul poate fi definit ca un ansamblu de elemente, diferite sau nu,
unite prin conexiuni într-un întreg.
Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, sistemele pot fi:
• sisteme izolate, acestea nu au schimburi de materie şi energie cu mediul
(astfel de sisteme nu există în natură);
• sisteme închise, acestea au doar schimburi energetice cu mediul;
• sisteme deschise, acestea întreţin cu mediul atât schimburi de materie cât
şi energie.
Deşi nu există sisteme riguros izolate, multe sisteme reale sunt analizate în
această ipoteză simplificatoare.
Analiza sistemelor biologice se face, în general, prin analogie cu
sistemele tehnice, care sunt mult mai simple, deşi există deosebiri
fundamentale între cele două tipuri de sisteme. În acest sens am putea aminti
că, spre deosebire de sistemele tehnice, înlocuirea unui element într-un
sistem biologic poate fi urmată de totala sa restructurare.
De asemenea trebuie menţionat că nu în puţine cazuri sistemele vii
constituie modele pentru sistemele tehnice (artificiale).
Dintre însuşirile unui sistem biologic amintim:

• caracterul dinamic. Biosistemele fac permanent schimb de substanţe şi
energie cu mediul (sunt sisteme deschise).
• caracterul informaţional. Biosistemele recepţionează, prelucrează şi
transmit informaţie.
• caracterul organizat structural - funcţional. Deşi foarte complex
(multiple stări), biosistemul se caracterizează prin mare stabilitate.
Stabilitatea este datorată numărului mare de conexiuni inverse în
procesul de autoreglare.
Stimuli Conexiune directă Răspuns

Dispozitiv de Centru de Dispozitiv
recepţie comandă efector
Conexiune inversă
Fig. 1.3 Autoreglarea
Numeroşi parametri fiziologici şi ecologici sunt controlaţi pe această

cale: temperatura corpului la homeoterme, presiunea sângelui, proporţiile
între anumite populaţii într-un ecosistem. Controlul multiplu este specific
sistemelor biologice şi le conferă acestora o mare stabilitate în condiţii de
supleţe şi labilitate aparentă.
• caracterul programatic. Chiar dacă sistemul se află într-o continuă
schimbare, reorganizarea se face după anumite programe prestabilite de
evoluţie.
• integralitatea. Biosistemul posedă însuşiri pe care nu le găsim la părţile
lui componente. De exemplu, în simbioză algele şi ciupercile dau naştere
la un grup de plante cu totul diferite de alge şi ciuperci. Sau un rozător în
captivitate este mult mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui
naturale.
• eterogenitatea. Nici un sistem biologic nu este omogen. Astfel măsurările
punctuale într-un mediu viu nu pot fi extrapolate, deoarece pot da naştere
la erori mari. Din acest motiv se utilizează mulţi sensori şi multe puncte
de măsură. Această modalitate este preluată de la modul de organizare a
materiei vii, care chiar în cazul unor sisteme cu dimensiuni mici
(organismul uman) utilizează milioane de traductoare (sensori şi

elemente de execuţie) pentru un singur simţ. Dacă la sistemele vii
optimizarea numărului de sensori se face natural, corespunzător mărimii
de măsurat şi locului de sesizare (de exemplu sunt mult mai mulţi sensori
de temperatură şi presiune pe o mână decât pe tot toracele), problema
care apare în cazul măsurărilor efectuate artificial (prin intervenţia
omului) este legată de alegerea punctelor de măsură. Această dificultate
apare atât la măsurările în biomedicină cât şi la măsurările în ecologie iar
depăşirea ei constă în obţinerea cât mai multor informaţii cu un număr
mic de măsurări.
Ierarhia sistemelor biologice
Dinamica în studiul domeniului biologic este foarte accelerată, în

ultima perioadă, iar investigaţiile se fac atât în domeniul mic (subcelular):
macromolecule, membrane, receptori membranari, sinapse, cât şi la cealaltă
extremă: comportament social, sau în general la nivelul ecosistemului.
În cadrul sistemelor biologice există mai multe nivele de organizare şi
anume:
Nivelul individual, având ca unităţi reprezentative indivizii biologici
indiferent de complexitatea lor.
Nivelul populaţional sau al speciei (comunităţi de indivizi). O
populaţie se caracterizează printr-o structură şi funcţii proprii.
Nivelul biocenotic (comunităţi de populaţii). Nici o populaţie nu
poate exista de sine stătătoare vreme îndelungată, ci numai în comun cu
altele.
Biocenoză = Bios (viaţă) + Koinos (în comun)
Nivelul ecosistemului. Ecosistemele sunt sisteme eterogene de
biocenoză şi biotop.
Biotop = Bios (viaţă) + Topos(loc).
Nivelul biosferei este reprezentat prin ansamblul vieţii, biotopurilor
şi condiţiilor de existenţă a vieţii pe Pământ.
Unele ştiinţe biologice se ocupă cu nivelul organismului individual
(fiziologia, biomedicina), iar altele (de exemplu ecologia) se ocupă cu
nivelele supraorganismice.
Limita inferioară a ecologiei este la nivelul organismului individual,
iar limita superioară este la nivelul biosferei.
1.2.2. Semnale naturale

Termenul “semnal” aparţine unei familii mai numeroase care derivă din
semn.
Semnul, indiferent dacă este obiect, simbol sau semnal, are caracter
informaţional (conţine informaţie)2.
Semnalul este un fenomen (proces fizic) considerat ca purtând
informaţii, intenţionate sau nu.
Zgomotul este un semnal de natură aleatoare nepurtând, în general,
informaţii intenţionate.
Conform acestor definiţii radiaţiile electromagnetice de frecvenţă
sub 20 kHz (atmosferice) generate de o descărcare atmosferică şi propagate
mii de km prin ghidul de undă Pământ - Ionosferă, ce pot fi detectate şi
analizate în vederea determinării locului descărcării ce le-a produs, sunt
semnale. Abia după ce aceste radiaţii scad în intensitate şi nu mai pot fi
detectate din ambientul electromagnetic ele intră în categoria zgomotelor.
Dacă din ambientul electromagnetic ar putea fi identificate (separate)
radiaţiile datorate doar descărcărilor atmosferice (există aproximativ 2000
de astfel de fenomene simultan pe Pământ) radiaţiile luate în discuţie ar
rămâne în domeniul semnalelor. Se vede astfel fragilitatea separaţiei semnal
- zgomot şi tendinţa benefică de “restrângere” a domeniului zgomotului.
Sigur este vorba de interpretarea (extragerea informaţiei) semnalelor
aleatoare (semnale stocastice - Fig. 1.4.)
Într-o accepţiune tranşantă zgomotul este ceea ce “ne deranjează”
într-o activitate sau măsurare.
Din punctul de vedere al radiocomunicaţiilor, câmpul electromagnetic
generat de o descărcare atmosferică este zgomot.
Pentru domeniul biomedical, legat de zgomotul sub această accepţiune,
există noţiunea de artefact (§ 2.3.2.2)
Sunt două clase mari de semnale:

• semnale analogice sau cu timp continuu;
• semnale discrete (numerice).
Semnalele analogice sunt descrise de funcţii continue s(t) ce le
caracterizează la orice moment de timp, iar informaţia este dată de valoarea
instantanee (amplitudinea) mărimii fizice respective.
2
Mihai Drăgănescu-“Semn şi Semnal”, Semnalul biologic, Vol 15 (EAR), Bucureşti, 1992
Semnalele discrete sunt descrise de o secvenţă s(m) ce le

caracterizează la anumite puncte de pe axa timp, iar informaţia este dată de
succesiunea impulsurilor pe baza unui cod.
s(m) = {s(t1), s(t2),... s(tn)}, (1.1)
De regulă semnalele naturale sunt analogice.
Analiza semnalelor poate fi făcută în domeniul timp sau în

domeniul frecvenţă.
În cazul ECG (§3.1.1.1) informaţia este conţinută mai ales în forma
de undă, deci se preferă o analiză în domeniul timp. Pe de altă parte la EEG
(§3.1.2.2) se face în mod curent şi o analiză în domeniul frecvenţă.
Este important de specificat aici că, deşi mai dificilă, analiza semnalului în
timp real prezintă avantajul intervenţiei (stimulare, corecţie, protecţie) în
chiar timpul desfăşurării evenimentului analizat (supravegheat).
După sursa care le produce, semnalele pot fi:

• naturale;
• artificiale.
Dintre semnalele naturale de mare importanţă sunt semnalele
biologice, acestea fiind produse de fiinţele vii (sistemele biologice). Tot în
categoria semnalelor naturale intră, de exemplu, câmpul electromagnetic
generat de o descărcare atmosferică (“semnătura electromagnetică” a unei
descărcări atmosferice), câmpul electromagnetic generat de un cutremur sau
de un vulcan, radiaţia în domeniul microundelor sau în infraroşu a tuturor
corpurilor, etc. Semnalele de acest tip pot fi utilizate la detecţia, localizarea
sau supravegherea unor fenomene naturale.
Dintre semnalele artificiale amintim semnalele tehnice, acestea fiind
produse de sistemele tehnice.
Semnalele naturale au precedat şi “inspirat” semnalele tehnice.
În cadrul semnalelor biologice se remarcă ca importanţă semnale
biomedicale, adică cele folosite în domeniul biomedical, în principal, pentru
extragerea informaţiei.
Semnalele biomedicale se pot clasifica după:
• Natura lor fizică (tipul energie ce constituie suportul informaţiei).
Această clasificare este utilă când interesează caracteristicile fizice ale
procesului sau când se doreşte un model pentru semnal, adică atunci când
se are în vederea preluarea semnalelor (§2 - Traductoare).
• Caracteristicile semnalului. Această clasificare este utilă atunci când se

are în vedere prelucrarea semnalului.
• Aplicaţia biomedicală. Semnalul este achiziţionat pentru diagnostic,
stimulare, protezare, etc., iar câmpul de aplicaţie (cardiologie,
neurologie), este important, mai ales, din punctul de vedere al medicului.
În cele ce urmează se vor face câteva comentarii referitoare la
clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristicile lor - Fig. 1.4.
Semnal
Determinist Stocastic
Periodic Neperiodic Staţionar Nestaţionar
Sinu- Nesinu- Cvasi- Tranzi-

Ergodic Neergodic
soidal soidal periodic toriu
Fig. 1.4. Clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristici
Semnale deterministe sunt semnalele care pot fi descrise prin funcţii

matematice sau grafic.
Semnalele naturale nu sunt deterministe, dar este convenabil de a le
aproxima sau modela prin funcţii deterministe. De exemplu, presiunea
sanguină poate fi modelată ca un semnal determinist periodic nesinusoidal -
Fig. 1.1.
Semnalul ECG poate fi considerat ca un semnal cvasiperiodic deoarece, deşi
nepuse în evidenţă în Fig.1.1, intervalul dintre undele principale (P, QRS şi
T) şi amplitudinea lor diferă puţin de la un ciclu cardiac la altul (frecvenţa
cardiacă prezintă variaţii de aproximativ 10% faţă de cea medie, chiar în
cazul nemodificării activităţii fizice a subiectului - repaus, de exemplu).
Semnalele stocastice sunt mult mai complexe, fiind constituite dintr-
o infinitate de colecţii, dintr-un ansamblu de funcţii eşantion, Fig. 1.5.
Deoarece eşantioanele diferă între ele, măsurarea în mod individual a uneia
sau alteia dintre valori aparţinând unei funcţii eşantion nu prezintă utilitate
decât dacă se dă probabilitatea de apariţie a valorii respective.
Astfel, semnalele stocastice nu pot fi descrise exact ca cele deterministe, ci
în termeni de probabilitate pe întreg ansamblul.
s(t1) s(t2)
s(1)(t)
t
s(1)(t1) s(1)(t2)
s(2)(t)
t
=t2-t1
(j)
s (t)
t
Funcţia eşantion j
t1 t2
Fig. 1.5. Semnal stocastic (ansamblu de funcţii eşantion)
Pentru un semnal s( t ) se defineşte funcţia de repartiţie (sau funcţia

de probabilitate) de ordinul N care este probabilitatea ca semnalul
(înţelegând prin el toate funcţiile eşantion ale ansamblului) la momentul t1
să fie mai mic sau egal cu valoarea dată s1 ,..., şi la momentul tN să fie mai
mic sau egal cu valoarea sN .
Ps(t1 )  s1 , s(t2 )  s2 ,..., s(t N )  sN  = P( s1 , s2 ,..., sN ) , (1.2)
Prin derivarea lui P se obţine funcţia densitate de repartiţie sau

funcţia densitate de probabilitate:
N
p( s1 , s2 ,..., s N ) =
 s1 ,  s2 ,...,  s N
 P( s1 , s2 ,..., s N ) (1.3)
Dintre operatorii statistici importanţi pentru semnalele stocastice se

pot aminti:
a) Momentul de ordinul n :

  s
E s n (t ) = n
p( s)ds (1.4)
−
Momentul de ordinul I, denumit şi valoare medie statistică sau speranţă

matematică este:

E  s( t ) =  s p( s)ds = m s (1.5)
−
Momentul de ordinul II.

De un interes special, din această categorie, sunt funcţiile de corelaţie.
Astfel, funcţia de autocorelaţie permite compararea unui semnal cu
versiunea lui întârziată:
, (1.6)
Funcţia de intercorelaţie, permite compararea a două semnale:
 
rsy (t1 ,t 2 ) = Es (t1 ) y (t 2 ) =   s(t ) y(t
1 2 ) p ( s1 , y 2 )ds1 dy 2 (1.7)
− − 
b) Momentul de ordinul n centrat

 
 n = E ( s − ms ) n =  ( s − ms ) n p( s )ds (1.8)
−
Momentul de ordinul II centrat, denumit dispersie este:


 2 =  2 = E ( s − m s ) 2  =  ( s − ms ) 2 p( s )ds (1.9)
−
Un proces stocastic este staţionar dacă caracteristicile sale statistice
nu se modifică în timp.
În aceste condiţii media statistică şi dispersia sunt independente de timp
(constante). Se poate alege orice origine de timp, motiv pentru care funcţiile
de corelaţie depind numai de  (  = t1 − t 2 ), deci sunt funcţii
unidimensionale - rss(  ) şi rsy(  ).
În plus procesele ergodice se caracterizează prin aceea că distribuţiile de

probabilitate ale ansamblului la un moment dat (mediile statistice) sunt
egale cu distribuţiile în timp (mediile temporale) ale oricăruia dintre
eşantioane.
T
1
ms = m = lim
T → 2T  s(t )dt (1.10)
−T
unde ms este media statistică de ordinul 1 a unui ansamblu de funcţii

eşantion, iar m este media temporară de ordinul I a unei funcţii eşantion.
În cazul proceselor ergodice se obţine pentru funcţia de autocorelaţie rss şi
pentru dispersia 2:
T
1
rss ( ) = E s( t )s( t −  ) = s( t )  s( t −  ) = lim  s(t ) s(t −  )dt (1.11)
T → 2T
−T
() 2
 2 = [ s(t ) − m]2 = [ s 2 (t ) − 2  s(t )  m + m = s 2 (t ) − m () 2
2
1
T
 1
T

 = lim −T −  T → 2T 
 
2 2
s (t ) dt lim s (t ) dt  (1.12)
T → 2T
 −T 
Este importantă simplificarea adusă la aceste procese, în sensul că
pentru calculul distribuţiilor este suficientă o funcţie eşantion şi nu întreg
ansamblul (un infinit sau un număr foarte mare de funcţii eşantion).
În cazul semnalelor stocastice nestaţionare, în care intră
majoritatea semnalelor naturale, pentru prelucrare se utilizează metode
complexe sau semnalul este împărţit în segmente de scurtă durată, care pot fi
considerate staţionare.
De exemplu, semnalul EEG din timpul somnului este stocastic nestaţionar,
dar are segmente care pot fi considerate staţionare.
Semnalele electrice generate de anumite organe pot da informaţii

despre starea în care se află pacientul, chiar prin trecere bruscă dintr-o
categorie de semnale în alta).
Cum s-a menţionat, traseul ECG este un semnal cvasiperiodic în condiţii
normale. În cazul unei defibrilaţii ventriculare, el se modifică total şi devine
stocastic. Prin recunoaşterea acestei “semnături electrice” complexe
(dinamică haotică dar nu total aleatoare) specifice se pune problema
realizării pe scară largă a stimulatoarelor cardiace inteligente care devin
active doar când defibrilaţia este iminentă.
Pentru traseele EEG situaţia este inversă, în condiţii normale ele sunt
stocastice nestaţionare, iar în cazul unei epilepsii, de exemplu, devin
semnale cvasiperiodice.
În general, înregistrarea şi interpretarea unor semnale negenerate intenţionat
poate da informaţii despre modul de desfăşurare sau faze ale unui
eveniment, fie că e vorba de unul natural sau de funcţionarea unei maşini.
Feferitor la măsurile în ecologie, se ştie că odată cu trecerea timpului mediul

natural evoluează. Ori această evoluţie poate constitui esenţialul informaţiei.
Iată de ce o măsurare în domeniul mediului reprezentată printr-o serie
cronologică se apropie de noţiunea de semnal şi poate fi prelucrată ca acesta
(filtrare, integrare, derivare, autocorelaţie).
În cele ce urmează se va prezenta pe scurt semnalul bioelectric

celular.
Importanţa acestuia constă în faptul că se află la originea apariţiei
semnalelor electrice ce sunt culese de la suprafaţa corpului (ECG, EEG,
EMG). În plus caracteristicile selective prezentate de membrană faţă de
diverşi ioni, ce stau la baza potenţialului transmembranar, au fost exploatate
la realizarea primilor biosensori (§2.5).
Spaţiul acestei cărţi nu permite şi tratarea altor semnale naturale.
De exemplu radiaţia electromagnetică generată de o descărcare atmosferică,
prezintă mare importanţă pentru diverse domenii (meteorologie, tehnică), iar
studiul ei presupune: măsurării în timp real, detecţii, modelări şi declanşarea
controlată a evenimentului.
1.2.2.1. Semnalul bioelectric celular
Cu excepţia viruşilor, toate formele de viaţă au alcătuire celulară.
Într-o celulă intervin procese energetice, substanţiale şi informaţionale.
Celulele, deşi au forme şi funcţii diferite, la scară microscopică au acelaşi
plan general de organizare fiind alcătuite din următoarele componente
fundamentale:
• membrană;
• nucleu;
• citoplasmă.
Membrana reprezintă învelişul celular şi este un bistrat de lipide în care sunt
cufundate proteine ce îndeplinesc şi funcţia de canal ionic (asigură traficul
în şi din celulele vii).
Nucleul este un rezultat al evoluţiei protoplasmei, apărut la o anumită
treaptă de dezvoltare a materiei vii.
Citoplasma este conţinutul celular cuprins între membrană şi nucleu.
O celulă care, după cum se va vedea, are un rol important în transmisia
informaţiei este neuronul sau celula nervoasă - Fig.1.6.
Dendrite Corpul celulei (soma)

-citoplasmă-
Nucleu
Membrană
Axonul
Teacă de mielină
Nod Ranvier
1-2mm
Ramificaţii terminale
Fig. 1.6. Celula nervoasă (neuronul)
a) Potenţialul electric de repaus celular

Prin membrană se produc schimburi de ioni între interiorul şi
exteriorul ei. Membrana are caracteristici (permeabilităţi) selective faţă de
ioni. Din acest motiv apar concentraţii diferite ale ionilor de o parte şi de
alta a membranei, care conduc la o diferenţă de potenţial între interiorul
celulei şi exteriorul acesteia.
Valoarea potenţialului electrochimic al ionilor este dat de relaţia lui Nernst.
RT a ext
U= ln (1.13)
nF a int
unde: R = 8,312 Ws/K - constanta universală a gazelor;
F = 96493 As - constanta lui Faraday;
Plecând de la relaţia lui Nernst, s-au obţinut diferite formule pentru calculul
potenţialului transmembranar în funcţie de concentraţiile ionilor în interiorul
şi în exteriorul celulei (de exemplu formula lui Goldman).
Un circuit electric echivalent al procesului de transfer selectiv al ionilor prin
membrană se poate face reprezentând cu rezistenţe de valori diferite căile de
curent corespunzătoare diverşilor ioni şi calculând tensiunea datorată
diferenţei de concentraţie.
În Fig.1.7. :
• Sursele VK, VNa, sunt elemente active şi exprimă aportul de energie

metabolică pentru funcţionarea pompelor ionice.
• Rezistenţele proprii canalelor RK, RNa sunt elemente disipative şi exprimă
caracteristicile selective de permeabilitate ale membranei.
• C este capacitatea unităţii de suprafaţă membranară.
Atât sursele cât şi rezistenţele au valori specifice pentru fiecare ion.
Dacă în relaţia (1.13) se înlocuiesc constantele R, F, T (T310K) şi se trece
la logaritm în bază zece atunci:
61,6 a ext
U=
n
lg int
a
 mV  (1.14)
Potenţialele electrice de echilibru electrochimic ale principalilor ioni din
citoplasma unei celule sunt:
1
VK + = 61,6 lg
30
 mV   −91 mV (1.15)
10
VNa + = 61,6 lg  mV   +61,6 mV (1.16)
1
Membrană
Exterior celulă Interior celulă
7,5-10 nm
RK VK IK
Ioni K+ 1 30 Ioni K+
1 k 91 mV
RNa r
V Na INa
+
Ioni Na 10 1 Ioni Na+
150 k 62 mV
380  d
RCl VCl
Ioni Cl- ICl Ioni Cl-
Ioni Mg++, Ca++ Ioni Mg++, Ca++

C
1-10 F/cm2
UPR
Fig. 1.7. Modelarea electrică a celulei
Se vede că aceste două surse VK + şi VNa + au polarităţi diferite.

Ionii de Cl- ca şi ionii de Na+ au o concentraţie mai mare în
exteriorul celulei decât în interiorul ei, dar pentru că ionii de Cl- sunt
negativi, sursa aferentă lor are polaritate inversă celei a ionilor de Na+.
Rezistenţa electrică echivalentă pentru ionii de K+ este de 1 k.
Rezistenţa electrică echivalentă pentru ionii de Na+ este de 150 k
în condiţii de repaus celular (poz. r - Fig.1.7). La depolarizare RNa+ scade la
380  (poz. d).
Prin fiecare rezistenţă curentul este dat de diferenţa dintre potenţialul
de echilibru electrochimic ( VK + , VNa + , VCl + ) şi potenţialul de repaus celular
UPR.
Curenţii pentru principalii ioni sunt:

V K − U PR
IK = ; (1.17)
RK
V Na − U PR
I Na = ; (1.18)
RNa
VCl − U PR
I Cl = . (1.19)
RCl
Celula se află într-o stare staţionară când curentul total prin membrană este
nul.
I K + I Na + I Cl = 0  (VK − U PR )GK + (VNa − U PR )GNa + (VCl − U PR )GCl = 0
V K G K + V Na G Na + VCl GCl
U PR = (1.20)
G K + G Na + GCl
S-a obţinut astfel valoarea potenţialului de repaus celular (potenţialul
interior - exterior celulă) în funcţie de:
• potenţialele de echilibru electrochimic ale ionilor, adică de distribuţia
asimetrică a concentraţiilor menţinute de metabolism;
• conductanţele ionice, adică de proprietăţile de permeabilitate pasivă ale
membranei.
Dacă se iau în consideraţie numai ionii de Na şi K şi se înlocuiesc valorile
surselor şi rezistenţelor atunci:
UPR=-90 mV (1.21)
În general, potenţialul de repaus celular are valori în domeniul -10
mV  -110 mV.
b) Potenţialul de acţiune al celulei

