2.

Centrale energetice eoliene

2.1. Energia eoliană ca sursă de energie

primară
Din totalul de 1,74.1014 kWh de energie solară primită de Pământ
într-o oră un procent de 1 – 2 % se transformă în energie eoliană şi
evident se manifestă în orice zonă a globului Pământesc, cu intensităţi
specifice zonei.
Energia eoliană este purtată sau conţinută în masele de aer în
mişcare orizontală sau aproape orizontală. Această mişcare poartă
denumirea de vânt şi este rezultatul încălzirii neuniforme a suprafeţei
Pământului. Ca urmare a încălzirii neuniforme se crează diferenţe de
presiuni atmosferice, respectiv deplasări ale maselor de aer spre zone cu
presiuni mai joase.
Vântul, deci energia eoliană, a constituit practic prima sursă de
energie la care a făcut apel omenirea în vederea uşurării muncii sale,
înlocuind forţa umană sau forţa animalelor domestice. Astfel a apărut
navigaţia cu vele (pânze), măcinarea grăunţelor (morile de vânt – wind
mill), irigaţii şi desecări (pompe de vânt – wind turbine), ridicări de
greutăţi etc., şi mai târziu transformarea energiei vântului în energie
electrică. Odată cu inventarea maşinii cu abur, respectiv a motorului cu
ardere internă, deci odată cu utilizarea altor surse de energie (funcţionând
cu combustibili diferiţi), scade considerabil interesul pentru utilzarea
energiei eoliene, deşi este un procedeu curat (nepoluant), practic
inepuizabil, disponibil în zone inaccesibile şi ieftin (nu necesită extracţie,
transport, deci nici un fel de cheltuieli în acest sens). Trebuie subliniat
însă caracterul variabil al vitezei, puterii şi direcţiei vântului; mărimi ce
se cer considerate ca variabile aleatoare.
În urma constatării, în special, a efectelor secundare negative ale
utilizării combustibililor fosili (poluare, efectul de seră etc.) şi în urma
evaluării rezervelor existente în acest domeniu, au fost întreprinse
49
demersuri, la nivel mondial, privind utilizarea de surse regenerabile şi
nepoluante în vederea ameliorării situaţiei create. În acest sens se au în
vedere energia eoliană, energia solară, energia hidraulică, energia
geotermală, energia conţinută în biomasa şi energia valurilor.
Astfel Protocolul de la Kyoto (semnat în decembrie 1997 şi
ratificat de România în martie 2001), obligă toate statele ca, la elaborarea
proiectelor energetice, să aibă în vedere protecţia, reabilitarea şi
monitorizarea mediului înconjurător şi a capitalului natural
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Protocolul_de_la_Kyoto).
În prezent cca. 1 % din necesarul de energie electrică a lumii se
realizeaza în centrale eoliene, dar se preconizează ca în 2020 acest
procentaj să ajungă la cca. 5 %. Statisticile arată că industria de
producere a energiei electrice pe seama energiei eoliene este ramura cu
cea mai rapidă dezvoltare în lume. Astfel în anul 1994 a existat o
capacitate instalată de 3700 MW, iar în anul 1995 această capacitate a
crescut la 4900 MW. În 1995 SUA a avut o putere instalată în centrale
eoliene de 1650 MW, Germania 1150 MW, Danemarca 610 MW, India
580 MW. În 1996 India avea 3000 de centrale eoliene cu o putere
instalată de 730 MW. Potenţialul eolian al Indiei este estimat la 80.000
MW.
Dezvoltarea unor politici energetice raţionale a determinat
formarea sectorului privat în acest domeniu.
După date din anul 2003, capacitatea centralelor eoliene instalate
în lume a fost de 39.400 MW, cu contribuţia a 50 de state. În ceea ce
priveşte Uniunea Europeană, cele 15 ţări participante contribuiau cu o
putere eoliană totală instalată de peste 28.000 de MW.
Pentru justificarea atributului de ramura cu cea mai rapidă
dezvoltare în lume, sunt prezentate mai jos câteva situaţii statistice
(ECRE, 2004), (IEA, 2007), (http://en.wikipedia.org/wiki).
Astfel, tabelul 2.1 ilustrează contribuţia primelor 10 ţări din lume,
la producerea de energie electrică pe seama energiei eoliene, la sfârşitul
anului 2002.
În tabelul 2.2. este ilustrată situaţia puterii centralelor eoliene
instalate la sfârşitul anului 2006, în primele cinci state din lume.
Ordinea primelor trei ţări a rămas neschimbată, iar participarea
lor este semnificativă (faţă de totalurile din tabelele de mai sus, cca.
60 %). Se observă că Gemania este lider mondial absolut, cu un avans
considerabil, faţă de cel de al doilea clasat, Spania.

50
 Se remarcă, de asemenea, progresul deosebit realizat de India,
care trece pe locul patru, având o putere eoliană instalată de două ori mai
mare decât cea a Danemarcei.

Tabelul 2.1. Puterea centralelor eoliene instalată la sfârşitul anului 2002.

Ţara Capacitatea instalată , Procentajul de

în MW participare,
în %
Germania 12.001 41.4
Spania 4.830 16.7
SUA 4.685 16.2
Danemarca 2.880 9.9
India 1.702 5.9
Italia 785 2.7
Olanda 688 2.4
Marea Britanie 552 1.9
China 468 1.6
Japonia 415 1.4
TOTAL 29.008 100
Tabelul 2.2. Puterea centralelor eoliene instalată la sfârşitul anului 2006.

Ţara Capacitatea instalată , Procentajul de

în MW participare,
în %
Germania 20.621 38,73
Spania 11.615 21,82
SUA 11.603 21,79
India 6.270 11,78
Danemarca 3.136 5,88
TOTAL 53.245 100

În ceea ce priveşte ritmurile de instalare a centralelor eoliene, în

anul 2006, în ţările mai dezvoltate, cifrele indicate în tabelul 2.3 sunt
semnificative. Este primul an în care SUA depăşeşte Germania. India
urcă pe locul trei şi apare, poate surprinzător pentru unii, China pe locul
cinci, care în statisticile anilor precedenţi ocupa locuri modeste .

51
 La sfârşitul anului 2006, puterea totală a centralelor eoliene
instalate în lume a fost de 74.223 MW, faţă de 59.091 MW la sfârşitul
anului 2005; ca rezultat al unei creşteri de 15.132 MW, în anul 2006
(http://en.wikipedia.org/wiki), (www.ewea.org).
În prezent Uniunea Europeană deţine o capacitate eoliană
instalată de peste 48.061 MW, urmând să ajungă, în 2010, la peste 75.000
MW (după estimări, posibil chiar 90.000 MW). La această putere
instalată se mai adaugă puterea instalată în alte patru ţări (vezi tabelul
2.4).
Tabelul 2.3. Puterea centralelor eoliene instalate în anului 2006.

Ţara Capacitatea instalată , în Procentajul de

MW participare, în %
SUA 2.454 23,89
Germania 2.233 21,74
India 1.840 17,92
Spania 1.587 15,45
China 1.347 13,12
Franţa 810 7,88
TOTAL 10.271 100

Tabelul 2.4. Puterea totală a energtiei eoliene instalate în statele UE

Energia eoliana a UE (MW)

Nr.
crt. Ţara 2006 2005 2004 2003 2002 2001
1 Germania 20.622 18.415 16.629 14.609 11.994 8.754
2 Spania 11.615 10.028 8.263 6.203 4.825 3.337
3 Danemarca 3.140 3.136 3.117 3.110 2.880 2.489
4 Italia 2.123 1.718 1.255 913 797 690
5 Anglia 1.963 1.353 888 648 552 474
6 Portugalia 1.716 1.022 522 299 194 131
7 Franţa 1.567 757 386 239 145 93
8 Olanda 1.560 1.219 1.078 912 688 486
9 Austria 965 819 606 415 139 94
10 Grecia 746 573 465 375 276 272
Primele zece ţări 46,017 39,040 33,209 27,723 22,490 16,820

52
 Nr.
Ţara 2006 2005 2004 2003 2002 2001
crt.
11 Irlanda 745 496 339 191 137 124
12 Suedia 572 510 442 399 345 293
13 Belgia 193 167 95 68 35 32
14 Polonia 152 83 63 30 5 18
15 Finlanda 86 82 82 52 43 39
16 Ungaria 61 18 6 3 1 1
17 Lituania 56 6 7 0 0 0
Republica
18 50 28 17 9 0 0
Cehă
19 Luxemburg 35 35 35 22 17 15
20 Bulgaria 32 10 1 0 0 0
21 Estonia 32 32 6 2 2 0
22 Latvia 27 27 26 26 1 1
23 Slovacia 5 5 5 3 0 0
24 România 3 2 1 0 0 0
25 Slovenia 0 0 0 0 0 0
26 Cipru 0 0 0 0 0 0
27 Malta 0 0 0 0 0 0
UE cei 27 (MW) 48.061 40.541 34.334 28.528 23.076 17.343
28 Norvegia 314 267 160 101
29 Ukraina 86 77
30 Turcia 51 20
31 Elveţia 12 12
Europa (MW) 48.545 40.898

În România, zonele recomandate pentru instalarea de parcuri

eoliene, sunt zona Dobrogei şi zona Moldovei, dar sunt avute în vedere
zonele înalte şi din alte regiuni, cum ar fi Ardealul (Chadjivassiliadis,
1996), (Garbacea ş.a., 1994), (Ilina ş.a., 1987), (Popescu ş.a., 1996),
(Voicu ş.a., 1996), (www.abb.com.ro), (www.enerco.go.ro/eolahtml).

53
 În prezent, în România, Green Energy Grup Bucureşti (infiinţat în
2005), a pus în funcţiune o centrală eoliană de 0,75 MW şi urmează
punerea în funcţiune a încă două centrale de 0,6 MW, în zona Tulcea.
Se află deja în funcţiune şi alte aerogeneratoare în România:
Martin Ilies a instalat prima turbină eoliană în Pasul Tihuţa, în anul 2005;
a fost deschis un parc eolian la Tureni, judeţul Cluj; 12 turbine eoliene
funcţionează deja lângă Baia Mare (www.evz.ro).
Mai recent se află în curs de perfectare formele de infiinţare a
unui parc eolian, în comuna Clujeană Marisel, la altitudinea
de 1230 m, unde după constatarea localnicilor „vântul suflă
aproape tot timpul, şase luni de la nord şi şase luni de la sud”
(www.ziuadecj.ro/action/article?ID=17463). Se are în vedere amenajarea
unei zone de 100 hectare, cu 18 aerogeneratroare, cu turnuri de cca. 100
m, cu o putere totală de 45 MW. Se pare că va fi parcul eolian situat la
ceea mai mare altitudine din Europa, detronând Franţa, cu parcul său
eoilan la 1000 m altitudine. Firmele germane EON Energy şi Nordex, cu
o experienţă vastă în domeniu, vor fi implicate la realizarea acestui parc.
În ceea ce priveşte viitorul energiei eoliene din România,
Ministerului Mediului a prezentat o hartă a resurselor de energie
regenerabile, din care rezultă o dezvoltare accelerată a fermelor de
centrale eoliene, cu o capacitatea totală instalată de 400 MW, până în
anul 2012.
În acest sens, firma Eviva Energy, subsidiara grupului portugez
Martifer, a concesionat deja în Dobrogea (Tulcea- Babadag), 260 hectare
de teren, în vederea instalării de ferme eoliene cu o capacitate iniţială de
48 MW.
Potenţialul eolian al României este destul de mare, fiind apreciat
la cca. 14.000 MW putere instalată, cea ce reprezintă un aport de energie
electrică de aproape 23.000 GWh/an.
În ceea ce priveşte celelalte ţări europene, o informaţie recentă de
la agenţia de presă ANSA, citată de Budapesta Business Journal (2007),
afirmă că Italia plănuieşte construirea a 500 de centrale eoliene, ceea ce
va face ca producţia de energie electrică, pe seama energiei eoliene, să
crească în Italia cu peste zece ori, faţă de momentul actual. Aceasta va
face ca, dacă Spania şi Danemarca, respectiv Germania, nu menţin un
ritm înalt al dezvoltării parcurilor eoliene, Italia să devină cel mai
puternic producător de energie electrică din surse eoliene în Europa.

54
 Se impune totuşi o precizare în legătura cu puterea instalată şi
puterea medie furnizată, pe o anumită perioadă de funcţionare, de către o
centrală eoliană.
Se ştie că energia eoliană este intermitentă, cu o variaţie
aleatoare, dependentă de mai mulţi factori naturali. Datorită acestei
intermitenţe, o centrală eoliană furnizează în medie doar cca. 25% din
puterea instalată, uneori, în zone favorabile, până la cca. 35%. Studiile
efectuate în acest sens estimează că, o capacitate eoliană convenţională
instalată de 1.000 MW, furnizează o putere medie continuă de doar cca.
333 MW. Aceasta este motivul pentru care se recomandă producerea
energiei electrice pe baza unor surse combinate. Astfel, centralele eoliene
pot funcţiona mai eficent, în cuplaj cu centrale solare sau centrale
hidroelectrice, permiţând realizarea unor curbe de generare mai aplatizate
şi asigurând alimentarea sigură a consumatorilor.
În largul mărilor şi la înălţimi, unde vânturile sunt mai puternice
şi mai constante, centralele eoliene pot produce până la 90% din puterea
instalată.
Deşi la început au fost ridicate o serie de bariere în calea
răspândirii centralelor eoliene, privind impactul acestora cu mediul
natural, la ora actuală se constată că practic nu există inconveniente
majore, ele fiind acceptate ca fiind chiar “prietenoase”, cu impact minim
asupra zonei de instalare.
Principalele caracteristici ale zonelor cu mai multe centrale
eoliene, numite ferme sau parcuri eoliene, sunt următoarele:
 aria necesară pentru producerea unui număr de kWh este cea mai
mică faţă de alte surse de energie;
 în cca. trei luni de zile după punerea în funcţiune generează o
cantitate de energie care recuperează energia consumată pentru
instalare;
 durata de funcţionare garantată de 20 – 25 de ani;
 emisia de gaze cu efect de seră în timpul instalării este
nesemnificativă;
 în timpul funcţionării nu există emisii de gaze cu efect de seră;
 centralele eoliene moderne sunt silenţioase şi de turaţie redusă
astfel încât nu provoacă poluare sonoră şi nu constituie un pericol
pentru păsări.

55
 În vederea amenajării unei zone pentru producerea de energie
electrică, din energie eoliană, se cer cunoscute sau identificate
caracteristicile eoliene ale zonei respective. Identificarea caracteristicilor
se face pe baza unor măsurători meteorologice, iar în prezent chiar pe
baza unor hărţi speciale, întocmite cu ajutorul unor sateliţi programaţi în
acest sens. Principalele caracteristici care trebuie cunoscute se referă la
viteza vântului (cu un caracter de variaţie aleator), direcţia vântului (o
direcţie dominantă sau variabilă), puterea teoretică conţinută în masa de
aer în mişcare (dependentă, de asemenea, de o serie de factori ca
densitatea aerului, prezenţa obstacolelor etc.).

2.2. Energia eoliană

Vânturile create de mişcarea orizontală sau aproape orizontală a
maselor de aer au viteze diferite, la diferite altitudini şi diferite condiţii
regionale. Este acceptată o scară a vitezei vântului, la o înălţime de 10 m
faţă de sol (Tabelul 2.5, după Beaufort) (www.repower.de),
(www.windenergy.org), (www.windpower.org), (www.windpower.com).
Tabelul 2.5 Scara vitezelor vântului după Beaufort.

Viteza vântului la Scara Beaufort Caracterizare

10 m de sol, m/s
0.0 – 0.4 0 Calm
0.4 – 1.8 1
1.8 – 3.6 2 Slab
3.6 – 5.8 3
5.8 – 8.5 4 Moderat
8.5 – 11 5 Proaspăt/răcoritor
11 – 14 6 Puternic
14 – 17 7
17 – 21 8 Furtună
21 – 25 9
25 – 29 10 Furtună puternică
29 -34 11
>34 12 Uragan

Masele de aer în mişcare dezvoltă o energie cinetică:

56
 1 2
E mv , <J> (2.1)
2

unde: m este masa de aer în mişcare, în <kg> ,

v – viteza vântului, în <m/s> .
Pe de altă parte, masa de aer în mişcare se poate aprecia cu
relaţia:

m  Av , < kg > (2.2)

unde: ρ este densitatea masei de aer, în <kg/m3>,

A – aria secţiunii de trecere, <în m2>,
τ - timpul, în <s>.

Relativ la densitatea aerului se precizează faptul că aceasta

variază sensibil cu temperatura, zona geografică, deci şi cu anotimpul. La
presiunea atmosferică standard valorile densităţilor sunt prezentate în
tabelul 2.6.
Tabelul 2.6. Densitatea aerului.

Temperatura, Densitatea, Conţinutul maxim de apă,

o Celsius kg/m3 kg/m3
- 25 1,423
-20 1,395
- 15 1,368
- 10 1,342
-5 1,317
0 1,292 0,005
5 1,269 0,007
10 1,247 0,009
15 1,225* 0,013
20 1,204 0,017
25 1,184 0,023
30 1,165 0,030
35 1,146 0,039
40 1,127 0,051
*) Această densitate este utilizată ca mărime de calcul standard în industria energiei eoliene.

57
 Avându-se în vedere (2.2), energia cinetică a masei de aer în
mişcare, devine:
1
E  Av 3 . < J > (2.3)
2
Puterea P dezvoltată de masa de aer în mişcare, care are la
intrarea în captator viteza v, iar la ieşirea din captator viteza zero, adică
teoretic cedează în întregime energia sa, este:
E 1
P   Av 3 .< W > (2.4)
 2
Dacă curentul de aer, care cedează energia sa mediului, este
delimitat de o suprafaţă cilindrică, cu diametrul D, creat prin mişcarea de
rotaţie a elicei, atunci puterea teoretică dezvoltată devine:
1
P  Dv 3 . < W > (2.5)
8
Putereile teoretice ale vântului, la nivelul mării, la presiunea
atmosferică standard, temperatura 15 o C şi densitate 1,225 kg/m3, în
funcţie de viteza vântului, sunt prezentate în tabelul 2.7.

