România postbelică

Evenimentele de la 23 august 1944, au dus la ieşirea României din războiul antisovietic. În

acelaşi timp acest eveniment a creat premisele instaurării regimului comunist de inspiraţie sovietică. După
demiterea lui Ion Antonescu, în noul guvern format, pentru prima oară, un reprezentant al PCR, care
ieşise din ilegalitate, ocupa portofoliul justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu). Ascensiunea comuniştilor la putere
a fost rapidă şi ea s-a datorat atât prezenţei Armatei Roşii cât şi aranjamentelor între puterile occidentale
şi Iosif Stalin. Prin aceste înţelegeri România fusese plasată în sfera de influenţă sovietică. La 6 martie
1945 s-a constituit guvernul condus de Petru Groza, instrument al comunizării ţării, în care reprezentanţii
PCR obţineau poziţii importante.
Alegerile din noiembrie 1946, desfăşurate într-un climat tensionat, au fost declarate „libere”, dar
în realitate, prin fals, s-a modificat rezultatul votului în favoarea Blocului Partidelor Democratice, coaliţie
controlată de comunişti. Acest fapt a permis accelerarea ritmului sovietizării şi a cuceririi totale a puterii.
Executivul şi legislativul se aflau sub controlul lor, singura instituţie care mai reprezenta vechiul regim
fiind monarhia. Între forma de guvernământ şi conţinutul puterii exista o neconcordanţa şi din acest
motiv, la 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost silit să abdice iar România a fost proclamată
Republică.

Evoluţia României spre stalinism

Ajunşi să controleze puterea, comuniştii au trecut la măsuri ferme pentru consolidarea regimului.
Exponentul la vârf al acestei politici a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat în fruntea PCR. Între 1945-
1965. Modelul stalinist în plan economic era axat pe lichidarea proprietăţii private, industrializarea
intensivă şi cooperativizarea agriculturii. Măsura cea mai importantă pentru realizarea acestui model a
fost luată la 11 iunie 1948, prin Legea de naţionalizare a întreprinderilor industriale şi miniere. A fost o
confiscare a proprietăţii private deoarece nu s-a acordat nici un fel de despăgubire. Naţionalizarea a
continuat în anii următori cuprinzând inclusiv proprietăţile imobiliare.
Consecinţele acestui act au fost multiple. Statul controla, practic, toate capacităţile industriale şi
prin Comitetul de Stat al Planificării dirija politica economică. Au fost elaborate, după modelul sovietic,
planurile cincinale, primul pentru perioada 1951-1955. Unele realizări economice au fost abil folosite de
propaganda regimului pentru a stimula munca peste normă. Modalităţile prin care s-a pus în practică
această politică au fost şantierele tineretului şi munca în echipă a brigadierilor, asemenea stahanovismului
rusesc. În 1951 s-a instituit distincţia „Erou al Muncii Socialiste”.
Colectivizarea s-a realizat tot după model sovietic, decizia fiind luată în Plenara PMR din 3-5
martie 1949. Ea a însemnat forţarea ţărănimii să îşi părăsească proprietatea individuală în favoarea celei
colective. Apar astfel Gospodăriile Agricole Colective numite mai târziu Cooperative Agricole de
Producţie. Modalitatea de realizare a colectivizării a fost, în majoritatea cazurilor, violentă, ceea ce a
stârnit reacţia ţărănimii materializată prin refuzul de a se înscrie în cooperative şi chiar revolte. Măsurile
cele mai aspre s-au îndreptat împotriva ţăranilor înstăriţi, numiţi chiaburi. În anul 1962 procesul
colectivizării a fost declarat încheiat. Consecinţele sociale pe termen lung au fost negative, determinând o
migraţie masivă spre oraş, ţăranii dezrădăcinându-se de locurile natale. În acelaşi timp concentrarea
pământului a creat premise pentru modernizarea agriculturii.
În plan instituţional, noul regim a căutat să formeze structuri represive, după model sovietic. În
anul 1948 s-a creat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în cadrul Ministerului de Interne. Ea a fost
coordonată de agenţi sovietici şi a fost principalul instrument al represiunii. Securitatea a folosit teroarea
împotriva opozanţilor regimului: oameni politici, intelectuali, preoţi, ţărani etc. În închisoarea de la Sighet
au pierit numeroşi foşti fruntaşi politici ai vechiului regim, oameni de cultură, conducători ai armatei etc.
Represiunea a fost folosită şi împotriva unor membri ai Partidului Comunist, aşa cum s-a întâmplat cu
Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat şi apoi executat în anul 1954.
Acţiunea a fost realizată după modelul stalinist şi a prilejuit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să scape
de un posibil competitor la şefia partidului. Pe aceeaşi linie s-a înscris şi acţiunea de eliminare din partid a
grupării moscovite reprezentată de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Moartea lui Stalin, în
1953, şi noua orientare a lui Hrusciov determină o schimbare şi în România. Se încearcă o cale proprie de
construire a socialismului. Aceasta duce la o relativă distanţare fată de Moscova. În anul 1958 s-a obţinut
retragerea trupelor sovietice din ţară.
Anii 1960-1964 au marcat accentuarea diferenţelor de opinii între reprezentanţii regimului din
România şi cel de la Moscova. Gheorghe Gheorghiu-Dej doreşte să părăsească acest model care ne fusese
impus. România respinge planul Valev (1964) care urmărea transformarea teritoriul ţării noastre împreună
cu Bulgaria şi sudul URSS. Într-un spaţiu interstatal axat pe dezvoltarea agriculturii, în aprilie 1964, pe
fondul unor dispute ideologice între conducerea comunistă din China şi URSS a fost publicată „Declaraţia
cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale”. În document se susţinea necesitatea unor noi relaţii în mişcarea comunistă bazate pe
egalitatea dintre partide. În acest fel regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej îşi arăta dorinţa de a nu se mai
subordona „fratelui mai mare” de la Moscova şi voinţa de a înlătura modelul stalinist de tip totalitar.