Atunci când celula este stimulată, chimic, mecanic, electric,
caracteristicile membranei se modifică în sensul schimbării permeabilităţii
faţă de ionii participanţi în procesul metabolic.
Pentru un stimul excitator, adică perturbaţia din exteriorul celulei
tinde să micşoreze în valoare absolută potenţialul de repaus al celulei,
membrana devine permeabilă în faţa ionilor de sodiu (Na+).
Hadgkin şi Huxley au elaborat un model în cadrul căruia
conductanţele membranei pentru sodiu şi potasiu nu sunt constante ci
variază în funcţie de valoarea instantanee a potenţialului transmembranar.
În circuitul electric echivalent (Fig.1.7.), aceasta se traduce printr-o
rezistenţă de valoare redusă (RNa+ = 380 ) faţă de valoarea avută în starea
neexcitată. Deci ionii de Na+ care se găsesc în concentraţie mai mare în

exteriorul celulei pot să treacă cu uşurinţă spre celulă.
Dacă stimulul excitator are amplitudinea şi durata de acţiune asupra celulei
suficient de mari încât prin ionii de Na+ difuzaţi să aducă potenţialul celulei
faţă de exterior până la o valoare de prag, UP, (Fig.1.8.), în continuare va
avea loc un fenomen de trecere în avalanşă a ionilor, datorat probabil
enzimelor din membrana celulei.
Curent de
stimulare
Stimul excitator t
Stimul inhibator
Potenţialul
transmembranar
Ud=+20 mV Potenţialul de acţiune
t
UP
UPR=-90 mV
Depolarizare
Repolarizare
Potenţialul
extra-celular
t
Fig. 1.8. Potenţialul transmembranar şi extra-celular în corelaţie cu un

stimul exterior
Depolarizarea celulei se stabilizează pentru o durată scurtă, când

curentul ionic spre interiorul celulei este echilibrat de curentul ionic spre
exteriorul celulei:
INa+ + IK+ = 0 (1.22)
Prin modificarea valorii lui RNa de la 150 k avută în starea de
repaus celular la 380  se obţine, în mod analog cu UPR, pentru potenţialul
de depolarizare maximă a celulei valoarea:
Ud = +20 V (1.23)
Acest potenţial este caracteristic fiecărei celule în parte, el nu
depinde de intensitatea sau durata stimulului excitator, dacă acesta a adus
potenţialul transmembranar la tensiunea de prag UP.
După depolarizarea completă a celulei, caracteristicile membranei
revin la cele din starea de repaus, determinând o scădere a curentului dat de
ionii de Na+ faţă de curentul dat de ionii de potasiu (K+), până se restabileşte
potenţialul de repaus UPR = -90 mV.
Se vede că mecanismul de regenerare automat restaurează, prin
pompele ionice ce operează metabolic în mod continuu, compoziţia ionică
de dinaintea depolarizării. Imediat după repolarizare, celula este mai greu
excitabilă, având o perioadă refractară cu două etape:
• perioada absolută, când un stimul indiferent de intensitate nu produce
depolarizarea;
• perioada relativă, când excitaţia minimă necesară este mai mare decât
valoarea normală de prag.
Pentru un stimul inhibator, adică perturbaţia exterioară este în sensul
accentuării potenţialului negativ al celulei faţă de exteriorul ei, sau pentru un
stimul excitator sub pragul de depolarizare, răspunsul celulei este
asemănător cu al unui circuit RC la impuls dreptunghiular.
O celulă poate fi stimulată natural printr-un curent ionic produs de
alte celule sau prin recepţia unui mesaj chimic, intr-o zonă a membranei, sau
artificial prin stimuli mecanici, termici, chimici şi cel mai adesea electrici.
Potenţialul de acţiune al celulei poate fi măsurat în vederea
evidenţierii formelor de undă şi a plajelor de valori pentru diverse celule,
introducând în celule un electrod de dimensiunile celulei faţă de un electrod
de referinţă plasat în exteriorul ei, pe ţesutul din care celula analizată face
parte (in vivo), fie în afara organismului, intr-o soluţie cu proprietăţi cât mai
apropiate de condiţiile fiziologice în care se găseşte normal celula (in vitro).
Fie o celulă vie separată într-o soluţie în care se află şi doi electrozi
de măsurare (“in vitro”).
• Dacă celula se află în stare de repaus, curentul total prin membrană este
zero şi deci în soluţie nu va apărea un curent de ioni între electrozi
datorat fenomenelor din celulă - Fig.1.8.
• Dacă celula este stimulată, prin membrana ei apare un curent de ioni
pozitivi dinspre membrană spre celulă, celula se depolarizează, iar între
electrozii exteriori celulei se poate măsura o diferenţă de potenţial din
cauza trecerii ionilor prin rezistenţa finită a soluţiei în care se află celula.
• Când celula este complet depolarizată (interiorul celulei se află la
potenţialul Ud faţă de exteriorul ei), curentul total prin membrană este din
nou zero, deci tensiunea măsurată între electrozi este din nou nulă.
• Când celula se repolarizează, curentul ionic are sens invers celui anterior,
deci tensiunea măsurată între electrozi va avea semn contrar tensiunii
măsurate în timpul depolarizării celulei. Cantitatea de sarcină pozitivă de
la depolarizare este egală cu cea de la repolarizarea celulei.
Considerând mai multe celule care formează un ţesut, fie toate
celulele sunt stimulate simultan (stimulare sincronă), fie stimulate succesiv
(stimulare asincronă), se va măsura între doi electrozi plasaţi în apropierea
ţesuturilor o tensiune care va fi suma algebrică temporală şi spaţială a
potenţialelor de acţiune externe ale celulelor componente.
Fenomenele descrise formează baza producerii semnalelor electrice
în organism şi sunt strâns legate de procesele metabolice şi funcţionale ce le
realizează: celule, grupuri de celule, ţesuturi în organism.
Diagnosticarea prin măsurarea biopotenţialelor diferitelor organe se
bazează pe urmărirea formei de undă a activităţii naturale a organului
respectiv, cu plaja de amplitudini şi componente de frecvenţă, sau pe
urmărirea răspunsului organului la stimularea artificială.
Propagarea potenţialului de acţiune

Dacă o celulă este stimulată într-un punct P1 la momentul t = 0
(Fig.1.9b), ea se depolarizează în acel punct şi distribuţia potenţialului
transmembranar este de forma liniei continue din Fig.1.9c.
După un timp t potenţialul de acţiune declanşat în punctul P1 este
recepţionat în punctul P2.
Propagarea potenţialului de acţiune are loc datorită curenţilor locali
care circulă în exteriorul celulei de la regiunile polarizate inactive către
regiunile adiacente active prin plasmă-Fig.1.9b; curenţii locali reduc

tensiunea în zona inactivă producând în cele din urmă depolarizarea.
Conducerea impulsului are loc bidirecţional, de la nivelul sinapselor se
asigură sensul unic de circulaţie a influxului nervos.
Stimul Răspuns
Membrană
l
Interior celulă
Membrană
P1 a) P2
Propagare în ambele
sensuri
+++---+++++++++++++++++++++++++++ +++
Exterior axon
- - - -+ + + - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
- Interior axon
- - - -+ + + - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
-
+++---+++++++++++++++++++++++++++ +++
Exterior axon
b)
Utransmembranar
t
t=0
l
P1 c) P2
Cuadripol Cuadripol d)
activ activ
Fig. 1.9. Propagarea potenţialului de acţiune

O propagare specială are loc în celulele nervoase, ce sunt prevăzute

cu o teacă izolatoare de mielină întreruptă cam la 2 mm de locuri de contact
libere între membrană şi lichidul interstiţial (noduri Ranvier) - Fig.1.6.
În acest caz, curenţii locali nu se închid prin membrană pe toată
suprafaţa acesteia, ci va avea loc o conducţie saltatorie. În acest mod se
l
obţine o creştere a vitezei de conducere  v =  cam de 20 de ori.
 t 
Axonul joacă rolul unui canal de transmisie a informaţiei prin
intermediul frontului de depolarizare. Din modul de apariţie a potenţialului
de acţiune (depolarizarea până la un nivel de prag, după care procesele ce au
loc şi deci forma lui sunt proprii celulei), rezultă o transmisie fără atenuări şi
deformări.
Astfel fibra nervoasă poate fi simulată cu un lanţ de cuadripoli conectaţi prin
elemente distribuite - Fig.1.9c. Desigur există mai multe modelări şi chiar
încercări de imitare a acestui complex “canal de transmisie”.
La baza producerii şi transmisiei potenţialului de acţiune stă energia
metabolică. Trebuie specificat aici că metabolismul energetic al creierului
este mult mai intens decât cel al fibrelor nervoase care au doar rol de
propagare. Creierul deşi reprezintă 2 % din greutatea corpului utilizează 20
% din consumul de oxigen al organismului, aceasta pentru că este permanent
solicitat de către fluxul de informaţii senzoriale. Intensitatea foarte ridicată a
metabolismului energetic cerebral face ca în lipsa oxigenării, creierul să se
degradeze ireversibil în timp de numai câteva minute. De asemenea dacă
corpul uman disipă 1-2 W/kg în repaus şi mai mult de 10 W/kg când
muşchii sunt în mişcare, creierul disipă aproximativ 10 W/kg în mod
permanent.
1.3. Măsurări în biomedicină
Condiţiile de mediu în care trăieşte omul sunt variabile între anumite
limite. Funcţionarea optimă a unor organe necesită condiţii foarte stricte
(pH, temperatură, etc.), din acest motiv în organism totul este măsurat,
analizat şi reglat în mod natural.
Omul poate fi privit astfel şi ca un sistem de măsură la care traductoarele nu
sunt adăugate ci locul lor este optimizat (organele sunt concepute pentru a fi
măsurate şi reglate natural).
Cum s-a mai spus deja, omul, natura în general, constituie un model şi în
domeniul măsurărilor.
Pe de altă parte, omul a fost şi este: obiect de măsură, instrument de

măsură, cel care interpretează rezultatele şi beneficiarul măsurării - Fig.1.10.
Dacă de-a lungul timpului omul şi-a îndreptat atenţia şi asupra altor
fenomene, mărimi sau în general obiecte de măsură, şi-a creat el însuşi
instrumente de măsură, altele decât cele naturale, a apelat la sisteme expert
pentru interpretarea rezultatelor, nu poate să-şi propună a nu mai fi
utilizatorul măsurării. Cele două extreme între care se află elementele
lanţului de măsurare sunt date în partea superioară şi inferioară din Fig.1.10
Omul Omul Omul OMUL

Rezultat
măsurare
Obiect de Instrument Interpretare Utilizator
măsură de măsură rezultat (beneficiar)
Alt fenomen Instrumentaţie Sisteme OMUL

sau obiect tehnică expert
Fig. 1.10. Prezenţa omului in lanţul de măsurare
Ca obiect de măsură este prezent atât omul sănătos cât şi omul bolnav.
La omul sănătos măsurările se fac:
• pentru a stabili ierarhii şi clasamente;
• pentru a avea referinţe, etaloane de lungime, de timp.
În cazul omului bolnav se fac măsurări:
• pentru a stabili un diagnostic;
• pentru a efectua un tratament;
• pentru a identifica evoluţia unei patologii sau eficacitatea unui tratament;
• pentru a controla şi regla: un sistem de protezare (stimulator electric
cardiac), organ artificial (pancreas artificial, inimă artificială), un sistem
recuperatoriu (defibrilator cardiac), etc.
În vederea diagnosticării, măsurările asupra oamenilor se fac:
• în situaţii reale sau cât mai apropiate de acestea (repaus sau activitate -
“in situ” adică mediul obişnuit de viaţă al pacientului;
• în condiţii de stimulare - măsurări prin stimulare (electromiografie activă,

electroencefalografie activă);
• în condiţii de simulare - sunt măsurări specifice pentru evaluarea
reacţiilor emoţionale, activităţii sistemului nervos.
Ca instrument de măsură omul are calităţi deosebite, parte dintre ele

încercând să le “transmită” şi instrumentelor pe care le realizează şi anume:
• mare sensibilitate senzorială (văz, auz, miros);
• atenţie selectivă în realizarea mai multor operaţii şi memorie selectivă;
• aptitudinea de a stabili corelaţii şi previziuni;
• adaptabilitate la modificarea obiectului sau condiţiilor de măsurare.
Totuşi omul ca instrument de măsură este imperfect, nefiind capabil de
măsurări obiective (de precizie comparabilă cu cea a aparatelor de măsurat).
Cel mai important rol al omului în lanţul de măsurare este legat de
interpretarea rezultatelor. Acest lucru este evident în cazul măsurărilor în
ecologie şi biomedicină.
Pentru a se obţine în bune condiţii informaţia, se acţionează asupra primelor
două blocuri din lanţul de măsurare şi anume:
• se prezintă rezultatul măsurării sub forma unor imagini funcţionale,
grafice sau figuri, deoarece aceasta contribuie la o mai bună înţelegere a
măsurării, o analiză rapidă şi reduce riscul interpretării greşite, risc ce
este mult mai probabil la interpretarea unui lung şir de numere. Se uzează
de posibilitatea de reprezentare pe acelaşi ecran a informaţiei sub mai
multe forme - imagini (chiar tridimensionale), grafice, date.
• stocarea şi prelucrarea “off line” a rezultatelor măsurării, permite
obţinerea de noi informaţii şi în unele cazuri eliminarea măsurărilor false
(măsurări perturbate de diverşi factori: mişcare pacient, contact de
electrod imperfect, instrumentaţie necalibrată). Am putea exemplifica aici
cu filtrele de rejecţie a frecvenţei reţelei (50Hz), filtrarea adaptivă şi
verificarea relaţiilor între derivaţii la ECG.
• se acţionează asupra obiectului de măsurare prin stimulare, simulare etc.
Legat de interpretare este şi modelul matematic propus atât pentru
fenomenul de măsurare cât şi pentru instrumentaţia utilizată.
În scopul studiului, al verificării şi chiar al calibrării, se recurge la
modele fizice “fantome”, care sunt copii (imitaţii) ale ţesuturilor sau
organelor. Astfel de modele fizice sunt utilizate adesea la măsurarea
temperaturilor prin radiaţie, la determinarea diferenţelor structurale între
obiecte (ecografie, tomografie), sau la studiul efectelor câmpurilor electrice

şi magnetice asupra fiinţelor vii.
Ca beneficiar al rezultatelor măsurărilor şi al progreselor realizate în

domeniu, am putea exemplifica prin aceea că în lume există câteva zeci de
milioane de oameni care trăiesc datorită implantării unor stimulatoare
cardiace. Tot în cazul limită pot fi amintiţi “beneficiarii” pancreasului
artificial sau protezelor auditive, vizuale.
Măsurările în biomedicină au ca obiect omul. Din acest motiv se preferă ca

aceste măsurări să fie:
• neinvazive;
• netraumatizante;
• fără pericol pe termen lung sau scurt;
• rapide.
În biomedicină se utilizează toate tipurile de măsurări, toate
cunoştinţele (caracterul interdisciplinar al acestui domeniu), singurele
limitări fiind date de considerentele etice şi de expunerea la pericol.
În Fig.1.11 se dau câteva criterii ce pot fi luate în considerare la stabilirea
tipurilor de măsurări în biomedicină.
Variabila Aplicaţia Principiul utilizat: Excitaţie:

măsurată: biomedicală: • efectul Doppler • optică
• debit • cardiologie • inducţia • ultrasunete
• presiune • aparat electromagnetică • electrică
• temperatură respirator • diluţia termică • magnetică
• câmp mag. • neurologie • piezorezistivitate • nucleară
• potenţial el. • etc. • etc. • mecanică
• etc. • chimică
• termică
Spaţiul investigat:
Tipuri de măsurări în Timpul de investigare:
• locale biomedicină • continue
• imagini
• discontinue
Ambientul de Subiectul: Interfaţa corp-instrumentaţie:

efectuare: • strict • fără contact (de la distanţă)
• spital imobilizat • cu contact
• ambulatoriu • mobilitate • neinvazive
• domiciliu redusă • mini-invazive
• condiţii speciale • liber (endocavitare)
• anestezie • invazive
Fig.1.11 Principalele tipuri de măsurări în biomedicină

Dacă ne referim la variabila “debit”, aceasta prezintă importanţă în
diagnosticare, atât în cardiologie cât şi în domeniul aparatului respirator. În
cazul aceleiaşi aplicaţii biomedicale “cardiologie”, se măsoară debitul în
artere şi vene, precum şi debitul tisular (irigarea ţesuturilor).
Pentru determinarea debitului în vase, sunt mai multe principii de măsurare
şi chiar în cazul aceluiaşi principiu există diversitate (efect Doppler cu
ultrasunete, efect Doppler laser).
În ceea ce priveşte timpul de investigare şi interfaţa corp - instrumentaţie,
măsurarea debitului prin efect Doppler cu ultrasunete se poate face în mod
continuu şi este neinvazivă, sau miniinvazivă, pe când măsurarea debitului
prin metoda diluţiei termice este discontinuă şi invazivă.
Locul de efectuare al măsurărilor prezintă mare importanţă. Se pot

face atât măsurări în medii curente: spitale, ambulatoriu, la domiciliu (cu
autoestimare sau conectare prin telefon de la domiciliu la spital), cât şi
măsurări în medii speciale: zbor în spaţiul cosmic, cufundare în mare;
diverse condiţii extreme (vârfurile munţilor), etc.
Referitor la mediile curente se asistă la o creştere a numărului şi
importanţei măsurărilor ambulatorii sau la domiciliu, pe de o parte datorită
dezavantajelor pe care le prezintă mediul spitalicesc (stresant, poate deforma
măsurarea, patologiile introduse câteodată de modul de viaţă şi alimentaţie
dispar în spital, costul ridicat al internării), precum şi progresele tehnologice
făcute în miniaturizare şi telecomunicaţii.
Considerăm că în construirea şi aranjarea spitalelor ar trebui să facem un
raţionament de genul celui făcut de “omul fără însuşiri” din opera cu acelaşi
nume a lui Robert Musil. Acesta gândindu-se la modul cum şi-ar putea
aranja casa spunea că, “dacă omul modern se naşte într-o clinică şi moare
într-o clinică atunci şi casa trebui aranjată ca o clinică”.
În scopul neperturbării mărimii de măsurat trebuie luate precauţii în ceea ce

priveşte:
• ambientul în care se efectuează măsurarea (spital, ambulatoriu, etc.),
inclusiv personalul, pentru a asigura condiţii cât mai fireşti;
• interacţiunea directă sensor (instrumentaţie) - subiect;
• ordinea în care se fac măsurările.
Este foarte importantă stabilirea şi respectarea unor protocoale şi
condiţii de măsurare şi, pe cât posibil, efectuarea de măsurări “in situ”.
În Fig.1.12 se schiţează câteva moduri de obţinere a măsurărilor privite prin
prisma interfeţei sensor corp şi anume de la cele făcute de la distanţă şi
pasive (cele mai comode) până la sistemele de măsură şi reglare în buclă
închisă - sesizare (sensor), prelucrare, reglare (element de execuţie) -
implantabile.
Măsurări de la distanţă:
optice, raze X, RMN,
infraroşu, ultrasunete,
microunde
active pasive
Sisteme de măsură
şi reglare în buclă Măsurări cu sensori
închisă implantate de suprafaţă
cu control exterior
Măsurări cu sensori
Extragere: lichide S EE implantaţi (invazivi)
biologice, ţesuturi, os
S
Măsurări prin/în
Toracoscopie arborele vascular
(pleuroscopie)
Măsurări prin/în
cavităţi naturale
(urechi, gură, nas, etc.)
Fig. 1.12 Locuri şi moduri de efectuare a măsurărilor
1.4. Măsurări în ecologie

Termenul de ecologie a fost introdus în 1866 de Ernst Haeckel, unul
din evoluţioniştii secolului trecut, de la cuvântul grecesc “oikos”, care
înseamnă “casă, gospodărie, economie”, deşi preocupările în acest domeniu
sunt mult mai vechi (am putea aminti pe Aristotel, Teofrast).
Actualmente se consideră că ecologia este ştiinţa interacţiunilor vieţii cu
mediul pe niveluri supraorganismice, sau biologia ecosistemelor.3
Nivelele supraorganismice sunt enumerate la §1.2.1.
Mediul este ansamblul forţelor fizice şi biologice care influenţează
un sistem viu, adică ceea ce ne înconjoară - apa, aerul, solul, etc.
Dacă se consideră că factorii de mediu (factorii ecologici) au sens energetic,
atunci există:
3
Stugren B. - Ecologie teoretică, Cluj Napoca (Ed. Sarmis), 1994.
• factori chimici (compoziţie ionică, salinitate);

• factori termici (temperatura);
• factori mecanici (mişcări, vânt, ape);
• factori radianţi (radioactivitatea);
• factori electrici (câmpul electric);
• factori magnetici (câmpul magnetic);
• factori optici (iluminarea);
• factori acustici (zgomotul acustic).
Cum se vede din enumerarea de mai sus, în domeniul ecologiei se
determină tot mărimi obişnuite, de genul temperatură, umiditate, etc. Totuşi
dificultăţile măsurărilor în ecologie sunt legate de:
• condiţiile de experimentare foarte diferite, chiar pentru acelaşi
parametru, de exemplu câmpul electric în exteriorul corpului şi în
interiorul lui;
• fiecare fenomen posedă propria sa bază de timp şi evoluţie;
• dimensiunile spaţiale ale fenomenelor prezintă mare diversitate.
Originalitatea metrologiei mediului este că înglobează toate
disciplinele, toate tipurile de variabile, toate scările, toate sectoarele şi
trebuie să trateze acest ansamblu în armonie4.
4
Prieur G. et Nadi M. - La mesure et l’instrumentation - Etat de l’art et perspectives, Paris,
(Masson), 1995
2. Traductoare
Măsurarea presupune obţinerea de informaţii în scopul caracterizării

unui fenomen.
Proiectare şi operarea unui sistem de măsurare presupune
considerarea următoarelor etape:
• sesizarea mărimii de măsurat;
• condiţionarea şi prelucrarea semnalului;
• transmisia semnalului ce conţine informaţia;
• memorarea datelor;
• afişarea rezultatelor;
• asigurarea surselor de energie (de exemplu, alimentarea electrică a
părţilor componente);
• protecţia şi asigurarea unei funcţionări corecte;
• service, calibrare şi mentenanţă (întreţinere).
Dacă se consideră schema bloc simplificată a unui sistem de măsură
(Fig. 2.1) se observă că un rol important îl are identificarea şi prezentarea
informaţiei, adică traductorul.
Intrare Ieşire
Informaţie Unitate de Unitate de Unitate de Informaţie

la intrare identificare prelucrare prezentare la ieşire
Fig. 2.1. Diagrama bloc a unui sistem de măsură
Traductorul este un dispozitiv capabil să convertească energia dintr-

o formă în alta. Această conversie este făcută înainte şi după unitatea de
prelucrare.
Observaţii:
În terminologia românească uzuală “traductor” înseamnă în mod
curent “traductor de măsură”, înglobând “sensorul” şi eventualele circuite de
prelucrare adiacente (de ex. termorezistenţa este un sensor, pe când
termorezistenţa plus circuitul de condiţionare înglobat formează un
traductor).
Această definire a traductorului vine în contradicţie, de exemplu, cu

noţiunea de „senzor integrat” sau de “senzor inteligent” care, de asemenea,
conţin senzori şi circuite de prelucrare a semnalului.
În literatura franceză există aceiaşi problemă. Mai mult chiar în
ambele limbi există doi termeni: traductor („traducteur”) şi transductor
(„transducteur”), ce pot conduce la unele confuzii.
În această lucrare autorii preferă, pentru traductor, definiţia dată mai
sus care este identică cu cea a cuvântului “transducer” din limba engleză.
Două dintre principalele criterii după care se clasifică traductoarele
sunt:
• poziţia pe care o ocupă în sistemul de măsurare;
• modul de obţinere a energiei la ieşirea traductorului.
2.1. Sensori. Elemente de execuţie
După poziţia pe care o ocupă in sistemul de măsură traductoarele se
clasifică în:
• elemente sensibile (senzori);
• elemente de execuţie.
Dacă traductorul se găseşte la intrarea sistemului de măsură este
denumit senzor, pentru că sesizează (simte) mărimea fizică dorită şi o
converteşte în altă formă de energie.
Când traductorul se află la ieşire sistemului de măsurare este
denumit element de execuţie (executor) sau element de acţionare
(„actuator”), pentru că el converteşte energia primită într-o formă la care
este sensibil (poate reacţiona) un sistem independent (biologic sau tehnic).
Pentru un sistem biologic elementul de execuţie poate fi un ecran de
calculator, un instrument de măsură indicator (aparat electromecanic) sau un
difuzor, la care pot reacţiona sensorii vizuali sau acustici.
Pentru un sistem tehnic elementul de execuţie poate fi un dispozitiv
de perforat, un dispozitiv de închidere a unei uşi etc.
Referitor la Fig.2.1, se poate spune că senzorul converteşte energia
în care se află informaţia în acea formă de energie în care se face
prelucrarea. Aceasta, teoretic, poate fi oricare din următoarele domenii
Traductoare 2-3
energetice: chimică (C), optică (O), mecanică (M), electrică (E), termică (T),
magnetică (M), acustică (A), nucleară (N)1 .
Sunt mulţi factori care pledează în favoarea prelucrării în domeniul electric:
• simplitatea de operare;
• posibilitatea de transmisie la distanţe mari a semnalului metrologic,
• uşurinţa memorării, prelucrării ţi afişării rezultatelor măsurării).
Cum se va vedea ulterior, chiar şi stimularea artificială a ţesuturilor vii se
face cel mai adesea electric.
Cu toate acestea, datorită progreselor făcute în domeniul optic, mai
ales în ultima perioadă, se poate lua în consideraţie şi prelucrarea în acest
domeniu energetic.
Astfel în sistemele de măsurare o mare pondere o au traductoarele
electrice, iar în ultima perioadă şi traductoarele optice. Mai mult chiar sunt
sisteme de măsurare în care se face prelucrarea şi transmisia semnalelor în
ambele domenii energetice (electric şi optic).
Senzorii mai pot fi clasificaţi şi în următoarele moduri:
• după natura mărimii de intrare sau altfel spus a mărimii de măsurat
(senzori de deplasare, senzori de temperatură, senzori de debit,
senzori de câmp electric, etc.);
• după natura mărimii de ieşire (senzori rezistivi, senzori inductivi,
senzori capacitivi);
• după modul de variaţie a mărimii de ieşire (senzori analogici,
senzori numerici).
2.1.1. Sistemele biologice ca generatoare de energie şi

informaţie
Dacă considerăm existenţa a opt domenii de energie (ce au fost
expuse mai sus), vom vedea că toate acestea sunt produse şi de sistemele
biologice.
1. Energia optică este produsă de sistemele biologice. Corpul uman radiază
în domeniul infraroşu. Prin determinarea acestei radiaţii se fac hărţile de
temperatură ale corpului. Metoda neinvazivă este denumită termografie in
infraroşu, face parte din domeniul imagisticii medicale pasive şi este
1
Hendenson I. A., McGhee J. - COMETMAN Clasification in Instrumentation, 9th
International Symposium on Electrical Instruments in Industry (IMEKO TC-4), Glasgow,
1997.
utilizată la detectarea cancerului mamar. De asemenea fiinţele vii mai

radiază: în domeniul vizibil (bioluminiscenţă, anteroproiecţie vizuală), în
domeniul ultraviolet (radiaţia mitogenetică).
2. Energia mecanică este produsă, de exemplu, datorită mişcărilor sau
presiunii lichidelor în vase. Pentru semnalele care provin din funcţiile
mecanice ale sistemelor biologice se utilizează termenul de semnale
biomecanice. Măsurarea acestor semnale se face de obicei în locurile unde
se manifestă (ele nu se propagă) şi poate fi complicată şi invazivă, ca în
cazul măsurării presiunii sanguine.
3. Energia termică este produsă de toate sistemele în care are loc oxidarea.
Toate reacţiile chimice, toate acţiunile mecanice au o “semnătură termică”,
care poate permite identificarea fenomenului de studiat.
Dintre parametrii termici ai corpului uman, cel mai adesea măsurat
este temperatura, fie prin metode de contact, fie prin metode de radiaţie.
4. Energia electrică este produsă de o multitudine de organe. Semnalele
electrice produse de fiinţele vii sunt denumite semnale bioelectrice. Ele sunt
generate de celulele nervoase şi celulele musculare, iar sursa lor este
potenţialul membranar. Se pot pune în evidenţă (culege) aceste semnale atât
la nivel celular utilizând microelectrozi, cât şi la nivelul ţesuturilor sau
organelor folosind electrozi.
Se ştie că o distribuţie de sarcini prezentă la nivelul membranelor celulelor
dă naştere la un câmp electric, iar acest câmp se propagă prin mediul
biologic ducând la apariţia unei distribuţii de potenţial la suprafaţa corpului
care poate fi detectată cu electrozi de suprafaţă. Culegerea semnalelor
bioelelectrice se face, în general, cu sensori simpli (electrozi de suprafaţă),
este neinvazivă, dar prelucrarea semnalelor şi interpretarea rezultatelor este
mai dificilă. Există un mare număr de semnale bioelectrice, care culese şi
redate corespunzător duc la forme de undă specifice pentru diverse organe.
Am putea aminti aici:
- Electrocardiograma - ECG (forma de undă specifică activităţii electrice a
inimii - §3.1.2.1).
- Electroencefalograma - EEG (activitatea electrică a creierului - §3.1.3).
- Electromiograma - EMG (activitatea electrică a muşchilor).
- Electroretinograma - ERG.
Tot în acest domeniu energetic pot fi considerate informaţiile privind
compoziţia, volumul şi distribuţia sângelui, activitatea endocrină, conţinute
în impedanţa ţesuturilor (semnale bioimpedanţă - §3.2).
Traductoare 2-5
5. Energia magnetică, de asemenea, poate fi produsă de inimă, creier,

plămâni. Aceste organe generează câmpuri magnetice de intensitate mică,
care detectate dau informaţii complementare celor incluse în semnalele
bioelectrice, deşi au aceiaşi origine: activitatea electrică a diverselor organe.
Dacă semnalele biomecanice, în general, se culeg la locul lor de
manifestare, semnalele bioacustice şi bioelectrice se propagă prin mediul
biologic şi pot fi culese la suprafaţa corpului, semnalele biomagnetice sunt
detectate fără nici un contact cu sursa (omul), lucru ce constituie un mare
avantaj. Progresele făcute în măsurarea câmpurilor magnetice de intensitate
foarte redusă au condus la obţinerea “semnăturii magnetice” a diferitelor
organe (magnetocardiograme, magnetoencefalograme).
6. Energia chimică este produsă de sistemele biologice. Semnalele
biochimice sunt culese, atât “in vivo”, cât şi “in vitro” (prin recoltarea de
eşantioane ce sunt analizate în laboratoarele clinice), utilizând electrozi
specifici.
7. Energia acustică. Sistemele biologice produc zgomote acustice denumite
semnale bioacustice. Deoarece semnalele bioacustice se propagă prin
mediul biologic, ele pot fi detectate la suprafaţa corpului folosind, de
exemplu, microfoane. Curgerea sângelui prin inimă, deschiderea şi
închiderea valvelor, curgerea sângelui prin vasele mari generează zgomot
acustic. Acest zgomot este înregistrat utilizând microfoane la suprafaţa
corpului şi se obţine astfel o fonocardiogramă, care poate da informaţii
asupra sistemului circulator.
De asemenea trecerea aerului prin plămâni, contracţia muşchilor produc
zgomot acustic.
Detectarea zgomotului acustic generat de diverse organe constituie una
dintre cele mai vechi metode de diagnostic (metoda auscultatorie).
8. Energia nucleară este radiată de corpul uman în domeniul  (există
metodă de investigaţie-gamametrie).
Sensorii necesari pentru culegerea semnalelor biomedicale trebuie să