Tabelul 2.7. Puterile teoretice ale vântului.

m/s W/m2 m/s W/m2 m/s W/m2

0 0 8 313,6 16 2508,8
1 0,6 9 446,5 17 3009,2
2 4,9 10 612,5 18 3572,1
3 16,5 11 815,2 19 4201,1
4 39,2 12 1058,4 20 4900,0
5 76,2 13 1345,7 21 5672,4
6 132,3 14 1680,7 22 6521,9
7 210,1 15 2067,2 23 7452,3

În realitate, la ieşirea din captator, viteza nu scade la zero ci doar

se diminuează. Fenomenul a fost studiat prima dată de Betz, care a
introdus un factor de corecţie Cp, de forma:

 
C p  4a 1  a 2 , (2.6)
58
unde a este factorul de interferenţă (raportul vitezelor), având valori
cuprinse în intervalul 0  a  1 , (http://en.wikipedia.org/wiki),
(Guşa, 1994); (www.windenergy.org), (www.windpower.org),
(www.windpower.com).
Prin intermediul acestui factor se are în vedere faptul că fluxul de
aer, care traversează suprafaţa măturată de elicea captatorului, suferă o
deviaţie de la curgerea liniară (o dilatare în volum-vezi fig.2.20) şi în
consecinţă viteza scade de la valoarea v la valoarea v’< v. Adică, curentul
de aer în jurul captatorului, nu are forma cilindrică ci o formă mai
complicată, datorită componentei radiale a vitezei vântului, ce rezultă în
urma impactului acestuia cu elicea captatorului (vezi fig. 2.21)
S-a demonstrat că valoarea teoretică maximă a puterii cedate de
masa de aer în mişcare are loc pentru a ≈ 1/3, ceea ce conduce la o
valoare a factorului de corecţie de 0,593.
Prin urmare, puterea maximă, ce se poate obţine, din energia
cinetică a masei de aer în mişcare, este de maximum 59,3 % din puterea
teoretică dată de relaţia (2.5); această limită este cunoscută sub numele
de limita lui Betz.
Dacă se iau în consideraţie şi pierderile provocate de diverse
frecări, dependente în mare măsură şi de tehnologia de realizare a
instalaţiei eoliene, această putere teoretică trebuie diminuată cu încă 20%
- 50 %.
Avându-se în vedere caracterul aleator, în timp şi spaţiu, a vitezei
vântului, rezultă că şi putere dezvoltată are un caracter aleator.
Proiectanţii şi constructorii de centrale eoliene, utilizează în
calculele lor, o distribuţie a densităţii de probabilitate a vântului de tip
Weibull (fig. 2.1), valabilă pentru diverse zone amenajabile pentru
centrale eoliene (www.windpower.org); (www.windpower.com).
Rezultă că vitezele cele mai probabile sunt în jurul vitezei de
7m/s. Practica exploatării centralelor eoliene arată că viteze mai mari de
18 m/s sunt rare.
Înmulţind aceste probabilităţi ale vitezei vântului cu puterile
teoretice, din tabelul 2.7, rezultă curba de dispersie a puterii/energiei
vântului, în funcţie de viteza vântului (fig. 2.2), pentru o anumită zonă
amenajabilă. Curba a-, din fig. 2.2, arată energia conţinută în vânt, la
intrarea în captator, curba b- arată energia transformată, de către captator,
în energie mecanică de antrenare a generatorului, iar curba c- arată
cantitatea de energie electrică care se poate obţine de la o centrală
eoliană, aflată într-o anumită zonă (www1.eere.enrgy.gov).
59
 Fig. 2.1. Distribuţia Weibull a densităţii Fig. 2.2. Curba de distribuţie a
de probabilitate a vitezei vântului. puterii; a-teoretic disponibil, b-
utilizabil pe baza legii Betz şi c-
furnizat de centrala eoliană.

În vederea aprecierii potenţialului energetic eolian s-a introdus

noţiunea de densitate de putere a vântului p , ca fiind puterea medie
raportată la aria secţiunii transversale a curentului de aer:
P 1
p   v 3 , < W/m2 > (2.7)
A 2
respectiv noţiunea de densitatea medie de putere a vântului pm, în
intervalul de timp τ:
1 
p m   p d . (2.8)
 0
Cu aceste precizări, potenţialul eolian al unei zone geografice
poate fi estimat cu relaţia:

E   p d , < Wh/m2.an > (2.9)
0
unde intervalul de timp τ considerat este, de obicei, un an, adică 8760
ore.
Potenţiale eoliene eficient utilizabile se manifestă în zona
litoralurilor marine (on shore wind farms- pe coastă), în zona largului
litoralurilor marine (off shore wind farms– în largul mărilor; procedee
mai noi), pe ridicături şi în munţi. De asemenea, relieful, obstacolele de
diverse tipuri (construcţii, păduri etc.) şi schimbările sezoniere
influenţează sensibil utilizarea eficientă a potenţialului eolian existent.
Energia vântului depinde de energia cinetică a masei de aer în mişcare,
60
dar greutatea masei de aer depinde de densitatea aerului. Ori, densitatea
aerului variază mult, cu anotimpurile, existând o diferenţă sensibilă între
densitatea aerului iarna şi respectiv vara; densitatea aerului fiind mai
mare iarna. În consecinţă, centralele eoliene sunt mai eficiente iarna
decât vara. Aceasta este şi motivul pentru care, în unele ţări, centralele
eoliene lucrează în paralel cu centrale solare, care sunt foarte eficiente
vara şi mai puţin eficiente iarna.

2.3. Procese şi instalaţii în centrale

eoliene
În cadrul centralelor eoliene are loc transformarea/conversia
energiei eoliene, ca energie primară, datorată vântului, deci mişcării
orizontale sau aproape orizontale a maselor de aer, în altă formă de
energie: energie mecanică, energie electrică, energie termică etc., în
funcţie de necesităţile locului de utilizare.
Procesul de transformare a energiei eoliene în altă formă de
energie are loc prin intermediul unui captator eolian (numit şi turbină
eoliană sau rotor), care se roteşte într-un plan perpendicular pe direcţia
vântului sau într-un plan paralel cu direcţia vântului. Captatorul eolian
este compus dintr-un sistem de palete (sau elice), solidar legate de un ax,
prin intermediul unui butuc, care, fiind pus în mişcare de rotaţie, de către
masele de aer, dezvoltă o energie mecanică. Această energie mecanică se
poate utiliza ca atare (antrenarea pompelor, morilor, ciocanelor etc.) sau
poate fi convertită în altă formă de energie, prin utilizarea unor
convertoare corespunzătoare. În vederea obţinerii energiei electrice, drept
convertoare se folosesc generatoare electrice, de curent continuu sau de
curent alternativ, cuplate cu captatorul, fie direct, fie prin intermediul
unor transmisii cinematice corespunzătoare (cutii de viteze, eventual
prevăzute şi cu frâne). În vederea asigurării unei funcţionări corecte,
precum şi în vederea asigurării calităţii energiei electrice livrate,
subansamblul captator-transmisia cinematică – generator, este echipat
cu aparatura de supraveghere şi de automatizare corespunzătoare.
În prezent, cele mai răspândite şi utilizate sunt centralele eoliene
electrice, destinate transformării energiei cinetice a maselor de aer în
mişcare în energie electrică. Sunt cunoscute şi sub denumirea de
aerogeneratoare (AEG). Schiţa principială a unui aerogenerator, cu

61
părţile componente specifice şi cu echipamentele necesare conectării la o
reţea de distribuţie electrică, este prezentată în fig. 2.3.

Fig.2.3. Schiţa constructivă principială a unui aerogenerator şi

echipamentele auxiliare: 1- direcţia vântului; 2- butuc; 3- elice (pale); 4-
axul de joasă turaţie; 5- transmisia cinematică cu frână; 6- axul de turaţie
ridicată; 7- generatorul electric; 8- nacela; 9- unitate de control şi comandă;
10- turnul; 11- transformator ridicător; 12- substaţia electrică; 13- reţeaua de
distribuţie electrică.

O schiţă mai lămuritoare, privind structura unui aerogenerator, cu

principalele părţi componente, se găseşte în (www1.eere.enrgy.gov) şi
este prezentată în fig.2.4.
Necesitatea şi rolul elementelor componente din fig.2.4 va fi
lămurită în următoarele paragrafe.
Pe plan mondial sunt răspândite două modalităţi de obţinere a
energiei electrice: în unităţi individuale de capacitate mare sau mică şi cu
raportul randament/preţ avantajos, respectiv în aşa numitele
ferme/parcuri eoliene (wind farms), constituite din zeci, chiar sute de
unităţi cu puteri mari sau medii şi racordate la sistemele de distribuţie a
energiei electrice.

62
 Fig.2.4. Structura principială a unui aerogenerator: 1 – direcţia vântului; 2
+ 3 – rotorul, compus din butuc şi elice; 3 – elice; 4 – axul de joasă
turaţie; 5 – transmisia cinematică cu frâna; 6 – axul de turaţie ridicată; 7 –
generatorul electric; 8 – nacela cu anemometru; 9 – unitate de control şi
comandă (în nacelă sau pe sol); 10 – turnul; 14 – mecanism de orientare a
elicelor, în jurul axelor proprii longitudinale – pitch control; 15 –
mecanism de orientare a nacelei în direcţia vântului, cu motor propriu de
antrenare – yaw drive şi yaw motor, pe baza informaţiei furnizate de
anemometru şi ampenaj de vânt – wind vane.

O unitate centrală eoliană, de 4,5 MW, cu o înălţime de 180 de

metrii, funcţionează în Germania, din martie 2004, pe platoul
Wybelsumer, măturat de vânturile Mării Nordului.
Mai recent, în februarie 2005, în Germania a fost inaugurat cel
mai mare aerogenerator fabricat până în prezent, de către firma germană
REpower, de 5 MW, destinat efectuării unor cercetări privind
implementarea acestora în amenajări eoliene pe platourile mărilor (off
shore) (www.repower.de), (www.sciencedaily.com).

63
 Există şi oferte de unităţi individuale, de putere mică (cel mult de
ordinal a zeci de kW), în vederea deservirii unor utilizatori individuali,
izolaţi (vezi cap. 2.9).
Se poate observa că, faţă de energia electrică furnizată de
centralele convenţionale, bazate pe combustibili convenţionali, cu unităţi
de generare obişnuit cu puteri de zeci şi sute de MW, concentrate în
centrale termoelectrice sau în centrale electrice de termoficare (Olah ş.a.,
2005), energia electrică din surse eoliene se obţine în unităţi individuale
de puteri sensibil mai reduse (cel mult de ordinal MW-lor), eventual
distribuite geografic pe arii extinse.

2.3.1. Captatoare (turbine) eoliene

2.3.1.1. Clasificări ale captatoarelor eoliene.

De-a lungul secolelor de utilizare a energiei eoliene au fost

imaginate şi utilizate diverse modalităţi de captare a energiei cinetice
conţinute în masele de aer în mişcare. Avându-se în vedere principiul de
transformare a energiei cinetice a masei de aer în energie mecanică, de
rotaţie, de translaţie etc., se pot face diverse clasificări ale captatoarelor
eoliene (Guşa, 1994), (Ilie, 1984), (Nitu, 1980), (www.otherpower.com).

a) După criteriul cinematic, există două categorii de captatoare:

- captatori dinamici, care transformă energia cinetică a aerului într-
o mişcare de rotaţie sau de translaţie; sunt captatoare cel mai larg
utilizate;
- captatori statici, care realizează transformarea energiei cinetice a
aerului în altă formă de energie, fără a genera mişcarea unor părţi
componente; cu utilizări speciale.

b) După criteriul forţei motoare, care rezultă în urma interacţiunii

masei de aer cu captatorul, se pot deosebi cele două componente
ale forţei, ale căror acţiune individuală sau combinată generează
mişcarea dorită:
-forţa rezistentă (drag force), datorat impulsului mecanic al masei
de aer, transmis elicelor (palelor) în urma contactului elicea-masa
de aer; sunt numite şi captatoare cu rezistenţă aerodinamică;
- forţa portantă (lift force), datorat diferenţei de presiune pe cele
două flancuri ale elicelor, creat pe seama unei diferenţe de viteze
64
 ale masei de aer, care spală flancurile; numite şi captatori cu
portanţă aerodinamică (similar cu aripile avioanelor);
- captatoare cu rezistenţă şi portanţă.
c) După criteriul mişcării realizate la ieşirea captatorului, se pot
deosebi captatoare:
- cu mişcare de rotaţie;
- cu mişcare oscilantă;
d) După criteriul poziţiei axului captatorului, faţă de direcţia vitezei
vântului, se deosebesc:
- captatoare cu ax orizontal, având axul paralel cu direcţia fluxului
de aer;
- captatoare cu ax vertical, având axul perpendicular pe direcţia
fluxului de aer;
e) După criteriul unghiului de incidenţă al masei de aer pe suprafaţa
captatorului în vederea generării forţei motoare:
- captatoare cu unghi de incidenţă constant, la care unghiul format
de vectorul viteză a vântului şi suprafaţa palelor este constant;
situaţia în care se dezvoltă cuplu motor pe toată durata rotaţiei
rotorului;
- captatoare cu unghi de incidenţă variabil, la care în urma
modificării unghiului de incidenţă pot apare situaţii în care forţa
dezvoltată să devină forţă de frânare; proprietatea este exploatată la
reglarea vitezei şi puterii turbinelor eoliene.
f) După numărul de palete se cunosc şi se utilizează în prezent:
- captatoare cu o singură paletă;
- captatoare cu două palete;
- captatoare cu trei palete şi
- captatoare cu mai multe palete.

2.3.1.2. Elicele captatoarelor eoliene

După cum s-a precizat mai sus, captatorul eolian (numit şi rotor
sau elicea), este compus dintr-un sistem de palete, încastrate într-un
butuc, care se poate roti în jurul unui ax propriu.
Se poate pune întrebarea: care este fenomenul care pune în
mişcare rotorul?
65
 Elicele rotoarelor turbinelor eoliene moderne împrumută destul de
mult de la tehnicile de realizare a aripilor avioanelor, elicelor turbinelor
cu gaz sau elicopterelor, dar prezintă şi particulăţi esenţiale faţă de
acestea. Au fost observate două fenomene importante care sunt luate în
consideraţie atât la proiectarea aparatelor de zbor cât şi în timpul
zborurilor efectuate de acestea. Aceste fenomene, aşa cum se va arăta,
sunt luate în considerare atât la proiectarea şi realizarea captatoarelor
eoliene cât şi pe durata funcţionării acestora, în vederea unei siguranţe
sporite în timpul funcţionării şi a unei exploatări eficiente.
În vederea explicării acestor fenomene, în fig. 2.5, se prezintă
secţiunea transversală a aripii unui avion, aflat în diverse pozitii relative
faţă de fluxul de aer, în care se află (www.windpower.dk).

a) b)

c)
Fig. 2. 5. Poziţia relativă a aripii, faţă de fluxul de aer.

În cazul fig.2.5.a, fluxul de aer va fi despicat de muchia de atac a

aripei şi, datorită profilării corespunzătoare a suprafeţelor inferioare şi
superioare, fluxul de aer de deasupra secţiunii aripei va aluneca cu viteză
mai mare. Se crează astfel o diferenţă de presiune, iar aceasta generează
o forţă, cu acţiune de jos în sus, numit forţa ascensională/portantă (lift-în
engleză). Direcţia forţei ascensionale este perpendiculară pe direcţia
fluxului de aer (fig.2.5.b); aparatul de zbor este menţinut în aer.

66
 În dorinţa de a ridica aparatul de zbor la altitudini mai mari, se
modifică poziţia muchiei de atac, a aripii, faţă de direcţia fluxului de aer,
în conformitate cu fig.2.5.c. În primul moment, forţa ascensională creşte.
După aceasta însă, fluxul de aer de deasupra aripii se desprinde de aripă
(nu mai aderă la suprafaţa aripii), generând vortexuri neregulate
(turbulenţe), care diminuează sau chiar elimină forţa ascensională;
aparatul de zbor se poate prăbuşi. Fenomenul poartă denumirea de
blocare (sau calare, pierdere de viteză) şi în cazul aparatelor de zbor se
impune evitarea fenomenului. În limba engleză fenomenul este cunoscut
sub denumirea de stall.
Aşa cum se va vedea, la proiectarea şi funcţionarea
aerogeneratoarelor moderne, ambele fenomene sunt luate în
consideraţie. Prin utilizarea potrivită, premeditată, a acestor fenomene se
poate regla puterea de ieşire a aerogeneratoarelor şi se poate realiza
protecţia lor în cazul vânturilor extreme (rafale), dar rare, care pot cauza
deteriorarea acestora.

Numărul de palete

Primele turbine eoliene realizate au avut mai multe palete, cu

suprafaţa totală mare (fig.2.6).
La scara redusă, asemenea turbine mai sunt utilizate în domeniul
pompelor eoliene şi a unor mori eoliene, având o eficienţă aerodinamică
redusă. În schimb, suprafaţa mare a paletelor asigură cupluri mari de
pornire, chiar la vânturi slabe, capabile să pună în mişcare rotorul.

67
 Fig.2.6. Captator eolian cu mai multe palete

Deoarece probabilitatea de apariţie a unor vânturi slabe este mai

mare decât a celora puternice, rezultă o funcţionare aproape continuu, pe
durata unui an, a unor asemenea construcţii. În acest fel, devin foarte
eficiente pentru gospodării izolate, rezolvând adesea atât problema apei
necesare cât şi a energiei electrice necesare.
În general, numărul de palete rotorice este o opţiune deschisă,
urmând ca adoptarea să se facă după o serie de cerinţe cum ar fi
stabilitatea structurii, greutatea, eficienţa aerodinamică, zgomote
generate, costul etc. Practica exploatării centralelor eoliene arată că
concepţia, potrivit căreia dublarea numărului de palete conduce la
dublarea puterii furnizate de turbine, este greşită. Mai mult, este posibil
ca puterea furnizată să scadă simţitor (www.windpower.dk).
La proiectarea unei turbine eoliene se porneşte, obişnuit, de la
viteza de rotaţie sau a gamei vitezelor de rotaţie acceptabile, după care se
adoptă aria totală a paletelor, în raport cu aria “măturată” de paletele în
rotaţie (o proporţie fixată din aceasta din urmă; fiind invers proporţională
cu viteza adoptată), în vederea realizarii unei eficienţe maxime. Având
aria totală adoptată, se determină numărul, forma şi dimensiunile
paletelor (www.windenergy.org).
Turbinele moderne, actuale, sunt proiectate şi realizate cu un
număr impar de palete ale rotorului, în scopul realizării unui
subansamblu stabil şi operaţional, pentru condiţiile de funcţionare
particulare ele locului concret de utilizare. Calculele şi încercările
68
experimentale, mai vechi sau chiar recente, arată că rotoarele cu un
număr impar de palete (cel puţin trei) posedă o dinamică apropiată cu al
unui disc, o dinamică stabilă, ceea ce cumpăneşte în dinamica întregului
sistem. Problemele de instabilitate ale rotoarelor cu un număr par de
palete se datoresc faptului că paletele care se află, chiar în acelaşi
moment, unul în cel mai înalt punct, după direcţia verticalei care trece
prin centrul de rotaţie al axului elicei (al butucului), iar celălalt în dreptul
turnului, sunt supuse unor forţe mult diferite. Anume, pala superioară
primeşte forţa maximă, iar pala inferioară este supusă unei forţe sensibil
diminuate, atât datorită diferenţei de nivel, la care se află cele două pale,
cât şi datorită efectului de reacţie al turnului.
Prima turbină eoliană cu trei palete, cu un impact puternic asupra
evoluţiei şi dezvoltării acestora, a fost proiectată şi construită în
Danemarca, între anii 1956- 1957, fiind cunoscută sub denumirea de
turbina Gedser (fig.2.7). Rotorul turbinei a fost cuplat cu un generator
asincron de 200 kW şi a fost prevăzut cu un mecanism de menţinere a
turbinei (nacelei) pe direcţia vântului, cu ajutorul unui motor electric
(yaw mechanism -vezi fig. 2.4) (http://telosnet.com/wind ).
Această turbină a stat la baza proiectării şi realizării turbinelor
moderne cu trei palete, după ce în 1975, NASA a cerut modernizarea
acestor turbine în vederea utilizării lor în SUA. În fig.2.8, se prezintă
fotografia unei turbine eoliene moderne cu trei palete, de 2.5 MW, având
diametrul rotorului de 80 m.

