A fost odata un baiat. El, de la nașterea lui, se pomenise bubos.

Ce n-a facut el ca sa se curețe de bube? dara în deșert. Baieții la

joc și fetele la hora îl huiduia și fugeau de dansul ca de o lepra.
Și fiindca n-avea încotro, și el, biet, își înghițea amarul, și rabda.
Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la
ceilalți baieți și flacai, cum unii se încurau jucandu-se, cum alții se
zbenguiau cu fetele, și ramnea la danșii.
În toate zilele se ducea el la un puț de aducea apa pentru casa.
Drumul însa îi era pe la curtea împarateasca. Într-o zi, cand
scoase apa vazu în ciutura un ghigorț. Bucuria lui, ca o sa aiba în
ziua aceea leguma mai deosebita. Cand, ce sa vezi d-ta? peștele
începu sa-i vorbeasca:
– Flacaule, arunca-ma iara în puț, și nu-ți face pacat cu mine, ca
mult bine ți-oi prinde și eu vreodata.
Baiatul se minuna de asta; cum de sa vorbeasca un pește? Simți
el ca trebuie sa fie aci la mijloc ceva nazdravan și-i dete drumul
în puț.
Fata împaratului nu voia cu nici un chip sa se marite. Ce nu facu
bietul tata-sau, ce nu drese ca sa-și dea fata la casa ei, dara ca
s-o înduplece, ba. Ei nu-i da inima sa-și lege capul cu nici unul
din pețitorii ce veneau sa o ceara, deși toți erau împarați și fii de
împarați.
Baiatul cel bubos însa de cate ori trecea cu cofa la apa și ea era
la fereastra, vedea ca îi tot rade. El nici sa se gandea ca pentru
dansul se punea la fereastra, și ca îl pandea pana ce trecea, ci
socotea ca așa este ea de felul ei cu zambetul pe buze. Pasamite
fata împaratului, ori ca cunoscuse ca el o sa fie un om frumos, ori
ca o tragea ața ca spre ursitul ei.
Azi așa, maine așa, pana ce, într-o zi, îl chema de vorbi cu el. Sa
se prapadeasca baiatul de rușine cand vazu ca pe dansul îl
cheama! Se facu roșu ca sfecla, se zapaci pana într-atata de nu
știu deocamdata sa zica nici doua boabe leganate. Atat de mult
se fastacise el.
Apoi, țiindu-și firea și luandu-și inima în dinți, dete niște
raspunsuri de merse fetei tocmai la inima.
Vezi ca și vorba lui ca și a fetei era vorba cu lipici, dragul neichii;
fetei îi tacaia inima nu-i tacaia, dara lui știu ca-i tacaia de sta sa-i
iasa afara din piept. Și dintr-acel minut, nu știu ce facea el, nu
știu ce dregea, ca se pomenea, fara voia lui, trecand pe la curtea
împarateasca, ia așa, numai ca sa treaca.
El își uitase de pește. Acum își aduse aminte de dansul, și
ducandu-se la puț într-o zi, se uita înauntru și zise:
– Pește, peștișor, ghigorțule draga, mi-ai zis ca ai sa-mi prinzi
bine odata, odata; rogu-te, scapa-ma de bubele astea uricioase și
împuțite.
N-apuca sa sfarșeasca vorba bine, și ce sa vezi dumneata?
odata îi cazu bubele, și ramase curat și luminat, ca un pui de
brad.
Cand l-a vazut fata de împarat așa mandru și frumos, nu s-a mai
putut opri, și l-a sarutat. Vezi ca inima îi da branci catre dansul, și
se bucura, nevoie mare, ca pusese ochii pe un așa boboc de
flacau.
Ea frumoasa de pica, el frumos ca un bujor, vazu ca sunt numai
buni de a se lua în casatorie, și ducandu-se la împaratul, tatal
sau, îi zise:
– Tata, eu mi-am gasit logodnicul. Nu știu daca ție îți place ori ba,
dara mie îmi sfaraie inima dupa dansul.
– Cum se poate sa-mi faci tu asta rușine, fata mea?
Unde ai mai auzit tu ca o fata de împarat sa ia de barbat pe un
fluiera-vant, golan și fara nici un capatai?
– Tata, poate sa fie sarac, poate sa fie golan, cum zici d-ta, dara
este om de omenie, deștept și apoi mie îmi place. Eu am sa
traiesc cu el. Pe el îmi zice inima sa-l iau. Daca nu vei voi sa ma
însoțesc cu el, sa știi cu hotarare ca pe altul nu iau, o data cu
capul.