îndeplinească nişte cerinţe specifice legate de neperturbarea mărimii de
măsurat şi de protecţia pacientului (biocompatibilitate, miniaturizare, etc.)
Sunt situaţii când aceşti sensori trebuie implantaţi într-un mediu biologic
care le este ostil, sau ei pot jena acest mediu.
În alte cazuri de măsurări fără contact (magnetoencefalografie, termografie
în infraroşu, etc.), sensorului i se cer doar performanţe strict tehnice
(sensibilitate, miniaturizare, prelucrare performantă a semnalului) la fel ca în

orice alt domeniu (de exemplu industrial).
2.1.2. Sensori biologici
Prin analogie cu sistemele tehnice putem extinde noţiunea de sensor
şi în domeniul biologic, deoarece aici mai mult ca oriunde au loc conversii
de energie dintr-o formă în alta. Un “sensor biologic” poate fi considerat la
nivelul membranei celulare, unde cum s-a văzut are loc o conversie a
energiei chimice în energie electrică, iar semnalul electric este transmis mai
departe prin celule nervoase (este preferată transmisia electrică a
informaţiei).
Sensorii biologici se remarcă prin: mare sensibilitate, consum
energetic redus, posibilitate de recuperare, integrare perfectă în mediu (sunt
parte integrantă din mediul viu). La mediile biologice stratul de protecţie al
sensorului participă efectiv la măsurare (adaptare naturală). Structura de
studiat, stratul de protecţie şi sensorul sunt intim legaţi. Pe de altă parte
sensorii biologici constituie un ideal (un model) pentru sensorii realizaţi
artificial şi astfel au apărut: microsensorii, sensorii inteligenţi (aceştia sunt
inspiraţi şi din metodele complexe de a lua decizii ale creierului), biosensori
etc.
Deoarece sesizarea este esenţială în comunicarea dintre sistemele vii
şi mediu, sau chiar la nivel mic (intercelular), natura a creat o gamă largă de
sensori: optici, termici, mecanici, acustici, chimici (gust, miros), etc.
2.1.3. Sistemele biologice ca receptoare de informaţie şi
energie
Se poate arăta că sistemele biologice sunt ele însele sensibile la toate
cele opt forme de energie.
1. Sistemele biologice (sensorii vizuali) pot reacţiona (sunt sensibile) la
energia optică. Omul poate citi valoarea afişată de un aparat de măsură
numeric sau poate extrage informaţia afişată pe un tub catodic.
Energia radiantă (domeniul vizibil) se utilizează şi la stimulare
(electroencefalografie activă - §3.1.2.3).
2. Sistemele biologice sunt sensibile la forţele mecanice şi pot reacţiona la
ele (reflexe, resuscitarea cardiacă pe cale mecanică).
3. Energia termică influenţează sistemele biologice într-o mare măsură, ea
determină viteza de creştere a celulelor. Această influenţă este utilizată în
terapie, când prin încălzire la aproximativ 43C, se pot distruge tumori.
Traductoare 2-7
4. Sistemele biologice sunt sensibile la energia electrică. Se fac măsurări

prin stimulare electrică asupra muşchilor (electromiografie activă), sau se
face terapie, anestezie prin stimulare electrică. Din păcate sunt şi efecte
negative ale energiei electrice - efectele biologice ale câmpurilor electrice
(§4).
5. Sistemele biologice sunt sensibile, de asemenea, la energia magnetică.
Am putea exemplifica aici cu câmpul magnetic de radiofrecvenţă (RF)
utilizat - în imagistica medicală bazată pe rezonanţa magnetică nucleară
(RMN) - pentru orientarea transversală a momentului magnetic de spin. La
fel ca şi câmpurile electrice, câmpurile magnetice pot avea efecte biologice
dăunătoare asupra sistemelor vii.
6. Medicamentele sunt un exemplu de sensibilitate la energie chimică a
sistemelor biologice.
7. Sistemele biologice (sensorii auditivi) pot reacţiona (sunt sensibile) la
energia acustică. Omul poate extrage informaţia redată printr-un difuzor (în
radiocomunicaţii, sau există aparate de măsură dotate cu difuzoare). El este
sensibil şi la zgomotele acustice din natură, pe care le poate interpreta. Din
păcate există şi semnale acustice care dăunează sănătăţii (infrasunete,
zgomote acustice).
8. Sensibilitatea la energia nucleară a sistemelor biologice este utilizată la
extirparea tumorilor canceroase. Pe de altă parte, radiaţiile nucleare sunt
foarte dăunătoare organismelor.
2.1.4. Sesizare, prelucrare şi răspuns la nivel biologic
Dacă în exemplele de mai sus, referitoare la sensibilitatea sistemelor
biologice, energia “provocatoare” era din exterior, un “element de execuţie
biologic” ar putea fi fibra musculară care reacţionează la un stimul electric
prin contracţie (conversie din domeniul energiei electrice în domeniul
energiei mecanice). Mai mult chiar există o similitudine între comportarea
unui sistem biologic la un factor extern şi comportarea unui sistem de
măsură şi control artificial. Comportarea sistemului biologic este schiţată în
Fig. 2.2.
Un factor extern, de exemplu o temperatură ridicată, este convertit la
nivelul receptorilor sensoriali (sensori biologici) într-un impuls de
depolarizare (electric). Acest impuls de depolarizare este transmis prin
fibrele nervoase sensitive la creier (transmisia s-a făcut în domeniul energiei
electrice). Creierul, la nivelul căruia a avut loc o prelucrare a informaţiei şi o
luare de decizie, iniţiază o serie de unde de depolarizare care, prin fibrele
nervoase motorii ajung la plăcile terminale provocând depolarizarea lor şi a

fibrelor musculare cu care au legătură. Această depolarizare provoacă
contracţia fibrelor musculare şi deci retragerea mâinii. Fibrele musculare
care convertesc energia electrică în energie mecanică pot fi considerate
“elemente de execuţie biologice”. Prelucrarea şi decizia se fac fie la nivelul
creierului, fie la nivelul măduvei spinării, după cât de mare este intensitatea
stimulului. Răspunsul de la nivelul măduvei spinării (pentru stimul puternic)
este mai rapid , dar mai “grosier”.
Receptori senzoriali
Creier (terminaţii libere,
corpusculi, păr)
Fibre
senzitive “Sensor biologic”
Măduva Prelucrare
spinării Decizie
“Element de
execuţie biologic”
Fibre motorii
Fibre musculare
Muşchi
Fig. 2.2. Comportarea la stimul a unui sistem biologic
În acest exemplu conversia la intrare s-a făcut în domeniul energiei electrice

(din domeniul energiei termice), transmisia şi prelucrarea s-a făcut tot
electric, iar la ieşire are loc o conversie “electric-mecanic”.
2.2. Traductoare generatoare. Traductoare
modulatoare
În funcţie de modul de obţinere a energiei la ieşirea traductorului va
fi sau nu va fi necesară o sursă auxiliară de energie, iar traductoarele se
vor clasifica în:
Traductoare 2-9
• Traductoare generatoare (traductoare active sau traductoare energetice).

• Traductoare modulatoare (traductoare parametrice).
Traductorul generator este operaţional fără o sursă auxiliară de energie,
conversia se face pe baza energiei de intrare care constituie suportul
energetic al informaţiei. Acest traductor este un dispozitiv cu două porţi cu
acces la informaţie şi energie (Fig.2.3a).
Traductoarele (mai ales senzorii) generatoare, prin utilizarea energiei
de la fenomenul studiat (suportul energetic al informaţiei), pot altera
informaţia - “efectul de sarcină”. Prin introducerea senzorului, modificarea
mărimii de măsurat poate fi substanţială la fenomene cu suport energetic
redus.
Dintre traductoarele generatoare pot fi amintite: traductoare
termoelectrice, traductoare piezoelectrie, traductoare fotoelectrice,
traductoare de inducţie electromagnetică, traductoare electrochimice, etc.
Exemple de traductoare generatoare, în cazul prelucrării semnalului
în domeniul electric pot fi :
Ca şi senzori - Celulă solară
- Termocuplu
Ca şi elemente de execuţie - Afişaj LED
- Element încălzitor
Sensibilitate
utilă
Perturbaţii
Sensibilitate
Perturbaţii
parazită
Informaţie Informaţie Informaţie Informaţie

Traductor Traductor
Intrare generator Ieşire Intrare modulator Ieşire
Energie
auxiliară
a) b)
Fig. 2.3. Traductor generator a). Traductor modulator b)
Traductorul modulator (parametric) cere o sursă de energie auxiliară

pentru a converti energia dintr-un domeniu în altul. El este un dispozitiv cu
trei porţi cu acces la energie şi două porţi cu acces la informaţie (Fig. 2.3b).
Traductoarele modulatoare sunt potrivite pentru fenomene cu suport
energetic redus, dar au dezavantajul necesităţii unei surse auxiliare de
energie. Apar astfel complicaţii în cazul traductoarelor implantabile în
sistemele biologice (sursa de energie şi transmisia ei - §2.3).
Dintre traductoarele modulatoare sau traductoarele parametrice pot fi
menţionate:
• traductoare rezistive;
• traductoare inductive;
• traductoare capacitive, etc.
Funcţionarea senzorilor rezistivi se bazează pe faptul că mărimea de
măsurat produce o variaţie a rezistenţei electrice a senzorului.
Pe acest principiu există:
• senzori (rezistivi) de deplasare (convertesc deplasarea în variaţie de
rezistenţă electrică);
• senzori tensometrici rezistivi (convertesc alungirea în variaţie e
rezistenţă);
• senzori rezistivi de temperatură (convertesc temperatura într-o
variaţie a rezistivităţii metalelor sau semiconductoarelor);
• senzori fotorezistivi (convertesc fluxul luminos în rezistenţă
electrică).
Senzorii inductivi convertesc o mărime neelectrică de măsurat
(deplasare, abatere dimensională, grosime masă, forţă, presiune, cuplu
mecanic) aplicată la intrare, într-o inductivitate proprie, L, sau o
inductivitate mutuală, M.
Senzorii capacitivi convertesc o mărime neelectrică de măsurat
(forţă, deplasare liniară, deplasare unghiulară, presiune, nivel, etc) într-o
variaţie de capacitate.
Rezistenţele, inductivităţile sau capacităţile care se modică cu
mărimea de măsurat sunt introduse într-o punte sau într-un circuit oscilator
producând o variaţie de tensiune (tensiunea de dezechilibru a punţii)
respectiv o variaţie de frecvenţă a oscilatorului.
Deoarece variaţiile rezistenţei inductivităţii sau capacităţii pot fi
determinate de mai multe mărimi neelecrice (de exemplu, de temperatură, de
umiditate, etc.) este foarte important să se separe mărimea de interes de
Traductoare 2-11
ceilalţi factori, care se pot constitui în factori perturbatori pentru o anumită

situaţie.
Exemple de traductoare modulatoare în cazul prelucrării semnalului
în domeniul electric:
Ca senzori - Marcă tensometrică
- Tubul fotomultiplicator
Ca elemente de execuţie - Afişaj cu cristale lichide (LCD)
- Tubul catodic
În cazul mărcii tensometrice, sursa auxiliară de energie este electrică.
Curentul ce trece prin marcă este modulat de o forţă mecanică care este
convertită în variaţie de tensiune electrică prin variaţia rezistenţei mărcii. De
obicei marca tensometrică este conectată într-o punte de măsură ce lucrează
dezechilibrat.
Pentru afişajul cu cristale lichide fără incidenţa luminii ambientale,
vizualizarea (detecţia informaţiei) nu este posibilă. Deci energia electrică (în
care este prezentă informaţia) modulează energia auxiliară (optică) fiind
convertită la ieşire în energie optică.
2.2.1. Diagrama energetică şi informaţională a

traductoarelor
Descrierea posibilităţilor diferite de conversie poate fi făcută printr-o
diagramă energetică şi informaţională ca în Fig. 2.4.
Axa X reprezintă intrarea traductorului:
• Energia şi informaţia la intrare pentru traductorul generator.
• Energia şi informaţia la intrare (modulatoare) pentru traductorul
modulator.
Axa Y reprezintă ieşirea traductorului:
Energia şi informaţia la ieşire atât pentru traductorul generator cât şi
pentru traductorul modulator.
Axa Z reprezintă energia auxiliară şi apare doar pentru traductoarele
modulatoare.
Axa P este axa perturbaţiilor. Datorită perturbaţiilor apar
sensibilităţii parazite. Un traductor poate fi perturbat de toate cele opt
domenii de energie considerate.
În planul XY se găsesc 64 tipuri de traductoare generatoare. La
traductoarele de pe diagonala din planul XY (opt tipuri de traductoare) nu
are loc o conversie energetică propriuzisă, ci doar una formală. Din acest
motiv ele sunt denumite traductoare modificatoare.
În această categorie ar putea fi incluşi electrozii de suprafaţă utilizaţi la
culegerea semnalelor bioelectrice. Aceştia fac doar o trecere de la conducţia
ionică ce are loc la nivelul ţesuturilor la conducţia electronică specifică
conductoarelor (energia la intrare este electrică, energia la ieşire este tot
electrică).
Z Energie
P Perturbaţii auxiliară
N
N A
A M
M T
T E
E M Energie şi
M informaţie
O la ieşire
O
C
C C O M E T M A N
C
O Y
M
E
T
M
A
N Traductor
Energie şi formal
X
informaţie
la intrare
Fig. 2.4. Reprezentarea spaţială a traductoarelor

Traductoare 2-13
În spaţiul XYZ se află 512 tipuri de traductoare modulatoare.

Desigur, şi în cazul acestora există traductoare modificatoare, de exemplu,
tranzistorul. Plecând de la această diagramă spaţială (Fig. 2.4.) se pot descrie
traductoarele prin vectorul [X, Y, Z,] sau [X, Y, Z, P] - analogie cu indicii
Miller.
De exemplu:
• Celula solară are vectorul [O, E, -] şi este traductor de intrare (sensor)
generator.
• Termocuplul are vectorul [T, E, -] şi este traductor de intrare (sensor)
generator.
• Afişajul cu LED are vectorul [E, O, -] şi este traductor de ieşire (element
de execuţie) generator.
• Elementul încălzitor are vectorul [E, T, -] şi este traductor de ieşire
(element de execuţie) generator.
• Marca tensometrică are vectorul [M, E, E] şi este traductor de intrare
(sensor) modulator (M este energie mecanică) .
• Tubul fotomultiplicator are vectorul [O, E, E] şi este traductor de intrare
(sensor) modulator.
• Afişajul cu cristale lichide are vectorul [E, O, O] şi este traductor de
ieşire (element de execuţie) modulator.
• Tubul catodic are vectorul [E, O, E] şi este traductor de ieşire (element de
execuţie) modulator.
Observaţii:
- Dacă pentru marca tensometrică considerăm şi perturbaţiile termice
şi chimice, vectorul asociat ei devine [M, E, E, TC].
- În cazul prelucrării semnalului în domeniul electric, referitor la
vectorii asociaţi traductoarelor putem spune că:
• Sensorii au întotdeauna E pe axa Y.
• Elementele de execuţie au E pe axa X.
• Traductoarele generatoare au “-“ pe axa Z.
• Perturbaţiile pot conţine mai multe domenii energetice.
2.2.2. Senzori speciali
Aşa cum s-a arătat traductorul şi în special senzorul este veriga
principală dintr-un sistem de măsurare. Astfel s-au dezvoltat o serie întreagă
de senzori dintre care câteva tipuri mai speciale vor fi menţionate în cele ce
urmează
2.2.2.1.Senzori pentru măsurarea simultană a mai multor

mărimi
energetice diferite. Unul dintre ei, bucla electric mică cu două sarcini
diametral opuse, este prezentat la §4.2.1.3b.
Bucla cu o singură sarcină este un sensor de câmp magnetic de tip
generator, ce poate fi perturbat de câmpul electric (Fig.4.18) şi are vectorul
[H, E ,- ,E].
Pentru o buclă cu două întreruperi diametral opuse, încărcate cu sarcini
egale de valoare R, se pot separa contribuţiile lui E şi H la răspunsul
sensorului - Fig. 4.19.
Acest sensor complex (Fig. 4.19) prezintă două avantaje faţă de precedentul
(Fig. 4.18):
• s-a eliminat sensibilitatea parazită la câmp electric, prezentă în cazul
măsurării câmpului magnetic cu o buclă ce are doar un interstiţiu;
• un singur sensor măsoară simultan două mărimi (câmpul electric şi
câmpul magnetic) în acelaşi punct din spaţiu.
Noul sensor ar avea vectorul [HE, E, -, -]. Faţă de vectorul precedentului
sensor [H, E ,- ,E] se vede cum E a trecut din domeniul perturbaţiilor în cel
al mărimilor de măsurat.
Un alt exemplu de măsurare a mai multor mărimi cu acelaşi sensor
poate fi cel al sensorului psihrometric (doi sensori de temperatură unul umed
şi unul uscat) care poate determina temperatura, umiditatea relativă şi
punctul de rouă. În plus pentru acest caz se observă cum utilizarea unui
sistem de măsură controlat de microprocesor poate îmbunătăţii
performanţele măsurării, readucând în actualitate un sensor simplu şi o
metodă binecunoscută (psihrometrul Assman).
Principiul de măsură este dat în Fig. 2.5.
Traductoare 2-15
umed T, Ur
uscat
Aer a cărui Ur
se măsoară
2.2.2.2.Senzori integraţi
Senzorii integraţi sunt realizaţi prin tehnici microelectronice. În acest
fel pe substratul de siliciu pe lângă senzorul propriu-zis fiind incluse şi
circuitele electronice de condiţionare a semnalului.
2.2.2.3.Senzori inteligenţi
Odată cu miniaturizarea şi integrarea pe scară largă a fost realizat şi
senzorul inteligent, care reprezintă un ansamblu de măsură a unei mărimi
fizice constitui din două părţi principale:
• un lanţ de măsurare pilotat de microprocesor;
2.2.2.4.Senzori optici
Iniţial, prin senzori optici se înţelegeau acele dispozitive care
convertesc în semnal electric o informaţie conţinută în lumina vizibilă sau în
Odată cu dezvoltarea instrumentaţiei de măsurare optică sau a
instalaţiilor de măsurare cu fibră optică a apărut noţiunea de traductor
(senzor) cu fibră optică. În aceste condiţii traductorul (senzorul) optic are o
conotaţie puţin diferită faţă de cea iniţială.
Senzorii cu fibre optice sunt acei senzori la care mărimea de
măsurat modifică un parametru al radiaţiei din spectrul optic şi care au în
componenţa lor fibre optice.
Astfel, spre deosebire de senzorii electrici la care mărimea de intrare
modulează un semnal electric (a se vedea, de exemplu, marca tensometrică),
la senzorii optici mărimea de intrare (măsurandul) modulează un flux

luminos (  ).
Fie un traductor optic de tip fotodetector (fotodiodă, fototranzistor,
tub fotomultiplictor), adică un dispozitiv care converteşte semnalul optic
într-un semnal electric.
Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea semnalului metrologic se face
în domeniul electric, fotodetectorul (fotodioda, fototranzistorul) considerat
este senzor, el permiţând măsurarea unui flux luminos.
Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea se face în domeniul optic
de măsurare cu fibră optică sau circuit de transmisie a datelor, el fiind în cest
caz element de execuţie.
2.2.2.5.Biosenzori
Un biosensor este un dispozitiv care incorporează un element de
sesizare biologic intim conectat sau integrat într-un traductor.
El este conceput pentru a transforma un fenomen sau o proprietate
enzimelor sau fixarea de membrane enzimatice la un traductor. Ea a avut ca
model din materia vie imobilizarea catalizatorilor într-un mediu adecvat prin
intermediul structurilor membranare.
A doua generaţie a constat în imobilizarea de biocompuşi compacţi (de
exemplu ţesuturi).
A treia generaţie, datorată progreselor făcute în domeniile: chimiei,
materialelor, biocompatibilităţii, precum şi al traductoarelor (tehnologii
avansate în microelectronică şi în folosirea fibrelor optice), constă în
depunerea biocompuşilor direct pe dispozitive semiconductoare, ghiduri de
undă, etc.
În sistemele de măsurare pot apărea senzori complecşi (biosenzori

optici, senzori inteligenţi pentru supravegherea mai multor mărimi, etc.).
În cele ce urmează se va trata pe scurt doar câteva tipuri de
traductoare, alese nu pe baza importanţei sau complexităţii lor, ci pentru a
scoate în evidenţă unele probleme specifice. Este vorba de electrozi utilizaţi
la culegerea semnalelor electrofiziologice, microsensori implantabili şi
biosenzori.
Traductoare 2-17
2.3. Electrozi utilizaţi la culegerea semnalelor

bioelectrice
Culegerea diferenţelor de potenţial generate de activitatea din celule
şi ţesuturi se realizează cu electrozi.
electrolit.
2.3.1. Potenţialul de electrod. Impedanţa şi zgomotul
electrozilor
La interfaţa electrod-electrolit au loc fenomene care transformă
conducţia ionică (a electrolitului) în conducţie electronică (a metalului) şi
invers, deci există o tendinţă de difuzie a electronilor din metal spre
electrolit şi a ionilor din electrolit spre metal în sensul stabilirii echilibrului
chimic.
Interacţiunea metal electrolit produce o schimbare locală a concentraţiei
ionilor în soluţie aproape de suprafaţa metalică, astfel apare o diferenţă de
potenţial între electrod şi electrolit denumită potenţial de electrod.
platină platinată (platină acoperită prin depunere electrochimică cu un strat
subţire de platină spongioasă numit negru de platină pentru mărirea
suprafeţei de contact) peste care se suflă hidrogen în stare gazoasă la 1 atm.
Valoarea acestui potenţial depinde de materialul electrodului (de exemplu
pentru AgCl este de 0,223 V). Potenţialul de electrod este supărător prin
variaţiile sale şi în mod special deranjează când electrozii sunt utilizaţi
pentru măsurarea semnalelor de joasă frecvenţă sau cele de curent continuu.
• folosirea electrozilor de speţa a doua (metale căptuşite cu o sare
greu solubilă având un ion comun cu electrolitul) în locul
metalelor pure.
electrodului vom regăsi potenţialul de electrod. La trecerea unui curent prin
interfaţă rezultă o schimbare a distribuţiei de sarcină în soluţia ce se află în
contact cu electrozii şi deci o modificare a potenţialului de măsurat. Acest
efect este denumit polarizare şi poate afecta performanţele electrodului mai

ales în timpul mişcării. La electrozii polarizabili, trecerea curentului
schimbă distribuţia de sarcini la interfaţă, ducând la modificarea curentului.
Electrozii nepolarizabili permit trecerea liberă a curentului prin ei fără
schimbarea distribuţiei de sarcină la interfaţă, deci fără modificarea
curentului.
Distribuţia de sarcină la interfaţa electrod electrolit, diferită de cea a
electrolitului, creează probleme când electrodul se mişcă în raport cu
electrolitul (artefact de mişcare), sau când se măsoară semnale de joasă
frecvenţă sau de curent continuu. Pentru majoritatea măsurărilor de semnale
bioelectrce se preferă electrozii nepolarizabili, deoarece la aceştia:
Dintre electrozii cu performanţe apropiate de a celor perfect nepolarizabili
am putea exemplifica cu electrodul Ag/AgCl obţinut, de exemplu, prin
presarea pudrei de Ag şi AgCl în jurul unui fir conductor de argint Fig. 2.6)
Fir conductor Ag
(conexiune)
Pulberi de Ag şi AgCl
presate (electrod)
a) b)
Fig. 2.6. Electrod Ag/AgCl nepolarizabil a); secţiune
transversală b)

densitatea de curent la suprafaţa lor. Oricum, pentru funcţionarea la joase
tensiuni şi curenţi cum este cazul la culegerea semnalelor biologice,
• Rp, Cp reprezintă impedanţa asociată interfeţei electrod-electrolit şi
polarizării la această interfaţă;
Traductoare 2-19
• Rs este rezistenţa asociată efectelor de la interfaţă şi rezistenţei

materialului electrodului.
Cum se vede din aceeaşi figură, impedanţa se modifică cu frecvenţa.
Rp Z
Rs Rd + Rs
E
Cp Rs
10 100 1000 10000

a) b) f [Hz]
Fig. 2.7. Schema echivalentă a unui electrod de biopotenţial a);

Impedanţa electrodului funcţie de frecvenţă b)
Potenţialul de electrod E va fi o sursă de semnale perturbatoare.