69
 Fig. 2.8. Turbină eoliană modernă
Fig. 2.7. Turbina eoliană Gedser. cu trei palete.

Mai sunt folosite construcţii, ceva mai vechi, cu una sau două
palete rotorice, dar care, deşi oferă avantaje teoretice privind reducerea
costului şi a greutăţii, prin reducerea numărului de palete, prezintă o serie
de dezavantaje care elimină de pe piaţa concurenţială, faţă de cele cu trei
palete. În primul rând, în vederea realizării unei puteri echivalente cu
puterea furnizată de o turbină cu trei palete, se cer realizate turaţii
superioare, şi sunt generatoare de zgomote mai supărătoare. Apoi se cer
luate în evidenţă problemele de instabilitate ale unor asemenea structuri,
menţionate mai sus. De subliniat că, la turbinele cu o singură paletă, se
impune utilizarea unei contragreutăţi, pe un braţ opus paletei, în scopul
unei echilibrări statice şi dinamice mai bune.
Paletele turbinelor eoliene funcţionează în condiţii dificile, cu
variaţii aleatorii ale vitezei, puterii şi direcţiei vântului precum şi în
condiţii climaterice variabile (soare puternic, ploaie, zăpadă, geruri etc.).
Ca urmare, ele sunt supuse la solicitări complexe de încovoiere,
intindere, răsucire şi, nu în ultimul rând, la solicitări de oboseală ale
materialului din care sunt confecţionate. În consecinţă, la realizarea
paletelor turbinelor moderne se folosesc, ca materiale, fibre de sticlă sau
fibre de carbon armate în răşini epoxidice sau poliesterice; la unele

70
construcţii, pentru realizarea structurii de rezistenţă, se foloseşte chiar
lemnul impregnat cu răşini şi îmbrăcat cu fibre de sticlă armată în răşini.
Nu se folosesc metale, deoarece rezistenţa la oboseală a acestora este
redusă şi în plus au o greutate specifică mai mare.

În vederea limitării efectelor vânturilor extreme, constructorii de

turbine eoliene au adoptat soluţia cu elice lungi, subţiri şi în număr redus
(fig.2.8).

Mai mult, în vederea protejării rotoarelor, respectiv în vederea

reglării puterii preluate de turbină de la fluxul de aer în mişcare (vezi
§2.5) , palele acestora, ancorate într-un butuc (vezi fig.2.4), au o secţiune
variabilă (profilată), de-a lungul lungimii palei. Anume, în vecinătatea
butucului secţiunea este mare, aproape circulară, iar îngustarea secţiunii
este accentuată. Spre extremităţi, suprafaţa secţiunii scade, iar îngustarea
secţiunii este mai puţin pronunţată (ca în fig.2.4 şi 2.9). Ca urmare,
fenomenul de blocare (stall) porneşte de la baza elicelor, unde secţiune
aripei se îngustează mai repede decât fluxul de aer, care trece pe lângă
suprafaţa elicei. Datorită formei profilate, ca mai sus, la vânturi
puternice, în vecinătatea butucului, fenomenele de vortex în spatele elicei
vor fi mai puternice, deoarece fluxul de aer se desprinde mai puternic de
suprafaţa paletelor, rezultând un efect de frânare benefic, atât pentru
reglarea puterii aerogeneratoarelor, cât şi pentru protejarea mecanică a
captatoarelor. Mai mult, pentru a asigura unghiuri de atac constante, pe
toată lungimea palelor, acestea sunt uşor răsucite, de la bază spre
extremitate (o formă uşor elicoidală).

La unele construcţii palele pot efectua deplasări unghiulare

controlate, în zonele de încastrare în butuc (14 din fig.2.4 şi 2 din
fig.2.12.b, respectiv §2.5.1), cu ajutorul unui mecanism specializat (pitch
mechanism), în jurul axelor longitudinale (se modifică pasul elicei), în
vederea asigurării unui unghi de atac convenabil, de-a lungul palelor,
indiferent de viteza vântului (se acţionează asupra forţei portante).

Suprafeţele elicelor, expuse vântului, sunt netede şi foarte bine

lustruite.

În cazul turbinelor eoliene moderne, lungimea paletelor acestora

sunt considerabile (cu lungimi de până la zeci de metri: 60 - 80 m); ca
urmare transportul acestora de la local de fabricare şi până la locul de
71
montare, poate constitui o problemă, atât financiară cât şi tehnică (vezi
fig.2.9).

Fig.2.9. Transportul unei pale de turbină eoliană modernă

Poziţia axului captatoarelor eoliene

Captatoare cu ax orizontal

Cele mai utilizate şi mai moderne turbine eoliene sunt cele cu ax

orizontal, fig.2.8 şi fig.2.10.a. La acestea, fluxul de aer, care loveşte
palele rotorului, are o direcţie paralelă cu axul de rotaţie al rotorului;
similar cu turbinele hidraulice moderne. Funcţionarea lor se bazează pe
apariţia forţei portante la cele două feţe ale paletelor rotorului.
În vederea unei funcţionări eficiente necesită dispozitive de
orientare a axului de rotaţie (a captatorului) după direcţie vântului (yaw
mechanism), respectiv dispozitive de modificare a pasului elicelor (pitch
mechanism).
În cazul turbinelor eoliene de putere mică orientarea după direcţia
vântului se realizează cu ajutorul giruetei (a ampenajului) fixat de nacela,
iar în cazul celora de putere mare un senzor al direcţiei vântului comandă
mecanismul de orientare acţionat de un motor de putere corespunzătoare
(deplasări unghiulare în jurul axului longitudinal al turnului de susţinere
–yaw mechanism –fig.2.4).
În mod obişnuit axul turbinei este cuplat cu un generator electric,
prin intermediul unei transmisii cinematice, în vederea sporirii eficienţei
generatorului (prin creşterea vitezei unghiulare de rotire a generatorului).
72
 Există două posibilităţi de amplasare a rotorului (captatorului)
faţă de turn: în faţa turnului (pe direcţia vântului- upwind; figurile 2.3,
2.4, 2.6 – 2.8 şi 2.10) sau în spatele turnului (downwind).
În primul caz, rotorul primeşte direct vântul, fără efectul de
umbrire de către turn. În schimb necesită mecanism de orientare după
direcţia vântului, palele trebuie să fie mai rigide şi amplasate la o anumită
distanţă faţă de turn (în vederea evitării posibilităţii de lovire a turnului,
sub efectul unor vânturi puternice); existând şi o uşoară reacţie a turnului,
datorită ricoşării vântului (necesită turnuri cu suprafeţe netede şi cu
secţiune circulară).
În cel de al doilea caz, rotorul se află în spatele turnului, primind
deci un flux de aer mai fluctuant (chiar turbulent), datorită efectului de
umbrire. Dacă nacela este corect proiectată, soluţia nu necesită mecanism
suplimentar de orientare după vânt, deoarece aceasta este capabilă de a se
auto orienta după direcţia vântului în mod pasiv; acest avantaj trebuie
exploatat cu atenţie, deoarece există riscul ca nacela să efectueze
deplasări unghiulare succesive, în acelaşi sens, provocând încurcarea
cablurilor de legătură. Întreaga construcţie poate fi mai flexibilă, inclusiv
paletele, deoarece chiar la vânturi puternice, nu apare pericolul de lovire
a turnului de către pale.
Marea majoritate a aerogeneratoarelor moderne sunt construite cu
rotorul în faţa turnului.
Nacela este astfel proiectată încât centrul său de greutate să cadă
pe axul turnului.

Fig.2.10. Captatoare cu ax orizontal (a) şi cu ax vertical (b şi c)

Captatoarele cu ax orizontal prezintă următoarele avantaje:

73
 Palele turbinei în faţa turnului, cu centrul de greutate al nacelei în
axul turnului, reprezintă o construcţie stabilă;
 Abilitatea captatorului, deci a nacelei, de a se orienta după
direcţia vântului, cu unghi de atac potrivit, permite colectarea
energiei maxime a maselor de aer în mişcare;
 Abilitatea palelor de a se roti în jurul propriilor axe longitudinale
minimizează posibilităţile de avariere a acestora şi în plus permite
o reglare fină a puterii absorbite;
 Acces la vânturi mai puternice, prin amplasarea turbinei la
înălţimi corespunzătoare, cu ajutorul turnului; se ştie că în zone
cu vânturi propice, la fiecare 10 m, pe direcţia verticală, viteza
vântului creşte cu cca. 20%, iar puterea de ieşire cu cca. 34%;
 Prin lungimea corespunzătoare ale turnurilor, chiar în cazul
terenurilor inegale sau a amenajărilor în largul mărilor, turbinele
pot fi amplasate la înălţimi optime;
 Pot fi amplasate în păduri, deasupra lizierei pădurii;
 Majoritate turbinelor cu ax orizontal sunt cu autopornire;
 Pot fi financiar avantajoase, de dimensiuni mari, deci cu producţia
de energie electrică importantă, fără a necesita nici un fel de
combustibil.

Ca dezavantaje pot fi menţionate următoarele:

 Funcţionarea dificilă în apropierea solului unde se pot manifesta
frecvent turbulenţe; o funcţionare sigură şi eficientă se realizează
în vânturi liniştite cu curgere laminară;
 Turnurile şi palele lungi (de peste 55 m) crează dificultăţi în
transportul acestora; în consecinţă costul echipamentului de
instalare poate creşte până la chiar 20 % din costul total;
 Dificultăţi de instalare la mare înălţime; sunt necesare macarale
speciale şi personal corespunzător calificat;
 Pot afecta instalaţiile radar din vecinătate;
 Pot determina opoziţia localnicilor, privind impactul asupra ariei
vizuale;
 Turnurile din amenajările în largul mărilor (off shore) pot
constitui o problemă pentru navigaţie; ca urmare se recomandă ca
asemenea ferme eoliene să fie amplasate în mări cu mică
adâncime;

74
  Turbulenbţele pot genera solicitări la oboseală cauzând defectarea
structurilor respective.

Captatoare cu ax vertical

Turbinele eoliene cu axul vertical, seamănă cu turbinele de apă

vechi, la care direcţia fluxului de aer este perpendiculară pe direcţia
axului de rotaţie al captatorului (de exemplu fig.2.10.b şi c).
Funcţionează pe baza cuplului creat de diferenţele dintre forţele
aerodinamice exercitate asupra bordului de atac şi de fugă ale palelor,
expuse pe rând vântului. Prezintă unele avantaje teoretice, cum ar fi:
amplasarea generatorului şi a cutiei de viteze pe sol, respectiv faptul că
nu necesită mecanism de orientare după direcţia vântului. În schimb,
dezavantajele sunt mai importante: energia vîntului în vecinătatea solului
este redusă, unele tipuri constructive nu pornesc singure (necesită un
impuls mecanic de pornire- uşor realizabil în cazul conectării
generatoarelor la o reţea de distribuţie), cuplul este pulsator, necesită
ancorarea lagărului superior, eficienţa redusă.

Se cunosc diverse subtipuri constructive de turbine eoliene cu ax

vertical (Darrieus, Savonius, Flettner, Vortex, cu pânză rotativă etc.).
Schiţa unei turbine, cu ax vertical, destul de cunoscută şi cu o
eficienţă bună, este prezentată în fig.10.b; posedă două sau trei palete,
având aproximativ forma literei C (cunoscută sub denumirea de turbina
Darrieus -“eggbeater”). Ca dezavantaje ale acestui tip se pot menţiona:
produce un cuplu pulsator şi cuplul de pornire este foarte slab, necesitând
surse exterioare de pornire. Există variante constructive cu unghi de atac
(pitch) variabil, ceea ce permite reducerea pulsaţiilor cuplului creat,
realizarea de cupluri de pornire mai mari (posibilitatea autopornirii),
funcţionarea mai eficientă în vânturi turbulente etc.
O construcţie recentă de turbină eoliană cu ax vertical şi pânza
rotativă se află în Croaţia, la Osijek (fig.2.11). Turbina are trei pânze, cu
suprafeţe variabile şi cu pornirea la vânturi doar de 2 m/s, ceea ce
permite producerea de energie electrică în regim aproape continuu, dar la
puteri mai reduse.

75
 Fig.2.11. Turbina cu ax vertical şi pânza rotativă

O altă construcţie întălnită este şi turbina Savonius, în diverse

forme de realizare. Principial, în loc de palete are nişte cupe;
funcţionează atât pe baza diferenţei de rezistenţă (drag force) cât şi
datorită impulsului creat de schimbarea direcţiei fluxului de aer. Ca
urmare creşte cuplul de pornire şi se aplatizează oscilaţiile cuplului
dezvoltat.
Se cunosc şi turbine eoliene cu ax vertical care funcţionează pe
baza efectului forţei portante (lift force) ce se manifestă asupra unor pale
din aluminiu, realizate prin procedeul de extrudare. Sunt prezentate sub
denumirea de “windstar turbines” şi în general posedă mai multe axe
verticale, cu generatoare proprii de 50-75 de kW fiecare.

Avantajele utilizării captatoarelor cu ax vertical:

 Întreţinere uşoară deoarece majoritatea elementelor componente
se află la nivelul solului. Aripile sau palele rotorului sunt legate
de un ax, prin intermediul unor braţe, axul respectiv sprijinindu-se
pe două lagăre: unul inferior iar altul superior, ancorat
corespunzător. Axul rotativ antrenează un generator, prin
intermediul unei transmisii cinematice (aflate pe sol);
 Având pale verticale nu necesită dispozitiv de orientare (yaw
mechanism –fig.2.4) după direcţia vântului; se reduc costurile;
 Posedă un unghi mai mare de atac (pitch) al aripilor,
aerodinamica imbunătăţită în timp ce scade rezistenţa la presiuni
joase şi înalte;

76
  Pe vârfuri de deal, pe culmi şi trecători, puterea vântului este mai
mare în vecinătatea solului şi în consecinţă turbinele eoliene cu
axul vertical, amplasate în vecinătatea solului, pot produce
energie mai multă decât cele cu ax orizontal, amplasate la
înălţime;
 Structuri nu prea înalte pot fi realizate acolo unde legile zonei
respective nu permit amplasarea unor construcţii înalte;
 Transportarea şi instalarea nu ridică probleme speciale, deci nici
costuri mari;
 Nu necesită amplasarea pe turnuri înalte costisitoare;
 În general au viteză priferică a palelor mai redusă şi ca urmare
sunt mai uşor de decuplat în vânturile puternice.
Ca dezavantaje se pot menţiona:
 Cele mai multe aerogeneratoare cu ax vertical au o eficenţă doar
de 50% faţă de cele cu ax orizontal, datorită forţei rezistente
suplimentare a palelor în rotaţie; procentul se mai poate
îmbunătăţi prin construcţii speciale;
 Pot exista limitări serioase privind înălţimea şi aria măturată de
pale;
 În general se cer amplasate pe arii relativ plane;
 Cele mai multe tipuri posedă cupluri de pornire reduse;
 Cablurile de ancorare a lagărului superior pot provoca oscilaţii;
toată greutatea construcţiei cade pe lagărul de jos; în rafale de
vânt această încărcare creşte considerabil. În vederea diminuării
acestor efecte sunt necesare structuri de ancorare mai complicate
şi mai costisitoare.

2.3.2. Transmisia cinematică

Transmisia cinematică 5, din figurile 2.3 şi 2.4, corespunzătoare

construcţiilor clasice de aerogeneratoare, permite cuplarea butucului 3 al
captatorului eolian, cu generatorul electric 7, prin intermediul axelor de
turaţie joasă 4 (de cca. 19- 30 rot/min) şi de turaţie mare 6 (de cca. 1000
– 3000 rot/min), realizând potrivirea caracteristicilor mecanice ale
acestora, respectiv asigurarea funcţionării corecte ale acestora. În general
sunt realizate cu roţi dinţate cilindrice, drepte, în mai multe trepte (3 – 4),
având un raport de transmisie fix. Pot conţine mecanisme de ambreaj, de
frână şi de protecţie, respectiv sisteme de răcire a lubrefiantului. În cazul
77
utilizării de generatoare electrice de turaţie mare, transmisia cinematică
nu poate lipsi.
Prezenţa transmisiei cinematice implică creşterea gabaritelor şi a
greutăţii nacelei dar şi apariţia unor zgomote şi pierderi suplimentare de
energie, respectiv necesitatea unei întreţineri corespunzătoare.
În vederea diminuării pierderilor de energie prin frecare, respectiv
în vederea reducerii zgomotelor provocate de transmisiile cinematice,
roţile dinţate ale aerogeneratoarelor moderne sunt realizate după
tehnologii speciale. Astfel, miezul roţilor dinţate este fabricat din
materiale elastice, iar suprafeţele de contact ale dinţilor, atent şlefuite,
sunt tratate în mod special, în vederea creşterii rezistenţei la uzură.
Tratamentul constă în preîncălzirea acestora, urmată de o răcire lentă,
într-o pudră cu conţinut controlat de carbon. În timpul răcirii, carbonul
migrează spre suprafaţa dinţilor, acestea devenind mai rezistenţi la uzură.
În scopul modernizării, respectiv a reducerii costului, a greutăţii,
a uzurii (deci a creşterii duratei de utilizare) şi a simplificării
intervenţiilor de mentenanţă, au fost create aşa numitele aerogeneratoare
cu acţionare directă. În cazul acestora, axul butucului captatorului este
legat direct cu rotorul generatorului electric, care poate funcţiona la
turaţia captatorului.
Asemena construcţii sunt răspândite, mai de mult, la unităţi de
putere mică, de cel mult a câtorva zeci de kW, fiind exploatate avantajele
mai sus menţionate (http://news.bbc.co.uk), (www.bergey.com),
(www.energy.iastate.edu/renewable/wind), (www.nrel.gov/wind).
Unităţi, cu puteri de până la 3 kW, utilizând generatoare cu
magnet permanent în vederea încărcării bateriilor, sunt foarte răspândite
în telecomunicaţii la distanţă, în realizarea de bariere electrice, în sisteme
casnice izolate, pe ambarcaţiuni şi nu în ultimul rând sunt utilizate de
caravane şi popoarele nomadice. Cele cu puteri până la 30 kW, utilizează
generatoare cu magnet permanent sau generatoare cu reluctanţa variabilă.
În acest context, firma producătoare ENERCON, din Germania, a
pus la punct, după intense cercetări şi modelări, tehnologia de fabricare a
aerogeneratoarelor de mare putere moderne, cu acţionare directă; acestea
sunt puse deja la dispoziţia utilizatorilor de câţiva ani (aerogeneratorul de
tipul E112, de 4,5 MW a fost pus în funcţiune, în mai 2004). În figura
2.12, sunt prezentate schiţe constructive principiale, care lămuresc
soluţiile folosite (www.enercon.de/en), (www.enron.com ).

78
 a c

b d
Fig. 2.12. Schiţe principiale ale aerogeneratoarelor ENERCON:

a- modul de fixare a axului principal: 1- axul principal (de tipul fuzetă), 2- sistemul
de incastrare în turn, cu mecanismul de orientare după direcţia vântului (yaw
mechanism), 3- turn; b-subansamblu butuc-generator montat: 1- axul principal, 2-
butucul captatorului, 3- rotor, 4- stator, 5- turn, 6- sistemul de încastrare în turn; c-
vedere subansamblu generator de formă inelară, multipol: 1- rotor, 2- stator; d-
fotografia aerogeneratorului: 1- nacela, 2- butucul, 3- elicea, 4- turn.