Naţional-comunismul regimului Ceauşescu

În anul 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, conducerea partidului a fost preluată de
Nicolae Ceauşescu. Fusese un apropiat al lui Dej şi din 1952 făcuse parte din Biroul Politic al P.M.R. El a
continuat linia naţională începută de Dej şi chiar a iniţiat o relaxare internă până în 1971. Au fost luate
unele măsuri cu caracter liberal, cum ar fi cele referitoare la circulaţia persoanelor, încurajarea proprietăţii
private, condamnarea unor greşeli din trecutul partidului (la Plenara din aprilie 1968 a fost reabilitat
Lucreţiu Pătrăşcanu). În acelaşi timp are loc consolidarea puterii lui Ceauşescu care începe să cumuleze
cele mai înalte funcţii de partid şi de stat.
Astfel, în 1967 devine preşedinte al Consiliului de Stat, pentru ca un an mai târziu să controleze
Consiliul Apărării. Apogeul popularităţii sale a fost atins în august 1968, când a condamnat energic
intervenţia militară a URSS şi a altor state membre ale Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, acţiune la
care România nu a participat. Prin această atitudine Ceauşescu îşi întărea poziţia de distanţare faţă de
Moscova, obţinea adeziunea internă la această politică şi devenea pentru puterile occidentale un partener
important de dialog. Ca o consecinţă a acestei atitudini, România a fost vizitată de unii lideri occidentali,
a încheiat acorduri cu organisme economice internaţionale cum ar fi Banca Mondială şi Fondul Monetar
Internaţional.
Inspirat de realităţile din China şi Coreea, ţări pe care le vizitase în anul 1971, Ceauşescu lansează
documentul intitulat „tezele din iulie” prin care inaugurează revoluţia culturală. Promovează cultul
personalităţii şi reîntoarcerea la un regim autoritar de tip neostalinist. În anul 1974, cu prilejul
Congresului XI al PCR, a fost lansat „Programul partidului” ce viza făurirea societăţii socialiste
multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism.
În anul 1974 Ceauşescu devine preşedinte al statului. În plan economic, se revine la control total
asupra întreprinderilor, investiţiile, ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicaţiilor personale
ale lui Ceauşescu. S-au realizat mari investiţii (Casa Poporului, Canalul Dunăre - Marea Neagră,
Transfăgărăşanul, Hidrocentrala Porţile de Fier etc.). Unele dintre ele nu ţin seama de principiul
rentabilităţii şi duc la creşterea datoriei externe. În această situaţie, regimul a hotărât rambursarea datoriei
prin restrângerea importului şi a consumului intern, cu consecinţe asupra nivelului de trai. Protestele au
culminat cu grevele din Valea Jiului din 1977 şi revolta de la Braşov din 1987.