Chiar în cazul în care cei doi electrozi cu care se face măsurarea sunt din
aceleaşi materiale şi identici ca dimensiune, în circuitul echivalent al unei
perechi de electrozi va exista o tensiune continuă egală cu diferenţa E1-E2
deoarece e greu de realizat contacte perfect identice la ambele interfeţe şi
stabile în timp.
Acest potenţial este supărător şi prin instabilitate. Există atât fluctuaţii lente
(derive), cât şi fluctuaţii rapide (zgomotele electrodului). Cum spuneam,
acelaşi electrod este clorurat.
Trebuie specificat aici că electrozii din argint clorurat, foarte buni la
culegerile de semnale biologice, nu se comportă bine ca electrozi de
stimulare. Mai mult chiar, deoarece valorile curenţilor în interfaţa electrod -
ţesut sunt mult mai mari la stimulare decât la culegere, la electrozii de
stimulare fenomenele de polarizare a electrozilor sunt mult accentuate.
Impedanţa este neliniară şi depinde de frecvenţă, natura materialului şi
densitatea de curent. Electrozii de stimulare trebuie: să fie din metale sau
aliaje cu tensiuni de polarizare cât mai mici la densităţi de curent mari, să nu
prezinte probleme de toxicitate. Aliajul din platină şi iridiu se comportă bine

ca electrod de stimulare. Platina permite ca sarcina electrică ce poate fi
injectată să fie mare, fără a avea loc electroliza cu formare de gaz, iar iridiul
are proprietăţi mecanice bune.
pacientului, între electrodul metalic şi piele se introduce fie o hârtie de filtru,
fie un tifon - îmbibate cu electrolit, fie o pastă electroconductivă. Rezistenţa
interfeţei pastă electoconductivă - piele scade mult iar impedanţa este
stabilă, dacă pielea este degresată cu alcool.
2.3.2 Precauţii ce trebuie luate la culegerea cu electrozi a
semnalelor bioelectrice
Pentru a vedea ce precauţii trebuie luate la detectarea cu electrozi a
semnalelor bioelectrice considerăm că este util de a reprezenta schema
echivalentă a unei culegeri cu doi electrozi de suprafaţă conectaţi la un
amplificator de măsură, luând în considerare şi sursele de perturbaţii.

EMI la punctele
EMI la
conexiuni
a electrozilor
Zmc 1 E1 Z1
Vmc Vz
Z
C12
Iz
Vmc e Cin
Rin
Zmc 2 E2 Z2
Zi2 C2 C1
Zm Vm
Traductoare 2-21
Referitor la Fig. 2.8 avem următoarele notaţii:

• Z, e sunt impedanţa şi tensiunea “generatorului de semnal bioelectric”.
• Vmc, Zmc sunt tensiunile şi impedanţele de mod comun faţă de sursa de
semnal (Vmc este de ordinul sutelor de mV).
• Vm, Zm sunt tensiunea şi impedanţa circuitului de masă.
• Zi1, Zi2 sunt impedanţele de cuplare a cablului de electrozi cu sursele de
perturbaţii externe.
• C1, C2, C12 sunt capacităţile parazite ale cablului de electrozi şi variaţiile
lor.
După cum se vede la culegerea cu electrozi a semnalelor bioelectrice,
pe lângă semnalul util apar şi semnale perturbatoare.
Tensiunile şi curenţii care se suprapun semnalului util:
• pot provoca la nivelul sursei de semnal biologic reacţii chimice
ireversibile;
• pot provoca stimularea unor celule şi ţesuturi (măsurarea nu corespunde
activităţii reale spontane a sursei biologice);
• pot arde ţesuturile.
De aceea în proiectarea şi construcţia sistemelor de măsurare se are
în vedere atât prevenirea electrocutării pacientului, cât şi protejarea
(nealterarea) informaţiei prezente în semnalul bioelectric.
2.3.2.1 Prevenirea electrocutării pacientului
Referitor la acest aspect, curenţii ce trec dinspre circuitul de măsură
spre electrozi şi ţesut trebuie să nu depăşească anumite valori (valorile diferă
mult de la măsurări neinvazive ce se efectuează cu electrozi de suprafaţă, la
măsurări invazive ce se efectuează cu sensori implantabili). Precauţii în
vederea securităţii pacientului se iau la proiectarea fiecărui aparat în parte, la
punctele de conectare la masă, la modul de interacţiune a mai multor aparate
electrice conectate la acelaşi pacient.

depinde de frecvenţa curentului şi ea este maximă in jurul frecvenţei de
50Hz.
I[mA]

maxim permis
10 Prag de
sensibilitate
0,3
10 100 1000 10000 f[Hz]

Sensibilitate
maximă
Fig. 2.9. Marginea de siguranţă a curentului pentru corpul uman
Pragul de sensibilitate la curentul electric de 50 Hz (pe traseul mânâ - mână)

este de aproximativ 300 A, iar limita permisă în aceeaşi situaţie este de 10
mA.
Se observă că organismul este cel mai sensibil (vulnerabil) la curenţii cu
frecvenţa în jurul a 50 Hz. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că multe
semnale bioelectrice au în spectru frecvenţa de 50 Hz (Fig.3.1.) şi astfel
culegerea lor poate fi perturbată de reţeaua de alimentare, rezultă că din
punct de vedere biologic, alegerea frecvenţei reţelei de alimentare nu este
avantajoasă.
Câteva efecte ale circulaţiei curentului prin corpul uman sunt date în Fig.
2.10.
Pentru ca subiectul de la care se culeg semnalele biologice să fie
izolat în raport cu masa sistemului de înregistrare, vizualizare, se folosesc
amplificatoare flotante (izolatoare). Acestea realizează o izolare ohmică în
calea semnalului între intrarea şi ieşirea amplificatorului.
Traductoare 2-23

Prag de
Fibrilaţie
senzaţie
ventriculară
dureroasă
0,3 mA 1 mA 10 mA 100 mA 1A 10 A
Fig. 2.10. Consecinţele circulaţiei curentului (50Hz) prin corpul uman

(mână-mână)
2.3.2.2 Protejarea (nealterarea) informaţiei

Tot la fel de important este şi aspectul legat de perturbaţii şi anume
nedistorsionarea semnalului bioelectric (nealterarea informaţiei).
numeşte artefact.
Dintre artefactele frecvent întâlnite amintim:
a) Semnalele bioelectrice generate de alte organe decât organul ce se
studiază şi care se suprapun peste semnalul de interes. Aceste semnale
nedorite pot fi reduse prin :
semnalele bioelectrice nedorite, dar cu componente de frecvenţă
diferite de cele ale organului de studiat să nu fie amplificate;
cunoscute ale semnalului bioelectric util sau/şi ale semnalelor
altor organe să poată estima parametrii semnalului dorit.
b) Zgomotul generat de contactul electrozilor. Acesta poate fi redus prin:
• utilizarea electrozilor cu zgomot cât mai mic (impedanţă mică) şi
cât mai stabili în timp (fixarea electrozilor cu benzi de cauciuc,
benzi adezive, etc.);
• alegerea corespunzătoare a curentului de intrare în

preamplificator, pentru a nu avea loc reacţii chimice ireversibile
(funcţionarea în domeniul liniar al impedanţei electrozilor);
• limitarea benzii de frecvenţă a amplificatorului la semnalul util;
electrozilor.
c) Câmpurile electrice şi magnetice intense din jurul pacientului.
O configuraţie tipică de culegere a semnalului biologic cu trei electrozi (doi
electrozi activi 1şi 2 şi un electrod de referinţă 3) este dată în Fig. 2.11.a.
Linie sub tensiune

V
Z1
+
2 Zin
~ e A
1 + Zin
Z2 -
- U2
3 ~ Vmc
Interferenţele electromagnetice la nivelul electrozilor

Faţă de culegerea cu doi electrozi din Fig. 2.8, electrodul de referinţă 3
elimină efectul perturbaţiei Vm, Zm.
Tensiunile perturbatoare induse de sursele de interferenţă electromagnetică
pe pacient sunt de ordinul sutelor de mV, deci mai mari decât semnalele
bioelectrice. Aceste perturbaţii provin, în principal prin cuplaj capacitiv de
la reţeaua de alimentare cu energie electrică, apar ca tensiuni de mod comun
şi sunt aproximativ egale la electrozii de culegere 1, 2.
În Fig.2.11b este reprezentată o schemă echivalentă pentru a pune în
evidenţă doar influenţa tensiunii de mod comun prezentă pe pacient şi
preluată de electrozi.
Tensiunea de la ieşirea amplificatorului A este dată de:
Traductoare 2-25
- amplificarea diferenţială a semnalului biologic de interes “e”;

2Z in
U 2,e = Ad e (2.1)
2Z in + Z1 + Z 2
- efectele tensiunii perturbatoare de mod comun Vmc, care produce
un rezultat cumulat, pe de o parte datorită asimetriei circuitului electrozi -
cablu de electrod (Z1  Z2) şi pe de altă parte datorită rejecţiei de mod
comun finite a amplificatorului diferenţial.
Din cauza asimetriei circuitului electrozi - cablu, Vmc produce o tensiune de
mod serie Vmc→ms la intrarea diferenţială a amplificatorului, ce devine la
ieşire:
 Vmc Vmc 
U 2,Vmc →Vms = Ad  Z1 − Z2 
 Z1 + Z in Z 2 + Z in 
Z1 − Z 2
U 2,Vmc →Vms = Ad Vmc (2.2)
Z1 Z 2
Z1 + Z 2 + Z in +
Z in
Deoarece amplificatorul diferenţial nu este ideal, el este caracterizat printr-
un raport de rejecţie de mod comun (RRMC):
Ad
RRMC = (2.3)
Amc
unde amplificarea de mod comun Amc este:
V2, mc
Amc = (2.4)
V mc
Astfel tensiunea perturbatoare de la ieşire datorată imperfecţiunii
amplificatorului (RRMC - finit) este:
Ad
U 2,mc A = Amc  Vmc =  Vmc (2.5)
RRMC
Deci tensiunea la ieşirea amplificatorului este:
 
 
2Zin Z1 − Z2 1 
U 2 = Ad  e + Ad  Vmc  + (2.6)
2Zin + Z1 + Z2  Z1 Z2 RRMC 
 Z1 + Z2 + Zin + 
 Zin 
Primul termen este datorat semnalului util “e” şi este afectat de efectul de
sarcină dat de circuitul de culegere electrozi - cablu - amplificator. Al doilea
termen, în totalitate perturbator, este datorat rejecţiei de mod comun finite a
circuitului de culegere şi are ca sursă tensiunea de mod comun
(interferenţele electromagnetice).
Pentru minimizarea efectelor perturbaţiilor trebuie:
- ales un amplificator cu RRMC foarte mare - amplificator de

instrumentaţie;
- interfaţa electrod ţesut cablu de legătură să fie cât mai echilibrată
(simetrică). Astfel, nu se poate elimina potenţialul de electrod (tensiunea
continuă) prin utilizarea de condensatoare pe firele active de culegere,
deoarece, prin asimetria introdusă de acestea, s-ar înrăutăţi RRMC.
Interferenţe la cablul de legătură

Cum se vede în Fig.2.11a, inteferenţele electromagnetice acţionează
şi asupra cablului de legătură. Din acest motiv se recurge la ecranare şi
gardare.
Ecranarea
Pentru a minimiza efectul interferenţelor electromagnetice asupra
conexiunii electrod - amplificator, se utilizează cablul ecranat Fig.2.12.
Z1
Ce1 C12
+ U2
~ e -
Z2
Ce2
~ Vmc
Fig. 2.12 Ecranarea cablului de electrod
În acest caz, se elimină cuplajele Zi1 şi Zi2 (Fig.2.8) dar apar capacităţile Ce1
şi Ce2 (figurate concentrat) între cele două fire centrale şi ecran şi bineînţeles
capacitatea C12.
Reţelele Z1/Ce1 şi Z2/Ce2 astfel formate dezechilibrează intrarea
amplificatorului faţă de masă şi înrăutăţesc raportul rejecţiei de mod comun
(tensiunea perturbatoare de ieşire U2,Vmc→Vms).
De aceea se recurge la procedeul de gardare Fig.2.13 cu un cablu dublu
ecranat.
Traductoare 2-27
Gardarea
Ecranul exterior rămâne conectat ca în Fig.2.12 iar ecranul interior
U + +U −
(ei) se conectează la sursa de semnal şi se aduce la potenţialul prin
2
intermediul rezistenţelor R1, R2 (R1 = R2 > 1M) şi amplificatorului repetor
A2.
Z1
eex C12
ei
+ U2
~ e
Z2 -
R1 R2
~ Vmc
+
A2
-
În aceste condiţii Ceex, ei vine în paralel pe Vmc (efect benefic), iar

condensatorul Cei,1 are aproximativ acelaşi potenţial la ambele terminale
U + +U −
( U + şi ), deci efectul lui Cei,1 este minimizat.
2
La fel se întâmplă şi pentru Cei,2.
Gardarea se poate face şi la nivelul fiecărei intrări în parte (se reduce
efectul lui C12), iar tensiunea de comandă a gărzii este luată de după primele
amplificatoare (se evită încărcarea intrării amplificatorului cu rezistenţele R1
şi R2), ca în cazul amplificatorului de instrumentaţie - Fig. 2.14.
+
A1 R3
- R1 R4 R2
-
R0 A3 U2
+
R1 R4 R2
- R3
A2
+
+
A4
Vmc -
Fig. 2.14 Gardarea pe fiecare conexiune-AI
Efectul de sarcină
Încărcarea sursei de semnal biologic “e” cu circuitul de culegere
poate deforma tensiunea de interes.
Deoarece semnalul biologic este complex (are componente într-un domeniu
mare de frecvenţă), este importantă reducerea şi neutralizarea încărcării
capacitive a circuitului.
Aceasta este formată din capacitatea asociată electrozilor, capacitatea C1,2 de
la cablul de culegere şi capacitatea de intrare a amplificatorului (Cin).
Principalele metode de creştere a impedanţei de intrare şi deci de
reducere a efectului capacitiv sunt:
• conexiunea bootstrap;
• neutralizarea.
Conexiunea bootstrop constă în creşterea (artificială) a impedanţei
de intrare.
Vom introduce principiul bootstrop prin exemplificare pe un amplificator
asimetric cu FET.
De aici se poate trece la utilizarea procedeului în cazul amplificatoarelor
simetrice, care sunt utilizate la prelucrarea semnalului.
Referitor la Fig.2.15 , în cazul a), ecranul şi rezistenţele RG de polarizare a
grilei sunt conectate la masă şi impedanţa de intrare este:
Traductoare 2-29
Ui R  XC
Z in =
= G (2.7)
Ii RG + X C
unde XC este reactanţa cablului (capacitatea faţă de ecran a firului central).
U+ U+
Ii XC Ii XC
Ue Ue
Ui RG Ui RG
RS RS
U- U-
a) b)
Fig. 2.15 FET conexiune repetor a) ; FET repetor cu bootstrap b)
Dacă conectăm ecranul şi rezistenţele RG la sursa FET - ului, atunci

U Ui
Z in = i =
Ii
(U i − U e ) X C + RG
X C  RG
XC R 1
Z in =  (2.8)
X C + R 1 − ASG
Ue
unde ASG =  0,99
Ui
1
Impedanţa de intrare creşte de ori şi astfel capacitatea C se
1 − ASG
reduce de acelaşi număr de ori.
Prin bootstrapare se elimină încărcarea sursei de semnal cu rezistenţa
de polarizare din circuitul G sau al bazei (la TB), reducându-se curentul
absorbit de la sursa de semnal la cel injectat în tranzistor.
Utilizând teorema Miller se pot calcula impedanţele de intrare şi de
ieşire la un circuit, lucru necesar şi în cazul utilizării conexiunii bootstrap.
Teorema Miller permite unilateralizarea amplificatoarelor ce au conectată o
impedanţă Z între intrare şi ieşire2 Fig.2.16.
2
Dascãlu D., Turic L., Hauffman I., Circuite electronice, EDP, 1981
Z
Z ZAu
Z1 I1 I2 Z2 1− Au Au −1
U2
U1 Au = U2 U1 U2
U1
Impedanţa la intrarea amplificatorului datorată reţelei Z este:

U1
Z1 =
I1
U1 − U 2
Cum U1 = I1 Z + U 2 şi I1 = , rezultă că:
Z
U1 Z
Z1 = = (2.9)
U 1 − U 2 1 − AU
Z
U2
Z2 =
I2
U 2 − U1
unde I 2 =
Z
Rezultă că:
ZAU
Z2 = (2.10)
AU − 1
Neutralizarea este o reacţie pozitivă care creează la intrare un efect de
capacitate negativă în vederea reducerii capacităţii efective de la intrare.
Principial acest procedeu este dat în Fig.2.17.
Semnalul Uin este adus la amplificator printr-un cablu dublu ecranat ce are
ecranul exterior conectat la masă şi ecranul interior la un potenţial apropiat
de cel al bornei de intrare (bootstrap).
Rezistenţa R1 de la intrarea plus a lui A1 asigură simetria intrărilor (curenţi
apropiaţi de polarizare a bazelor tranzistoarelor de intrare).
Reţeaua de reacţie negativă compensată în frecvenţă Z1-Z11 face ca
amplificarea lui A1 să fie aproximativ egală cu 2.
Divizorul compensat Z2-Z22 şi repetorul A2 permit realizarea bootstrapării.
R1r; C1r constituie reacţia pozitivă.
Traductoare 2-31
Z11 Z1
-
A1 U2=2Uin
Uin + r
R1
R1
C1r
Z2
+  U in
A2
 U in - Z22
Fig.2.17 Principiul neutralizării
Efectul lor la intrare, impedanţa echivalentă între borna plus a lui A1 şi

masă, este conform teoremei lui Miller:
 1 R1r
 R1 = = − R1r = − R1
 1− A (2.11)
C 1 = C r (1 − A) = −C r = −C
 1 1 1 1
Acestea neutralizează valorile pozitive existente la intrare.

- există pericol de autooscilaţie datorită unei reacţii pozitive excesive;
- zgomotul foarte mare asociat rezistenţei de intrare ( R1 în paralel cu R1r ).
Cum reiese din cele de mai sus, influenţa interferenţelor electromagnetice se
reduce prin:
• proiectarea constructivă a interfeţei pacient preamplificator
(scurtarea cablului de pacient, prelucrarea la locul de culegere,
reducerea cuplajului “sursă-victimă” ce are loc atât prin radiaţie
cât şi prin conducţie);
• ecranare şi gardare;
• folosirea preamplificatoarelor cu rejecţie de mod comun cât mai
mare.
d) Zgomote intrinseci. Acestea sunt proprii componentelor electronice

utilizate. Influenţa lor se reduce prin alegerea componentelor de zgomot
redus şi prin proiectarea corespunzătoare a circuitelor electronice de
prelucrare (schemele adoptate).
Putem concluziona că toate măsurile de reducere a zgomotelor şi
interferenţelor în instrumentaţie vor fi luate în proiectarea şi exploatarea
instrumentaţiei electronice biomedicale:
• echilibrările;
• conversia A/N;
• modulaţia ;
• aranjamentul mecanic.
2.3.3. Câteva tipuri constructive de electrozi
şi microelectrozi pentru măsurări celulare (microelectrozi metalici,
microelectrozi semiconductori, microelectrozi de sticlă).
2.3.3.1 Electrozii de suprafaţă
Aceştia sunt confecţionaţi atât din metale şi aliaje preţioase (argint, aur,
platină, platină-rodiu, platină-iridiu), cât şi din aliaje ieftine (oţel inoxidabil,
nichel-argint, oţel nichelat).
Electrozii metalici simpli constau dintr-un conductor metalic în
contact cu pielea prin intermediul unui strat subţire de gel electroconductor.
Traductoare 2-33
Supravegherile de lungă durată a semnalelor bioelectrice cer ca

electrozii să prezinte o interfaţă stabilă cu corpul, masa electrodului să fie
mică şi să existe biocompatibilitate. Stabilitatea mecanică a interfeţei
(electrod-piele) reduce artefactele de mişcare. De aceea se preferă în acest
caz electrozi cu joncţiune lichidă. Aceştia sunt electrozi din Ag/AgCl
stabilizaţi electric şi mecanic într-o pastă electroconductoare ce umple o
cavitate - Fig.2.18a.
Izolaţia Fir legătură

cupei Izolaţie cu Suport
adeziv pentru fir
Piele
Soluţie
electrolitică Electrod Ag/AgCl Burete îmbibat cu
soluţie electrolitică
a) b)
Fir de legătură
Folie Ag
AgCl Hidrogel conductor
c)
Figura 2.18. Electrozi cu joncţiune lichidă
În Fig.2.18b este prezentat un electrod la care buretele cuplat direct la

electrodul Ag/AgCl şi îmbibat cu soluţie electrolitică înlocuieşte cupa,
micşorând dimensiunile electrodului precedent şi simplificându-l.
La electrodul din folie flexibilă de Ag cu AgCl la faţa dinspre interfaţă, este
conectată o peliculă fină îmbibată cu un hidrogel conductor (Fig.2.18c).
Deoarece pelicula este lipicioasă ea poate fi aplicată direct pe piele. Acest
lucru constituie un mare avantaj faţă de precedentele configuraţii, pentru că
se reduce mişcarea la interfaţa piele-electrolit, micşorându-se astfel

artefactul de mişcare. Astfel electrodul este recomandat când pacientul
trebuie să se mişte mult sau să facă exerciţii fizice.
2.3.3.2. Electrozi de profunzime
Deoarece electrozii de profunzime se introduc în interiorul corpului,
pentru măsurarea semnalelor biologice, ei au dimensiuni mici şi nu au
nevoie de soluţie electrolitică (fluidele din corp asigură un contact - interfaţă
- stabil).
• electrozi ce se introduc în cavităţi naturale sau cavităţi produse
chirurgical.
Cablu biaxial ecranat

Fir bobinat fin
Ac de seringă
Piele
(conexiune de masă)
Electrozi
Capăt neizolat
Izolaţie
a) b)
Cateter flexibil
Electrozi metalici
c)
Fig. 2.19. Electrozi de profunzime
Traductoare 2-35
Electrozii tip ac penetrează pielea şi ţesuturile pentru a ajunge la

locul de măsură. În general ei sunt construiţi pe baza unui ac de seringă
(electrod bipolar - doi electrozi activi în interior şi masa constituită din acul
de seringă ca în Fig. 2.19a), sau sunt introduşi cu ajutorul unui ac de seringă
(firul introdus poate rămâne în ţesut pentru câţiva ani fără efecte dăunătoare
- Fig. 2.19b). În general aceşti electrozi sunt utilizaţi în electromiografie.
În cavităţi electrozii se introduc fie direct, fie prin intermediul unui
cateter (Fig. 2.19c).
Ca utilizare am putea aminti electrocardiografia în plan sagital (electrozi
introduşi în esofag) sau electrozi introduşi în sistemul gastrointestinal.
2.4. Microtraductoare implantabile
2.4.1 Probleme specifice
Unul din domeniile unde miniaturizarea este cerută cu pregnanţă este
şi cel medical. Aici miniaturizarea traductoarelor şi instrumentaţiei permite:
- măsurări ambulatorii în condiţiile fireşti de viaţă;
- fixarea sau introducerea în organism de sensori, elemente de
execuţie, organe artificiale, proteze.
acestora, înseamnă că şi sursele de alimentare, căile de transmisie (de
legătură) trebuie să fie miniaturizate.
probleme speciale legate de: mărime şi formă, materiale utilizate,
încapsulare, sterilizare şi fiabilitate.
• baterii miniaturizate. Chiar şi aşa volumul lor poate fi foarte mare în
raport cu sensorul;
• termocupluri. Această soluţie este greu utilizabilă deoarece în corp există
gradienţi termici foarte mici;
• pile, folosind mediile biologice din preajmă ca electrolit (de exemplu
acidul gastric).
Datorită dificultăţilor de a realiza surse de alimentare miniaturizate,
se vede importanţa folosirii traductoarelor generatoare (care nu au nevoie de
surse auxiliare) şi fără prelucrarea electrică a semnalului, sau necesitând un

consum energetic de prelucrare foarte redus, desigur acolo unde este posibil.
Transmisia semnalului trebuie făcută în interiorul corpului de la
sensor la un element de execuţie, eventual cu trecere printr-un sistem de
prelucrare implantat, sau de la sensorul implantat spre exteriorul corpului.
Pătrunderea prin piele şi ţesuturi a firelor conductoare, a acelor sau
altor conexiuni pentru transmisii de date este de multe ori inacceptabilă.
Deşi foarte fiabile, conexiunile prin fire pot jena, constituie o cale de
infecţie şi pot fi respinse de corp, deci ridică probleme legate de izolaţia
electrică şi biocompatibilitate.
Alte căi de legătură ar putea fi conexiunile optice şi radio. Primele
sunt utilizate pentru transmisia informaţiilor de la şi la inimile artificiale, dar
presupun existenţa unei traiectorii optice precum şi a unei distanţe mici
emiţător - receptor. Transmisia radio, deşi comodă, necesită: bobină de
transmisie (antenă) - pentru care nu există întotdeauna spaţiul necesar - , o
sursă de energie locală şi poate fi sursă de- sau victimă a- interferenţelor
electromagnetice. Din motivele enumerate anterior rezultă necesitatea unor
linii de transmisie mai uşor de suportat de către organism.
Există încercări în sensul utilizării proprietăţilor de conducţie ionică
a fluidelor corpului pentru transmisia de informaţii de la traductorul sau
dispozitivul implantat la suprafaţa corpului, urmând ca de aici semnalul
(informaţia) să fie preluat cu electrozi de suprafaţă ca şi un semnal
bioelectric (de EMG, de exemplu).
Referitor la traductoarele miniaturizate, implantabile în corpul uman apar
cel puţin trei probleme:
• fiabilitatea
mediile biologice, aceştia trebuie “încapsulaţi” (protejaţi) corespunzător. La
traductor, spre deosebire de alte dispozitive, încapsularea trebuie să permită
accesul (contactul) la mărimea de măsurat/activat, dar în acelaşi timp să
protejeze sensorul/elementul de execuţie de mediul ostil în care se află
(mediul biologic)
Traductoare 2-37

organism vreme îndelungată, interfaţa microtraductor - ţesut trebuie să fie
neutră (fără reacţii tisulare), deci foarte stabilă în timp, în condiţiile în care
schimbul de informaţii şi energie între traductorul artificial şi mediul
biologic să fie cât mai eficient (adaptare).
În plus dispozitivul introdus în corp trebuie să disipe o putere maximă de
acelaşi ordin de mărime cu cea disipată natural în organism (1-2W/mm3)
pentru a evita interacţiunile nedorite cu ţesuturile (de exemplu creşterea
temperaturii acestora).
prezintă mare importanţă siguranţa şi fiabilitatea lor. În acest scop se
utilizează o reţea de sensori pentru acelaşi parametru (sensori redundanţi
multipli) şi un sistem de prelucrare care identifică şi elimină răspunsurile de
la sensorii defecţi.
Aşa cum s-a amintit, la fiinţele vii stratul de protecţie al sensorului

participă efectiv la măsurare; structura de studiat, protecţia şi sensorul
biologic sunt intim legaţi.
Putem exemplifica acest lucru cu electrozii de la stimulatorul cardiac. Ei
sunt implantaţi în ţesutul inimii cu scopul sesizării activităţii electrice a
acesteia, dacă există (sensor), dar mai ales în vederea stimulării electrice a
acestor ţesuturi (element de execuţie). Fiind implantaţi pentru mult timp
(zeci de ani), perioadă în care inima face un număr foarte mare de oscilaţii,
electrozii trebuie să fie foarte flexibili şi biocompatibili.
poliesteric.
Numărul electrozilor este optimizat pentru a nu “încărca” excesiv
inima. Se utilizează, în general, un singur electrod atât pentru sesizarea
activităţii electrice remanente a cordului, cât şi pentru generarea impulsului
electric de depolarizare a ţesutului.
Vedem cum acelaşi traductor (electrod) este pe rând sensor şi element de
execuţie, deoarece cele două activităţi se desfăşoară la momente de timp
diferite.
Pe de altă parte, configuraţia bipolară de stimulare (doi electrozi activi) este
de zeci de ori mai rezistentă la interferenţe electromagnetice, decât
configuraţia monopolară, care are avantajul că utilizează un singur electrod
(deci nu încarcă inima). Se vede de aici importanţa miniaturizării

electrozilor implantabili.
Un alt aspect pe care îl putem pune în evidenţă este diferenţa dintre
adaptarea naturală şi cea artificială a “elementului de execuţie”. Nodul
sinoatrial furnizează un impuls de 100 mV (potenţialul de activare celular)
pentru a stimula electric ţesuturile (stimulare naturală), pe când electrozii de
la stimulatorul cardiac dau un impuls electric aproape de aceeaşi formă dar
de 5 V amplitudine (stimulare artificială).
2.4.2 Exemple de microtraductoare
a) Termocuplu Ni - Cu pentru măsurarea temperaturii celulare şi a
variaţiilor acesteia. Microtraductorul, realizat prin tehnologia straturilor
subţiri, are proprietăţi termice (conductivitate termică, căldură specifică,
volum) apropiate de ale ţesuturilor.
1 =20m
0,8 30m
>10m Ni(0,2m) 60m
Cuarţ 0,6
0,4
=1m
Cu(0,2m) m
0,2
t[ms]
0,01 0,1 1
Fig. 2.20. Termocuplu pentru măsurări celulare); Răspunsul în timp b)
b) Microelectrod implantabil de siliciu (Fig.2.21). Acesta permite controlul