Astfel, în fig.2.12.a, se prezintă schiţa soluţiei, cu axul principal

de tip fuzetă 1, cuplat rigid cu sistemul 2 de încastrare în turn, prevăzut
cu mecanism de orientare după direcţia vântului (yaw mechanism); acesta
din urmă este ancorat în turnul 3 al aerogeneratorului. Pe axul principal
1, din fig.2.12.b este fixat subansamblul butucului 2 al captatorului, legat
solidar cu rotorul 3 al generatorului, de tip inelar, prin intermediul unor
rulmenţi speciali (cilindro-conici pe două rânduri). Statorul 4, tot de tip
inelar (2 din fig.2.12.c), este fixat rigid în sistemul de încastrare 6, care se
sprijină pe turnul 5. În figura 2.12.b, se pot observa, de asemenea,
locaşurile de formă cilindrică ale butucului 2 în care se încastrează cele
trei pale ale captatorului, cu mecanismele pitch menţionate deja.
Datorită turaţiei reduse a rotorului captatorului şi generatorului,
de cca. 8 – 13 rot/min, generatorul utilizat este de tipul sincron,

79
multipolar, inelar, cu dimensiuni relativ mari. În consecinţă, nacela va
avea diametru mare, dar lungime sensibil mai redusă decât în cazul
construcţiilor clasice (figurile 2.3 şi 2.4). Datorită acestor dimensiuni,
greutatea totală a nacelei este apropiată de greutatea nacelelor
convenţionale deşi lipseşte transmisia cinematică.
În vederea găsirii unui compromis optim între greutatea totală a
nacelei, investiţiile necesare, costurile de exploatare şi de întreţinere,
respectiv producţia de energie realizată, în ultima perioadă au fost luate
în consideraţie aerogeneratoarele cu transmisia cinematică cu o singură
treaptă. Este ştiut că limita maximă, eficientă, a valorii raportului de
transmisie, cu o singură treaptă este 6. Ca urmare au fost realizate şi sunt
în curs de experimentare, aerogeneratoare cu o singură treaptă a
raportului de transmisie, de 5,7:1, de tipul planetar. Axul de turaţie
ridicată, având turaţiile de 40 – 146 rot/min, antreneză generatoare
multipolare cu magneţi permanenţi. Rezultă o structură mai compactă şi
cu greutate mai redusă.

Se aşteaptă ca exploatarea, pe termen lung, a soluţiilor prezentate,

să confirme beneficiile preconizate. Este ştiut deja faptul că, de exemplu,
rotorul generatorului ENERCON E70 (http://www.enercon.de/en ),
efectuează, în 20 de ani, un număr de turaţii egal cu numărul de turaţii
efectuat de rotorul unui generator, din componenţa unui aerogenerator
convenţional, în doar trei luni de zile! Este evident că, în acest fel, sunt
diminuate considerabil uzurile elementelor componente, iar problemele
de mentenanţă (de intreţinere periodică) devin mai simple. Aceste
aspecte devin foarte importante în special în cazul parcurilor eoliene off-
shore, dar şi a celora on-shore.

2.3.3. Convertoare de energie

Conversia energiei mecanice, rezultată din captarea energiei

vântului, în energie electrică, se realizează, pe baza legii conversiei
energiei

M  UI , (2.10)

cu ajutorul unor generatoare electrice (poziţia 7, din figurile 2.3 şi 2.4),

de diverse tipuri, în funcţie de necesităţile locului de utilizare (Berzan,
80
V., ş.a., (1996); Fransua, Al., ş.a., (1978); Fransua, Al., ş.a., (1986);
Gherghiu, I.S., ş.a., (1968)).
În relaţia (2.10):
ω este viteza unghiulară de rotire a arborelui, prin care se aplică
energia mecanică de intrare, în <rad/s>;
M- cuplul transmis axului de intrare, în <Nm>;
U- tensiunea la bornele de ieşire ale convertorului, în <V>;
I- curentul absorbit de consumatori, conectaţi la ieşirea
convertorului, în <A>.
Generatoarele electrice sunt, de fapt, maşini electrice, care
transformă energia mecanică primită la arbore în energie electrică
corespunzătoare, transmiţând această energie spre consumatori, direct sau
prin intermediul unei reţele de distribuţie corespunzătoare. Spre
deosebire de acestea, motoarele electrice, absorb energie electrică de la o
reţea şi dezvoltă pe arbore o putere mecanică de antrenare a unor
echipamente, fiind principalii consumatori de energie electrică.
În acest lant de conversie a energiei, indiferent de sensul
conversiei - energie mecanică în energie electrică sau energie electrică în
energie mecanică, au loc pierderi de energie. Pierderile pot fi de natură
mecanică (frecări în lagăre, în transmisii cinematice, în contacte
alunecătoare, cu aerul etc.) sau de natură electrică (pierderi în înfăşurări,
pierderi în cabluri sau linii electrice de legătură, pierderi în sistemele
feromagnetice etc.). Eficienţa/randamentul conversiei depinde, în foarte
mare măsură, de totalitatea pierderilor de energie, fiind un criteriu
important de competitivitate în faţa proiectanţilor şi producătoarelor de
convertoare de energie, în general, şi ale convertoarelor din structura
aerogeneratoarelor, în special, când apar şi probleme specifice de
dimensiuni şi de greutate.
Principiile de funcţionare ale generatoarelor electrice utilizate în
structura aerogeneratoarelor sunt similare cu cele ale generatoarelor de
utilizare convenţională (Lazu ş.a., 1962), (Yamayee and Bala, 1994).
În ceea ce priveşte, însă, condiţiile concrete de funcţionare,
respectiv construcţia concretă a generatoarelor din structrura
aerogeneratoarelor, se pot remarca diferenţe sensibile. Diferenţele sunt
determinate în special de caracterul fluctuant al sursei de energie
mecanică şi de modalităţile de conectare cu consumatorii. Sursa acestei
energii mecanice este, după cum s-a precizat deja, captatorul eolian care
primeşte, la intrare, energia fluctuantă a vântului.

81
 În aerogeneratoare vechi şi noi (moderne), se folosesc
următoarele tipuri de generatoare electrice: de curent continuu (cu
magnet permanent sau cu excitaţie electromagnetică), de curent
alternativ – sincron (GS) (cu magnet permanent sau cu excitaţie
electromagnetică) sau de curent alternativ – asincron (numite şi de
inducţie – GA) (cu rotor în scurtcircuit sau cu rotor bobinat).
Alegerea tipului de generator depinde, în primul rând, de
destinaţia aerogeneratorului, cât şi de particularităţile locului de
amplasare.
În ceea ce priveşte destinaţia, se pot avea în vedere următoarele:
- pentru consumatori izolaţi, deci distribuiţi geografic pe arii
extinse, fără legături cu sistemele de distribuţie convenţionale; în
funcţie de puterea necesară şi scopul urmărit, se pot folsi
generatoare de curent continuu, care alimentează direct grupuri de
baterii de acumulatoare, fiind completate eventual cu invertoare
pentru consumatori de curent alternativ; sunt utilizate şi
generatoare sincrone, cu magneţi permanenţi (numiţi adesea
alternatoare), urmate fie de redresoare simple, pentru alimentarea
bateriilor de acumulatoare, fie de un grup redresor-invertor pentru
alimentarea consumatorilor de curent alternativ; generatoare de
inducţie nu se folosesc, deoarece ele necesită o sursă de energie
reactivă, ceea ce complică structura şi costul echipamentului;
- pentru alimentarea unor reţele de distribuţie locale, în general de
curent alternativ, se folosesc aerogeneratoare echipate cu
generatoare sincrone (cu magnet permanent sau cu excitaţie
electromagnetică) sau cu generatoare de inducţie (cu rotor în scurt
circuit sau bobinat), cu conectare directă sau indirectă la reţeaua
respectivă de joasă tensiune (fără transformatoare, reţelele având
tensiuni de 400 V sau 690 V);
- pentru alimentarea unor reţele de distribuţie de arie largă sau
chiar naţională, toate de curent alternativ, de medie tensiune, de
tensiune înaltă sau ultraînaltă, cu valori standardizate, se folosesc,
de asemenea, generatoare sincrone sau asincrone, ca mai sus,
conectate la reţelele respective, direct sau indirect, prin
intermediul unor transformatoare ridicătoare de tensiune
corespunzătoare.
Generatoarele electrice de curent continuu sunt utilizate doar în
aerogeneratoare de mică putere, de construcţii mai vechi, chiar artizanale,
datorită performanţelor slabe şi a unei întreţineri pretenţioase. Astfel, se
82
ştie că asemenea generatoare necesită turaţii mari, deci taransmisia
cinematică de ridicare a turaţiei captatorului eolian nu poate lipsi;
prezenţa acesteia însemnând creşterea gabaritelor, a greutăţii şi creşterea
pierderilor de energie în lanţul cinematic. Mai mult, contactul alunecător
perii-colector întroduce frecări suplimentare şi pierderi de energie
suplimentare pe rezistenţa de contact variabil.
Generatoarele sincrone trifazate (GS), cu magnet permanent sau
cu excitaţia electromagnetică, sunt larg utilizate în structura
aerogeneratoarelor, în diverse variante constructive, determinate de locul
concret de utilizare.

a b c
Fig.2.13. Schiţe constructive ale generatoarelor sincrone: a- generator
sincron bipolar cu statorul 1, înfăşurarea statorică trifazată 2, rotorul bipolar
cu poli aparenţi 3 şi înfăşurarea de excitaţie rotorică 4; b-generator sincron
bipolar cu rotorul având polii înecaţi; c- generatorul sincron cu patru poli

Generatorul sincron este compus din două părţi constructive, de

bază (Lazu ş.a., 1962), (Yamayee and Bala, 1994):
- statorul, partea imobilă, cuprinde miezul feromagnetic statoric,
construit din tole de oţel electrotehnic izolate între ele, iar în
crestăturile practicate se află o înfăşurare trifazată, repartizată
(fig. 2.13, poziţiile 1 şi 2);
- rotorul, partea mobilă, cuprinde sistemul de excitare cu magneţi
permanenţi sau cu excitaţie electromagnetică şi circuitul
feromagnetic, de închidere a fluxului magnetic creat, eventual
inele colectoare de alimentare a înfăşurării rotorice cu tensiune
continuă (fig. 2.13, poziţiile 3 şi 4); sistemul magnetic al rotorului
poate fi cu poli aparenţi (fig. 2.13.a şi c) sau cu poli înecaţi (fig.
2.13.b), fiind realizat din piese feromagnetice masive.
În urma rotirii rotorului 3, cu viteza unghiulară ω m (rad/s) sau
turaţia n (rot/min), pe seama unei surse exterioare de energie mecanică
(captatorul eolian în cazul de faţă), câmpul magnetic rotitor, creat de
83
rotor, va induce în fazele înfăşurării statorice, un sistem trifazat de
tensiuni electromotoare alternative. Valoarea şi frecvenţa tensiunii
electromotoare induse vor fi determinate de numărul de poli ale
sistemului magnetic de pe rotor şi de viteza unghiulară relativă faţă de
stator (tabelul 2.8).
Tabelul 2.8. Legătura dintre numărul de poli, turaţia rotorului şi frecvenţa tensiunii
induse.

Numărul de poli Numărul de rotaţii/minut

50 Hz 60Hz
2 3000 3600
4 1500 1800
6 1000 1200
8 750 900
10 600 720
12 500 600

Puterea produsă de GS depinde de puterea sistemului de excitaţie

şi de puterea mecanică primită pe arbore de la captatorul eolian. Pentru o
construcţie dată, obţinerea unei tensiuni alternative de frecvenţă dorită,
implică necesitatea rotirii rotorului GS cu o turaţie constantă.
În vederea cuplării unui GS convenţional la o reţea de distribuţie
sau în paralel cu alte generatoare, cu frecvenţa fixată, se cer îndeplinite o
serie de condiţii severe de sincronizare. Condiţiile de sincronizare se
referă la necesitatea asigurării sincronismul fazelor, a egalităţii
tensiunilor şi a frecvenţei tensiunii generate. Sincronizarea înseamnă
aducerea mărimilor electrice caracteristice, menţionate mai sus, la valori
corespunzătoare sistemului, la care urmează a fi conectat GS respectiv.
Necesitatea operaţiilor de sincronizare complică problema conectării
directe la sistem a GS.
Majoritatea aerogeneratoarelor actuale utilizează GS cu 4 sau 6
poli rotorici şi o transmisie cinematică corespunzătoare.
În ultima perioadă au fost proiectate, realizate şi se află deja în
exploatare şi GS multipolare, care pot funcţiona corect, chiar la turaţii
relativ reduse ale rotorului ( vezi § 2.3.2).
La alegerea GS, pentru aerogeneratoare, se pot avea în vedere
variante cu GS cu viteză redusă şi gabarite mari sau GS cu viteze mari şi
gabarite reduse, variante care influenţează atât performanţele cât şi costul
84
întregului ansamblu. Există, la ora actuală, firme constructoare
recunoscute, cu o experienţă foarte bogată în domeniu (de exemplu firma
VESTAS, din Danemarca), care comercializează aerogeneretoare
prevăzute cu două GS: unul de turaţie mică (pentru vânturi slabe) şi altul
de turaţie mare (pentru vânturi puternice) (www.vestas.de),
(www.vestas.com/dk). De asemenea, modalităţile de răcire ale GS
influenţează atât gabaritele cât şi performanţele energetice; se preferă
răcirea cu apă, faţă de răcirea cu aer.

Generatorul asincron trifazat (GA), numit şi de inducţie, are

statorul de formă şi construcţie identice cu statorul unui generator sincron
trifazat (GS) (1 din fig. 2.14.a). În schimb rotorul, (2 din fig. 2.14.a),
diferă sensibil. Rotorul unui GA poate fi realizat sub forma rotoarelor în
scurt circuit (colivie de veveriţă) sau sub formă bobinată.
În primul caz, în crestăturile miezului magnetic rotoric, realizat
din tole electrotehnice izolate, se află un sistem de bare de cupru sau de
aluminiu, scurtcircuitate la capetele frontale ale rotorului, cu ajutorul
unor inele. În cel de al doilea caz, în crestăturile miezului rotoric se află o
înfăşurare repartizată, trifazată, identică cu ceea de pe stator.
Capetele înfăşurărilor, legate în stea, sunt aduse la trei inele de
contact, prin intermediul cărora şi a unor perii, există acces la aceste
înfăşurări. În cazul unor astfel de generatoare, apar probleme
suplimentare de întreţinere.
Utilizarea GA, constructiv identice cu motoarele asincrone
convenţionale, este răspândită doar în domeniul industriei eoliene şi în
industria hidroenergeticii de mică putere. Avantajele acestora, faţă de
GS, se referă în special la fiabilitatea ridicată şi la costuri mai reduse,
având şi unele proprietăţi utile pentru a fi utilizate în aerogeneratoare.

85
 a b
Fig.2.14. Generatorul asincron: a- schiţa generatorului cu statorul 1, rotorul 2 şi
axele magnetice ale fazelor statorice a-a’, b-b’ şi c-c’; b- caracteristica
mecanică cuplu (M)- turaţia (n) sau alunecarea (s), Mn -cuplul nominal (de
sarcină), Mp- cuplul de pornire, n – turaţia, ns- turaţia sincronă, s – alunecarea,
smax – alunecarea corespunzătoare cuplului maxim, P – punctual nominal de
funcţionare în regim de motor.

Pentru înţelegerea funcţionării GA, se prezintă, mai întâi, pe

scurt, funcţionarea în regim de motor asincron. În acest regim (zona MA
din fig. 2.14.b), cele trei faze statorice sunt conectate la o reţea de curent
alternativ trifazată, cu pulsaţia tensiunii ω1. Ca urmare, înfăşurarea
statorică crează un câmp învârtitor, de excitaţie, care se roteşte în sensul
succesiunii fazelor, cu viteza unghiulară Ω1:

1
1  , (2.11)
p

unde p este numărul de perechi de poli.

În momentul conectării statorului la reţeaua de alimentare, rotorul
stă pe loc, deci Ω 2 = 0. Ca urmare, în barele sau înfăşurările rotorului, se
induc tensiuni electromotoare alternative trifazate (t.e.m. - E2), cu
pulsaţia:

 2  p1  1 . (2.12)

Sistemul trifazat simetric de t.e.m. (E2) dă naştere la circulaţia de

curenţi în rotor (I2), care formează un sistem trifazat cu frecvenţa ω2,

86
având sensul câmpului statoric. Din interacţiunea câmpului statoric şi cel
rotoric, apare cuplul electromagnetic M:

3E 2 I 2 cos( E 2 , I 2 )
M  , (2.13)
1   2

care acţionează în sensul câmpului statoric. Dacă acest cuplu, numit

cuplu de pornire Mp, este mai mare decât cuplul nominal (de sarcină) Mn,
adică Mp> Mn, figura 2.14.b, atunci rotorul este pus în mişcare de rotaţie.
Accelerarea rotorului are loc până când cuplul dezvoltat de maşină este
mai mare decât cuplul de sarcină. În punctul P (fig.2.14.b), accelerarea
încetează, iar rotorul se va roti cu o viteză unghiulară constantă Ω2 < Ω1.
Ca urmare a vitezei relative modificate, pulsaţia t.e.m. induse în rotor va
fi:

 2  p (1   2 ). (2.14)

În tratate de specialitate fenomenul, de rămânerea a rotorului în

urma câmpului statoric, poartă denumirea de alunecare şi se defineşte
prin relaţia (Gherghiu ş.a., 1968), (Yamayee and Bala, 1994)):
  2
s 1 . (2.15)
1
La această turaţie a rotorului, pulsaţia t.e.m. E2 din rotor devine:

 2  s1 . (2.16)

La variaţia cuplului de sarcină Mn, punctul de funcţionare se

mută, mai sus sau mai jos, provocând variaţia vitezei Ω2, deci şi a
alunecării s, în limite relativ reduse. La mersul în gol, deci când maşina
nu are sarcină de antrenat, ci doar cuplurile de frecări proprii, care sunt
relativ reduse, viteza Ω2 creşte, dar nu poate atinge viteza câmpului Ω1.
Astfel pentru regimurile normale de funcţionare, ca motor, alunecarea
este cuprinsă între valorile s = 0,01 – 0,10.
În acest regim de funcţionare, motorul absoarbe de la reţea o
putere electrică, care este cedată parţial rotorului sub formă de putere
mecanică de antrenare a sarcinii,

P  M 2 , (2.17)
87
iar restul puterii absorbite serveşte la acoperirea pierderilor electrice, a
pierderilor în circuitele feromagnetice, respectiv pentru magnetizarea
maşinii. Maşina, neavând magneţi permanenţi sau electromagneţi de
creare a câmpului magnetic, va absorbi de la reţea puterea necesară
magnetizării, sub formă de putere reactivă, relativ importantă. La mersul
în gol, din această cauză, curentul rămâne mult în urma tensiunii de
alimentare, factorul de putere fiind aproape nul.
Pentru regimul de generator asincron, rotorul trebuie rotit cu o
maşină auxiliară, iar statorul se leagă la reţeaua electrică trifazată.
Dacă maşina auxiliară imprimă rotorului maşinii asincrone o
viteză Ω2= Ω1, fenomenul de inducţie electromagnetică nu se manifestă;
câmpul statoric şi barele rotorului se rotesc sincron; nu apar t.e.m. în
rotor, deci nici curenţi, ca urmare nu apar cupluri. În acest regim, de la
motorul auxiliar se absoarbă o putere mecanică, relativ mică, necesară
acoperirii pierderilor mecanice din maşină. De la reţeaua trifazată se
absoarbe un curent reactiv (de mărime aproximativ egală cu cel de la
regimul de motor), necesar creării fluxului util şi un curent activ pentru
acoperirea pierderilor electrice din înfăşurarea statorică şi a pierderilor
din fierul statorului.
Dacă în schimb, maşina auxiliară, imprimă rotorului o viteză mai
mare (zona GA, sub axa orizontală, din fig. 2.14.b), deci Ω2>Ω1,
alunecarea din relaţia (2.15) devine negativă. Datorită vitezei relative
dintre rotor şi câmpul statoric, în rotor se induc, din nou, t.e.m. care dau
naştere la cureţi. Din interacţiunea acestora apare cuplul electromagnetic
M, dar de data această cu semnul schimbat, negativ (relaţia 2.13, în care
Ω1-Ω2<0). Acest cuplu se opune acţiunii create de maşina auxiliară,
acţionând ca un cuplu rezistent. Putere mecanică (relaţia 2.17) creată de
acest cuplu, faţă de regimul de funcţionare ca motor, are semnul negativ;
adică maşina absoarbe o putere mecanică de la maşina auxiliară. Puterea
mecanică absorbită pe la arbore serveşte pentru acoperirea pierderilor
mecanice de frecare şi a pierderilor în fier, iar restul se transformă în
putere electrică, care prin intermediul câmpului electromagnetic se
transmite statorului, respectiv reţelei la care este legat statorul. Din
această putere electrică o mică parte se pierde pe înfăşurări. Se
subliniează că, în acest regim, maşina absoarbe energia reactivă de
magnetizare de la reţea, iar dacă reţeaua nu poate asigura această energie,
nu are loc autoexcitarea, iar maşina nu poate funcţiona ca generator.
Aceasta este motivul pentru care GA nu poate fi utilizat în cazul reţelelor
slabe, izolate.
88
 Se precizează faptul că, în cazul GA cu rotorul în scurt circuit,
alunecarea variază relativ puţin, atunci când se trece de la funcţionarea în
gol la funcţionarea în sarcină maximă admisibilă (la fel ca şi la motorul
asincron). În vederea extinderii plajei vitezelor de funcţionare, necesară
în aerogeneratoare, se folosesc GA cu rotorul bobinat, cu înfăşurările
rotorice legate la nişte rezistenţe, exterioare generatorului, prin
intermediul unor echipamente electronice corespunzătoare. Prin
modificarea valorii rezistenţei rotorice, se poate extinde plaja de variaţie
a alunecării, deci viteza de rotire a rotorului captatorului. Această
proprietate este exploatată în cazul aerogeneratoarelor cu turaţia variabilă
(vezi §2.6.2).