Daca vazu tatal fetei, împaratul, ca fie-sa pusese piciorul în prag
și nu voia nici în ruptul capului sa ia pe altul de barbat, mi i-a luat
binișor pe amandoi, i-a bagat într-o butie și i-a dat pe garla.
Ei începura a se boci și a plange de mi ți se rupea rarunchii. El,
biet, nevinovat, pațea necazul dupa urma fetei împaratului, caci el
nici nu-i batuse capul, ba nici ca visa ca o sa ia de nevasta pe
fata împaratului.
Vazand însa ca cu bocela nu o scoate la nici un capatai, se
rușina singur de sine, cum de sa se arate el, cruce de voinic, așa
puțin la inima cand se întampla de caz în nevoie, și începu a se
gandi, ca ce ar face sa scape de primejdie.
Cand, odata îi veni în gand ghigorțul.
– I!… zise, ghigorțule draguț, acum sa te vad! Mi-ai dat dovezi de
nazdravania ta. Știu ca poți multe. Scapa-ma de nevoia în care
am cazut.
Abia îi ieși din gura vorba cea din urma, și, ce sa vezi dumneata?
dintr-o pacatoasa de butie, unde mi se facu un palat, de nici
împaratul, tatal fetei, nu avea așa palat bogat și împodobit cu de
toate frumusețile lumei. Atata numai, ca butia ajunsese la mare,
și acest palat acolo se înființa.
Mai gandi o data baiatul cel bubos la ghigorț și dori ca palatul sa
se stramute într-o padure.
Dorința lui se împlini numat cat te ștergi la ochi.
Dar așa palat maiestru nici ca s-a mai vazut, mare. Toate
lucrușoarele dintr-însul era puse la randuiala lor și toate îmi
vorbeau ca niște nazdravane.
Ei acolo au facut nunta. Fața la nunta au fost: fiarele padurii,
copacii cei mareți, floricelele cele frumoase, pasarile vazduhului
și stelele cerului împreuna cu santa luna.
Traiau acolo ei ca în sanul mumei lor. Unde sa auzi la danșii
cearta! ferita santulețul sa vezi la danșii neunire. Caci diavolul
vrajbei nu cuteza sa-și vare coada între ei.
Și așa petrecand ei, casatoria lor fu binecuvantata cu un copilaș,
ce se nascu împlatoșat cu un piept de aur. Muma-sa, fata
împaratului, cum îl vazu așa, se sperie, și îi și puse gand rau.
Dara fiind rodul pantecelui sau, îi fu mila sa-i faca de petrecanie.
Se duse deci de-l puse într-un pom nalt și îl napusti acolo.
Venind ursitoarele, ele ursi pe copil ca va ajunge om mare; ca va
ridica tulpina din care ieșise ma-sa, la mare marire; ca hrana i-o
va aduce o pasare; ca va întampina un zabrac bun de la ai
hranitoarei sale, din care va scapa cu fața curata; apoi ca va fi
povațuit de o alta pasare.
Și în adevar, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate
zilele, și a-i aduce de mancare.
În vremea aceasta, împaratul, tatal fetei, plecase în vanatoare cu
o mulțime de curteni, slujitori și vanatori. Și vaneaza ici, vaneaza
colea, se departase de oamenii sai, pe nebagate în seama. Cum,
cum, el se rataci, ramanand numai cu credincerul sau. E! ce te
faci tu acum? caci seara se apropie, și loc de repaus nu este, și
casa de gazduit nici pomeneala.
Tot bajbaind ei prin amurg, dete peste palaturile baiatului celui
bubos. Cum ajunsera, descalecara, și voind sa lege capastrul
calului de propteaua porții, aceasta îi înfrunta, zicandu-le:
– De, ma neghiobilor, da ce, aici legați voi caii? locul cailor este la
grajd.
Împaratul ramase stalpit de mirare. Și apoi îi veni și cu rușine
cum el, împaratul, sa fie mustrat de o proptea.
Și, tot strangand pumnii și dinții de necaz, se plimba de colo pana
colo pe dinaintea porții, ca sa se mai racoreasca nițel și sa-și
astampere necazul.
Bubosul vazu de pe fereastra ca tot umbla pe dinaintea porții
niște oameni, lucru ce nu mai vazuse el de cand intrase în butie,
coborî scara palatului și veni la poarta de pofti pe acești calatori
înauntru și-i ospata ca pe niște oameni de omenie și rataciți.
Stapanii palatului cunoscura pe împaratul, dara el nu-i
cunoscusera pe danșii, vezi ca nici nu-i trasnea lui prin cap ca ei
sa mai traiasca.