şi prelucrarea electronică a semnalului pe acelaşi substrat, este
biocompatibil, poate fi uşor miniaturizat (cu mare precizie), este flexibil şi
capabil de îndoiri în unghiuri mai mari de 90 (prezintă bune proprietăţi
mecanice pentru o largă varietate de ţesuturi biologice).
Traductoare 2-39
semnal
Suport de Si miniaturizat (15mx30m)

2.5. Biosensori
2.5.1. Introducere
Obţinerea de informaţii asupra mediului înconjurător sau asupra
sistemelor biologice se realizează prin următoarele metode:
a) observare directă, căci facultatea de observare a mediului există,
manifestându-se din cele mai vechi timpuri, în beneficiul cunoaşterii.
Observarea şi interpretarea este dependentă de apartenenţa la anumite
grupuri socioculturale şi de dezvoltările tehnologice.
Cu cât omul este mai apropiat de natură (oamenii primitivi, păstorii), cu atât
observarea este mai accentuată. Am putea să amintim aici de acurateţea în
deducerea desfăşurării unor evenimente realizată, doar prin interpretarea
semnelor, de “beduinul înţelept”.
b) cu ajutorul bioindicatorilor, organisme vii, utilizate ca martori
pentru alterarea mediului, (cum este cazul poluării) sau a prezenţei unor
compuşi chimici. Există anumite plante care pe lângă existenţa, semnalează
totodată şi cantitatea unor asemenea substanţe în sol (plante calcifere,
zincofere, cuprifere).
Bioindicatorii pot fi de origine vegetală sau animală şi pot furniza multe
date celor preocupaţi de supravegherea permanentă a mediului.
Aceşti indicatori naturali nu sunt concurenţii măsurărilor fizico-chimice ci
sunt complementarii lor. Sensorii fizico-chimici sunt utilizaţi la măsurări
instantanee ale variabilelor particulare şi, spre deosebire de bioindicatori,
sunt slab adaptaţi la punerea în evidenţă a poluării cronice de nivel scăzut.
Alte aplicaţii ale bioindicatorilor sunt în diverse domenii precum:

prospecţiuni miniere, arheologie, evoluţia stratului vegetal şi a climatului
vechi.
c) cu ajutorul biosensorilor. Materia vie a pus la punct, în decursul
evoluţiei ei, procedee extrem de eficace pentru recunoaşterea diferiţilor
compuşi necesari creşterii, menţinerii vieţii, sau cei care trebuie eliminaţi ca
fiind dăunători.
Biosensorii vizează utilizarea sensibilităţii, selectivităţii şi
specificităţii sistemelor biologice pentru recunoaşterea diverşilor compuşi,
cu o eficacitate care câteodată este greu de atins prin dispozitive în întregime
artificiale.
biologic intim conectat sau integrat într-un traductor.
El este conceput pentru a transforma un fenomen sau o proprietate
enzimelor sau fixarea de membrane enzimatice la un traductor. Ea a avut ca
model din materia vie imobilizarea catalizatorilor într-un mediu adecvat prin
intermediul structurilor membranare.
A doua generaţie a constat în imobilizarea de biocompuşi compacţi (de
exemplu ţesuturi).
A treia generaţie, datorată progreselor făcute în domeniile: chimiei,
materialelor, biocompatibilităţii, precum şi al traductoarelor (tehnologii
avansate în microelectronică şi în folosirea fibrelor optice), constă în
depunerea biocompuşilor direct pe dispozitive semiconductoare, ghiduri de
undă, etc.
• simplitate de operare, cu cerinţe de instruire minime pentru
utilizatori;
• posibilităţi de operare “in situ” sau în procese tehnologice care
necesită o monitorizare continuă;
Traductoare 2-41
• practica medicală, la efectuarea analizelor. De exemplu, dozajul

glucozei în sânge şi în urină, folosit pentru diagnosticarea
diabetului.
• industriile farmaceutică şi alimentară. Aici sunt utilizaţi la
controlul procesele tehnologice;
• controlul şi studiul calităţii mediului (apa, aer, sol);
• domeniul apărării, în vederea protecţiei contra pericolelor
nucleare şi chimice.
Biosensorii au slabe performanţe în ceea ce priveşte: selectivitatea,
sensibilitatea, gama dinamică, reproductibilitatea.
2.5.2. Principiul biosensorului
În ciuda complexităţii lui, un biosensor este alcătuit din:
• un sistem sau un element biologic (molecule de recunoaştere),
care este sensibil graţie selectivităţii lui la un anumit compus
organic şi este numit bioreceptor;
• un sensor fizic, care converteşte modificarea chimică produsă de
primul sistem într-o mărime electrică (măsurabilă);
• partea electronică de prelucrare.
• potenţiometrice A
Enzime
• amperometrice
Microorganisme Semnal
• conductimetrice
Ţesuturi şi organe electric
Traductoare optice
Anticorpi
Traductoare termice
Receptori chimici Sistem de
Traductoare sensibile
la masă achiziţie
Afişare
Bioreceptor Înregistrare
Eşantion (element biologic Traductor
de dozat de recunoaştere) (sensor) Informaţie
Fig. 2.22. Biosensor
Mai putem aminti în construcţia biosensorului şi structurile membranare

care separă elementele biosensorului protejându-le de variaţiile mediului
extern.
Clasificarea biosensorilor se poate face în funcţie de: tipul

bioreceptorului, tipul traductorului, sau după aplicaţia biosensorului.
conversie şi amplificare, încearcă să dezvolte sensorii performanţi pentru
substanţe organice.
În natură există recunoaştere biologică, conversie biologică, amplificare
biologică.
La stadiul actual, biosensorul este alcătuit dintr-un sistem de recunoaştere
biologic în contact intim (fizic şi funcţional) cu traductorul artificial.
2.5.2.1.Elementul biologic de sesizare (bioreceptorul)
Acesta este orice material biologic care recunoaşte selectiv substanţa
(compusul) de dozat. Bioreceptorul care asigură funcţia de recunoaştere a
moleculelor trebuie să furnizeze, în prezenţa compusului de dozat, un efect
fizico - chimic detectabil prin traductor. Ca bioreceptori se utilizează:
a) Enzimele - sunt biocatalizatori în cadrul reacţiilor metabolice.
În componenţa biosensorilor, ele se utilizează singure sau însoţite de
cofactori.
Avantajele acestora constau în: natura reversibilă, remarcabila selectivitate,
multiple cercetări raportate la imobilizarea acestor proteine, precum şi faptul
că sunt cele mai prezente pe piaţă (comercializate).
Dezavantajele puse în evidenţă de intensele studii ce s-au făcut asupra
enzimelor sunt: faptul că nu sunt foarte stabile, că cer câteodată pentru
funcţionare prezenţa cofactorilor, sau că una singură nu este suficientă
pentru a efectua transformarea dorită, de aceea în astfel de cazuri se recurge
la biosensori multienzimatici.
b) Microorganismele sau celulele întregi
Acestea pun toate enzimele şi cofactorii într-un mediu optimizat, cât mai
natural.
c) Ţesuturile şi organele
Utilizând pentru conversia electrochimică a compuşilor organici enzime ce
funcţionau în mediul lor natural (celule), au apărut după 1978 biosensori
bazaţi pe secţiuni tisulare.
Ei au avantajul unei coeziuni şi al unei structuri suficient de robuste pentru a
fi direct adaptate la traductor fără a recurge la tehnici de imobilizare a
proteinelor.
În acest scop se folosesc:
Traductoare 2-43
• ţesuturi de origine animală cum ar fi: ficat bovin, rinichi porcin ori de
iepure, muşchi de porc, intestin subţire de şoarece;
• ţesuturi de plante, ca: secţiune din miezul bobului de porumb sau din
2.5.2.2. Imobilizarea receptorului pe traductor
membranare, proteinele cer imobilizare directă sau indirectă pe traductoare
pentru a asigura un contact maxim necesar unui bun răspuns al
traductorului.
Imobilizarea permite avantajul stabilităţii la proteine şi utilizarea repetată.
Ea se face în funcţie de natura şi tipul biocompusului, stabilitatea şi
medierea între compuşi chimici şi biochimici, de suprafeţele traductorului,
de aspectele de încapsulare ale sensorului, procesul de fabricaţie şi de
mediul în care trebuie să funcţioneze.
Îmbunătăţirea tehnicilor de imobilizare şi stabilizare (termică,
chimică) a biomoleculelor este esenţială pentru creşterea performanţelor
biosensorilor.
2.5.2.3.Sensorul
chimice.
Pe de altă parte datorită nevoii de biosensori implantabili pentru analize
chimice “in vivo”, miniaturizarea sensorilor prezintă mare interes.
După tipul sensorului fizic utilizat, biosensorii se clasifică în:
a) Biosensori electrochimici
molecule mai simple, active din punct de vedere electrochimic, detectabile
apoi cu un electrod convenţional.
• amperometrici;
a1) Sensori potenţiometrici sunt cei folosiţi tradiţional pentru măsurarea pH-
ului, principiul fiind cel al măsurării unei diferenţe de potenţial care se
stabileşte între un electrod de măsură asociat la un electrod de referinţă.
Potenţialul obţinut este conform relaţiei lui Nernst:
RT a ext
U = ln (2.12)
nF a int
unde: R - constanta universală a gazelor;
F - constanta lui Faraday;
Se va prezenta în cele ce urmează tranzistorul cu efect de câmp
sensibil la ioni ISFET (ion - sensitive field effect transistor).
Structura schematică a unui tranzistor cu efect de câmp este dată în Fig.2.23,
iar ecuaţiile pentru curent sunt:
a) Dacă VG  VT şi VS  VD  VD sat
 1 
I D =  Cox (VG − VT )VD − VD2 
W
(2.13)
L  2 
unde:  - mobilitatea electronilor în canal;
b) La saturaţie (VD > VD sat),
 Cox (VG − VT )
1 W 2
I Dsat = (2.14)
2 L
Dacă pe stratul de SiO2, în locul conexiunii metalice ce constituie grila (G)
se pune o soluţie electrolitică direct sau după ce a fost depusă o membrană
sensibilă la ioni, se obţine un Ion - Sensitive FET (ISFET). În acest caz
conexiunea de grilă este dată de un electrod de referinţă ce se află în soluţia
electrolitică, soluţie ce conţine eşantionul de dozat.
proprietăţile interfeţei izolant - electrolit şi modifică tensiunea de prag,
ducând astfel la variaţia curentului de drenă ID.
Traductoare 2-45
Biosensorul ENFET (Enzyme Field - Effect Transistor), se obţine

dintr-un sensor ISFET pe a cărui membrană selectivă la ioni s-a depus un
un minut, când enzimele sunt direct fixate pe elementul sensibil sau câteva
minute, când se intercalează o membrană.
ISFET de referinţă (REFET) - fără bioreceptor, permite reducerea
sensibilităţii biosensorului la variaţiile de pH în soluţie, temperatură şi
lumină.
directă pe cip, posibilitatea realizării reţelelor de biosensori (pentru măsurări
redundante sau pentru diverşi compuşi - enzime imobilizate diferite).
Principalul dezavantaj este legat de încapsulare (conexiunea cip grilă este
făcută în interiorul electrolitului).
Electrolit
Elecrod de Enzime
referinţă
SiO2 Membrană
Conductor
VG VD VD
ID
Grilă
n+ n+
+ +
n n ID
L S G
Si-p W
b)
a)
a2) Sensori amperometrici. În acest caz se aplică o diferenţă de potenţial

constantă între doi electrozi (de exemplu catod de platină) şi un anod de
referinţă şi se măsoară curentul electric ce circulă între electrozi, curent ce
este proporţional cu concentraţia în spaţiul studiat.
a3) Sensori conductimetrici. Aceştia sunt bazaţi pe determinarea
conductivităţii unei soluţii.
Lucrându-se în curent alternativ, se limitează erorile datorate polarizării. În
domeniul 1 kHz  10 kHz impedanţa poate fi pur rezistivă.
b) Biosensori termici
Aceştia măsoară prezenţa sau concentraţia unei substanţe chimice (compus
organic) prin urmărirea schimbării temperaturii datorită acelei substanţe.
Cel mai simplu biosensor termic este un termometru la care partea sensibilă
este acoperită cu enzime.
Dintre sensorii de temperatură care intră în componenţa biosensorilor
amintim: sensorii piroelectrici, termistoarele, termocuplurile.
Deoarece cantitatea de căldură eliberată este mică, măsurarea este jenată de
variaţiile de fond ale temperaturii mediului (sub efectul agitaţiei).
Trebuie utilizate două termistoare şi anume: unul de referinţă fără enzime
pentru a urmări variaţia termică a mediului şi unul pe care se află stratul de
enzime imobilizat.
În afară de măsurarea diferenţială, pentru a limita perturbaţia termică
datorată convecţiei, se înconjoară termistorul cu un înveliş de sticlă având
câteva orificii pentru acces la substrat.
Un exemplu de biosensor termic este dat în Fig.2.24.
Eşantionul de dozat antrenat de pompă la un debit de 0,5-5 ml/min, intră
într-un termostat (stabilitate  0,01C) unde este echilibrat termic cu mediul
şi trece apoi prin reactoarele cu enzime după care iese afară din termostat
(sistemul de curgere). La capătul fiecărei coloane de enzime (0,3-1 ml) se
află câte un termistor. Se lucrează cu două coloane de “enzime termistor”
(una cu enzime active - termistor de măsură, cealaltă cu enzime inactive -
termistor de referinţă) pentru a evita perturbaţiile, R p ,generate de variaţiile
de temperatură datorate altor efecte: fricţiune, absorbţie, desorbţie,
turbulenţă.
Termistoarele sensibile la modificarea temperaturii constituie două din
braţele punţii.
Tensiunea de dezechilibru este:
Traductoare 2-47
U = (R + R p + Rx )
E E
−R , adică
2 R + 2R p − + Rx 2R
Rx
E R
U = , sau
4 R 1 Rx
1+ +
R 2 R
1 Rx
U  E (2.15)
4 R
Ea se înregistrează şi este o măsură a concentraţiei substanţei de dozat.
Punte
Termostat
R+Rp
R
Ieşire
Termistoare U E
(scurgere)
R+Rp+Rx R
Enzime T1 T 2 Enzime
inactive active
(referinţă) Ieşire
(scurgere)

a temperaturii
Injector
Pompă
Ieşire (scurgere)
c) Biosensori optici
c1) fenomene optice liniare ca: absorbţia, fluorescenţa, polarizarea,
rotaţia, interferenţa;
c2) fenomene optice neliniare, ca generarea armonicii a doua.
Cel mai comun biosensor optic este o fibră optică la capătul căreia
este imobilizat bioreceptorul. Intensitatea unui fascicol optic generat din
exterior este modulată de modificarea absorbţiei la bioreceptor, astfel
răspunsul este corelat cu concentraţia eşantionului.
multiple reflexii.
Dacă ea este acoperită cu un bioreceptor care creează straturi selective pe
fibra de sticlă, fascicolul emis de sursa exterioară nu mai este reflectat în
întregime, deoarece indicele de refracţie este schimbat prin prezenţa
eşantionului.
d) Biosensori sensibili la modificarea masei

Datorită relaţiei liniare între variaţia frecvenţei de oscilaţie a unui
cristal de cuarţ şi variaţia masei la suprafaţa lui, cristalul poate fi folosit
pentru detecţia modificării masei unei substanţe.
cantitatea:
m
f = Cf 2
(2.16)
S
S - este aria electrodului, acoperită cu compus;
frecvenţa, care se bucură de imunitate la perturbaţii şi de posibilitatea
măsurării precise.
Dacă se plasează un astfel de cristal de cuarţ, pe suprafaţa căruia s-a
depus un bioreceptor (de exemplu enzime), într-un circuit oscilator, variaţia
de frecvenţă este o măsură a variaţiei masei, care la rândul ei este
dependentă de concentraţia substanţei de dozat.
Aceşti sensori pot opera în aer, vid sau soluţii. La detecţia gazelor, de
exemplu, umiditatea poate constitui un factor perturbator.
Cristalele piezoelectrice cu f = 1  10 MHz pot opera în lichide şi cu o
frecvenţă de discriminare de 0,1 Hz , se detectează variaţii de masă la
suprafaţa lor de 10-10  10-11g.
Posibilitatea de a genera unde elastice în materiale piezoelectrice a
condus la obţinerea de biosensori bazaţi pe unde acustice de suprafaţă.
Traductoare 2-49

amplificator A, a cărui frecvenţă de oscilaţie este modulată, prin variaţia
masei, de concentraţia substanţei de dozat - Fig. 2.25.
Ansamblu Suprafaţă sensibilă Ansamblu

electrozi la variaţia masei electrozi
Frecvenţmetru
Fig. 2.25. Biosensor piezoelectric pe baza undelor acustice de

suprafaţă

(250 MHz), pot detecta mase mai mici, având astfel un prag de sensibilitate
mult mai bun faţă de cele bazate pe cristalul masiv (unde volumice). În plus
datorită posibilităţilor de miniaturizare, pe acelaşi substrat se poate realiza:
un sensor de referinţă pentru compensarea derivelor şi/sau o reţea de sensori
pentru diverşi compuşi (bioreceptori diferiţi).
2.5.3. Caracteristici şi cerinţe constructive
a) Selectivitatea reflectă diferenţele de sensibilitate ale biosensorului faţă de
compuşi chimici înrudiţi ce pot produce alterări ale răspunsului -
interferenţe.
Interferenţele pot fi:
• la nivelul bioreceptorului;
• la nivelul traductorului (sensorului) de bază.
b) Timpul de răspuns pentru diferite concentraţii este considerat timpul
scurs între momentul adăugării în soluţie a compusului organic de dozat (sau
a modificării concentraţiei sale) şi momentul la care răspunsul electric
devine de exemplu 90% din valoarea staţionară , sau o valoare în domeniul

90  99%.
[mV] U
10-3M
40
30
5*10-4M
3*10-4M
20
10
10-4M t
4 8 12 16 18 20 min
Fig. 2.26. Timpul de răspuns pentru diverse

concentraţii
Când timpul de răspuns al biosensorului este prea lung, el se

defineşte pe baza coeficientului diferenţial t (U/t), adică intervalul de
timp necesar pentru ca răspunsul să atingă o valoare prestabilită a pantei sale
- derivata curbei răspuns.
c) Sensibilitatea
U
Panta curbei U = f(C) corespunde sensibilităţii bioreceptorului S = tg = .
C
Traductoare 2-51
[mV] U
Saturaţie
100
50
0 Concentraţia
compusului
10-5 Cmin 10-3 Cmax Csat
Fig. 2.27. Sensibilitatea şi liniaritatea biosensorului
d) Linearitatea
Domeniul de linearitate este considerat intervalul Ce = Cmax - Cmin, sau
dacă se impune o anumită eroare el se restrânge.
e) Timpul de viaţă - este un parametru, în mare parte, tributar compusului
biologic de recunoaştere. În cazul enzimelor imobilizate sau al celulelor
întregi, de exemplu, durata de viaţă este de ordinul câtorva săptămâni.
Pentru bacterii imobilizate, durata de viaţă este mai mare şi în plus există
posibilitatea prelungirii timpului de viaţă prin recreşterea de celule
proaspete, direct pe suprafaţa electrodului.
Traductorul este adesea veriga cea mai vulnerabilă dintr-un lanţ de

măsură. Aspectul fiabilităţii este foarte important, mai ales în sistemele de
salvare a vieţii, departamentul supravegherii intensive etc., unde informaţia
livrată de sistemele de monitorizare trebuie să fie sigură.
Ca şi în cazul măsurărilor, toate tipurile de traductoare cunoscute
sunt utilizate şi în domeniul biologic cu respectarea strictă a condiţiilor
impuse acestor intervenţii în mediul viu (minimum efect asupra sistemelor
biologice, netoxicitate, adaptare mecanică, stabilitate într-un mediu lichid,
posibilitate de sterilizare).
Zonele de aplicaţie a traductoarelor în domeniul biomedical sunt:
• cercetare biomedicală (pe animale, pe modele fizice-
”fantome”);
• supraveghere la domiciliu;
• laboratoare clinice (pe eşantioane extrase: sânge, urină,

ţesuturi);
• supraveghere clinică la spital;
• sisteme de control în buclă închisă.
În sensul simplificării şi îmbunătăţirii asistenţei medicale, se observă
atât o creştere a supravegherii medicale la domiciliu, cât şi încercarea de
efectuare rapidă, chiar la locul de recoltare (fără a mai trece prin laboratoare
clinice) a analizelor.
Ca tendinţe, asistăm la dezvoltarea sensorilor cu o singură utilizare, a
sensorilor cu autocalibrare (inteligenţi) - cu avantajul prelucrării locale, a
sensorilor implantabili miniaturizaţi, ce permit măsurări “in situ” şi
protezări.
3. Măsurări în biomedicină cu electrozi de
suprafaţă
După cum se vede în Fig.1.12, o categorie importantă de măsurări în

biomedicină este aceea bazată pe sensorii de suprafaţă.
Principalul avantaj al acestor investigaţii este neinvazivitatea şi rapiditatea
lor. Se mai pot adăuga la acestea marea experienţă în culegerea şi
interpretarea datelor, datorită vechimii lor, precum şi multitudinea
posibilităţilor de extindere, de perfecţionare, odată cu progresele făcute în
domeniul prelucrării semnalelor.
În cele ce urmează se va face referire la culegerea şi înregistrarea
semnalelor bioelectrice (măsurări pasive) şi la măsurarea impedanţei electrice
a ţesuturilor (măsurări active). În ambele situaţii suportul energetic al
informaţiei este de tip electric, iar măsurarea se face cu electrozi de
suprafaţă.
3.1. Tehnici de măsurare a semnalelor bioelectrice
Fiinţele vii generează o serie de semnale electrice care preluate şi
prelucrate corespunzător pot da informaţii despre funcţionarea anumitor
organe.
Amplitudinea şi spectrul de frecvenţă ale câtorva semnale bioelectrice sunt
date în Fig. 3.1.
Din punctul de vedere al domeniului de frecvenţă, principalele
probleme sunt legate de faptul ca în spectrul lor este inclusă şi frecvenţa de
50 Hz, iar multe dintre biosemnale au componente de frecvenţă comune.
Amplitudinile se înscriu în domeniul 10-6 V  1 V, iar pentru unele
semnale (de exemplu electromiograma) gama dinamică a sistemului de
prelucrare trebuie să fie foarte mare.
Măsurarea biosemnalelor presupune culegerea lor cu ajutorul
electrozilor, amplificarea, filtrarea sau în general extragerea din zgomot şi
afişarea lor scopică şi grafică (document).
Această prelucrare primară se face în domeniul timp, iar interpretarea poate fi
făcută atât în domeniul timp cât şi în domeniul frecvenţă.
Chiar dacă banda de frecvenţă a sistemului de amplificare nu trebuie să fie
prea mare (domeniul de frecvenţă este destul de redus cc - 10 kHz),
dificultăţile sunt date de comasarea tuturor semnalelor bioelectrice în acest
domeniu şi de faptul că pentru acest spectru atât nivelul zgomotului de tip

interferenţă cât şi de tip intrinsec este foarte mare.
U [V]
100
10-1
intracraniene
10-2
10-4
10-5
f [Hz]
10-6
10-1 100 101 102 103 104
semnale bioelectrice
O parte din problemele legate de preluarea cu electrozi a acestor

semnale au fost punctate în §2.3.2.
Există atât măsurări pasive de biosemnale (o simplă culegere -
ascultare a “semnăturii electrice” generate natural de organe), cât şi măsurări
active (electromiografie activă, electroencefalografie activă).
În cel din urmă caz se înregistrează răspunsul electric al organului la un
stimul exterior artificial (optic, acustic, electric, mecanic) iar măsurările sunt
denumite măsurări prin stimulare.
Măsurări în biomedicină cu electrozi de suprafaţă 3-3
Trebuie amintit că în afară de culegerea cu electrozi a biosemnalelor,

se mai face şi măsurarea câmpului generat de activitatea electrică a fiinţelor
vii.
Detectarea biocâmpurilor are avantajul măsurării fără contact (de la distanţă)
dar prin nivelul foarte redus al câmpului de interes (cu câteva ordine de
mărime mai mic decât chiar ambientul electromagnetic natural) este dificilă
de efectuat.
În cele ce urmează se va face referire numai la culegerea cu electrozi a
biosemnalelor (Electrografie).
3.1.1 Activitatea electrică a inimii
puterea necesară circulaţiei sângelui în corp (rol de pompă).
Ea este alcătuită din ţesut nodal ce este specializat în generarea şi
transmiterea impulsului de depolarizare, precum şi din ţesut muscular, care
răspunde la stimulii electrici (potenţial de acţiune) prin contracţie.
Artere
pulmonare NAV
Plămân Plămân
NS
Aortă
FH
As
Vene Ad Vene
pulmonare RP
Vd Vs
a) b)
Fig.3.2. Inima. a) conectare în circulaţia sanguină;
b)sistemul de electroconducere

Nodul sinusal (NS) generează impulsurile de depolarizare cu frecvenţă de 65
 180 oscilaţii/minut (un ciclu cardiac durând aproximativ o secundă şi
micşorându-se în condiţii de efort).
Impulsul astfel generat se propagă cu o anumită viteză determinând

depolarizarea atriului. Ca răspuns mecanic la această depolarizare, sângele
este împins din atriu în ventricul - sistola atrială.
Impulsul de depolarizare ajuns la nodul atrioventricular NAV se transmite
prin fasciculul His (FH) şi reţeaua Purkinje (RP) şi depolarizează ventriculul
(sângele este împins din ventriculul drept în artera pulmonară pentru
oxigenare şi din ventriculul stâng în aortă - sistola ventriculară).
În diastolă - relaxarea inimii între bătăi - , sângele neoxigenat revine
din corp în atriulul drept, iar sângele oxigenat vine din plămân în atriul stâng,
încheindu-se astfel un ciclu cardiac.
 nodul sinusal îşi modifică frecvenţa în funcţie de efort (necesităţi);
 transmisia impulsului de depolarizare în atriu şi ventricul se face în moduri
şi cu viteze diferite şi în plus pe traseu există “întârzieri”.
Se admite că, în condiţii normale, este un singur centru de comandă
(sincronizare) - NS. Poate şi din acest motiv semnalul electric generat este
cvasiperiodic.
depolarizare au dus la posibilitatea intervenţiei în vederea protezării
(suplinirii) lui, apărând astfel stimulatorul cardiac implantabil.
Cum s-a văzut în §1.2.2.1, depolarizarea celulară presupune circulaţia unor
curenţi ionici prin membrană şi modificarea distribuţiilor de sarcini între
interiorul celulei şi exteriorul ei.
Din punct de vedere electric, inima poate fi modelată cu un dipol
electric care se modifică în timp.
Acest dipol creează în volumul conductor al corpului un câmp electric care
dă naştere la variaţii de potenţial, ce pot fi culese cu electrozi de la suprafaţa
corpului.
Trebuie menţionat că acest model a fost propus de Walter în 1887 care, în
urma măsurării cu electrozi a potenţialelor în mai multe puncte de pe
suprafaţa corpului,1 a observat existenţa unor locuri “favorizate” şi
“nefavorizate”, adică potenţiale mari şi mici.