2.3.4. Turnul

Aşa cum rezultă din figurile 2.3, 2.4 şi 2.12, turnul 10 trebuie să
susţină greutatea nacelei, cu toate componentele sale principale:
captatorul eolian, transmisia cinematică, generatorul şi echipamentul de
deservire.
Pe de altă parte, proiectarea componentelor sus menţionate este
realizată pe baza evaluării conţinutului de energie ale vânturilor, din zona
geografică respectivă. Energia furnizată de un aerogenerator depinde de
suprafaţa măturată de rotorul captatorului şi de viteza vântului. Dacă se
dublează diametrul rotorului şi se menţin condiţiile de viteze ale vântului,
atunci aerogeneratorul va produce mai multă energie, de aproximativ
patru ori. Este evident că, un generator de putere mare va necesita o
putere de antrenare mai mare, deci un captator mai puternic, care
lucrează la vânturi puternice şi care are gabarite şi greutăţi mai mari.
În funcţie de zona de amplasare a aerogeneratoarelor, proiectanţii,
având în vedere condiţiile concrete ale zonei, pot adopta pentru un
generator de putere dată un captator cu diametru corespunzător sau
pentru un captator cu diametru dat, un generator corespunzător.
Un generator de putere mică necesită o putere de antrenare mică,
deci vânturi mai moderate, cu o probabilitate de apariţie mai mare; în
consecinţă, un asemenea aerogenerator poate funcţiona aproape tot
timpul, deci poate produce multă energie electrică.
Pe de altă parte, un generator de putere mare presupune existenţa
unor vânturi puternice, a căror probabilitate de apariţie să fie mai redusă;
ca urmare este posibil ca un asemenea generator să producă mai puţină

89
energie electrică, pentru aceeaşi perioadă de funcţionare cu a
generatorului de mică putere.
În concluzie, proiectanţii de amenajări eoliene, trebuie să
evalueze cu foarte mare atenţie potenţialul eolian al zonei, în care
urmează amplasarea aerogeneratoarelor.
În stadiul actual al tehnologiei energiei eoliene, proiectanţii şi
producătorii de aerogeneratoare, respectă, în mare măsură, puterile şi
dimensiunile aerogeneratoarelor moderne, prezentate în fig. 2.15.a.
(Yamayee and Bala, 1994). Faţă de dimensiunile şi puterile prezentate în
fig. 2.15.a, în funcţie de particularităţile concrete ale zonei respective,
proiectanţii pot adopta compromisuri, care să permită „recoltarea” unei
părţi cât mai mari din energia vânturilor. Particularitatea zonei poate
impune fie un captator de dimensiuni şi de putere mare, fie mai multe
captatoare de dimensiuni reduse, grupate în mod corespunzător.
În prezent, proiectanţii şi producătorii de aerogeneratoare, adoptă
turnuri de susţinere a nacelei şi captatorului, având înălţimea cel puţin
egală cu diametrul rotorului. Evident, în cadrul studiului geomorfologiei
locului de amplasare al aerogeneratoarelor proiectanţii trebuie să ţină
sema de clasa de rugozitate (roughness class), de înălţimea de
rugozitate (roughness length) şi de fenomenul de “tăierea vântului”
(wind shear), fig.2.15.b, valabile pentru o anumită zonă concretă.

a) b)
Fig. 2.15. Puterile şi dimensiunile aerogeneratoarelor moderne: a- puterile furnizate şi
diametrul rotorului captatorului; b- fenomenul de tăiere a vântului (wind shear)
90
 Viteza vântului, la altitudini joase, este puternic influenţată de
rugozitatea suprafeţei pământului (luciul apei, iarba tunsă sau ne tunsă,
etc.), de obstacolele existente (tufişuri, copaci, păduri, construcţii etc.),
de configuraţia concretă a zonei (ridicături, dealuri, munţi).
Astfel, suprafaţa liniştită a apelor are clasa de rugozitate zero. O
pistă de aterizere betonată, are clasa de rugozitate 0,5. Clasa de rugozitate
a unui teren agricol, cu case şi garduri vii protectoare de 8 m înălţime, la
intervale de 500 m, este 2.
Prin înălţime de rugozitate se înţelege înălţimea, faţă de sol, la
care viteza vântului poate lua valoarea zero, evident datorită configuraţiei
terenului respectiv şi a obstacolelor existente. Pot exista situaţii în care,
datorită configuraţiei zonei, vântul să-şi schimbe chiar direcţia, fig.2.16.

z0

z0
z0

Fig.2.16 Modificări ale vitezei vântului datorită unor obstacole.

Fenomenul de tăiere a vântului se referă la reducere pronunţată a

vitezei vântului, pe măsura apropierii de pământ (fig. 2.15.b). Această
modificare de viteză se poate calcula, dacă se determină, de exemplu prin
măsurători, valoarea vitezei la o înălţime dată şi dacă se cunoaşte
înălţimea de rugozitate a zonei, cu relaţia:
z
ln( )
z0
v  v ref , (2.18)
z ref
ln( )
z0
unde: v este viteza vântului la înălţimea z faţă de sol, ca necunoscută, în
<m/s>;
vref - viteza de referinţă, cunoscută (determinată), la nivelul de
referinţă zref , în <m/s>;
91
 zo – înălţimea de rugozitate, cunoscută sau calculată, pentru zona
respectivă, în <m>.
De exemplu, dacă se cunoaşte că la înălţimea de referinţă zref = 20
m, vântul bate cu o viteză de vref.=7,7 m/s, iar zo = 0,1 m, atunci, la
înălţime de 60 m, conform relaţie (2.18), viteza vântului va fi de 9,2966
m/s, iar la înălţimea de 5 m, va avea o valoare de doar 5,68 m/s (vezi
figura 2.15.b).
Rezultă că relaţia (2.18) este deosebit de importantă, pentru
proiectarea unei amenajări eoliene, respectiv pentru alegerea înălţimii
turnului de susţinere a nacelei şi captatorului.
Turnurile aerogeneratoarelor sunt realizate, pentru puteri mici, din
beton armat, din tuburi de oţel ancorate cu cabluri de oţel sau din
construcţii metalice sudate cu zăbrele (ancorate sau nu).
Pentru aerogeneratoare moderne de medie şi de mare putere
turnurile sunt realizate din tuburi de oţel, cu o anumită conicitate. În acest
fel rezultă o construcţie mai solidă şi economii de material. Sunt fabricate
din secţiuni de 20–30 m lungime (din considerente de transportabilitate),
prevăzute la capete cu manşoane, în vederea realizării îmbinărilor la locul
de montaj. În interior sunt prevăzute cu scări, scări rulante sau
ascensoare, pentru accesul personalului de întreţinere în nacela.
În prezent proiectanţii şi producătorii de aerogeneratoare au
elaborat câteva “justificări” de alegere a tipului de aerogenerator, deci şi
a înălţimii turnului.
Astfel, ca justificări pentru adoptarea de aerogeneratoare de
putere mare, se pot avea în vedere:
 Unităţile de putere mare furnizează energia electrică la preţuri
mai mici decât cele de putere medie sau mică; justificarea constă
în aceea că costurile fundaţiilor, a drumurilor de acces, a
conectării la o reţea de distribuţie, precum şi costul unor
echipamente comune (de electronică industrială şi de
automatizare), sunt oarecum independente de putere:
 Cele de putere mare sunt mai potrivite a fi utilizate pe coasta
mărilor sau în largul mărilor (ferme offshore wind power);
costurile fundaţiilor în acest caz nu cresc proporţional cu puterea
aerogeneratorului, iar costul mentenanţei este practic
independentă de puterea;
 Pentru amenajări eoliene în care este dificilă sau nerecomandată
amplasarea a mai multor aerogeneratoare de putere mică, poate

92
 rezulta o soluţie eficientă, prin instalarea unui aerogenerator înalt
şi de putere mare.

Ca justificări pentru adoptarea aerogeneratoarelor de putere mică,

se pot avea în vedere:
 Reţeaua electrică locală este incapabilă de a manipula energia
electrică furnizată de un aerogenerator de putere mare; cazul
consumatorilor aflaţi la mare distanţă, cu populaţia redusă, deci
consum de energie redus;
 Fluctuaţia de energie furnizată de către o fermă eoliană, compusă
din multe aerogeneratoare de putere mică, este mai redusă;
 Costurile privind utilizarea de macarale de dimensiuni mai reduse
în vederea montării, respectiv costurile de amenajare de drumuri
de acces pentru transportarea componentelor necesare, fac ca
unităţile de dimensiuni mai reduse să fie preferate, în anumite
zone;
 Riscul defectărilor neprevăzute (de exemplu trăsnete), în cazul
unităţilor distribuite este mai redus;
 Consideraţii de estetică a zonei pot favoriza soluţiile cu agregate
mici, distribuite.

2.4. Amenajări eoliene

În prezent, avându-se în vedere, locaţiile în care se pot amplasa
aerogeneratoare (turbine eoliene), se poate vorbi de următoarele
modalităţi de realizare a amenajărilor eoliene:
 Ferme eoliene (parcuri eoliene) în apele deschise ale mărilor şi
oceanelor (off-shore wind farms);
 Ferme eoliene amplasate lângă ţărm (near-shore wind farms);
 Ferme eoliene amplasate departe de linia de coastă (on-shore
wind farms);
 Centrale eoliene individuale, amplasate lângă utilizatori izolaţi.

2.4.1. Amenajări eoliene în apele deschise ale mărilor

şi oceanelor (off-shore)

Se consideră că sunt amenajări eoliene în apele deschise ale

mărilor şi oceanelor (off-shore) cele care se află la o distanţă de cel puţin
93
10 km de coastă, (http://telosnet.com/wind), (www.geocites.com).
Se pare că astfel de amenajări eoliene au un impact mai puţin „deranjant”
faţă de cele aflate pe sol. Aceasta datorită dimensiunilor aparente mai
reduse şi datorită reducerii zgomotelor; ambele pe seama distanţei faţă de
coastă. Deoarece inegalităţile de suprafaţă ale apelor, în special ale apelor
adânci, sunt mai puţin pronunţate decât cele ale solului, rezultă viteze
medii ale vânturilor mai mari şi, în consecinţă, înălţimea captatoarelor
faţă de nivelul apei poate fi redusă, în comparaţie cu înălţimea
captatoarelor de pe sol, cu aceeaş putere de ieşire.
Asemenea amenajări sau dovedit a fi practice şi eficiente chiar şi
în cazul unor ape mai puţin adânci. Cazul Danemarcei este ilustrativ în
acest sens. Astfel, Danemarca obţine 25- 30% din totalul energiei
electrice necesare pe seama unor ferme eoliene off-shore
(www.vestas.com/dk), (www.windpower.dk).
În marea majoritate a cazurilor, parcurile eoliene off-shore sunt
mult mai scumpe decât cele on-shore. Aceasta deoarece, în primul rând,
turnurile trebuie să aibă o lungime mai mare; se include şi lungimea
părţii aflate sub nivelul apei. Apoi fundaţiile turnurilor se realizează cu
costuri mult superioare faţă de costul fundaţiilor de pe sol. Transmisia
energiei electrice spre coastă se face cu ajutorul unor cabluri submarine,
de construcţii speciale (rezistente la acţiunile corozive ale apelor sărate
etc), cu costuri mai ridicate, dar şi costuri de amplasare mai ridicate.
Reparaţiile şi întreţinerea curentă, datorită accesului mai dificil, sunt de
asemenea mai scumpe. La toate acestea se mai adaugă necesitatea ca
întregul echipament să aibă o protecţie specială, împotriva mediului
marin umed şi sărat.
Totuşi, datorită producţiei de energie crescută, pe seama unui
număr mare de centrale eoliene de putere mare (de obicei peste 100 de
unităţi cu capacităţi unitare de peste 2 – 4 MW) şi o mai mare stabilitate a
vitezei vânturilor, costul mediu de producere se reduce sensibil, astfel
încât, la ora actuală, ideea unor asemenea amenajări eoliene a devenit
atractivă.
Cercetări mai recente, referitoare la creşterea performanţelor şi
competitivităţii diverselor soluţii, au în vedere realizarea de
aerogeneratoare plutitoare, ancorate, în largul mării. Acestea se pot
orienta singure, după direcţia dominantă a vântului şi, ca urmare, nu
necesită mecanismele scumpe şi complicate de orientare (vezi fig.2.4,
yaw mechanism), preţul lor şi costul întreţinerii scăzând considerabil. De
asemenea, se caută şi alte soluţii de creştere a eficienţei unor asemenea
94
amenajări, prin atribuirea de funcţii suplimentare turbinelor eoliene
componente; astfel se are în vedere crearea de aerosoli, care să contribuie
la evaporarea mai rapidă a apelor în vederea inducerii unor ploi, benefice
pentru coastă.

2.4.2. Amenajări eoliene lângă ţărm (near- shore wind

farms)

În general este acceptată ideea, conform căreia, o amenajare

eoliană aflată pe sol, la cel mult 3 km faţă de linia de litoral sau aflată în
largul mării la cel mult 10 km de sol, este o amenajare „lângă ţărm”.
Asemenea zone sunt considerate „vântoase” deoarece bate atât
vântul spre larg cât şi vântul spre ţărm. Această particularitate se
datoreşte încălzirii diferite a solului şi a apei, în timpul zilei, respectiv în
timpul nopţii, fenomen generator de mişcare a maselor de aer. Mai mult,
obişnuit, vânturile de la nivelul mării transportă mai multă energie decât
cele din zone muntoase (de exemplu), datorită densităţii mai ridicate a
aerului, la nivelul mării.
În schimb se crează unele probleme ecologice (migrarea şi
cuibăritul păsărilor), de transport (naval sau cu şalupe) şi nu în ultimul
rând de estetica vizuală în zona repectivă.
Toate acestea fac să existe controvesre în domeniul acceptării şi
realizării unor asemenea amenajări eoliene.

2.4.3. Amenajări eoliene departe de linia de coastă

(on-shore wind farms)

Amenajări eoliene aflate pe dealuri sau zone muntoase, la distanţe

mai mari de 3 km de linia de coastă, sunt considerate de tipul on-shore.
În asemenea zone se exploatează fenomenul de accelerare topografică a
vântului, datorită forţării masei de aer de a trece peste ridicături. Câştigul
suplimentar de viteză, obţinut pe această cale, conduce la o creştere
suplimentară a cantităţii de energie produse, faţă de zonele de şes.
Trebuie însă acordată o mare atenţie poziţionării exacte a
captatoarelor eoliene (proces cunoscut sub denumirea de aşezare fină -
„micro-siting”), deoarece o diferenţă doar de 30 m poate însemna uneori
o dublare sau o înjumătăţire a puterii de ieşire. Vânturile în asemenea
zone sunt monitorizate pe durata cel puţin a unui an, cu ajutorul
95
traductoarelor specializate, în vederea întocmirii de hărţi detaliate de
circulaţie a maselor de aer. Pe baza unor asemenea hărţi se stabilesc
poziţiile aerogeneratoarelor din amenajarea respectivă.

2.4.4. Centrale eoliene individuale

Asemenea amenajări eoliene sunt utilizate de aşezări umane

izolate, departe de reţelele de distribuţie a energiei electrice, de
gospodării izolate, greu accesibile şi foarte adesea de populaţiile nomade.
Puterea instalată în aceste amenajări nu depăşeşte ordinul zecilor sau a
sutelor de kW. Există, la ora actuală, mai multe firme, care oferă
aerogeneratoare simple, uşor de exploatat şi la preţuri competitive (vezi
§2.9.1).

2.4.5. Puterea totală de ieşire a fermelor eoliene

Fermele eoliene (parcurile eoliene) sunt realizate în scopul

obţinerii unor puteri totale de ieşire mari, prin exploatarea la maximum a
conţinutului de energie eoliană a unei zone date. În acest sens, s-a
constatat că o fermă eoliană devine competitivă, privind costul energiei
electrice produse, faţă de centralele convenţionale, dacă puterea totală a
aerogeneratoarelor instalate este de peste 100 MW. Obişnuit, fermele
eoliene, sunt conectate la o reţea de distribuţie convenţională a energiei
electrice.
Însă, datorită caracterului aleatoriu, fluctuant, deci cu
caracteristici necontrolabile, ale maselor de aer în mişcare, care intră în
captatoarele acestor amenajări, puterea totală de ieşire va avea fluctuaţii
importante. Dacă raportul dintre capacitatea totală a fermei eoliene şi a
reţelei locale, la care această este conectată, atinge anumite valori,
fluctuaţiile menţionate pot avea un impact nedorit asupra stabilităţii
tensiunii şi frecvenţei, din reţeaua considerată (Böttcher et al., 2007).
În vederea diminuării efectelor fluctuaţiilor de energie furnizată
de o fermă eoliană, au fost concepute şi se află în studiul teoretic şi
experimental, mai multe soluţii posibile, prin crearea unor sisteme
hibride, numite „multi-energii”, cum ar fi: eolian-hidraulic, eolian-solar,
eolian-diesel, eolian-combustibil convenţional etc. O soluţie interesantă
este propusă în (Nengsheng et al., 2007). Anume, o fermă eoliană,
constituită dintr-un număr de aerogeneratoare cu transformatoare
ridicatoare de tensiune corespunzătoare, este cuplată la un număr redus
96
de grupuri energetice de mică putere, care au în componenţa lor
generatoare sincrone antrenate de turbine cu gaze. Grupurile energetice
cu turbine cu gaze pe lângă alte avantaje au un timp de pornire scurt şi
puterea lor de ieşire este uşor controlabilă, (Olah ş.a., 2005). Schiţa
principială, a amenajării „hibride” propuse, este prezentată în fig.2.17.

Fig.2.17. Fermă eoliană „hibridă”

În general, unităţile individuale de aerogeneratoare, din structura

unei ferme eoliene, sunt poziţionate în spaţiu sub forma matricială; un
număr de coloane şi un număr de linii de agregate individuale, cu
anumite caracteristici. Poziţionarea concretă a unităţilor se realizează pe
baza unor calcule, prin intermediul unor modele de calcul ce ţin seama de
configuraţia zonelor, caracteristicile agregatelor, harta mişcării maselor
de aer etc.
Pentru exemplificare, în fig.2.18, se prezintă schiţa principială a
unei ferme eoliene, din China, zona Dabancheng, cu aranjarea matricială
a aerogeneratoarelor componente şi cu conexiunile la o reţea de
distribuţie convenţională a energiei electrice (Nengsheng et al., 2007).
Din schiţa se observă aranjamentul matricial, al unui număr de 80 de
unităţi individulale identice, cu puteri de 2 MW. De asemenea, se
observă modul de conectare la reţeaua locală de distribuţie, prin
intermediul unor transformatoare ridicătoare de tensiune (prima treaptă
0,7/30 kV, a doua treaptă 30/110 kV). Ferma prezentată în fig.2.18,
97
serveşte şi pentru efectuarea unor studii teoretice şi experimentale privind
calculul puterii totale de ieşire, în diverse situaţii de funcţionare. În figura
sunt marcate direcţiile dominante ale vântului, luate în calcul (cazurile A,
B şi C), în vederea determinării unor modele de calcul a puterii totale de
ieşire.