Disidenţa anticomunistă

Regimul comunist din România a acţionat, încă de la început, pentru impunerea ideologiei
marxist-leniniste. Totodată s-a instituit cenzura care a asigurat controlul asupra producţiei culturale.
Rezistenţa faţă de regim a îmbrăcat diverse forme. Între anii 1949-1956 mai multe grupuri înarmate au
acţionat împotriva regimului în diverse zone ale ţării. Membrii acestora erau animaţi de ideea că „vin
americanii” şi îi vor ajuta să răstoarne regimul comunist. Simultan cu aceste acţiuni a avut loc o puternică
rezistenţă la sate, împotriva colectivizării.
Eliberarea deţinuţilor politici în 1964 şi relativa relaxare nu a însemnat încetarea acţiunilor de
protest. Securitatea şi-a schimbat metodele însă încălcarea drepturilor şi libertăţile omului se manifestă în
continuare. Fenomenul dizidentei, care s-a manifestat în toate ţările din Răsărit, este restrâns în România
el fiind susţinut, în special, în mediile intelectuale. În 1977 scriitorul Paul Goma se alătură mişcări
reformatoare din Cehoslovacia cunoscută sub numele de „Carta 77”.
Apar nemulţumiri şi în mediul muncitoresc concretizate în mişcările din Valea Jiului şi Braşov.
Se manifestă de asemenea, după 1980, dizidenta individuală. Unii intelectuali au protestat faţă de
încălcarea drepturilor omului sau faţă de falsificarea istoriei, la posturi de radio străine precum „Europa
Liberă”. Românii ascultau mai ales acest post de radio sau priveau televiziunile din ţările vecine, căci
televiziunea naţională îşi redusese programul la două ore şi acelea dedicate omagierii soţilor Ceauşescu.
Nemulţumirea generală din interior, într-un context internaţional favorizat de prăbuşirea regimurilor
comuniste din Europa, a determinat înlăturarea lui Ceauşescu şi revenirea la democraţie

Construcția democrației postdecembriste

In ultima luna a anului 1989 in Romania incepe, dupa modelul curentului european care dorea
inlaturarea regimurilor totalitare, o revolutie sangeroasa, singura de acest fel din zona si care are drept
urmare caderea regimului dictatorial a lui Ceausescu.
Dupa aceste evenimente Romania intra intr-un proces complex, si care se pare ca va fi de lunga
durata, pentru instaurarea unei democratii sanatoase.
Primul pas in acest proces a facut prin realizarea alegerilor generale din 20 mai 1990, alegeri dupa care au
intrat la Camera Deputatilor 27 de formatiuni si care au fost castigate de FSN (Frontul Savarii Nationale),
formatiune condusa la aceea data de Ion Iliescu si din partea careia a fost ales deputat si fostul presedinte
al Romaniei, Traian Basescu.
Un alt pas a fost acela al schimbarii constitutiei comuniste cu una democrata, dupa modelul
francez, lucru realizat in 1991. Constitutia a fost apoi revizuita in anul 2003, in urma unui referendum
national.
Din 1989 si pana astazi Romania a avut 3 presedinti: Ion Iliescu de 3 ori (1989-1992 FSN, 1992-
1996, 2000-2004 PDSR), Emil Constantinescu (1996-2000 CDR), Traian Basescu (2004-2009, 2009-
2014 PD-L), Klaus Iohannis (2014 - in functie PNL).
Politicienii romani de dupa anul 1989 se lauda cu doua mari realizari: intrarea in NATO, in anul 2004 si
intrarea in UE, in anul 2007, aderari care ar fi trebuit sa aduca multe beneficii. Cel putin la nivel
declarativ intrarea in NATO a adus Romaniei un nivel mai ridicat al securitatii, in plan practic existand
baze NATO pe teritoriul tarii noastre si chiar un scut antiracheta la Deveselu. Intrarea in UE a adus
beneficiul liberei circulatii, alaturi de cel al posibilitatii accesarii de fonduri europene, beneficii insotite de
o cedare a suveranitatii in fata reglementarilor UE.
Urmatorul pas important care se anunta pentru Romania ar fi adoptarea monedei unice europene:
Euro.
Construirea unui sistem sanatos pare a fi o manusa putin prea mare pentru politicienii romani din
perioada postdecembrista, tara fiind zguduita de repetate scandaluri de coruptie, insa viitorul poate va fi
ceva mai ingaduitor cu Romania si istoria ne va da o mana de ajutor pentru a avea o democratie sanatoasa
si productiva. Ramane de vazut ce efecte vor avea in viitor actualele aliante si acorduri ale tarii noastre
asupra democratiei din Romania.