Momentul dipolului  referit la întreaga inimă (suma vectorială a
1
Joseph D. Bonziano - The Biomedical Engineering Handbook, CRC Press and IEEE
Press, 1995.
Potenţialul într-un punct P poate fi calculat în funcţie de vectorul cardiac şi

 
 d 1   cos 
VP   
4    d 3
4   d2
unde θ este unghiul dintre cei doi vectori, conform Fig. 3.3
Linie de
Axa dipolului potenţial zero P
-4mV 1  cos 
-5mV VP 
d 4 d 2
-q

+5mV
-1mV  +q
+4mV
 
  2q  i
+1mV
a) b)
Într-un ciclu cardiac vectorul asociat îşi schimbă direcţia, mărimea şi chiar
punctul de aplicaţie, astfel vârful lui descrie o serie de curbe închise care pot
fi reprezentate şi studiate (vectorcardiografie).
Există două tipuri de înregistrări ale activităţii electrice a inimii:
electrocardiografie şi vectorcardiografie.
3.1.1.1 Electrocardiografia
Potenţialele generate de activitatea electrică a inimii pot fi detectate
cu electrozi la suprafaţa corpului.
Forma de undă produsă de aceste biopotenţiale este denumită
electrocardiogramă - ECG sau EKG (germană).

anumite axe în cele trei plane perpendiculare: frontal (XOY), transversal
(XOZ) şi sagital (YOZ) poartă denumirea de electrocardiografie.
aVR aVL
RA - I LA
Y + II aVF III
- -
Z II III aVR aVL
+ + I
RL LL
X
aVF
a) b) c)
Fig.3.4 a) Plane electrocardiografice; b) Triunghiul Einthoven; c) Axele

derivaţiilor standard în plan frontal
a) În plan frontal se efectuează:

 măsurări bipolare;
 măsurări unipolare.
La primul tip de măsurări, fiecare din intrările “+” şi “-“ ale amplificatorului
simetric sunt conectate la unul din electrozii de culegere.
La al doilea tip numai o intrare a amplificatorului este conectată la electrod
de culegere, iar cealaltă se conectează la un potenţial de referinţă.
În ambele situaţii, pentru reducerea perturbaţiilor de mod comun, un electrod
plasat la piciorul drept este conectat la masa amplificatorului. Prima
standardizare în sensul plasării şi conectării electrozilor a fost făcută de
Einthoven în anul 1904 şi se utilizează şi astăzi (triunghiul Einthoven, -
Fig.3.4b).
În colţurile triunghiului echilateral se află electrozi plasaţi la mâna dreaptă

(Right Arm - RL), mâna stângă (Left Arm - LA) şi piciorul stâng (Left Leg -
LL).
În plan frontal sunt trei culegeri (derivaţii) bipolare standard, notate cu I, II,
III.
Derivaţia I reprezintă măsurarea şi redarea grafică sau scopică a diferenţei de
potenţial generate de activitatea inimii între un electrod plasat la mâna
dreaptă (RA) şi conectat la intrarea “-“ a amplificatorului diferenţial şi un
electrod plasat la mâna stângă (LA) şi conectat la intrarea “+” a
amplificatorului.
Din Fig.3.4.b se deduce şi modul de obţinere a derivaţiilor II şi III, iar axele
lor sunt date în Fig.3.4.c.
În plan frontal mai există şase derivaţii unipolare: VR, VL, VF şi
aVR, aVL, aVF. Derivaţiile VR, VL, VF sunt obţinute prin conectarea mâinii
drepte (VR), mâinii stângi (VL), respectiv piciorului stâng (VF) la borna plus
a amplificatorului.
Potenţialul de referinţă este, obţinut prin sumarea potenţialelor de la cei trei
electrozi amintiţi şi se conectează la borna minus a amplificatorului.
Potenţialul de referinţă astfel obţinut este denumit potenţial Wilson.
Uin, VR Uin, aVR

+ VR + aVR
RA LA R RA LA R
- -
R R
LL R LL
RL
RL
a) b)
Tensiunea la intrarea amplificatorului UinVR pentru derivaţia VR este:

  U RA  U LA  U LL 
U in, VR  U RA   
 3 

U 2U RA  U LA  U LL

 in , VR
3
(3.1)
Deoarece diferenţele de potenţial în cazul acestor derivaţii (VR, VL, VF)
sunt mici s-a recurs la obţinerea potenţialului de referinţă prin sumarea
potenţialelor, nu de la toţi cei trei electrozi de culegere, ci de la doi care au
mai rămas, cel de al treilea fiind conectat doar la borna plus a
amplificatorului.
În acest fel s-au obţinut derivaţiile unipolare mărite (“augmented”) aVR,
aVL, aVF.
Tensiunea la intrarea amplificatorului pentru derivaţia “aVR” este:
U LA  U LL
U inaVR  U RA 
2
U inaVR  (3.2)
2
Din relaţiile (3.1) şi (3.2) rezultă o creştere a tensiunii de intrare în
cazul derivaţiilor unipolare mărite faţă de derivaţiile unipolare.
Cele şase derivaţii I, II, III, aVR, aVL, aVF nu sunt independente. Plecând
de la relaţia (3.2) rezultă:
U  U LA  U RA  U LL
U inaVR  RA
2
 I  II I  II
aVF   (3.3)
2 2
În mod analog se poate demonstra (aşa cum rezultă intuitiv şi din Fig.3.4.b)
că:
I  III II  III
aVL  şi aVF  (3.4)
2 2
I  III  II (3.5)
Pentru determinarea proiecţiilor vectorului cardiac în plan frontal ar fi
fost suficiente două culegeri (derivaţii). Cu toate acestea se fac 6 sau 9,
fiecare dintre ele “vede” inima dintr-o anumită perspectivă punând în
evidenţă diverse evenimente.
Cum am amintit, redundanţa este datorată în acest caz şi modelării.

Vectorul cardiac îşi schimbă şi punctul de aplicaţie în timpul unui ciclu
cardiac.
Forma de undă obţinută de la o derivaţie la alta diferă. Pentru
derivaţia II este dată o variaţie în timp a tensiunii culese la suprafaţa corpului
în corelaţie cu “sursele” ei (potenţialele transmembranare celulare de la
nivelul atriului şi ventriculului).
Forma de undă asociată culegerii cu electrozi a potenţialelor electrice
de la suprafaţa corpului (ECG) este dată de evenimentele electrice
(depolarizare, repolarizare), care au loc într-un număr mare de celule ce
constituie cordul (celule şi ţesuturi nodale).
frontului de depolarizare şi repolarizare şi este insensibilă (linie izoelectrică)
la potenţialul de repaus celular precum şi la potenţialul din starea
depolarizată.
Utransmemb Stare
cel. atrială depolarizată
+30 t
repolarizare
depolarizare Potenţial de
repaus
-90
Utransmemb cel. Stare

ventriculară depolarizată
+30 t
depolarizare
repolarizare
Potenţial de
repaus
-90
ECG-II sensibilitate
R
insensibilitate R
1
0,5 P T P T
t
Q S Q S
Fig.3.6. Fazele ciclului cardiac în corelaţie cu potenţiale de
acţiune în celula atrială şi ventriculară
Astfel ECG pentru un ciclu cardiac are cinci unde semnificative:

 unda P, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul atriului
(din punct de vedere mecanic determină contracţia atrială);
 unda QRS, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul
 unda T, care reflectă deplasarea frontului de repolarizare ventriculară.
Repolarizarea atrială nu este evidentă în ECG deoarece este acoperită

de unda QRS.
complexului de evenimente ce caracterizează funcţionarea inimii.
 amplitudinea undelor semnificative (P, QRS, T), durata lor, timpul dintre
unde (de exemplu timpul de conducţie atrio - ventriculară);
 diferenţele care apar de la un ciclu cardiac la altul în privinţa parametrilor
mai înainte enumeraţi.
Acest lucru se face pentru toate cele 12 derivaţii (6 în plan frontal şi 6 în plan
transversal) precum şi pentru alţi parametri legaţi de sistemul circulator
(presiune atrială).
În plus se fac şi corelaţii între derivaţii şi/sau parametrii mecanici.
b) Derivaţii (culegeri) în plan transversal(Fig.3.7)

În acest plan sunt standardizate şase culegeri unipolare precordiale:
V1, V2, V3, V4, V5, V6.
V6
+ V6
R UinV6
V5 RA -
V1 V2 V3 V4
R
LA
R
LL
RL
Potenţialul de referinţă este potenţialul Wilson (URA+ULA+ULL)/3.

c) În plan sagital se recurge la derivaţii unipolare esofagiale.

Cateterul în care se află electrodul este introdus în esofag prin nară.
Electrodul de culegere este conectat la borna plus a amplificatorului, la borna
minus este potenţialul Wilson iar masa amplificatorului este conectată la
electrodul de la piciorul drept.
Electrocardiograful

electrocardiogramei. El este întâlnit atât în varianta staţionară cât şi în
varianta portabilă. El se mai construieşte ca aparat independent deşi tendinţa
generală în instrumentaţie este de trecere de la “aparat de măsură autonom” -
dictat de constructor - la o structură modulară, deschisă, versatilă, evolutivă,
pe care utilizatorul să o poată perfecţiona şi dezvolta.
Desigur, în acest sens există module de amplificare, module de filtrare
(prelucrare primară), interfeţe şi softuri (prelucrare secundară).
În cele ce urmează, se vor puncta doar câteva aspecte specifice legate
de instrumentaţia utilizată la obţinerea electrocardiogramelor.
Tot din Fig.3.1 se poate vedea şi situarea celorlaltor semnale bioelectrice,
care constituie artefacte.
Electrozii de culegere a semnalelor electrocardiografice sunt electrozi
de suprafaţă, ce nu ridică probleme deosebite (§2.3) decât la nivelul
stabilităţii, biocompatibilităţii şi comodităţii interfeţei.
Se utilizează în general cei 4 electrozi la mâini şi picioare (RA; LA; RL; LL)
şi cei 6 electrozi precordiali (V1,...,V6), plasaţi în locuri standard.
a) La nivelul primului preamplificator se încearcă eliminarea interferenţelor

electromagnetice - Fig.3.8.
Iniţial s-a considerat rejecţia de mod comun ca fiind realizată doar de
amplificatorul simetric (Fig.2.11.), electrodul de la piciorul drept era conectat
direct la masa amplificatorului respectiv.
E
PA
U2
-
R R
RL LL
R2
R1 +
- A1
R3
A2 -
Vmc
+
Fig.3.8 Derivaţia I, cu sistemul de comandă a ecranului şi electrodului

de la piciorul drept
În Fig.3.8 se arată preluarea derivaţiei I, scoţându-se în evidenţă

reducerea tensiunii de mod comun prin comanda electrodului de la piciorul
drept (bucla de reacţie pacient - sistem de prelucrare).
(RRMC bun, conexiuni pentru gardare, etc.)
Amplificatorul A1 aduce ecranul (E) la tensiunea de mod comun Vmc
(gardare), iar A2 inversează această tensiune şi o aduce la pacient prin
electrodul de la piciorul drept. Prin închiderea acestei bucle de reacţie,
tensiunea perturbatoare Vmc văzută de PA scade.
Amplificarea lui PA este 10 pentru a nu se intra în saturaţie datorită
potenţialului de electrod (tipic - sute de mV).
amplificatorului ce urmează lui PA, unde se stabileşte şi frecvenţa inferioară
de prelucrare a semnalului (0,05 Hz şi încă două trepte, de exemplu 0,5 şi 2
Hz).

Generatorul de semnal electrocardiografic are o impedanţă mare, care
pe de o parte poate accentua efectul de sarcină, iar pe de altă parte prin
înserierea cu impedanţa interfeţei electrod - ţesut, poate crea o asimetrie între
conexiunile de culegere (conexiunea generator, LA, întrarea plus a PA şi
conexiunea generator, RA, intrarea minus a PA - Fig.2.11).
electrod activ trebuie conectat în mai multe locuri. De exemplu RA trebuie
conectat la intrările minus ale amplificatoarelor pentru derivaţiile I şi II, la
intrările plus pentru derivaţiile VR şi aVR şi la cele două reţele de formare a
potenţialelor de referinţă (Wilson şi reţeaua pentru derivaţiile mărite “a”).
Minimizarea acestor efecte, impedanţa mare generator şi interfaţă,
asimetria la intrarea amplificatorului şi încărcarea generatorului de semnal cu
reţelele de formare a potenţialului de referinţă, se face prin bufferarea fiecărui
electrod în parte ca în Fig.3.9.
- BRA
R1 R2 C1 B
RA +
NE-2 C2 DZ
Deoarece este primul circuit activ după electrod, repetorul trebuie:

 să aibă curent de polarizare foarte mic pentru protecţia pacientului (max
0,1 A);
 să aibă zgomot echivalent de intrare foarte mic pentru nedistorsionarea
semnalului;
 să fie protejat faţă de impulsurile de amplitudine mare date de defibrilator.
Referitor la ultimul aspect, se ştie că sunt situaţii când inima trebuie
resuscitată cu impulsuri electrice de mare amplitudine şi durată mică, în
acelaşi timp cu înregistrarea ECG.
Protecţia intrării amplificatorului se face cu tub cu descărcare în gaze (NE -

2) şi apoi cu diode Zener. Elementele de protecţie trebuie să fie de foarte
bună calitate pentru a nu influenţa semnalul util.
R2C2 şi C1 sunt filtre trece jos cu frecvenţa superioară fs > 10 kHz.
Este preferabil ca această bufferare şi protecţie să se facă chiar pe electrodul
de culegere.
Oricum, circuitul de protecţie, filtrare şi bufferare se introduce în punctul
notat cu x din Fig. 3.8.
Ecran
BLA R I
2R 2R -
R
BRA +
3R 3R II
-
2R 2R
R
3R +
aVR
2R 2R +
BLL -
V1 VR
Z2 +
Vmc W
Z3 Z1 + -
-
RL V1
- -
+
R
+
Reţeaua de formare a derivaţiilor este astfel alcătuită pentru a se

obţine o impedanţă constantă pe oricare din intrările la amplificatoare.
În Fig.3.10 sunt figurate toate derivaţiile la care participă electrodul de la
mâna dreaptă, după ce este bufferat (BRA).
Se observă că pentru toate cele patru culegeri pe intrările plus şi minus ale
amplificatorului simetric, se intră cu rezistenţa R fie direct fie cu două
rezistenţe 2R în paralel sau trei rezistenţe de valoare 3R în paralel.
În acest fel, intrarea la amplificator este simetrică şi deci nu se înrăutăţeşte
RRMC.
Ca potenţial de mod comun se ia potenţialul Wilson (W) care, ca şi în
Fig.3.8, după ce este bufferat atacă ecranul (gardare) şi apoi este utilizat
pentru comanda electrodului de la piciorul drept (RL).
Faţă de cele expuse până aici, mai pot fi amintite filtrele sau în general
dispozitivele de extragere a semnalului din zgomot, ce intră în componenţa
electrocardiografului şi faptul că întreg sistemul poate fi computerizat.
Culegerea semnalelor ECG poate fi controlată de computer în
vederea :
 automatizării culegerii şi înregistrării semnalelor bioelectrice generate de
inimă (prelucrare primară);
 efectuării automate a analizei şi interpretării acestor semnale (prelucrare
secundară).
Legat de modul de prelucrare a semnalului în vederea extragerii din zgomot,
poate fi amintit procedeul de filtrare adaptivă, care este utilizat şi în cazul
înregistrării ECG.
3.1.1.2 Vectorcardiografia
Tehnica de reprezentare a traiectoriei spaţiale descrise de vârful
vectorului cardiac în timpul unui ciclu complet al inimii poartă denumirea de
vectorcardiografie.
Se poate reprezenta vectorul cardiac în spaţiu sau proiecţiile acestuia pe cele
trei plane electrocardiografice.
Proiecţia vectorului cardiac într-un plan poate fi determinată însumând
vectorii corespunzători
  
celor două axe perpendiculare din planul de interes.
Vzx  Vz  Vx (3.6)
Vectorul cardiac se obţine prin sumarea a trei vectori corespunzători
direcţiilor x,y, z: 
V  Vx  V y  Vz (3.7)

Determinarea vectorului V se poate face prin culegerea potenţialelor ECG
generate de-a lungul celor trei axe, cu câte doi electrozi plasaţi pe fiecare
dintre ele.
Ux se obţine cu electrozi I şi A plasaţi sub cele două braţe;
Uy se obţine cu electrozi H şi LL plasaţi la cap şi la piciorul stâng;
Uz se obţine cu electrozi E şi M plasaţi în faţa şi în spatele corpului.
Y 10k
  I
Vy V Z
13k 75k Ux
A

Vx 47k

Vz X
 33k
V zx
C
36k
a) 24k
E
12k 130k Uz
M
Y Z 68k
H
M 30k
I A X
15k
E C LL
10k Uy
H
RL LL RL
b) c)
Fig.3.11 a) Vectorul cardiac şi proiecţiile lui; b) Plasarea electrozilor;
c) Reţeaua de compensare Frank
Cei şapte electrozi sunt conectaţi printr-o reţea rezistivă (reţeaua Frank), în
vederea obţinerii potenţialelor Ux, Uy, Uz.
Ca de obicei electrodul de pe piciorul drept este conectat la masa
amplificatorului de culegere.
Un vectorcardiograf este reprezentat în Fig.3.12.
Canale
Electrozi electrocardiografice
Reţea Selector
Frank axe
1ms
2,5ms
“Generator de săgeată”
sincronizat
Fig.3.12 Schema bloc a vectorcardiografului
Cei opt electrozi de culegere sunt conectaţi la reţeaua Frank care

realizează compensarea neomogenităţii mediului şi asimetriei electrozilor de
culegere faţă de generator (inimă).
Selectorul de axe distribuie tensiunile Ux, Uy şi Uz pe plăcile de deflexie ale
osciloscopului, pentru obţinerea uneia din curbele descrise de vârful
vectorului cardiac în cele trei plane.
Amplificatoarele de izolaţie formează trei canale electrocardiografice.
Osciloscopul lucrează în modul x - y.
Se selectează două tensiuni pe plăcile x şi y ale osciloscopului, pentru
reprezentarea curbei descrise într-un anumit plan, ca în cazul figurilor
Lissajoux.
Pentru a ţine cont de situarea asimetrică a inimii, de neomogenităţile

între inimă şi suprafaţa corpului în afară de cei şase electrozi, Frack a mai
introdus un electrod de compensare C - Fig.3.11.
A treia tensiune poate fi utilizată pentru modularea intensităţii
spotului pe ecran. Ea este de obicei sumată cu o tensiune în trei nivele
(generator de săgeată) pentru a se pune în evidenţă şi sensul de parcurgere a
curbei.
Există şi posibilitatea afişării pe ecran a tuturor celor trei curbe (traiectoriile
descrise de vectorul cardiac în cele trei plane perpendiculare).
Aceasta se poate face pe principiul osciloscopului cu două fascicule ce
lucrează prin întrerupere (“Chopped”).
Un comutator electronic de frecvenţă mare distribuie ciclic trei combinaţii de
câte două tensiuni din Ux, Uy şi Uz pe plăcile X şi Y ale osciloscopului,
bineînţeles sumate cu nişte tensiuni continue pentru a se separa cele trei
curbe.
La frecvenţe de comutare mari, ochiul nu sesizează discontinuităţile curbelor,
ele apărând ca simultan înregistrate.
3.1.2. Electroencefalografia
Creierul, ca parte a sistemului nervos central, are o structură dintre
cele mai complexe şi un rol esenţial în coordonare, control, adaptare pentru
întreg organismul. El se diferenţiază net de restul organelor.
Condiţiile de mediu: pH, temperatură, în care funcţionează creierul
sunt mult mai stricte decât cele ale altor organe.
Electroencefalografia este tehnica de culegere, prelucrare şi
înregistrare cu ajutorul electrozilor de suprafaţă, a activităţii electrice a
creierului.
Electroencefalograma, forma de undă asociată, este foarte complexă, fiind de
natura unui semnal stocastic.
Se disting, totuşi, în componenţa ei (prin frecvenţă, amplitudine, formă, locul
şi momentul apariţiei, etc.) nişte ritmuri şi descărcări tranzitorii.
În plus, există anumite corelaţii determinate statistic, între aceste forme de
undă specifice şi unele fenomene clinice.
Putem enumera astfel:
Ritmul delta (), care conţine componente de frecvenţă în domeniul 0,5  4
Hz şi are amplitudinea cea mai mare dintre ritmuri (aproximativ 100 V).
El apare la adult şi copil în anumite faze ale somnului. La copil poate apărea
chiar în starea de veghe, în schimb prezenţa lui la adult în starea de veghe
Ritmul teta (). Domeniul de frecvenţă este 4  8 Hz, iar de amplitudine 30 
70 V.
Acest ritm este întâlnit curent la copii iar prin prezenţa lui la adulţi poate
semnala anumite probleme psihice.
A.
Ritmul alfa este vizibil în traseul electroencefalografic în condiţii de linişte
(relaxare) a subiectului. Dacă relaxarea sau liniştea este profundă, ritmul  de
frecvenţă 10 Hz şi 50 V amplitudine se distinge în majoritatea traseelor
electroencefalografice. Când această linişte este întreruptă (de exemplu la
deschiderea ochilor), ritmul  dispare şi poate apare ritmul .
Ritmul beta () are componente de frecvenţă în domeniul 13 - 22 Hz şi are
amplitudine sub 30 V. Prezent în starea de concentrare, el este asociat
activităţii mentale de gândire.
Ritmul gamma () conţine componente de frecvenţă mai mari de 22 Hz şi are
amplitudini sub 10 V.
În afară de aceste cinci ritmuri mai există şi alte tipuri de unde cum ar
fi complexele K, fusul electroencefalografic şi descărcările (spaicurile)
epileptice.
3.1.2.1. Sisteme de culegere
Întrucât forma de undă înregistrată depinde de locul de culegere, în
vederea unei interpretări unice, s-a recurs la standardizarea plasării
electrozilor. Cel mai utilizat sistem de poziţionare pentru electrozi este dat în
Fig.3.13, unde:
- cu F sunt notaţi electrozii plasaţi în zona frontală (frontali);
- cu T electrozii temporali;
- cu C electrozii centrali;
- cu P electrozii parietali;
- cu O electrozii occipitali.
În total sunt 19 puncte (electrozi activi).
potenţialului de referinţă. Ca şi la ECG un electrod plasat la piciorul drept
(RL) poate fi conectat la masa amplificatorului de culegere.
De asemenea există sisteme de culegere unipolare (între un electrod şi un

potenţial de referinţă) şi sisteme de culegere bipolare (între doi electrozi
activi).
În cazul culegerilor unipolare potenţialul de referinţă poate fi dat de N, de A1
şi A2 sau poate fi obţinut prin medierea celor 19 electrozi activi - Fig.3.13.
N (nas)
- +
R Fp1 Fp2
+ F1 -
F3 F2 F8
R F3
C3 C2 C4
T3 T4
R
A1 P3 P2 A2
P4
R T5
T6 +
+ -
R O1 O2
-
a) b) c)
Fig.3.13 Culegeri unipolare cu punct de referinţă median a); Sistem

standardizat de plasare a electrozilor la EEG b); Culegeri unipolare c)
Referitor la culegerile bipolare, pentru a se face distincţie între trasee