Fig.2.18. Schiţa fermei eoliene Dabancheng, China

Amplasarea unei coloane de turbine eoliene, care primesc la

intrare masa de aer în mişcare, de exemplu cazul A, este prezentată în fig.
2.19. Turbinele eoliene se află la distanţe egale, notate cu L. Turbina
TEi+1,i primeşte vântul cu viteza Vi+1,i (t) < Vi,i (t) , de la ieşirea turbinei
TEi,i , după ce turbina TEi,i a absorbit şi transformat în energie electrică, o
parte a energiei conţinute în masa de aer în mişcare de la intrarea sa.

98
 Fig.2.19. Amplasarea într-o coloană a turbinelor eoliene
Notaţiile din figură se referă la: Vi,i (t) – viteza vântului la intrarea în turbina
eoliană TEi,i ; Vi,e (t) – viteza vântului la ieşirea din turbina TEi,i ; Vi+1,i (t) - viteza
vântului la intrarea în turbina eoliană TEi+1,i ; Vi+1,e (t) - viteza vântului la ieşirea
din turbina TEi+1,i ; Vi+2,i (t) - viteza vântului la intrarea în turbina eoliană TEi+2,i ;
Vi+2,e (t) - viteza vântului la ieşirea din turbina TEi+2,i .

Modul de distribuire, de către o turbină eoliană în funcţiune, a

energiei totale de la intrare Ei,i , este prezentat în fig. 2.20.

a) Teoretică b) Reală

Fig.2.20. Distribuţia energiei conţinute în masa de aer în mişcare, la trecerea

printr-o turbină eoliană

Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, fluxul de aer de la

intrarea în captator, acţionează asupra palelor (elicelor), determinând
rotirea butucului şi a axului de joasă turaţie. Această acţiune este
transformată în energie electrică de către lanţul de elemente, menţionate
în §2.3, fig.2.4. Energia, extrasă din energia vântului de la intrare, de
99
către turbina considerată, s-a notat cu Ei,e_e . În urma acţiunii masei de aer
asupra elicei, apare reacţia elicei asupra masei de aer în mişcare. Ca
urmare, fluxul de aer de la intrare se descompune într-o componentă
longitudinală, cu conţinutul de energie Ei,e_v , adică energia conţinută în
fluxul de aer ce părăseşte turbina, şi o componentă tangenţială (radială),
Ei,e_r , conţinut în fluxul de aer ce este antrenat de elice în mişcare de
rotaţie, (fig.2.21).

Fig.2.21. Componentele energiei de la ieşirea unei TE

Rezultă o deviere a curentului de aer în mişcare, ca în figurile

2.20.b şi 2.21. Acest fenomen de deformare a fluxului de aer de la
curgerea liniară (fig.2.20.a) într-o curgere neliniară respectiv apariţia
celor trei componente ale energiei, la ieşirea din captator, este cunoscută
în literatura de specialitate sub denumirea de „park effect”
(www.windpower.org), (www.windpower.com).
Conform legii conservării energiei, se poate scrie:

Ei,i = Ei,e_e + Ei,e_v + Ei,e_r . (2.19)

Evident, componentele Ei,e_e şi Ei,e_r , sunt afectate de coeficientul

de corecţie Cp , al curbei de distribuţie al puterii, §2.2 (vezi şi figurile 2.1
şi 2.2).

100
 Ca urmare, relaţia (2.19) poate fi scrisă sub forma:

Ei,i = Cp,e Ei,i + Ei,e_v + Cp,r Ei,i (2.20)

De unde, energia fluxului de aer de la ieşirea captatorului este:

Ei,e_v = (1 - Cp,e - Cp,r ) Ei,i . (2.21)

În general, în calculele de proiectare, componenta Ei,e_r este

neglijată, tocmai datorită valorilor reduse ale coeficientului de corecţie
Cp,r , corespunzătoare acestei componente.
În consecinţă s-a dedus (Nengsheng, BAO., Xiuqian, MA.,
Weidou, N.I., (2007)) că viteza fluxului de aer, de după turbina eoliană
este:

Vi,e (t) ≈ (1 - Cp,e ) Vi,i (t) (2.22)

Rezultă, că energia fluxului de aer Ei,e_v , ce se aplică captatorului

eolian din aval, este cu siguranţă mai mică decât energia de la intrarea în
captatorul precedent Ei,i .
În consecinţă, puterea totală de ieşire a unei ferme eoliene, este
sensibil mai mică decât o simplă însumare a puterilor aerogeneratoarelor
componente. Aceasta, atât datorită fluctuaţiilor aleatoare ale vitezei
vântului de la intrare, cât şi datorită unor efecte suplimentare, cum ar fi:
reducerea progresivă a puterii jetului de aer activ (vezi componenta
energiei Ei,e_v ), efectul de foarfecare al elicelor, efectul de atenuare a
turnului asupra vitezei de propagare a fluxului de aer etc. Calculul exact
al puterii totale de ieşire este dificil de realizat; demersurile făcute în
acest sens în (Nengsheng et al., 2007) sunt meritorii.
Rezultatele cercetărilor teoretice şi experimentale recomandă ca,
în vederea utilizării eficiente a energiei conţinute în masele de aer în
mişcare, distanţa L, dintre captatoarele eoliene după direcţia axei
longitudinale (fig.2.19), să fie de 5-9 ori diametrul rotorului captatorului,
iar distanţa faţă de agregatele vecine să fie de 3-5 ori diametrul rotorului
(www.windpower.org).

101
2.5. Controlul puterii aerogeneratoarelor
Aerogeneratoarele moderne sunt proiectate astfel încât să producă
cât mai multă energie electrică la costuri cât mai reduse. În general, sunt
proiectate pentru o producţie maximă de energie, la o viteză medie a
vântului de cca. 15 m/s; nu sunt proiectate pentru vânturi cu viteze mai
mari, deoarece acestea sunt mai rare.
Pentru cazul vânturilor puternice, în vederea protejării întregului
echipament, se impune eliminarea sau altfel spus pierderea, energiei
suplimentare. În consecinţă, aerogeneratoarele moderne sunt echipate cu
sisteme de control al puterii, care asigură menţinerea puterii de ieşire a
captatorului la valori practic constante, indiferent de viteza vânturilor.
Aerogeneratoarele mai vechi şi de putere mai mică, au fost
proiectate şi realizate pentru a putea funcţiona şi în situaţia vânturilor
puternice.
Cele moderne, de medie şi de mare putere (de la sute de kW la
ordinul MW-lor), sunt prevăzute cu sisteme de control a puterii preluate
din energia vânturilor.
Se cunosc şi se folosesc, individual sau în combinaţie, trei
modalităţi de eliminare sau de diminuare a efectului surplusului de
energie, pe durata vânturilor puternice (rafale), pe sema proiectării şi
realizării corespunzătoare a captatoarelor eoliene (vezi § 2.3.- fig.2.4):
 captatoare eoliene cu controlul pasului elicelor (pitch control);
 captatoare eoliene ce utilizează fenomenul de blocare (stall
control);
 captatoare cu posibilitatea orientării axului longitudinal, după
direcţia vântului (yaw mechanism).

2.5.1. Captatoare eoliene cu controlul pasului elicei

(pitch control)

În cazul controlului pasului elicei, se verifică, suficient de

frecvent, viteza şi direcţia vântului (cu ajutorul anemometrelor), precum
şi puterea de ieşire a captatorului; la creşterea nedorită a acestora, cu
ajutorul unor dispozitive hidraulice sau electrice, are loc comanda
modificării fine a pasului elicei, prin rotirea palelor faţă de butuc, în jurul
axelor longitudinale ale acestora (vezi locul de încastrare a palelor în
butuc, figurile 2.4 şi 2.12.b).
102
 În acest fel, se acţionează, de fapt, asupra eficienţei forţei portante
(§ 2.3). În marea majoritate a cazurilor un dispozitiv de acţionare unic (în
general hidraulic) realizează modificarea simultană a poziţiei tuturor
palelor. În cele mai moderne aerogeneratoare de mare putere, acţionări
individuale, electrice, permit menţinerea la o valoare constantă a puterii
furnizate de captator, la orice viteză a vântului, prin intervenţii foarte
fine.

2.5.2. Captatoare eoliene ce utilizează fenomenul de

blocare (stall control)

În cazul utilizării fenomenului de blocare (stall), se folosesc două

soluţii: control stall pasiv sau control stall activ.
Specialiştii din domeniul aerodinamicii (industria de elicoptere,
de avioane, de turbine cu gaze), care nu au avut tangenţă cu industria
energetică eoliană, au fost iniţial reticenţi la ideea utilizării premeditate şi
eficiente a fenomenului de blocare. Totuşi, observând că, în cazul
captatoarelor eoliene, fenomenul de blocare acţionează progresiv,
datorită unor profiluri aerodinamice şi comenzi corespunzătoare, l-au
acceptat ca o procedură perfect viabilă şi utilă de control a puterii
transmise de captator generatorului.
În primul caz, control stall pasiv, palele rotorului captatorului
sunt fixate rigid în butuc, sub un anumit unghi şi având o anumită
profilare aerodinamică. Ca urmare, în momentul creşterii vitezei vântului,
în mod automat se modifică unghiul de atac al vântului faţă de elice (va
creşte, vezi fig. 2.5.c). În consecinţă, datorită turbulenţelor ce se crează,
eficienţa rotorului este progresiv diminuată.
Această modalitate de reglare a puterii captatorului are avantajul
de a nu avea componente în mişcare relativă, unele faţă de altele, pe
captator, precum şi faptul că nu necesită echipamente de control şi de
acţionare suplimentare. În schimb apar probleme complexe de proiectare
aerodinamică, în vederea evitării vibraţiilor ce pot fi generate de
turbulenţele apărute pe muchia de ieşire a elicelor. Fenomenul nu se
manifestă la fel pe toată lungimea a palelor, datorită geometriei variabile
a secţiunilor, de la butuc spre vârfuri.
În cazul controlului stall activ, paletele sunt mobile în butuc, dar
sunt acţionate, în vederea eliberării excesului de energie, pe seama

103
turbulenţelor ce apar. Reglajul puterii este mai fin, obţinându-se o putere
de ieşire aproape constantă chiar şi în cazul unor vânturi puternice.

2.5.3. Captatoare eoliene ce se pot orienta după

direcţia vântului

Asemenea mecanisme, utilizate chiar şi în aerogeneratoare foarte

vechi, în scopul menţinerii captatorului pe direcţia vântului, mai ales în
zonele în care vântul nu are o direcţie dominantă, sunt foarte utile în
vederea extragerii unui procent cât mai mare din energia coţinută în
masele de aer în mişcare. Utilizând elemente sensibile la direcţia
vântului, chiar anemometrele pot fi utilizate şi în acest scop, se generează
semnale de comandă pentru dispozitive de reorientare a nacelei după
direcţia vântului. La puteri mici, chiar nacela este astfel proiectată
aerodinamic încât se auto orientează după direcţia vântului. La puteri
mari, de obicei servomotoare electrice acţioneză mecanisme speciale
(yaw mechanism – vezi fig.2.4) ce asigură rotirea nacelei în jurul unui ax
vertical, ce coincide cu axul turnului. Mai mult, aceste mecanisme sunt
utilizate şi ca dispozitive de protecţie, împotriva vânturilor extreme,
scoţând captatorul din direcţia vântului.
Utilizarea acestor mecanisme poate crea probleme suplimentare.
Anume, există posibilitatea ca, în urma modificării repetate a direcţiei
vântului, nacela să se rotească succesiv în acelaşi sens, provocând
torsionarea (chiar încurcarea) cablurilor electrice de legătură. Problema
este soluţionată prin adăugarea unor dispozitive suplimentare care
contorizează unghiul total de răsucire si, la nevoie, determină acţiuni de
readucere a nacelei pe direcţia iniţială.
Exploatarea aerogeneratoarelor moderne, pe o durată de cca. 10
ani, permite evidenţierea unor concluzii privind utilitatea metodelor de
control, descrise sumar mai sus, în vederea reglării puterii acestora:
 costuri totale aproape echivalente,
 calitatea energiei livrate ceva mai bună la controlul pasului elicei
(pitch control),
 necesitatea luării de măsuri, încă din faza de proiectare, în vederea
amortizării vibraţiilor ce pot apărea, datorită turbulenţelor create, în
cazul utilizării fenomenului de blocare (stall control).

104
2.5.4. Caracteristicile aerodinamice ale captatoarelor
eoliene

Aşa cum s-a arătat în § 2.2, relaţiile (2.4) şi (2.6), conversia

energiei cinetice conţinute în masele de aer în mişcare, se poate descrie
cu relaţia neliniară:

1
Pm  Av 3 C p (  ,  ) , (2.23)
2

unde: λ este raportul vitezei periferice la extremitatea palelor:

m R
 (2.24)
v
 m - viteza de rotaţie a rotorului captatorului eolian, în <rot/min>;
R - raza elicelor, în <m>;
v - viteza vântului, în <m/s>;
 - unghiul de inclinare a elicelor, după direcţia longitudinală
(pitch), în <grade>.

Dependenţa factorului de putere C p (factorul de corecţie –vezi §

2.2), de parametrii  şi  , este prezentată în fig. 2.22.

Fig.2.22. Caracteristica de ieşite a turbinelor eoliene

Această dependenţă se cunoaşte sub denumirea de caracteristica

de ieşire a turbinelor (captatoarelor) eoliene.
105
 Se observă, din fig.2.22, că puterea capturată de turbina eoliană,
de la vânt, depinde puternic de factorul de corecţie C p , care la rândul său
depinde de parametrii  şi  . Cum dependenţa C p  f (  ,  ) prezintă un
extrem, respectiv un maxim, rezultă că se poate vorbi despre o valoare
maximă a puterii ce se poate extrage din masele de aer în mişcare.
Se constată că, odată cu creşterea ungiului de inclinare a palelor
(  creşte), aliura curbelor se păstrează, dar valoarea maximă scade.
Prin urmare, puterea extrasă de turbina eoliană din masele de aer
în mişcare se poate regla comod şi fin prin modificarea unghiului  de
inclinare a palelor.

2.5.5. Algoritm de comandă optimal pentru turbine

eoliene

În practică există limitări privind funcţionarea turbinelor eoliene

în vânturi variabile, datorită limitărilor de natură electrică şi mecanică a
subsistemelor componente.
În vederea captării energiei maxime posibile din vânt, dar şi în
vederea protejării impotriva supraîncărcărilor de natură electrică sau
mecanică, în vânturi puternice, este necesar controlul vitezei de rotire a
turbinelor eoliene. Această necesitate este ilustrată în fig. 2.23
(Ro and Choi, 2005).
Curbele din fig.2.23, ilustrează relaţia dintre puterea rotorului
captatorului Pm, viteza de rotire a rotorului m, coeficientul de putere Cp
şi viteza relativă periferică a palelor  în funcţie de viteza vântului .
În aceste reprezentări grafice nu este evidenţiat efectul modificării
unghiului .
Cerinţele de control delimitează trei zone de funcţionare a
turbinelor eoliene: zonele A, B şi C din fig.2.23.

Zona A. În această zonă, de vânturi moderate ci <  < p, se

realizează un coeficient de putere Cp maxim şi  constant (nu are loc
modificarea poziţiei palelor faţă de butuc;  = constant), în care scop
turaţia captatorului m este reglată astfel încât aceasta să crească
proporţional cu viteza vântului. În această zonă puterea de ieşire Pm
creşte cu cubul vitezei vântului, conform relaţiei (2.23).

106
 Fig.2.23. Moduri de operare a turbinelor eoliene, în vederea asigurării limitărilor
fixate; v ci - viteza de cuplare (cut-in wind speed -4 m/s); v p - viteza vântului
corespunzătoare valorii maxime admise pentru captator (11 m/s): v r - viteza
nominală (13 m/s); v co - viteza de decuplare a captatorului (cut-out wind speed-
24 m/s)

Zona B. Când vânturile puternice ( v p  v  v r ) fac ca viteza

turbinei să atingă valoarea limită admisibilă  m , viteza trebuie controlată
astfel încât să fie evitate variaţiile de viteză (prin reglare se asigură
 m  cons tan t ); C p scade uşor,  de asemenea, iar puterea dezvoltată
creşte în continuare, dar mai puţin intens decât în zona A.

107
 Zona C. Când se atinge valoarea maximă a puterii furnizabile
( v r  v  vco ), se trece la controlul turaţiei, în vederea păstrării puterii
constante, prin scăderea uşoară a turaţiei; ca urmare scade uşor şi  , iar
C p scade cu cubul vitezei vântului. Evident, în acestă regiune, pentru
păstrarea valorii constante a puterii se poate recurge şi la controlul
unghiului  , în scopul pierderii unei părţi din puterea vânturilor
puternice capturate. Această posibilitate nu este ilustrată în fig.2.23.
În fig.2.24, sunt prezentate curbe ale dependenţei puterii furnizate
de turbina eoliană în funcţie de viteza unghiulară a rotorului şi la două
viteze diferite ale vântului v1 şi v 2 .

