Lucian Blaga (1895 – 1961) – repere bio-bibliografice

Repere biografice:
Personalitate impunătoare a culturii interbelice, Lucian Blaga, filosof, scriitor, profesor universitar, a
marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea în universalitate. S-a
născut la 9 mai 1895 în comuna Lancrăm, lângă Alba Iulia, într-o familie de preoţi. Copilăria i-a stat, după
cum mărturiseşte el însuşi, “sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, viitorul poet – care se va
autodefini mai târziu “mut ca o lebădă” – fiind incapabil să vorbeasca până la vârsta de patru ani.
Urmează cursurile şcolii primare de limbă germană la Sebeş (1902-1906), apoi frecventează Liceul
“Andrei Şaguna” din Braşov (1906-1914), unde era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat
românesc de Teoria dramei. În anii de liceu, întreprinde cu alţi elevi ai liceului, o călătorie care-l va marca
profund, prin Constantinopol, Atena şi mai multe oraşe italiene. Pentru a se sustrage mobilizării în armata
austro-ungară, se înscrie în 1914 şi urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea (1914–
1916), cursuri pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din
Viena între anii 1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie (26 noiembrie 1920), cu teza Kultur und
Erkenntnis (Cultură şi cunoştinţă).
Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind redactor la
revistele “Cultura” din Cluj şi “Banatul” din Lugoj.
În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând succesiv posturi la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga
(1927-1928), Berna (1928-1932; 1937-1938) şi Viena (1932-1937) şi Lisabona (1938-1939). A fost ales
membru al Academiei Române în 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc.
În 1939 revine definitiv în ţară. În acelaşi an devine profesor de filosofia culturii la Universitatea din
Cluj (1939-1948), mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena. La Sibiu redactează,
începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an.
Din 1948, îndepărtat de la catedră, lucrează ca cercetător în cadrul filialei din Cluj a Institutului de
Istorie şi Filosofie al Academiei. În anul 1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul
Basil Munteanu dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru a primi premiul Nobel
pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu,
iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile comuniste nu au
sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost
interzise până la ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea
ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog
intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga.
Moare la 6 mai 1961, fiind înmormântat la Lancrăm în ziua de 9 mai, când ar fi împlinit 66 de ani.
 Repere bibliografice:
Versuri – Poemele luminii (1919), Pașii profetului (1921), În marea trecere (1924),Laudă
somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curțile dorului (1938), Nebănuitele
trepte (1943), Poezii (1962) – volum postum cuprinzând ciclurile Mirabila sămânță, Vara de
noiembrie şi Stihuitorul. Postum au apărut şi ciclurile Vârsta de fier (1940-1944),Cântecul
focului, Corăbii cu cenușă, Ce aude unicornul.
Dramaturgie - Zamolxe, mister păgân (1921); Tulburarea
apelor (1923), Daria (1925);Fapta; Ivanca (1925); Învierea (1925); Meşterul Manole (1927); Cruciada
copiilor(1930); Avram Iancu (1934); Arca lui Noe (1944); Anton Pann (1945).
În anii cincizeci, a scris un roman cu caracter memorialistic, căruia editorii de mai târziu i-au atribuit
titlul de Luntrea lui Caron.
Filosofie - Creaţia filosofică este grupată în trei trilogii: Trilogia cunoaşterii (1943):Eonul
dogmatic (1931), Cunoaşterea luciferică (1933), Censura transcendentă(1934); Trilogia
culturii (1944): Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936/37),Geneza metaforei şi sensul
culturii (1937); Trilogia valorilor (1946): Artă şi valoare(1939), Despre gândirea
magică (1941), Ştiinţă şi creaţie (1942). Cea de-a patra,Trilogia cosmologică, a rămas în stadiul
incipient, fiind publicată doar o primă parte:Diferenţialele divine (scrisă la Cluj în decembrie 1939).
Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în volumele Pietre pentru templul meu (ed. 1 – 1919; ed. 2
– 1920), Discobolul (1945) şi Elanul insulei (1946). La Cluj sunt multiplicate şi două cursuri ale
profesorului de filosofie Lucian Blaga: Despre conştiinţa filosofică (1947) şiAspecte antropologice (1948).
“Opera lui Blaga e cunoscută, inclusiv din reeditările şi comentariile tot mai numeroase ale ultimului
sfert de veac. O sumară trecere a ei în revistă poate ajuta totuşi analiza ulterioară. Printr-un reducţionism
extrem, putem delimita patru compartimente, două principale şi două ajutătoare. În prim-plan, cu
drepturi egale, se află poezia şi filosofia. Fiecare e apoi “secondată” într-o manieră specifică: poezia – de
teatru, filosofia – de aforisme. Teatrul e prin excelenţă poetic (dar şi cu răsfrângeri meditative), aforismele
sunt concentrate de gândire (deseori şi de natură poetică). Direct sau indirect, dedublarea fundamentală
patronează întreaga creaţie.” (Ion Ianoşi, O istorie a filosofiei româneşti, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996,
p.222-23).
“S-ar putea argumenta (…) oricare dintre următoarele patru variante de interpretare a operei lui
Blaga: filosofia este dependentă de poezie; poezia este dependentă de filosofie; filosofia este independentă
de poezie; poezia este independentă de filosofie. Polarizările s-au datorat şi “tainelor” prezente în fiecare
dintre domenii. Savantele asocieri şi disocieri nu anulează însă o firească întrebare de bun-simţ: care
dintre activităţi i-a folosit mai degrabă celeilalte? (…) Răspunsul pare evident: “motorul” receptării lui
Blaga a fost poezia, explicat, între altele, şi prin spontana aderenţă la poezie a unui public mult mai larg
decât în cazul filosofiei. Poezia pretinde intuiţii sensibile, filosofia cere o cunoaştere intelectivă, pentru
care mai puţini sunt pregătiţi. Cu o cheie atât de simplu universală orice uşă ar trebui să poată fi deschisă
pe moment. Dar îndărătul primei evidenţe, de necontestat, ar mai putea să existe şi alte motivaţii.” (Ion
Ianoşi, O istorie a filosofiei româneşti, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p.226).