(o mai bună localizare a evenimentelor), un electrod este conectat la borna
plus a unui amplificator şi la borna minus a altuia.
Acest lucru se face din electrod în electrod: longitudinal (culegeri
longitudinale - Fig.3.14 dreapta) sau transversal (culegeri transversale).
În vederea explorării zonelor mai profunde ale creierului există şi
culegeri efectuate între electrozi mai îndepărtaţi (culegeri de orientare) -
Fig.3.14 stânga.
N (nas)
Fp1 Fp2
- F1 -
F8
+ F3 F2 +
F3
-
C3 C2 C4
T3 T4 +
A1 P3 P2 A2 -
P4
- T5 +
T6
+ -
O1 O2
+
Fig.3.14 Sisteme de culegere bipolare
3.1.2.2. Electroencefalograful
Schema bloc a unui electroencefalograf este dată în Fig.3.15.
¤ Electrozii
Există mai multe tipuri de electrozi în funcţie de zona de aplicare
(scalp, direct pe creier sau intracranian).
Pentru culegerile de pe pielea capului se utilizează discuri cu  = 5  10 mm,
sau cupe ce se fixează utilizând centuri elastice ori adeziv. Materialul utilizat
pentru electrozi este Ag/AgCl, datorită bunei comportări în ceea ce priveşte
polarizarea şi zgomotul de electrod.
Pentru a asigura un bun contact şi o interfaţă stabilă, locurile de amplasare
sunt bine curăţate şi degresate cu alcool.
¤ Selectorul de electrozi
Se compune dintr-un număr de comutatoare, câte două pentru fiecare
La intrarea acestor comutatoare sunt conectaţi electrozii.
Pe fiecare canal semnalul este amplificat de un preamplificator diferenţial.
Numărul de canale este cuprins între 4 şi 64.
Electrozi (23) A  A fs

CNA
Ohmetru Generator
calibrare
5-1000V Prelucrare
numerică
¤ Preamplificatoarele
Datorită nivelului mic al semnalului, primul etaj de amplificare trebuie
să fie de zgomot redus, să aibă un raport al rejecţiei de mod comun mare
(RRMC > 100 dB), ofset redus şi impedanţă de intrare mare (10 M).
La nivelul preamplificatorului se poate regla amplificarea şi constanta de timp
 (în câteva trepte de la 0,1 Hz la câţiva Hz).
Amplificatoarele care urmează permit modificarea sensibilităţii pe
fiecare canal şi reglarea în trepte (10 Hz  70 Hz) a frecvenţei superioare (la
- 3 dB).
Pe lângă înregistrarea grafică a variaţiei în timp a semnalului EEG
există şi o conversie analog numerică în vederea stocării şi prelucrării
numerice a semnalului (analiză în domeniul frecvenţă).
Precauţii deosebite trebuie luate în vederea minimizării zgomotelor şi
interferenţelor. Se ştie că un contact imperfect la interfaţă, prin dezechilibru
(asimetrie), reduce raportul rejecţiei de mod comun. De aceea se utilizează
un ohmmetru pentru controlul rezistenţei la nivelul interfeţei electrod - ţesut.
Măsurarea rezistenţei pe rând între câte doi electrozi se face utilizând

un semnal excitator de curent alternativ pentru a evita polarizarea. O
rezistenţă de contact sub 10 k este considerată acceptabilă.
 se protejează sursa de alimentare faţă de perturbaţiile conduse;
 se face calibrarea lanţului de amplificare (amplitudinea semnalului) şi a
răspunsului în frecvenţă cu ajutorul unui generator de semnal
dreptunghiular.
3.1.2.3 Electroencefalografie activă
Aceasta constă în înregistrarea electroencefalogramei în condiţii de
stimulare. Se utilizează în general stimuli vizuali şi acustici.
Ca răspuns la aceşti stimuli apare un potenţial evocat, care fiind mai mic ca
amplitudine este “acoperit” şi trebuie “extras” din traseul
electroencefalografic. În acest scop se utilizează metoda medierii coerente. În
Fig.3.16 se dă schema bloc de culegere a potenţialului evocat.
50V 10V

potenţial evocat
Mediator
Subiect coerent în
timp
Comandă
Stimulator Stimulator stimuli
optic acustic
Fig 3.16 Culegerea şi obţinerea potenţialului evocat
Se observă de aici că la electroencefalografia activă apar în plus

stimulatoarele (acustic şi/sau optic) şi mediatorul coerent în timp, care
permite obţinerea potenţialului evocat de amplitudine mică din traseul
electroencefalografic.
În cele ce urmează vom prezenta principiul mediatorului coerent în timp.

Medierea coerentă în timp
Ea constituie un procedeu de extragere din zgomot (artefact) a unui
semnal ce prezintă periodicitate, fie că această periodicitate are loc datorită
unor fenomene reale repetitive (de exemplu detecţia unor unde de
amplitudine mică -nevizibile- din traseele ECG), fie că această periodicitate
este obţinută prin stimulare (potenţialul evocat din traseele EEG).
Avantajul metodei constă în aceea că poate fi utilizată pentru cazul în
care semnalul util (de interes) nu poate fi extras din zgomot prin separare în
frecvenţă, cu ajutorul filtrelor, de exemplu.
Fie semnalul cules s(t), care conţine atât semnalul util su(t) cât şi
zgomotul z(t)
s(t )  su (t )  z(t ) (3.8)
Pentru ca medierea semnalului să poată fi făcută trebuie ca:
 toate secvenţele s(t) să conţină semnalul determinist su(t), care nu se
modifică de la o secvenţă la alta;
 zgomotul z(t) să fie de bandă largă, staţionar şi să aibă media statistică
zero şi dispersia  2 :
Ez(t )  ms  0 (3.9)

E  su (t )  ms 
2
  Es (t )  
2
u
2
(3.10)
 semnalul util su(t) şi zgomotul să fie necorelate
s ( i ) ( t )  su ( t )  z ( i ) ( t ) (3.11)
În Fig.3.17 sunt “N” secvenţe T1, T2,...,TN luate la momente de timp
diferite, dar egale ca durată T1=T2=...=TN.
Durata Ti a fiecărei secvenţe este împărţită în n intervale de lăţime .
Cu cât n este mai mare, cu atât fineţea înregistrării este mai bună. Parametrul
n dă rezoluţia semnalului extras din zgomot şi este ales în funcţie de
frecvenţa lui su(t) şi capacitatea de memorare. Se memorează “N” secvenţe a
câte “n” eşantioane fiecare.
Amplitudinea eşantionului de ordinul k de la o secvenţă T i din cele N
este:
s(Ti , k  )  su (Ti , k  )  z(Ti , k  ) (3.12)
pentru orice Ti T1 ,..., TN  .
Amplitudinea medie a eşantionului de ordinul k pentru cele N
secvenţe este:
N N
1 1 1
s( k  ) 
N
 s(Ti , k )  N Nsu ( k  )  N  z(Ti , k  )
i 1 i 1
N
1
s( k  )  su ( k  ) 
N
 z(T , k  )
i (3.13)
i 1
pentru orice k 1,..., n

Pentru N componenta datorată zgomotului tinde spre zero şi deci
s( k  ) estimează eşantionul de ordinul k al semnalului util su ( k  ) .
s(t)
k k k k


T1=n Ti=n
stimuli
T1 T2 Ti TN
Fig.3.17 Principiul medierii coerente
Se poate demonstra că raportul semnal - zgomot al mediei s( k  ) creşte cu

N faţă de raportul semnal - zgomot al oricăreia dintre secvenţe s(Ti , k  ) .
Pentru a obţine un raport semnal - zgomot cât mai bun trebuie ca N
să fie cât mai mare.
Dar în condiţii de stimulare N nu se poate lua foarte mare deoarece, datorită
obişnuinţei cu stimulul, de la un moment dat răspunsul poate fi atenuat sau
oricum nu mai prezintă mare stabilitate (identitate) de la o secvenţă la alta.
3.2. Măsurarea impedanţei electrice a ţesuturilor

Conductivitatea specifică a ţesuturilor are variaţii într-un domeniu
mare de valori. Valoarea ei diferă mai mult de la un ţesut la altul decât, de
exemplu, valoarea atenuării razelor X - Tabelul 3.1.
Tabelul 3.1.
Ţesut Conductivitate electrică Coeficient de
[mS/cm] atenuare a razelor X
Sânge 6,7 20,4
Ficat 2,8
0,6 transversal
2,3 transversal
Materie albă 1,5
Grăsime 0,4 18,5
Os 0,06 35
În afară de conductivitate, un alt parametru electric important al

ţesuturilor este permitivitatea dielectrică.
Prin măsurarea impedanţei ţesuturilor se pot obţine informaţii despre
circulaţia sanguină (periferică sau la nivelul inimii) ori diferenţele structurale
din anumite zone ale corpului.
Se fac astfel de măsurări în următoarele scopuri:
 determinarea variaţiilor de impedanţă datorate sistemului respirator şi
circulator (pletismografie de impedanţă);
 determinarea impedanţei în vederea estimării compoziţiei corpului
(volumul de fluid, grăsime etc.);
 evaluarea reacţiei oamenilor la stimuli exteriori (reactometrie);
 determinarea impedanţelor în vederea detectării diferenţelor structurale şi
obţinerii de imagini (tomografie de impedanţă).
3.2.1. Metode de măsurare a impedanţei ţesuturilor

Măsurarea impedanţei se face prin injectarea unui curent şi măsurarea
potenţialului sau prin utilizarea unei punţi alimentate tot la o sursă de curent
constant. Se lucrează în curent alternativ pentru a elimina problemele legate
de polarizare la interfaţa electrod - piele.
Valoarea efectivă a curentului injectat trebuie să fie sub limita
permisă Fig.2.11. şi bineînţeles sub pragul de stimulare al ţesuturilor.
¤ Sursa de curent:
În general se utilizează o sursă de curent cu amplitudinea în domeniul
0,5  5 mA şi frecvenţa de 10 kHz  100 kHz.
Frecvenţa inferioară este mai mare de 10 kHz pentru a se evita interferenţele
(artefactele) datorate potenţialelor generate de organism (semnale
bioelectrice - Fig.3.1.).
O frecvenţă superioară mare are avantajul reducerii efectului
polarizării electrozilor şi în plus permite creşterea sensibilităţii măsurării,
deoarece curentul injectat permis creşte odată cu creşterea frecvenţei -
Fig.2.9.
Frecvenţa superioară este limitată, totuşi, de posibilitatea de a controla
capacităţile parazite şi de creşterea cu frecvenţa a atenuării semnalului în
ţesut.
¤ Interfaţa electrod - piele
Problemele care apar aici sunt legate de: impedanţa pielii (care poate
fi de 2  10 ori mai mare decât a ţesutului de interes), controlul şi stabilitatea
interfeţei electrod - piele.
Referitor la primul aspect, se reduce limita inferioară a modificărilor de
impedanţă detectate, deoarece, în general, se pot detecta variaţii de 0,1  1
% din impedanţa totală.
În ceea ce priveşte al doilea aspect, trebuie controlat efectul de polarizare la
interfaţă, atât prin valoarea intensităţii curentului injectat (curenţi mici), cât
şi prin frecvenţa lui (utilizarea frecvenţelor mari).
De asemenea trebuie asigurată stabilitatea în timp a interfeţei.
Există două metode de detecţie a impedanţei ţesuturilor:
 metoda celor doi electrozi;
 metoda celor patru electrozi.
În primul caz deranjează interfaţa electrod - piele: Ze1 - Zp1 şi Ze2 - Zp2 aşa
cum se arată în Fig.3.18.
Ze1
E1 Zp1
Z Rţ Cţ Z0v = Z0 + Z
E2
Zp2
ţesut
Ze2
piele
Fig.3.18 Metoda celor doi electrozi
O posibilitate de a elimina efectul impedanţei de contact electrod -

piele (căderea de tensiune pe ea) este prin metoda celor patru electrozi.
Principiul este similar cu cel de la rezistenţa etalon cu patru borne sau, în
general, pregătirea probelor pentru măsurarea rezistenţei în vederea eliminării
efectului rezistenţei de contact - Fig.3.19.
E1 Zp1
Z1 Zp2 E2 K2 1
I0 Sursă de
ZinA1
curent Z0 v
U0v 2
constant K3 1
A1
20-100kHz
Zp3 E3 2
Z2
E4 Zp4
1
R C A2
K1 2
Fig.3.19. Metoda celor 4 electrozi
3.2.1.1. Metoda celor doi electrozi

În scopul determinării valorii impedanţei ţesuturilor Z0 şi variaţiei
acesteia Z, cei doi electrozi E1 şi E2 aplicaţi pe antebraţ, de exemplu, se
conectează în braţul unei punţi de curent alternativ - Fig.3.20.
Generator
de curent Z2 Ampl.
Z1 Z
constant Ke Detector FTJ
C3 AS A
sincron
Kc
R R3 IN
Ech.
R
Dezechilibru Z
E1 E2 [m]
Z 0v  Z 0  Z
t
Echilibrare
Fig. 3.20. Metoda celor doi electrozi în punte
Puntea este alimentată cu un generator de curent constant atât pentru

a injecta în ţesut un curent controlat cât şi pentru a creşte liniaritatea,
deoarece la determinarea variaţiei (Z) ea lucrează dezechilibrat.
Cu R3 şi C3 sunt schiţate două elemente reglabile, necesare pentru a aduce
puntea la echilibru în raport cu Z0. La elementele reglabile R3 şi C3 se poate
citi direct valoarea Z0.
Amplificatorul selectiv are frecvenţa centrală egală cu cea a
generatorului de curent, iar banda de frecvenţă în funcţie de componentele de
frecvenţă ale semnalului modulator. De exemplu, în cazul estimării circulaţiei
periferice f < 100Hz.
Detectorul sincron şi filtru trece jos (FTJ) permit refacerea semnalului
modulator, deci obţinerea lui Z(t).
Sistemul de calibrare este alcătuit dintr-un set de rezistenţe de

precizie şi un astabil care prin comanda unui întrerupător produce variaţii de
rezistenţă cu valoarea R cunoscută.
¤ Determinarea lui Z0
Cu comutatorul Ke la indicatorul de nul (IN) se reglează din R3 şi C3
până ce puntea este adusă la echilibru. În acest fel se obţine valoarea
impedanţei Z0, Z0 >> Z.
¤ Determinarea lui Z
După echilibrare, la ieşirea amplificatorului selectiv va exista o mică
tensiune datorată modificării în timp a lui Z.
Prin detecţia sincronă a acestui semnal (Ke la detectorul sincron) se obţine şi
se poate înregistra această variaţie.
Pentru a exista o corespondenţă biunivocă între deviaţia pe verticală Y [cm]
şi variaţia de impedanţă Z [m] se face o calibrare.
În acest scop se generează o variaţie de rezistenţă R [m] cunoscută cu
precizie şi se reglează amplificarea astfel încât deviaţia pe verticală Y [cm] să
aibă o valoare prestabilită.
Prin analizarea formei de undă astfel înregistrate (Z(t) - curba reografică) se
obţin o serie de parametri referitori la circulaţia sanguină.
3.2.1.2. Metoda celor patru electrozi
Principiul acestei metode este dat în Fig.3.19.
Pentru excitaţie se utilizează o sursă de curent constant (se injectează un
curent controlat) cu frecvenţa 10 kHz  100 kHz.
Z0v - impedanţa de interes, este compusă dintr-o impedanţă Z0 de
valoare mare care constituie impedanţa ţesutului între electrozii 2 şi 3 şi o
mică variaţie Z datorată modificării în timp a acestei impedanţe.
Z0v = Z0 + Z (3.14)
Se observă că la tensiunea de culegere U0 este eliminat efectul rezistenţelor
pielii Zp1 şi Zp4, iar în circuitul de măsurare a tensiunii rămân doar
impedanţele Zp2 şi Zp3.
Tensiunea la intrarea amplificatorului A1 este:
Zin A1
U 0v  I 0 Z0v (3.15)
Zin A1  Z0v  Z p3  Z p 2
Dacă impedanţa la intrarea amplificatorului A1 este foarte mare ZinA1>>Z0v
+Zp3+Zp2 atunci:
U0 U 0
U 0v  I 0 Z 0v şi deci Z 0  şi Z  (3.16)
I0 I0
Se pot măsura atât impedanţa ţesutului (Z0) cât şi variaţiile ei (Z),
datorate de exemplu circulaţiei sângelui sau aerului.
În Fig.3.19. este sugerată şi o metodă de măsură a impedanţei Z0v
prin comparaţie.
Cu cele trei comutatoare K1, K2 şi K3 pe poziţia 2 se compară Z0v (impedanţa
de interes) cu o impedanţă alcătuită din elementele R şi C reglabile.
Parametrii amplificatorului A2 trebuie să fie cât mai apropiaţi de ai lui A1. Se
reglează consecutiv din R şi C până când indicatorul de nul arată valoarea
minimă.
În acest caz Z0v este egal cu R în paralel cu C.
După echilibru, indicatorul de nul este înlocuit cu un circuit de
prelucrare electronică ce poate sesiza variaţiile de tensiune datorate
modificării în timp a impedanţei Z0v (Z).
Metoda celor patru electrozi este utilizată la determinarea volumului cardiac
bătaie - Fig.3.21.
Generatorul de curent constant injectează între electrozii E 1 şi E2 un
curent I0.
Căderea de tensiune culeasă între electrozii 2 şi 3,
U 0v  I 0 Z 0v  I 0 Z 0  I 0  Z (3.17)
este amplificată de AS.
Deoarece doar variaţia de impedanţă Z conţine informaţie despre
modificarea volumului de sânge în torace, la nivelul amplificatorului A2 are
loc o eliminare a contribuţiei lui Z0.
Aceasta este o operaţie identică cu cea de la echilibrarea punţii din R3 şi C3 -
Fig.3.20.
Mai departe semnalul este detectat sincron, obţinându-se Z şi printr-un
dZ 0v d  Z 
circuit de diferenţiere se obţine şi  .
dt dt
Modificarea în timp a impedanţei Z0v cu cantitatea Z este datorată variaţiei
volumului de sânge din torace.
O formulă empirică pentru determinarea volumului bătaie V este:
 l 2   dZ v 
V    2  T  0  (3.18)
 Z 0   dt  max
unde:  este rezistivitatea sângelui;
l este distanţa dintre electrozii de culegere;
Z0 este impedanţa de bază;

 dZ 0v 
  este valoarea maximă a derivatei - Fig.3.21.
 dt  max
T este timpul sistolei ventriculare.
Z
U 0v AS + Detector FTJ
A
- sincron R
C
-
A
+
P d  Z 
Z [m] dt
Generator de
curent constant
d  Z 
t
Echilibrare
dt
 d  Z  
 
 dt  max
T t
ECG
t
Fig. 3.21 Determinarea “volumului cardiac bătaie”
Variaţiile de impedanţă pot avea mai multe cauze, de exemplu volumul de

sânge în aortă, volumul de aer în plămân, etc. Dacă mai adăugăm la acestea
şi posibila modificare a rezistivităţii sângelui în timpul curgerii, rezultă marea
dificultate a interpretării rezultatelor.
Dacă se compară metodele de investigare a sistemului circulator
bazate pe măsurarea impedanţei cu alte metode standard, la subiecţi fără
probleme circulatorii coeficientul de corelaţie este între 0,8  0,9 iar în cazul
unor deficienţe, corelaţia este mai mică de 0,6.
Cu toate acestea, prin natura ei neinvazivă şi prin rapiditatea ei, metoda

bazată pe variaţia impedanţei poate fi folosită la o primă selecţie şi în general
la verificarea unui număr mare de subiecţi (medicina muncii, etc.).
O altă aplicaţie a măsurării impedanţei şi variaţiei acesteia este în

estimarea unor indicatori cum ar fi cei de vigilenţă şi ai reacţiilor emoţionale
(de exemplu aşa zisul “detector de minciuni”). Procedeul are la bază
modificarea rezistenţei în funcţie de starea emoţională, starea de concentrare
şi presupune măsurări de rezistenţă electrică între electrozi plasaţi în diverse
puncte pe mână, corelate cu alte investigaţii simultane (potenţial, temperatură
şi debit sanguin cutanate, frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie, etc.).
Plecându-se de la măsurarea impedanţei unei porţiuni din corp: din mână, din
picior sau din torace, s-a ajuns (ca şi în domeniul investigaţiilor cu raze X), la
obţinerea de imagini.
3.2.2. Tomografia de impedanţă electrică
Cuvântul tomografie îşi are originea în grecescul “tomos” care
înseamnă bucată, felie.
corp. Ea furnizează o “hartă” (imagine bidimensională şi uneori
tridimensională) a spaţiului explorat, care permite evaluări vizuale (prezenţă,
poziţie), dar şi măsurări dimensionale (de exemplu mărimea unui chist sau
calcul).
diferenţele structurale dintr-un mediu prin interpretarea efectului mediului
asupra unei radiaţii, unde sonore, unde electromagnetice, etc., utilizând un
sistem de achiziţii şi de calcul de mare performanţă.
Există mai multe sisteme tomografice şi anume:
 tomografie cu raze X;
 tomografie cu ultrasunete;
 tomografie în microunde (MU);
 tomografie bazată pe rezonanţa magnetică nucleară (RMN);
 tomografie de impedanţă,
fiecare dintre ele remarcându-se prin anumite posibilităţi şi avantaje.
Deoarece impedanţa ţesuturilor depinde de structura lor, înseamnă că
prin măsurarea impedanţelor se pot detecta diferenţele structurale, fie că
acestea sunt datorate tipului de ţesut, fie că sunt datorate îmbolnăvirii

(alterării) unui ţesut. Astfel se pot obţine imagini ale structurii interiorului
corpului.
Diferenţa dintre măsurarea de impedanţă şi tomografia de impedanţă
(analog cu diferenţa dintre radiografia tradiţională cu raze X şi tomografia cu
raze X) este că în primul caz se determină impedanţa şi variaţiile ei într-un
volum conductor, iar în al doilea caz se determină distribuţia impedanţei într-
o secţiune (cu localizarea strictă a electrozilor) şi reconstrucţia se face cu un
sistem de calcul în urma unui număr mare de măsurări.
impedanţei.
Deoarece determinarea părţii imaginare este mai dificilă, se poate determina
numai partea reală la mai multe frecvenţe. Sigur, tehnica multifrecvenţă atât
pentru partea reală cât şi pentru partea imaginară a impedanţei creşte
calitatea imaginii.
Ca la orice sistem tomografic şi la cel de impedanţă avem:
 un sistem de achiziţie de date;
 un algoritm de reconstrucţie.
Principiul tomografului de impedanţă este schiţat în Fig.3.22.
I
I Generator Logică de
de curent control
U1
1 2 3 Imagine
U2 Sistem de
N
selecţie
N-1
(baleiere)
U
j Achiziţie Algoritm de
UN-3 tensiuni reconstrucţie
Fig. 3.22 Tomografie de impedanţă
Sistemul de achiziţie de date

În jurul regiunii de interes (torace, creier) se plasează pe suprafaţa
corpului cei N electrozi. Excitaţia este dată de generatorul de curent
constant, care, ca şi în cazul măsurărilor de impedanţă, are valoare între 0,5 

5 mA iar frecvenţa 10 kHz  100 kHz.
Se aplică un curent între doi electrozi alăturaţi şi se măsoară tensiunile între
câte doi electrozi vecini din toţi ceilalţi N-2 neimplicaţi la generarea
curentului (ca la metoda celor patru electrozi).
De exemplu dacă se aplică curentul I0 între electrozii 1 şi 2, se măsoară N-3
tensiuni şi anume:
U1 între electrozii 3 şi 4;
U2 între electrozii 4 şi 5.
.....
UN-3 între electrozii N-1 şi N.
Pentru N electrozi, la o injecţie de curent, vom achiziţiona “N-3” tensiuni.
În cazul a N injecţii de curent (între fiecare pereche de electrozi) rezultă un
număr de N(N-3) tensiuni culese.
La tomografia de impedanţă baleierea nu presupune părţi mecanice în
mişcare ca în cazul tomografiei cu raze X, ci doar nişte comutări electronice.
Algoritmul de reconstrucţie permite ca din datele achiziţionate să se
determine distribuţia conductibilităţii, deci imaginea.
Modelul matematic este dat de ecuaţia:
  C V   0 (3.19)
unde C - reprezintă distribuţia de conductibilitate (tensorul de
conductibilitate ce depinde de punct);
V - reprezintă distribuţia potenţialului electric în domeniul de interes.
Caracteristici ale tomografiei de impedanţă:
 rezoluţia imaginii mai slabă decât la celelalte sisteme tomografice;
 sensibilitatea foarte bună (modificări mari ale conductibilităţii de la un tip
de ţesut la altul -Tabelul 3.1.)
 durata de achiziţie mică, existând posibilitatea de obţinere a imaginilor
dinamice.
 posibilitatea de obţinere directă a imaginilor tridimensionale.
Aplicaţii
 La obţinerea imaginilor de impedanţă electronică a inimii, a sânului, a
toracelui, a creierului, a plămânului.
 La evaluarea dozei termice.
În afară de aplicaţiile în domeniul medical, tomografia de impedanţă
electrică are aplicabilitate importantă în prospecţiunile geologice, în industrie,
etc.
1. MĂSURAREA DEBITULUI
Debitul reprezintă cantitatea de fluid ce trece prin secţiunea transversală a
unei conducte în unitate de timp.
Astfel, debitul de volum, Qv, este dat de relaţia:
dV d ( A  l ) dl
Qv    A  Av (1.1)
dt dt dt
unde, V este volumul fluidului, A este aria secţiunii prin care circulă (în relaţia de
mai sus aria a fost considerată constantă în raport cu timpul), iar v este viteza
medie de deplasare a fluidului.
Debitul de masă, Qm, este:
dm d (   V )
Qm      Qv (1.2)
dt dt
unde m este masa fluidului, iar , este densitatea lui.
Cunoaşterea debitului este necesară în multe domenii, de la medicină la
sectoarele industriale, existând o multitudine de metode şi principii care stau la
baza măsurării acestei mărimi.
Dintre diversele tipuri de debitmetre doar câteva nu prezintă părţi
mecanice în mişcare, dispozitive secundare sau alte restricţii.
Astfel, aceste dispozitive, care permit măsurarea neinvazivă a debitului, sunt:
 debitmetrul electromagnetic;
 debitmetrul cu ultrasunete;
 debitmetrul Doppler laser.
1.1 MĂSURAREA DEBITULUI CU METODE