Împaratul nici n-avea vreme sa se minuneze de ceea ce vazu în
acele palaturi. N-apuca sa priveasca cu bagare de seama la
lucrurile ce mergeau singure și-și faceau slujba, și sta sa asculte
la altele cari vorbeau și se îmbarbatau una pe alta la lucru. Masa
se puse în liniște și cu buna randuiala. Toate își aveau vataful lor:
tacamurile mesei, trancanaile de la bucatarie, așternuturile,
maturile de casa și de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu
randuielile lor.
Dupa ce ospata ca un împarat, a doua zi plecara vanatorii cei
rataciți. Gasind o poteca care îi scoase la luminiș, de unde
cunoscura drumul, împaratul pleca la curtea lui cu hotarare
desavarșita a pune gonaci cari sa afle ale cui erau palaturile
acelea din coprinsul împarației sale, și despre care nimeni nu-i
povestise nimic. El avea de gand ca sa poruneasca mai apoi sa i-
l aduca lui acolo.
Vulturul urma a hrani copilașul lepadat de ma-sa și pus în copaci,
carele creștea repede ca o floare, pana ce într-o zi se ținu
vulturoaica dupa dansul sa vaza unde tot vine el. Cand privi ceea
ce facea, își zburli penele de pe dansa și puse gand rau copilului.
Ea se ascunse și stete acolo pana ce pleca vulturul.
Cum se duse el, vulturoaica veni la copil și cu pliscul începu a
ciocni în pieptul copilului, ca sa-i manance rarunchii. Pieptul fiind
tare, pentru ca era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge așa lesne.
Copilul, cum simți ciocniturile vulturoaicei, întinse manușițele,
parca l-ar fi învațat cineva, apuca pe vulturoaica de gat, și
stranse, și stranse, pana ce o sugruma și cazu jos moarta.
Atunci și copilul, coborandu-se din copaci, o apuca razna pe
camp. În cale se întalni cu un cocor. Cum îl vazu, se împrieteni
cu el. Cocorul dand peste o așa bunatate și frumusețe de copil,
nu se mai îndura a se dezlipi de dansul, și traiau împreuna în
cuibul lui. Gasind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse
baiatului, și acesta învața sa citeasca și sa scrie.
Dupa ce se mai mari baiatul, cocorul îl învața a face o luntre, cu
care se plimba pe apa. El lua oameni cu dansul în luntre, cu care
se învața la manat. Mai tarziu el îi și întrecu la meșteșugul de a
mana luntrea și îi plimba și pe danșii.
Plimbandu-se el așa pe apa, a zarit palaturile tatalui sau. A
cercetat ce era aceea și a aflat ca acolo traiește o pereche de
oameni. El s-a dus sa faca cunoștința cu danșii. Acolo, din una,
din alta, se dara în vorba și despre copii, și afla ca el este copilul
lor.
Dupa aceasta parinții îl rugara sa ramaie cu danșii. El nu voi, vezi
ca ursita lui îl tragea în alta parte.
Se puse în luntre și ieși la lume. Aci daca ajunse, dete peste
palaturile împaratului, tatal ma-sii.
Cum îl vazu împaratul, nu știu ce parca îi zicea sa ia în nume de
bine pe acest june. Iar lui, fara sa știe de ce, îi tacaia inima de
bucurie. Vezi ca, mare, sangele apa nu se face, și rubedenia la
rubedenie trage ca acul la magnet.
El intra în slujba la împaratul. Și ispravile ce aduse împarației prin
iscusința lui facu pe împarat sa aiba pe acest tanar mai de
aproape al sau.
Fiind tot pe langa împaratul, și vazand adesea pe fata
împaratului, caci dupa surghiunirea fetei celei mari dobandise
împaratul alta fata, îl batu gandurile sa se întinza pana la dansa
și nu greși, caci și ea pusese ochii pe dansul. Într-o zi se
încumese a-i face cu mustața, dara cam cu sfiala; ea se uita
galeș la dansul. Azi așa, maine așa, pana ce într-o zi mersera
amandoi înaintea împaratului, dadura în genunchi, marturisira ca
sunt îndragiți, și se rugara de împaratul sa-i casatoreasca.
Împaratul, carele știa de patarama celei dintai fete, nu se
împotrivi nici o cirta de timp, ci știind și pe baiat deștept și ager la
minte, puse de le facu un pui de nunta de știu ca s-a dus pomina.
Apoi fiind și batran, se coborî din scaunul împarației și îi urcara
pe danșii, cari domnira cu omenie cate zile avura.