Fig.2.24. Dependenţa puterii furnizate de turbina eoliană de turaţia rotorului şi

viteza vântului.
Dependenţele din fig.2.24 conduc la următoarea concluzie: pentru
o viteză dată a vântului, v1 sau v 2 , există câte o singură valoare a turaţiei
captatorului eolian, 1 sau  2 , pentru care rezultă o putere maximă
extrasă din energia maselor de aer în mişcare (punctele de extrem ale
dependenţelor neliniare respective): punctele a sau c.
Astfel, dacă rotorul se roteşte cu viteza unghiulară 1 , iar vântul
are viteza v1 , rezultă punctul de funcţionare optim în „a”. Dacă, în
această situaţie de  1  cons tan t , se modifică viteza vântului, astfel încât
v 2  v1 , punctul de funcţionare se deplasează în „d”. Evident, puterea
furnizată scade; turbina nu mai extrage puterea maximă posibilă din
masele de aer în mişcare. Pentru ca, la această noua valoare a vitezei
vântului v 2 , să fie extrasă puterea maximă posibilă din masele de aer în
mişcare se impune modificarea turaţiei rotorului captatorului (creşterea în
acest caz), de la 1 la  2 .
108
 În concluzie, rezultă că este imposibilă extragerea unei puteri
maxime din masele de aer în mişcare, în cazul variaţiilor de viteză
ale vântului, dacă captatorul are o turaţie constantă.
În schimb, dacă pentru diverse valori ale vitezei vânturilor (de
exemplu v1 sau v 2 ), se asigură posibilitatea modificării corespunzătoare
a tureţiei captatorului (în acest caz 1 sau  2 ), astfel încât punctul de
funcţionare să se afle în extremul curbelor respective, aerogeneratorul
respectiv va extrage din masele de aer în mişcare puterea maximă
posibilă.
În consecinţă, un aerogenerator va funcţiona eficient, va extrage
putera maximă posibilă din masele de aer în mişcare, dacă, la diverse
viteze ale vânturilor, se asigură o viteză variabilă a rotorului
captatorului, deci se asigură urmărirea extremelor dependenţelor
neliniare de tipul celor din fig.2.24.
Mai mult, în cazul aerogeneratoarelor convenţionale, la atingerea
vitezei v co a vântului, are loc scoaterea captatorului din funcţiune, în
scopul protejării acestuia împotriva unor deteriorări posibile. Apoi, după
ce viteza vântului scade din nou sub valoarea v co , are loc repunerea în
funcţiune a captatorului (fig.2.23). Acest proces are loc, de fapt, după
cum se poate observa din fig. 2.25.a, după o buclă de histerezis,
corespunzătoare zonei D de funcţionare. Zona de histerezis este absolut
necesară în scopul reducerii numărului prea frecvent de
conectării/deconectării în cazul vânturilor variabile (rafale). Adică,
scoaterea din funcţiune are loc la viteza vco 2 , iar repunerea în funcţiune
are loc la viteza v co1 . În urma acestor deconectări/reconectări bruşte, pe
de o parte, captatorul este supus la solicitări mari, iar pe de altă parte se
pierde o parte însemnată a energiei ce s-ar putea extrage din vânturile
puternice.
Firma germană ENERCON a brevetat şi implementat în structura
aerogeneratoarelor moderne (de exemplu aerogeneratorul E112), o
modalitate de reglare a turaţiei aerogeneratoarelor, în conformitate cu
zona D din fig.2.25.b Soluţia elimină cele două dezavantaje mai sus
menţionate (www.enercon.de/en). Prin urmare, un algoritm de control
optimal, pentru turbine eoliene, trebuie să asigure satisfacerea cerinţelor
menţionate, în legătura cu zonele de funcţionare A, B şi C (fig.2.23), dar
şi în legătura cu zona D (fig.2.25.b), astfel încât, la variaţia vitezei
vântului de la intrarea captatorului, să fie asigurată posibilitatea
extragerii puterii maxime posibile din masele de aer în mişcare.
109
 Fig.2.25. Soluţia de optimizare a captatoarelor eoliene în cazul vânturilor
puternice

Avându-se în vedere cerinţele de mai sus, precum şi faptul că

aerogeneratoarele sunt cuplate, în marea majoritate a cazurilor, la reţele
de distribuţie convenţională a energiei electrice, o schemă principială de
control şi de conectare la reţea este prezentată în fig.2.26 (Ro, K., Choi,
H., (2005)).
Schema aerogeneratorului, din fig.2.26, conţine un captator ce
antrenează, prin intermediul unei tranmisii cinematice TC, un generator
de inducţie G, prevăzut cu o buclă de reglare a unghiului  de inclinare a
elicelor (pitch control), în vederea extragerii puterii maxime posibile din
masele de aer în mişcare. Tensiunea alternativă a generatorului Ug este
redresată cu ajutorul unei punţi IGBT şi transmis invertorului cc/ca, prin
intermediul unei linii de legătura în cc. Tensiunea alternativă de la ieşirea
invertorului Ucap se aplică primarului unui transformator ridicător de
tensiune N. Secundarul transformatorului este legat la reţeaua de
distribuţie a energiei electrice, prin intermediul unui cablu, cu reactanţa
longitudinală XL .
În scopul asigurării unei circulaţii corespunzătoare a puterii,
respectiv transferul puterii maxime extrase din masele de aer în mişcare,
către reţea, invertorul este prevăzut cu o buclă de reglare a unghiului de
aprindere.
Pentru buclele de reglare în discuţie au fost experimentate
regulatoare convenţionale PI sau PID, dar şi regulatoare cu reţele
neuronale sau cu regulatoare fuzzy (Ro and Choi, 2005).

110
 Fig.2.26. Schema principială de control şi de conectare, la reţeaua de distribuţie a
energiei electrice, a unui aerogenerator; TC- transmisia cinematică, G –
generator de inducţie, N – transformator ridicător de tensiune, XL - reactanţa
longitudinală a liniei de legătură, v – viteza vântului, Φ – unghiul de comandă al
invertorului, Pref - puterea de referinţă

2.6. Conectarea aerogeneratoarelor la

reţelele de distribuţie a energiei
electrice
În figurile 2.3, 2,4 şi 2.26 au fost prezentate principalele elemente
componente ale aerogeneratoarelor, care permit conectarea lor la
consumatori, prin intermediul unei reţele electrice de distribuţie.
În funcţie de puterea şi importanţa lor, reţelele de distribuţie a
energiei electrice, pot fi:
 de joasă tensiune (j.t), cu tensiunea nominală de până la 1kV, pentru
consumatori casnici;
 de medie tensiune (m.t), cu tensiuni nominale de la 10 până la 35 kV,
pentru consumatori industriali de mică şi medie putere;
 de înaltă (î.t) şi ultra înaltă tensiune (uît), cu tensiuni de peste 35 kV,
pentru consumatori de mare putere.
O schemă principială, de conectare a unor aerogeneratoare la
reţele electrice de distribuţiie, este prezentată în fig. 2.27.
Conectarea propriu-zisă la sistemul de distribuţie se realizează
prin intermediul unor substaţii corespunzătoare (de exemplu, 12 din fig.
111
2.3), prevăzute cu toată aparatura necesară: transformatoare ridicătoare
de tensiune, aparatura de conectare-deconectare, aparatura de măsură,
contorizare, protecţie etc.

~ 380 kV
~ 220 kV

Ultra înaltă
tensiune

~ Înaltă tensiune
110 kV

Medie tensiune
1035 kV

Joasă tensiune
0,4 kV

~ Centrale convenţionale de energie electrică

Centrale eoliene individuale Transformatoare

sau parcuri de AEG

Fig. 2.27. Sistem de distribuţie a energiei electrice şi modul de racordare a unor

aerogeneratoare.
112
 În cazul sistemelor moderne de conversie a energiei vântului în
energie electrică, cu posibilitatea de cuplare la o reţea de distribuţie
electrică de curent alternativ, în prezent sunt răspândite două concepte de
bază, de producere a energiei electrice, care influenţează complexitatea
subsistemelor respective, costul şi calitatea energiei livrate (Barote and
Şerban, 2007), (Nengsheng et al., 2007), (www.geocites.com),
(http://europa.en.int/comm/energy):
 sisteme cu turaţie fixă (cu una sau două turaţii fixe);
 sisteme cu turaţie variabilă.

2.6.1. Aerogeneratoare cu turaţie fixă

Iniţial, majoritatea aerogeneratoarelor (AEG) au funcţionat cu

turaţia constantă.
Astfel, în secvenţa de pornire, cu rotorul captatorului calat
(menţinut în repaus cu ajutorul unor frâne mecanice), sunt eliberate
frânele şi are loc accelerarea rotorului, pe seama energiei vântului, până
la o viteză dorită. În acest moment are loc conectarea generatorului
electric, obişnuit un generator de inducţie cu rotorul în scurtcircuit, la
reţeaua de distribuţie de curent alternativ. După conectare, reţeaua, cu
frecvenţa fixă (obişnuit 50 Hz), se comportă ca un volant, contribuind la
menţinerea unei turaţii aproape constante, împreună cu dispozitivele de
reglare a puterii menţionate (§ 2.5).
Modul general de conectare la reţeua de distribuţie şi aparatura
aferentă sunt prezentate în fig. 2.28.
După conectarea statorului generatorului la reţeaua electrică,
frecvenţa constantă a reţelei electrice f (ω =2πf), fixează turaţia constantă
a rotorului generatorului, în funcţie de numărul de perechi de poli p, la
valoarea:
f
2  . (2.25)
p
Dacă transmisia cinematică 2 are raportul de transmisie i:
2
i , (2.26)
 TE
rezultă că rotorul captatorului se va roti cu viteza ΩTE:

113
 f
 TE  . (2.27)
pi
Turaţiile Ω2, ΩTE respectiv raportul de transmisie i sunt astfel
adoptate, încât subansamblul captator – transmisia cinematică – generator
să funcţioneze cât mai eficient, avându-se în vedere condiţiile concrete
ale zonei respective.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 14

GA
T
E
12 13

2

f
11
10

Fig. 2.28. Aerogenerator cu turaţia fixă: 1-captator eolian; 2-transmisia

cinematică; 3-generator de inducţie, cu rotor în scurtcircuit; 4-conexiunea
electrică; 5-întrerupător; 6-sistem de tiristoare; 7-separator; 8-siguranţe;
9-transformator ridicător de tensiune; 10-unitate de control şi comandă;
11-anemometru; 12-subsistemul de reglare a puterii; 13-subsistemul de furnizare
a energiei reactive (baterie de condensatoare); 14-reţea de distribuţie a energiei
electrice.

Schema conţine unitatea de control şi comandă 10, realizată cu

microcontrolere dedicate, care, primind informaţiile legate de viteza
vântului (anemometrul 11), turaţia rotorului generatorului (Ω2) şi
circulaţia puterilor, elaborează comenzi către dispozitivele de reglare a
puterii captatorului (dispozitivele pitch, stall şi yaw), către aparatura de
conectare/deconectare a generatorului de la reţea (modulele 5 şi 6) şi
către întrerupătorul bateriei de condensatoare (13).

114
 Principalul avantaj al schemei constă în simplitatea şi costul redus
al generatorului de inducţie, cu rotorul în scurtcircuit. În plus nu sunt
necesare dispozitive de sincronizare costisitoare, absolut necesare în
cazul generatoarelor sincrone. Totuşi, generatorul de inducţie prezintă
două dezavantaje importante: valoarea ridicată a curentului de pornire,
din momentul conectării la reţea, respectiv necesitatea unei surse de
putere reactivă, pentru magnetizarea maşinii. Ambele dezavantaje sunt
diminuate de către schema din fig. 2.28. Curentul mare de pornire este
diminuat prin comanda corespunzătoare a blocului de tiristoare 6, care, în
perioada de pornire, leagă la reţea statorul generatorului. După ce
curentul scade la valori acceptabile se închide întrerupătorul 5, iar blocul
de tiristoare este blocat. Pentru cazul reţelelor slabe, care nu dispun de
surse de energie reactivă, apare necesitatea conectării blocului de
condensatoare 13.
În cazul aerogeneratoarelor cu turaţia fixă, o parte insemnată a
energiei conţinute în masele de aer în mişcare se pierde, nu este
convertită în energie electrică (vezi § 2.5).
În vederea diminuării acestor pierderi, deci în vederea convertirii
unei părţi cât mai mari din energia conţinută în masele de aer în mişcare,
au fost proiectate şi se folosesc, aerogeneratoare cu două turaţii fixe; o
turaţie redusă pentru vânturi cu viteze moderate şi o turaţie mai mare,
pentru vânturi normale (pentru zona respectivă). Proiectanţii şi firmele
constructoare oferă trei variante de bază:
 aerogeneratoare cu două generatoare separate, unul de putere şi
turaţie redusă, iar altul de putere şi turaţie mare (soluţii utilizate de
exemplu de firma VESTAS, cazul aerogeneratorului V47-660/200
kW, (www.vestas.de), (www.vestas.com/dk);
 aerogeneratoare cu posibilitatea schimbării numărului de perechi de
poli ai înfăşurării statorice;
 aerogeneratoare cu două generatoare electrice în aceeaşi carcasă
(două generatoare în unul - cum se spune).
În prezent, cele mai răspândite aerogeneratoare cu două turaţii
sunt cele cu comutarea numărului de perechi de poli; sunt eficiente şi au
costuri mai reduse decât cele cu două generatoare.
Soluţia ce se adoptă depinde de distribuţia locală a vântului, în
amenajarea eoliană respectivă.
O remarcă importantă trebuie făcută în legătura cu utilizarea
reglării puterii, pe seama dispozitivelor de reglare a pasului elicei, în
cazul aerogeneratoarelor cu turaţia fixă. Mecanismele de reglare a
115
pasului elicei, sunt mecanisme electro-hidro-mecanice. Ca urmare au o
comportare dinamică, cel puţin de ordinul doi, cu un anumit timp de
răspuns. Ori, în cazul unor vânturi, cu variaţii rapide şi frecvente de
viteză (rafale), mecanismele respective nu pot asigura o modificare dorită
a pasului elicei, în timp util; mai mult, pot cauza neajunsuri importante în
funcţionarea aerogeneratoarelor, în situaţiile menţionate.
În consecinţă, în asemenea situaţii, adoptarea unui aerogenerator
cu turaţie fixă şi reglarea puterii prin modificarea pasului elicei, este
considerată o combinaţie nepotrivită, chiar interzisă.
În concluzie, aerogeneratoare, cu turaţie fixă, prezintă
următoarele caracteristici de bază:
 turaţia aproape constantă a subansamblului captator-generator, în
limitele alunecărilor normale ale generatorului de inducţie;
 cuplarea la reţeaua de distribuţie este considerată rigidă, cu
elasticitate foarte redusă;
 excitarea generatorului de inducţie se face pe seama reţelei, prin
absorbţie de putere reactivă de la aceasta;
 se permite controlul puterii şi a vitezei cu ajutorul mecanismelor
de blocare (stall) sau de modificare a pasului elicei (pitch);
 avantaje principale: simplitatea şi costul redus al GA, nu sunt
necesare mecanisme de sincronizare şi nici subsisteme de
conectare la reţea costisitoare;
 dezavantaje principale: curent mare de pornire, necesitatea unei
surse de putere reactivă, variaţiile vitezei vântului sunt mai slab
compensate.

2.6.2. Aerogeneratoare cu turaţie variabilă

Avânu-se în vedere caracterul extrem de variabil al vitezei

vântului, idea realizării unor aerogeneratoare, care să funcţioneze cât mai
avantajos la viteze diferite ale vântului, a fost de mult îmbrăţişată, deşi, în
acest caz, o conectare directă a aerogeneratorului la reţeaua de distribuţie
a energiei electrice, cu frecvenţă fixă, devine mai dificilă.
Principalele motive care au stat la baza găsirii de soluţii viabile,
au fost:
 creşterea eficienţei captatorului care, putând funcţiona cu turaţii
diferite, permite extragerea unei cantităţi mai mari de energie, din energia
conţinută în masele de aer în mişcare, faţă de soluţiile cu turaţie fixată;
116
 admiţând o anumită gamă de turaţii variabile pot fi reduse
zgomotele generate de captator, respectiv pot fi diminuate solicitările
trenului de transmisie cinematică şi, de asemenea, pot fi reduse
activităţile de intervenţie a dispozitivelor de control al puterii (pitch);
 datorită posibilităţilor mai uşoare de utilizare a dispozitivelor de
reglare a pasului elicei, creşte calitatea energiei livrate.
În cadrul acestor metode, se realizează de fapt potrivirea între
viteza curentă a vântului şi a captatorului, prin adoptarea geometriei
captatorului la situaţia concretă de funcţionare; rezultând o creştere a
eficienţei întregului ansamblu. Soluţia permite cuplarea generatorului
electric la reţeaua de distribuţie chiar la vânturi moderate, cu generatorul
şi captatorul funcţionând la turaţii reduse. Apoi, odată cu creşterea vitezei
vântului, turaţia ansamblului este accelerată, proporţional cu această
creştere de viteză, până la atingerea puterii nominale. Din acest moment,
prin intermediul dispozitivelor de reglare a puterii (§ 2.5), se asigură
turaţia constantă şi puterea constantă.
Deci, faţă de soluţiile cu turaţia fixată, în acest caz se admit
variaţii moderate de turaţii, pentru subansamblul captator-transmisia
cinematică-generator, într-un raport de cel mult 3:1, rezultând o cantitate
mai mare de energie extrasă, şi diminuarea solicitării elementelor
componente.
Evident, datorită turaţiilor variabile, în limitele prestabilite,
conectarea directă a generatoarelor, la reţeaua de distribuţie a energiei
electrice, nu mai este posibilă. Conectare generatoarelor electrice, la
reţelele respective, devine posibilă numai prin utilizarea unor
echipamente de electronică industrială, de putere corespunzătoare, de
tipul redresor-invertor.
La ora actuală, două soluţii practice sunt mai răspândite, pentru
aerogeneratoare de medie şi de mare putere:
 soluţia cu generator sincron (GS) sau asincron (GA) cu rotorul în
scurtcircuit;
 soluţia cu generator asincron cu rotor bobinat (GA) şi inele
colectoare numit şi generator cu dublă alimentare.
În fig. 2.29 se prezintă soluţia cu GS sau GA, cu toată aparatura
necesară pentru asigurarea unei funcţionări eficiente şi sigure.
Se observă, în acest caz, că statorul generatorului electric este
conectat la reţeaua de distribuţie prin intermediul unui subsistem de
redresor-invertor şi că toată puterea produsă de aerogenerator trece prin

117
acest subsistem; deci acest subsistem trebuie să fie proiectat pentru
puterea nominală a generatorului electric. Pe baza informaţiilor culese, în
legătura cu viteza şi direcţia vântului (anemometrul 13), turaţia rotorului
generatorului (Ω2) respectiv puterea electrică furnizată (f), unitatea de
control şi comandă 12, pe bază de microcontroler dedicat, elaborează
comenzi pentru reglarea turaţiei şi puterii (14), respectiv comenzi de
sincronizare a invertorului 7 cu reţeaua electrică de distribuţie.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 15

GS
sau ~ =~
GA =
14 11
2
f

13

12

Fig. 2.29. Aerogenerator cu turaţie variabilă: 1-captator eolian; 2-transmisia cinematică;

3-generator sincron sau de inducţie, cu rotor în scurtcircuit; 4-conexiunea electrică; 5-
redresor; 6-siguranţe; 7-invertor; 8-întrerupător; 9-siguranţe; 10-transformator ridicător de
tensiune; 11-filtru de armonici; 12- unitate de control şi comandă; 13-anemometru; 14-
subsistemul de reglare a puterii; 15- reţea de distribuţie a energiei electrice.

In cazul utilizării generatoarelor de inducţie, cu rotorul bobinat şi

inele colectoare, fig. 2.30, statorul generatorului este conectat direct la
reţeaua de distribuţie iar rotorul prin intermediul unui subsistem de
redresor-invertor electronic, cascada Kramer sau cascada Scherbius. In
acest fel, numai o parte a puterii produse de generator va trece prin
subsistemul redresor-invertor (cel mult ½ din puterea totală), ceea ce
permite o reducere sensibilă a costului acestui subsistem. Pe baza
informaţiilor culese de către unitatea de control şi comandă 12 (13, Ω2,,
f), se realizează reglarea puterii active şi reglarea turaţiei captatorului şi
generatorului, de la turaţia nominală până la jumătatea turaţiei nominale,
prin comanda corespunzătoare a dispozitivelor de reglare a puterii
captatorului (14), respectiv a subsistemului redresor-invertor (7).
118
 Ca subsisteme redresor-invertor pot fi folosite cele cu comutaţia
forţată (grid commutated) sau cele cu comutaţia naturală (self
commutated). Primele sunt realizate cu tiristoare cu 6 sau 12 pulsuri. O
caracteristică importantă a acestora constă în faptul că ele produc
armonici de ordinul 5, 7, 11, 13, etc., (adică frecvenţe de 250, 350, 550,
650,... etc., Hz), care trebuie filtrate cu ajutorul unor filtre de armonici
corespunzătoare (poziţia 11 din fig. 2.29 şi 2.30). În plus, ele consumă
putere reactivă şi nu pot controla această putere.
Subsistemele din a doua grupă, sunt în general invertoare de tipul
PWM (Pulse Width Modulated), realizate cu tranzistoare de putere
bipolare cu poartă izolată IGBT (Insulated Gate Bipolar Transistor).
Prezintă avantajul important al controlabilităţii atât a puterii active cât şi
a puterii reactive. În consecinţă, puterea reactivă necesară GA poate fi
livrată de invertorul PWM. Invertoarele PWM produc, de asemenea,
armonici, dar cu frecvenţe de ordinul KHz-lor, filtrarea lor putând fi
realizată cu filtre simple şi ieftine. În aerogeneratoarele actuale, moderne,
sunt utlizate numai invertoare PWM cu tranzistoare.
3 4 5 6 7

1 2 ~ =~ 8 9 10 15
=
GA

14 11
f
2

13

12

Fig. 2.30. Aerogenerator cu turaţie variabilă: 1-captator eolian; 2-transmisia cinematică;

3-generator sincron sau de inducţie, cu rotor în scurtcircuit; 4-conexiunea electrică; 5-
redresor; 6-siguranţe; 7-invertor; 8-întrerupător; 9-siguranţe; 10-transformator ridicător
de tensiune; 11-filtru de armonici; 12- unitate de control şi comandă; 13-anemometru; 14-
subsistemul de reglare a puterii; 15- reţea de distribuţie a energiei electrice.