ELECTROMAGNETICE
Principiul debitmetrului electromagnetic se bazează pe legea inducţiei
electromagnetice.
Tensiunea electromotoare produsă prin inducţie electromagnetică în lungul
unei curbe închise este egală cu viteza de scădere în timp a fluxului magnetic prin
suprafaţa sprijinită pe curba .
dS
e   (1.3)
dt
Dacă se exprimă fluxul  S funcţie de inducţia magnetică B şi aria A, rezultă:
d
dt S
e   B  dA (1.4)
B d  
e     dA    B  dA  (1.5)
S
t d t  S  B
Conform relaţiei (1.5), tensiunea e are două componente şi anume:
 tensiune electromotoare indusă prin transformare, etr , care este derivata
fluxului în raport cu timpul, dacă suprafaţa S ar fi imobilă în raport cu
sistemul de referinţă considerat.
B
etr     dA
S
t
 tensiune electromotoare indusă prin deplasare, ed, care este derivata
fluxului, dacă B nu depinde de timp şi S este mobilă.
d  
ed     B  dA    ( v  B)  ds (1.6)
dt  S  
B
Debitmetrul electromagnetic este uşor de instalat şi utilizat, permiţând
măsurări neinvazive de debit. De asemenea, el nu este sensibil la vâscozitatea şi
densitatea fluidului, întrucât tensiunea indusă este independentă de proprietăţile
fluidului.
În schimb fluidul a cărui debit se măsoară trebuie să fie conductor sau să conţină
minimum 10 % lichid conductor în compoziţie. Pentru o bună funcţionare a
debitmetrului, conductivitatea electrică a fluidului trebuie să fie mai mare de 1
S/cm.
Tipic, debitmetrul electromagnetic se utilizează pentru viteze ale fluidului
în domeniul 0,3 m/s ÷ 10 m/s.
Incertitudinea acestor debitmetre poate fi scăzută la sub 0,25 %. Deşi în
cele mai multe cazuri incertitudinea este 0,5 ÷ 1 %, ea poate creşte şi la 5% (de
exemplu, datorită impurităţilor fluidului, rezistenţei de contact a electrozilor).
1.1.1. DEBITMETRU ELECTROMAGNETIC CU CÂMP

MAGNETIC CONSTANT (MAGNET PERMANENT)
Câmpul magnetic constant este creat cu ajutorul unui magnet permanent.
Deoarece inducţia magnetică B nu este variabilă în raport cu timpul, tensiunea
electromotoare indusă prin transformare, etr este zero.
Aşa cum este prezentat în schema de principiu din Fig. 1.1., conducta prin
care circulă fluidul se află între polii magnetului permanent, astfel încât deplasarea
soluţiei conductoare să aibă loc după o direcţie perpendiculară pe câmpul
magnetic.
MĂSURAREA DEBITULUI 1-3
+ b
B B Circuit de
N v S Amplificator măsură
ds
- a
Fig. 1.1. Debitmetru cu câmp magnetic constant
Deplasarea cu viteza v a unui element ds din conturul  în timpul dt

descrie suprafaţa dA  v  ds dt . Fluxul prin această suprafaţă este:
d  B  dA  B  ( v  ds)  dt
iar tensiunea electromotoare elementară indusă prin deplasare, ded , este:
ded  B  ( v  ds)  ( v  B)  ds
Tensiunea indusă între cei doi electrozi a şi b (plasaţi astfel încât dreapta ab este
perpendiculară pe direcţia de deplasare a fluidului conductor şi în acelaşi timp
perpendiculară pe liniile vectorului B este:
ed   ( v  B)  ds (1.7)

b
ed  B  v ds (1.8)
a
Întrucât viteza, v, de deplasare a soluţiei conductoare este constantă, rezultă că:
ed  B  l  v (1.9)
unde l este distanţa între punctele de plasare ale celor doi electrozi, B este inducţia
magnetică, iar v este viteza medie a fluidului.
Aşa cum s-a arătat (1.1), debitul este:
Qv  A v
Rezultă că:
Bl
ed  Qv  K  Qv (1.10)
A
Dacă secţiunea transversală a conductei prin care circulă fluidul este circulară, cu
diametrul egal cu distanţa dintre electrozi, l, atunci:
 l2
Qv  v
4
4 B
ed  Q
 l v
Astfel, în condiţiile B, l, A constante, tensiunea culeasă pe electrozi este
proporţională cu debitul.
Dar atât distanţa dintre electrozi „l”, cât şi secţiunea A se modifică în timpul
măsurărilor datorită activităţii cardiace.
În cazul când este posibil, electrozii se introduc chiar în interiorul vasului de
sânge, iar printr-un suport de material plastic, se asigură menţinerea constantă a lui
„l”.
Dezavantajele debitului cu câmp magnetic constant (tensiunea indusă continuă)
sunt date de:
- necesitatea amplificatoarelor de mare sensibilitate;
- polarizarea electrozilor în c. c ;
- dimensiunile mari ale magneţilor permanenţi în vederea asigurării
sensibilităţii necesare (ori pentru a permite măsurarea direct pe vasul
de sânge dimensiunile debitmetrului trebuie să fie mici).
1.1.2. DEBITMETRU ELECTROMAGNETIC CU CÂMP

MAGNETIC VARIABIL ÎN TIMP
În curent alternativ, polarizarea electrozilor este mult mai mică şi se
elimină dezavantajul folosirii amplificatoarelor de curent continuu de mare
sensibilitate.
Astfel, debitmetrele de curent alternativ pot fi folosite în cazul vitezelor de curgere
mici şi în cazul lichidelor cu conductivitate electrică scăzută.
De această dată, tensiunea culeasă de electrozi, e, va avea două componente:
e = etr + ed (1.11)
Tensiunea electromotoare indusă prin deplasare, ed, are forma de
variaţie a inducţiei magnetice sau aceeaşi formă ca şi curentul de excitaţie a
electromagnetului, iar amplitudinea maximă, conform (1.9), este:
Ed  B  l  v (1.12)
Deoarece amplitudinea acestei tensiuni este direct proporţională cu viteza, prin
urmare şi cu debitul, ea reprezintă semnalul util.
Cealaltă componentă, tensiunea electromotoare indusă prin
transformare, etr, este proporţională cu derivata fluxului magnetic. Ea este
independentă de debit şi în general mult mai mare decât tensiunea utilă.
În Fig. 1.2 se dă schema bloc a acestui tip de debitmetru.
Amplificator Generator de semnal

de curent (sinusoidal, dreptunghiular,
B trapezoidal)
10 Hz ÷ 5000 Hz
v
Bloc de comandă
Amplificator Bloc de
Poartă Detector
Amplificator şi filtru trece prelucrare,
sincron
selectiv jos afişare
Fig. 1.2. Debitmetru cu câmp magnetic variabil în timp.
Frecvenţa curentului de excitaţie a electromagnetului este, în general, în

domeniul 10 ÷ 5000 Hz. Frecvenţe înalte se utilizează pentru a se putea urmări
variaţiile rapide ale debitului şi a se reduce dimensiunilor traductoarelor. Totuşi
aceste frecvenţe înalte au dezavantajul apariţiei efectului pelicular, etc. Cele mai
multe debitmetre utilizează frecvenţele de 50 Hz, 60 Hz sau 400 Hz.
Forma de undă a acestui curent de excitaţie poate fi sinusoidală,
dreptunghiulară, trapezoidală.
Tensiunea indusă, culeasă de ce doi electrozi este amplificată utilizând un
amplificator selectiv (acordat pe frecvenţa curentului de excitaţie) pentru a elimina
eventualele tensiuni perturbatoare.
Întrucât componenta tensiunii induse ce conţine informaţia de debit (ed)
este mult mai mica decât cealaltă componentă (etr), nu este posibilă măsurarea
debitului printr-o detecţie simplă de amplitudine. Din acest motiv se limitează
domeniul de măsurare la intervalul  .
De exemplu, la semnalul de excitaţie sinusoidal se alege intervalul de achiziţie a
semnalului  astfel încât valoarea medie dată de tensiunea etr să fie nulă, în timp ce
valoarea medie a tensiunii ed, proporţională cu debitul, să fie maximă, adică  este
centrat în jurul valorii maxime a lui B.
Pentru separarea semnalului util, ed, de semnalul perturbator, etr, se introduce o
poartă comandată numai pe durata  (durata de măsură):
 axată pe momentul de trecere prin zero a tensiunii induse prin
transformare, care coincide cu valoarea maximă a tensiunii induse prin
deplasare, la excitaţia sinusoidală;
 pe palierul impulsurilor dreptunghiulare şi trapezoidale când etr este zero,
în cazul acestor două tipuri de impulsuri.
După detecţie şi filtrare, tensiunea ed, ce este proporţională cu debitul,
poate fi înregistrată grafic ori scopic, sau poate fi afişată.
Aşa cum s-a arătat, ed  K  Qv (dependenţă liniară), rezultând că etalonarea se

face pentru două valori ale debitului:
 debit zero (vas de sânge ştrangulat în amonte de traductor);
 valoare a debitului măsurată cu precizie prin altă metodă.
Conducta prin care circul fluidul trebuie să fie neconductoare electric,
nemagnetică şi poate avea diametrul în intervalul 1 mm ÷ 1,2 m.
Traductoare pentru debitmetre
Un debitmetru electromagnetic are un set de traductoare pentru măsurarea
debitului în diverse vase de sânge, fiecare traductor având diametrul interior
specificat între 1 mm ÷ 24 mm.
Există două tipuri de traductoare, şi anume:
Traductorul de vas intact, care se compune dintr-o piesă turnată din cauciuc
siliconic în care sunt înglobaţi electromagnetul şi electrozii de culegere.
Piesa este prevăzută cu o perforaţie pentru a putea introduce vasul de sânge, care
apoi este completată cu un căpăcel din acelaşi material, menţinând constantă
secţiunea vasului în timpul curgerii pulsului de sânge.
Traductoarele extracorporale, care se înserează cu vasul de sânge printr-un tub
de material plastic fixat prin construcţie în traductorul debitmetrului. Ca şi la
traductorul de vas intact, şi acestea din urmă pot fi de diametre interioare diferite.
Deoarece electrozii sunt în contact: fie direct cu sângele la traductoarele
extracorporale (pe vas secţionat), fie cu peretele vasului de sânge, tensiunea indusă
între ei doi electrozi, e, determină trecerea unui curent prin sânge şi prin peretele
vasului (în ultimul caz).
Curentul prin sânge este dependent de rezistivitatea sângelui, care poate varia în
limite destul de largi.
Amplificatorul semnalului de la traductor trebuie să aibă impedanţa de intrare
mare (10 ÷ 100 M) pentru ca tensiunea preluată să nu depindă de rezistenţa
intensă a sursei (rezistenţa sângelui şi variaţiile sale în funcţie de hematocrit).
Tensiunea măsurată între electrozi, e, scade cu scăderea rezistenţei sângelui,
rezultând o eroare care poate fi neglijată dacă impedanţa de intrare a
amplificatorului este foarte mare.
Utilizarea debitmetrelor electromagnetice este posibilă pentru orice fluid
electrolitic (sânge, urină, ser fiziologic).
- în măsurări intracorporale în timpul operaţiilor;
- măsurarea extracorporală a debitului în sisteme de perfuzie.
1.2 MĂSURAREA DEBITULUI CU METODE

ULTRASONORE
Spre deosebire de debitmetrele electromagnetice, care pot fi utilizate doar
în cazul lichidelor cu o anumită conductivitate electrică, debitmetrul cu ultrasunete
poate opera aproape în orice fel de lichide.
Debitmetrele cu ultrasunete se bazează pe modificarea vitezei de

propagare a ultrasunetelor într-un fluid în mişcare datorită vitezei proprii de
deplasare a fluidului.
Incertitudinea de măsurare depinde de instalare, condiţii de operare şi tehnica de
măsură şi poate ajunge chiar la 0,02 %.
Acest debitmetrul constă dintr-un emiţător şi un receptor de ultrasunete (de
exemplu, cristale piezoelectrice).
Frecvenţa semnalului sonic este între 600 Hz şi 10 MHz.
Principalele tehnici de măsură sunt bazate pe:
 determinarea timpului de tranzit – metodă utilizată la lichide curate
pentru a minimiza atenuarea semnalului şi dispersia (deflexia) fascicolului.
 efectul Doppler – metodă bazată pe discontinuităţile în lichide pentru
funcţionarea debitmetrelor.
Deci măsurare se poate face: fie prin măsurarea directă a diferenţei de timp de
propagare (debitmetru ultrasonor cu timp de tranzit), fie prin măsurarea deviaţiei
de frecvenţă a semnalului recepţionat (debitmetru Doppler cu ultrasunete).
1.2.1. DEBITMERTU CU MĂSURAREA TIMPULUI DE TRANZIT

Aşa cum este prezentat în Fig. 1.3 acest debitmetru conţine două
traductoare de ultrasunete: T1 şi T2 care funcţionează pe rând ca emiţător şi
receptor.
T1
Conductă
l
Fluid  v
T2
E R R E
t
Generator Bloc de prelucrare
continuu sau
în impulsuri
Timp de referinţă
Fig. 1.3. Debitmetru cu timp de tranzit
Când traductorul T1 emite ultrasunete, ele sunt recepţionate de traductorul T2

după un timp t1 dat de expresia:
l
t1  (1.13)
cs  v  cos 
unde l este distanţa dintre cele două traductoare, cs – viteza sunetului în fluidul
respectiv, v – viteza cu care curge fluidul.
Când cel de al doilea traductor T2 emite ultrasunete, acestea sunt recepţionate de
traductorul T1 după un timp t2 de la emisie dat de:
l
t2  (1.14)
cs  v  cos
Diferenţa de timp de propagare este datorată vitezei compuse a ultrasunetelor cu
viteza fluidului din vas.
l l
t  t 2  t1  
cs  v cos  cs  v cos 
l (cs  v cos  )  l (cs  v cos  )

t 
(cs  v cos  )(cs  v cos  )
2vl cos
t  2 2 (1.15)
cs  v  cos 
2
2lv
t  2 cos  (1.16)
cs
Rezultă că timpul de tranzit este proporţional cu viteza de curgere a
fluidului, v, şi astfel cu debitul.
Cum se prezintă în Fig.1.4 (metoda diferenţei de frecvenţă), utilizând două
emiţătoare şi două receptoare se elimină influenţa vitezei de propagare a sunetului
prin lichid, cs, care depinde de natura fluidului şi temperatura sa.
E1 R1
D  v
l
A2 A1
R2 E2
Fig. 1.4. Eliminarea influenţei vitezei ultrasunetelor prin fluid
În acest fel se creează un circuit rezonant prin folosirea pulsurilor receptate să

declanşeze transmiterea pulsurilor, formându-se astfel o buclă de reacţie.
Pentru bucla formată din emiţătorul - E1, receptorul - R2, amplificatorul - A1,
frecvenţa, f12, este:
1
f12 
tt ,12
unde tt,12 este timpul de tranzit de la emiţătorul E1 la receptorul R2 care este egal cu
t1, dat de relaţia (1.13).
Astfel frecvenţa f12 este:
f12  (1.17)
l
În mod analog, pentru a două buclă formată din E2, R1, A2, în cadrul căreia
propagare ultrasunetelor în fluid are loc în sens contrar celei din prima buclă,
frecvenţa, f21, este:
1
f 21 
tt , 21
c  v  cos 
f 21  s (1.18)
l
Diferenţa celor două frecvenţe f (frecvenţa bătaie, obţinută de exemplu prin
combinarea celor două frecvenţe într-un circuit neliniar) este:
 f  f b  f12  f 21
c  v cos  cs  v cos  2v cos 
f  s   (1.19)
l l l
Întrucât
D
sin  
l
unde D este diametrul conductei, iar l este distanţa între emiţătoare şi receptoare,
rezultă că:
2v cos  sin  v sin 2
f   (1.20)
D D
Se poate obţine astfel o precizie 1 % pentru diametrul conductei de la câţiva mm
în sus (de exemplu, pentru măsurarea debitului prin vasele de sânge).
1.2.1. DEBITMETRU DOPPLER CU ULTRASUNETE

Fascicolul ultrasonor cu frecvenţă de repetiţie a impulsurilor, fe, emis de
un emiţător E este dispersat de particule solide sau orice discontinuitate din fluidul
în mişcare şi reflectat, după care este receptat de un receptor R. Deoarece fluidul
este în mişcare, frecvenţă de repetiţie a impulsurilor recepţionate, fr, este diferită
de frecvenţa la emisie fe.
Fie E un emiţător de unde ultrasonore cu perioada de repetiţie a
impulsurilor Te (frecvenţa de repetiţie fe), care se deplasează cu viteza ve după
direcţia Ox şi R un receptor de impulsuri ultrasonore, care se deplasează de-a
lungul aceleiaşi axe cu viteza vr. Conform Fig. 1.5a, vitezele ve şi vr au acelaşi
sens.
Emisie Recepţie
I0 I1 I0 I1
Te Tr
O ve vr x
A0 (t=0) A1 (t=Te) B0 (t=0) B’0 (t=t’0) B’1 (t=t’1)

l
a)
fe fe
Emiţător Oscilator
D
fe
fr fr AAF
Receptor
Mixer
Detector de
E R frecvenţă
P α v
b)
Fig. 1.5. Debitmetru cu efect Doppler: a) Principiu; b)Schema bloc.
La momentul t  0 , când emiţătorul este în punctul A0 şi receptorul în

punctul B0 (distanţa A0B0 fiind notată cu l), emiţătorul emite impulsul I0.
Datorită mişcării lui R cu viteza vr acest impuls este receptat în punctul B0' după un
timp t 0' , deci:
B0 B0'  vr  t0'
Distanţa parcursă de impulsul I0 de la punctul A0 la punctul B0' este:

A0 B0'  cs  t0'  l  vr  t0'
Astfel timpul dintre recepţia impulsului I0 de către R şi emisia lui de către E este:
l
t0' 
cs  vr
La momentul t  Te , atunci când emiţătorul E se găseşte în punctul A1 , el va
emite următorul impuls I1 .
Distanţa A0 A1 este:
A0 A1  ve  Te
Impulsul I1 va ajunge la receptorul R la momentul t1' , atunci când receptorul, R,
este în punctul B1' .
Distanţa dintre B0 şi B1' este:
B0 B1'  vr  t1'
Distanţa parcursă de impulsul I1 între emiţător şi receptor este:
A1 B1'  c s  (t1'  Te )
Pe de altă parte aceiaşi distanţă poate fi exprimată ca:
A1 B1'  A0 B0  A0 A1  B0 B1  l  ve  Te  v r  t1'
De unde rezultă că:
A1 B1'  cs  (t1'  Te )  l  ve  Te  vr  t1'
Astfel timpul t’1 este:
l  Te  (cs  ve )
t1' 
c s  vr
Cum se poate observa şi din Fig. 1.5a, pentru receptorul R perioada trenurilor
impulsurilor primite, Tr, este:
c s  ve
Tr  t1'  t 0'   Te
c s  vr
Astfel, în cazul în care emiţătorul şi receptorul de impulsuri ultrasonore se
deplasează cu vitezele ve , respectiv vr după aceeaşi direcţie, ca în Fig. 1.5a (ve  0,
deci E se apropie de R şi vr  0 deci R se îndepărtează de E), frecvenţa de repetiţie
a impulsurilor recepţionate, fr, este:
cs  vr
fr  fe (1.21)
cs  ve
În Fig. 1.5b se dă schema bloc a unui debitmetru Doppler cu ultrasunete.
Particula P, care se deplasează cu viteza v de-a lungul axului conductei, se
apropie de emiţătorul imobil E cu viteza vr  v  cos .
Frecvenţa recepţionată de particula P este:
f P  fe (1.22)
cs
Particula P reflectă semnalul de frecvenţă fP care apoi este recepţionat de
receptorul imobil R. De această dată P este un emiţător, care se apropie de
receptorul R cu viteza ve  v  cos  .
Astfel frecvenţa recepţionată de receptorul R, fr, este:
cs
fr  fP (1.23)
cs  v  cos 
Dacă se înlocuieşte valoarea lui fP conform (1.22), rezultă:
cs  v cos 
fr  fe
cs  v cos 
Frecvenţa la ieşirea mixerului (Fig. 1.5b) este:
2v cos 
fb  f r  fe   fe (1.24)
cs  v cos 
2 f v cos 
fb  e (1.25)
cs
Se observă că măsurarea este influenţată de temperatura prin cs.
Întrucât discontinuităţile sunt dispersate în lichid, receptorul detectează multiple
frecvenţe.
Pentru determinarea vitezei medii se recurge la procedee de mediere.
Debitmetrul Doppler permite determinarea: vitezei de curgere; profilului
de viteze în vas; diametrului vasului; debitul fluidelor în mişcare care conţin
particule ce reflectă udele sonore sau vitezele diverselor organe în mişcare.
1.3. DEBITMETRU DOPPLER LASER
Tot pe baza efectului Doppler poate fi realizat un debitmetru utilizând

excitaţie optică. Acest debitmetru este reproductibil, sensibil şi permite măsurarea
debitelor în conducte foarte subţiri (de exemplu măsurarea debitului în vase de
sânge).
În astfel de aplicaţii el este mai precis şi mai uşor de utilizat decât debitmetru
Doppler cu ultrasunete.
Schema bloc a acestui debitmetru se dă în Fig.1.6.
Fascicolul laser (de obicei laser He-Ne) este reflectat de celulele sanguine în
mişcare din vasul de sânge , cauzând o deviaţie de frecvenţă. Această deviaţie de
frecvenţă, dată de efectul Doppler, este observată pe un analizor de spectru, unde
sunt detectate frecvenţele bătaie între semnalul deviat în frecvenţă şi semnalul de
referinţă (original).
Dintre parametrii debitmetrelor Doppler laser pot fi enumeraţi:
 intervalul vitezelor de curgere în care se face măsurarea este 4 ÷ 100 cm/s;
 incertitudinea 0,5 %;
 rezoluţia spaţială 100 m;
 rezoluţia temporară 8 ms.
Cum s-a specificat, debitmetrul Doppler laser poate fi utilizat la măsurarea

debitului sanguin pe vase cu pereţi subţiri şi de diametru mic, fiind de altfel cea
mai precisă metodă de măsurare în această aplicaţie.

Ilovepdf Merged PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Specificitatea măsurărilor în biomedicină şi ecologie 1-7

(organismul uman) utilizează milioane de traductoare (sensori şi

Ierarhia sistemelor biologice

Dinamica în studiul domeniului biologic este foarte accelerată, în

1.2.2. Semnale naturale

Sunt două clase mari de semnale:

Semnalele discrete sunt descrise de o secvenţă s(m) ce le

Analiza semnalelor poate fi făcută în domeniul timp sau în

După sursa care le produce, semnalele pot fi:

• Caracteristicile semnalului. Această clasificare este utilă atunci când se

Periodic Neperiodic Staţionar Nestaţionar

Sinu- Nesinu- Cvasi- Tranzi-

Fig. 1.4. Clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristici

Semnale deterministe sunt semnalele care pot fi descrise prin funcţii

Pentru un semnal s( t ) se defineşte funcţia de repartiţie (sau funcţia

Prin derivarea lui P se obţine funcţia densitate de repartiţie sau

Dintre operatorii statistici importanţi pentru semnalele stocastice se

Momentul de ordinul I, denumit şi valoare medie statistică sau speranţă

Momentul de ordinul II.

Momentul de ordinul II centrat, denumit dispersie este:

În plus procesele ergodice se caracterizează prin aceea că distribuţiile de

unde ms este media statistică de ordinul 1 a unui ansamblu de funcţii

Semnalele electrice generate de anumite organe pot da informaţii

Feferitor la măsurile în ecologie, se ştie că odată cu trecerea timpului mediul

În cele ce urmează se va prezenta pe scurt semnalul bioelectric

Dendrite Corpul celulei (soma)

a) Potenţialul electric de repaus celular

• Sursele VK, VNa, sunt elemente active şi exprimă aportul de energie

Ioni Mg++, Ca++ Ioni Mg++, Ca++

Fig. 1.7. Modelarea electrică a celulei

Se vede că aceste două surse VK + şi VNa + au polarităţi diferite.

Curenţii pentru principalii ioni sunt:

b) Potenţialul de acţiune al celulei

neexcitată. Deci ionii de Na+ care se găsesc în concentraţie mai mare în

Fig. 1.8. Potenţialul transmembranar şi extra-celular în corelaţie cu un

Depolarizarea celulei se stabilizează pentru o durată scurtă, când

Propagarea potenţialului de acţiune

regiunile adiacente active prin plasmă-Fig.1.9b; curenţii locali reduc

Fig. 1.9. Propagarea potenţialului de acţiune

O propagare specială are loc în celulele nervoase, ce sunt prevăzute

Măsurarea presupune obţinerea de informaţii în scopul caracterizării

Informaţie Unitate de Unitate de Unitate de Informaţie

Fig. 2.1. Diagrama bloc a unui sistem de măsură

Traductorul este un dispozitiv capabil să convertească energia dintr-

Această definire a traductorului vine în contradicţie, de exemplu, cu

2.1.1. Sistemele biologice ca generatoare de energie şi

nervoase motorii ajung la plăcile terminale provocând depolarizarea lor şi a

În acest exemplu conversia la intrare s-a făcut în domeniul energiei electrice

• Traductoare generatoare (traductoare active sau traductoare energetice).

Informaţie Informaţie Informaţie Informaţie

Traductorul modulator (parametric) cere o sursă de energie auxiliară

ceilalţi factori, care se pot constitui în factori perturbatori pentru o anumită

2.2.1. Diagrama energetică şi informaţională a

Fig. 2.4. Reprezentarea spaţială a traductoarelor

În spaţiul XYZ se află 512 tipuri de traductoare modulatoare.

Suport de Si miniaturizat (15 m x 30 m)

Materia vie a pus la punct, în decursul evoluţiei ei, procedee extrem de

3.4.6.2. PRINCIPIUL BIOSENZORULUI

• un sistem sau un element biologic (molecule de recunoaştere), numit

Fig. 3.24. Biosensor [Tran Minh 1991]

Mai pot fi amintite în construcţia biosensorului şi structurile membranare,

3.4.6.2.1. ELEMENTUL BIOLOGIC DE SESIZARE (BIORECEPTORUL)

a2) Sensori amperometrici.