119
 Firmele constructoare din Danemarka, au dezvoltat o variantă
interesantă a soluţiei din fig. 2.29, dar care utilizează un generator
asincron cu alunecare variabilă, având înfăşurarea rotorului legată la un
sistem de rezistenţe variabile (vezi §.2.3.3). Strategia de control a unui
astfel de aerogenerator constă în aceea că, în jurul punctului nominal de
funcţionare, rotorul are o rezistenţă ohmică corespunzătoare jumătăţii
alunecării maxime, din regimul de generator (vezi fig.2.14.b), iar
mecanismul de modificare a pasului elicei, se află într-o poziţie
corespunzătoare puterii nominale. La apariţia rafalelor de vânt,
dispozitivul de control şi de comandă 12, determină creşterea alunecării
prin comanda creşterii rezistenţei rotorice, pentru a permite ca rotorul să
funcţioneze cu turaţie mai mare. Dar, odată cu această intervenţie, care se
face practic fără întărzieri (fiind realizată cu dispozitive electronice), are
loc şi comanda dispozitivelor de modificare a pasului elicei, în vederea
scoaterii parţiale a captatorului din vânt; această operaţie necesită timp,
după cum s-a arătat deja. Odată ce mecanismul electro-hidro-mecanic, de
modificare a pasului elicei termină acţiunea, alunecarea este readusă la
valoarea iniţială.
Dacă vântul scade brusc, lucrurile se petrec invers.
În cadrul celor mai moderne soluţii, numite “OptiSlip”
(http://www.vestas.com/dk/), rezistenţele rotorice suplimentare şi
electronica de comandă, se află pe rotor, iar legătura cu unitatea de
control şi comnadă 12 este realizată pe cale optoelectronică.
Soluţia prezintă şi avantajul creării unor posibilităţi de
înmagazinare sau de eliberare, a unei părţi, din energia fluctuantă a
vântului, ca energie de rotaţie a captatorului.

Pe baza celor de mai sus, în legătura cu aerogeneratoarele cu

turaţia variabilă, pot fi precizate următoarele caracteristici generale:
 turaţia subansamblului captator-generator este variabilă, în
anumete limite; creşte cantitatea de energie recoltată din energia
conţinută în masele de aer în mişcare;
 cuplarea cu reţeaua de distribuţie este elastică, datorită
flexibilităţii oferite de GA cu rotor bobinat;
 posibilităţi de control a puterii şi vitezei; mecanisme de
modificare a pasului elicei sau de blocare;
 gama de viteze se adoptă în funcţie de raportul performanţe/cost;

120
  avantaje: posibilităţi de funcţionare în rafale de vânt,
compensarea bună a fluctuaţiilor vitezei vântului, coeficient de
putere optimizat;
 dezavantaje: construcţie mai complicată, mai costisitoare (ca
urmare nu se folosesc la puteri mici), generare de armonici (care
se pot filtra în mod corespunzător necesităţilor practice), pierderi
de energie pe lanţul de conversie curent alternativ-curent
continuu-curent alternativ.

Evident, indiferent de tipul aerogeneratorului, în sistemele eoliene

de producere a energiei electrice, au loc pierderi generale, de energie,
care pot fi grupatre în:
 pierderi în sistemul de generare: în înfăşurări, cabluri, piese
feromagnetice, prin frecări etc.;
 pierderi independente de sistemul de generare: mersul în gol al
transformatoarelor, consumul pentru serviciile proprii (iluminat,
încălzire, alimentarea aparaturii de control şi comandă) etc.

S-a constatat că pierderile generale totale, în aerogeneratoarele

moderne, nu depăşesc în general 1 – 2 %, din puterea totală furnizată.

2.7. Siguranţa în funcţionarea aerogene-

ratoarelor
Componentele aerogeneratoarelor, vechi şi moderne, sunt
proiectate şi realizate pentru o funcţionare sigură, de cel puţin 20 de ani.
Aceasta înseamnă că durata de buna funcţionare trebuie să fie de peste
120.000 de ore, chiar în condiţii grele de funcţionare (de exemplu
furtună, viscol, ploi, zăpada etc.). De remarcat că, un autoturism
convenţional, are o durată de bună funcţionare garantată de aproximativ
5.000 de ore! Atingerea unor asemenea durate de utilizare, în cazul
aerogeneratoarelor, este posibilă prin luarea de măsuri corespunzătoare
încă din faza de proiectare şi de execuţie, urmată apoi de măsuri
corespunzătoare de exploatare şi mentenanţă.
Cele mai importante aspecte, legate de asigurarea unei siguranţe
sporite în funcţionare, se referă la:

121
  proiectarea unor forme, aerodinamice şi de dimensiuni,
corespunzătoare zonei de amplasament;
 utilizarea de materiale care prezintă un grad înalt de rezistenţă la
uzură şi oboseală;
 reducerea la maxim posibil a numărului componentelor în
mişcare relativă;
 evitarea posibilităţilor de apariţie a fenomenului de rezonanţă,
datorită vibraţiilor introduse de turbulenţele generate chiar de
funcţionarea normală a aerogeneratoarelor;
 echiparea cu aparatura de supraveghere, control şi de protecţie
corespunzătoare etc.
Protejarea aerogeneratoarelor, în timpul funcţionării lor normale,
este deosebit de importantă, avându-se în vedere următoarele aspecte.
Componentele principale ale aerogeneratoarelor, cum ar fi
captatorul, nacela, turnul etc., sunt supuse unor solicitări complexe, cu
caracter aleator, datorită condiţiilor concrete de funcţionare: vânturi cu
intensităţi şi direcţii variabile, schimbări ale condiţiilor meteorologice,
alternarea anotimpurilor, apariţia fulgerelor etc.
Astfel, în urma modificării vitezei vânturilor, din cauza unor
fenomene de vortex, care apar în mod normal, se pot induce vibraţii în
părţile componente, cu frecvenţe proprii caracteristice subansamblelor
respective, existând posibilitatea apariţiei unor fenomene de rezonanţă
care pot cauza scoaterea din funcţiune a unor subansamble sau chiar a
întregului sistem. Evitarea unor asemenea situaţii este extrem de
importantă. În acest scop, componentele principale, cum sunt palele şi
turnul, sunt testate în diverse faze ale fabricaţiei, precedate de simulări de
funcţionare, chiar pe modele fizice corespunzătoare. Apoi, în vederea
unei siguranţe sporite, se folosesc diverse dispozitive de protecţie la
vibraţii.
Primul şi cel mai vechi dispozitiv de protecţie împotriva
vibraţiilor a fost folosit pe aerogeneratoarele Gedser (vezi §.2.3.1.2,
fig.2.7). A fost un dispozitiv foarte simplu de sezizare a vibraţiilor
periculoase şi de scoatere din funcţiune a aerogeneratorului. Dispozitivul
conţine o bilă, aşezată pe un inel şi legat de un întrerupător prin
intermediul unui lanţ flexibil. Când vibraţiile depăşeau anumite valori,
bila cădea, iar întrerupătorul astfel acţionat determina scoaterea din
funcţiune a aerogeneratorului. La ora actuală, vibraţiile sunt sesizate cu
ajutorul unor sisteme de senzori inteligenţi, furnizând informaţii foarte

122
precise sistemului de control şi comandă a aerogeneratorului (vezi
blocurile 10 şi 12 din figurile 2.28, 2.29 şi 2.30).
O utilitate deosebită au senzorii de viteză şi de direcţie a vântului:
obişnuit sunt folosiţi sub forma unor anemometre performante; acestea
trimit, de asemenea, informaţii utile subsistemelor 10 şi 12 menţionate
mai sus.
Nu pot lipsi, din structura aerogeneretoarelor, nici senzorii de
supraturaţii pentru subansamblul captator-transmisia cinematică-
generator. Asemenea supraturaţii pot apare, chiar la vânturi moderate, din
cauza deconectării accidentale a aerogeneratorului de la reţeaua de
distribuţie. Ca urmare, aerogeneratorul trece, de la o funcţionare normală
sub o anumită sarcină, de obicei cea nominală, la mersul în gol
Supraturaţiile pot fi limitate prin intermediul unor sisteme de
frânare; obişnuit există un sistem de frânare aerodinamic şi unul mecanic.
În primul caz, mecanismele de modificare a pasului eleicei (pitch
control), sau cele de blocare a rotorului (stall control), asigură rotirea
palelor captatorului, în sensul “scoaterii din vânt”, cu ajutorul unor
subsisteme de acţionare hidraulice, care pot interveni şi în cazul
defecţiunilor apărute în partea electrică a sistemului. În cel de al doilea
caz sunt utilizate frâne mecanice, care pot interveni chiar concomitent cu
intervenţia frânelor aerodinamice, în scopul creşterii eficienţei operaţiei
de frânare.
În Danemarca, de exemplu, există legi care impun, pe de o parte,
testarea obligatorie a componentelor în timpul procesului de fabricare, iar
pe de altă parte, aceleaşi legi impun existenţa a două sisteme
independente de protecţie la supraturaţii (http://www.vestas.com/dk/;
http://www.windpower.dk).

Experienţa arată că, în cazul aerogeneratoarelor, prevăzute cu

reglarea puterii şi turaţiei, prin modificarea pasului elicei, rareori apare
necesitatea activării sistemului de frânare mecanic în vederea limitării
supraturaţiilor. În schimb, în perioadele de nefuncţionare, cauzate de
exemplu de revizii, sistemul de frânare mecanic nu poate lipsi. Mai mult,
pentru asemenea situaţii, sunt prevăzute posibilităţi sigure de blocare
mecanică a rotorului captatorului.
Trebuie amintite şi măsurile necesare a fi luate în vederea
protejării aerogeneratoarelor împotriva descărcărilor electrice
atmosferice. Măsura este absolut necesară în cazul aerogeneratoarelor
individuale şi de dimensiuni mari, când o descărcare electrică poate
123
scoate definitiv din funcţiune unitatea respectivă. În cazul parcurilor
eoliene, cu mai multe unităţi de dimensiuni reduse, efectul unei
descărcări electrice, urmat de scoaterea unităţii lovite din funcţiune, este
mai puţin semnificativ. În vederea protejării aerogeneratoarelor,
împotriva trăsnetelor, în palele elicelor se încorporează făşii conductoare,
care permit dirijarea descărcărilor spre prize corespunzătoare.

2.8. Concluzii privind stadiul actual şi

perspectivele energiei eoliene
Din materialul prezentat în capitolele precedente, bazat pe o
bibliografie actuală, precum şi pe informaţii foarte recente postate la
diverse adrese URL, din domeniu, rezultă că, la ora actuală, dezvoltarea
domeniului energiei eoliene este un succes remarcabil. Industria energiei
eoliene poate fi considerată ca fiind deja o tehnologie matură deoarece,
pe baza unor cercetări, modelări, simulări, proiectări, realizări şi
exploatări, se află deja într-o stare de echilibru, în sensul că este capabilă
să se bazeze pe un comerţ propriu.
În ultimii 20-30 de ani, un rol vital asupra acestei dezvoltări a
avut modelarea matematică.
În primul rând, trebuie menţionate eforturile depuse cu privire la
caracterizarea sursei energiei eoliene, a maselor de aer în mişcare.
Datorită caracterului fluctuant, aleator, imprevizibil şi foarte dependent
de relief, condiţii meteorologice etc., a mişcării maselor de aer, o
caracterizare precisă este greu de realizat. Totuşi eforturile de cercetare în
domeniu au permis deja elaborarea unor modele matematice care au
devenit un ajutor de necontestat pentru proiectanţii de amenajări eoliene
moderne, (Bottasso et al., 2005), (Luca ş.a., 1996), (Muhando et al.,
2007), (Sobor, 2007). Cercetările în acest domeniu se află pe masa de
lucru a unor centre de cercetare recunoscute şi bine dotate.
În al doilea rând, sunt remarcabile cercetările, modelările,
simulările şi experimentările efectuate în vederea reprezentării cât mai
fidele a comportamentului aerogeneratoarelor şi a subansamblelor
ascestora în diverse condiţii de funcţionare, (Barote and Şerban, 2007),
(Cazacu et al., 2007), (http://iskrawind.com). Cercetările în domeniu au
avut şi au la bază măsurători extinse şi validări de soluţii, chiar în cadrul
unor cercetări internaţionale, care urmăresc reducerea costurilor,
creşterea fiabilităţii, realizarea de acţionări directe, dezvoltarea unor
124
aplicaţii mai rentabile (ferme eoliene) etc. În urma acestor cercetări,
proiectanţii au la îndemână modele şi chiar programe de proiectare, cu un
grad de încredere din ce în ce mai ridicate, care permit înlocuirea
metodeleor mai vechi de proiectare cu altele mai noi, implicând creşterea
calităţii şi fiabilităţii produselor realizate, dar şi creşterea siguranţei în
alimentare, respectiv calitatea energiei electrice livrate consumatorilor.
În prezent, cercetările sunt orientate spre următoarele direcţii
principale:
 Modelarea mai precisă a mişcării maselor de aer, în vederea
caracterizării mai complete a vânturilor, în scopul extragerii unei
cantităţi cât mai mari de energie;
 Dezvoltarea unor sisteme inteligente de control, cu subsisteme
senzoriale complexe;
 Realizarea de rotoare adaptabile, flexibile, cu profile
aerodinamice care să permită controlul încărcărilor;
 Creşterea dimensiunilor şi a vitezelor periferice, în special pentru
soluţii de ferme eoliene de tipul off-shore;
 Perfecţionarea acţionărilor directe, utilizând convertoare de
energie multipolare (generatoare) cu magneţi permanenţi din
metale rare;
 Elaborarea de generatoare de tensiuni înalte, la viteze variabile;
 Creşterea puterii unitare a aerogeneratoarelor; peste 5 MW;
 Monitorizarea şi condiţionarea componentelor principale prin
utilizarea unor sisteme SCADA, pentru ferme eoliene de tipul off-
shore şi on-shore;
 Interconectarea, prin intermediul unor sisteme SCADA, a
substaţiilor, fermelor eoliene şi staţiilor meteorologice, în vederea
optimizării funcţionării acestora;
 Elaborarea unor structuri hibride de producere a energiei: eolian-
solar, eolian-hidraulic, eolian-biotehnologii, eolian-turbine cu
gaze, eolian-diesel etc., în vederea asigurării unei siguranţe
sporite în exploatare şi în vederea diminuării efectului fluctuant al
mişcării maselor de aer.

În consecinţă, se poate afirma că alegerea soluţiei de producere a

energiei electrice pe baza captării energiei vântului, este o soluţie
modernă, competitivă, predictibilă, independentă, curată, inepuizabilă şi
cu durata de realizare şi de recuperare a investiţiei relativ reduse.

125
 Se precizează însă că adoptarea soluţiei înseamnă mai mult decât
o simplă alegere, din cataloagele firmelor producătoare, a unui tip de
aerogenerator, pentru o aplicaţie dată. Anume, în scopul unei
dimensionări corecte, caracteristicile eoliene ale zonei respective trebuie
atent investigate. Pe această bază se pot realiza investiţii de succes.

2.9. Exemple de aerogeneratoare

comerciale
În prezent există multe firme, în special în Europa (Vestas,
Norvin, NEG Micon, Enercon, Nordex, REpower, Siemens, Gamesa etc.)
şi SUA (GE Wind, Southwest Windpower, Bergey etc.) care proiectează,
realizează şi comercializează aerogeneratoare cu destinaţii foarte variate
şi bine orientate, pentru anumite utilzări.
Astfel, aerogeneratoarele cu puteri între 1 - 30 kW sunt oferite
pentru:
 alimemtarea unor consumatori casnici izolaţi;
 alimentarea instalaţiilor de telecomunicaţii distribuite şi a staţiilor
meteorologice;
 alimentarea unor localităţi mici, izolate;
 alimentarea unor instalaţii de pompare a apei potabile sau a unor
instalaţii de irigare/desecare;
 alimentarea unor sonde de petrol;
 alimentarea unor instalaţii frigoriferice etc.

Aerogeneratoare cu puteri între 30 şi 600 – 700 kW sunt oferite

pentru alimentarea unor aşezări cu câteva zeci sau sute de locuitori;
eventual sunt conectate mai multe aerogeneratoare în ferme eoliene, în
vederea asigurării necesarului de energie.

Aerogeneratoare cu puteri de 1 MW şi peste, sunt utilizate pentru

alimentarea unor reţele de distribuţie naţionale, fiind frecvent utilizate în
cadrul unor ferme eoliene pe coasta mărilor (on-shore wind farms) sau în
largul mărilor (off-shore wind farms).

126
2.9.1. Aerogeneratoare de mică putere oferite de
firma Bergey Windpower Co., SUA

Firma Bergey produce şi comercializează aerogeneratoare de

mică putere cu următoarele destinaţii:
 reducerea costurilor unor utilităţi şi ca rezervă de putere;
 alimentarea unor consumatori neconectaţi la reţelele de distribuţie
a energiei electrice (case izolate, localităţi mici etc.);
 alimentarea aparaturii de telecomunicaţii larg distribuite;
 alimentarea unor aplicaţii industriale şi militare;
 alimentarea unor echipamente ce deservesc instalaţii de
alimentare cu apă potabilă;
 alimentarea unor instalaţii de irigare etc.

Produsele firmei sunt grupare în trei categorii:

 pentru încărcarea bateriilor de acumulatoare, cu puterea de ieşire
de 1 kW (de 24 V, tipul BWC XL.1-24), respectiv de 7,5 kW (de
24 V, 48 V, 120 V şi 240 V, tipurile BWC Excel R/24…240);
 pentru conectare la reţea de distribuţie, cu puterea de ieşire de 10
kW (de 24 V, 60 Hz, tipul BWC Excel- S/60 şi de 220 V, 50 Hz,
tipul BWC Excel-S/50, având generatoare monofazate şi
invertoare controlate cu microprocesoare);
 pentru pompe de apă eoliene, de 10 kW (cu generator trifazat şi
frecvenţa variabilă, comandat de microprocesor, de tipul BWC
Excel –PD).

Schema principială de realizare şi principalele componente sunt

prezentate în fig.2.31.

127
 a) b)
Fig. 2.31. Schiţa constructivă (a) şi panoul de comandă (b) a
aerogeneratoarelor comercializate de firma Bergey

Principalele caracteristici ale turbinei BWC XL.1 sunt:

 diametrul rotorului 2,5 m
 lungimea totală 2,1 m
 greutatea totală 34 kg
 cuplul dezvoltat 890 N
 puterea nominală 1,0 kW
 viteza nominală a vântului 11 m/s
 viteza nominală de rotaţie a rotorului 490 rot/min
 cuplarea, la viteza vântului de 2,5 m/s
 demaraj, la viteza vântului de 3 m/s
 funcţionarea protecţiei, la viteza vântului de 13 m/s
 proiectat pentru viteza maximă a vântului de 54 m/s

Firma Bergey recomandă înălţimile de montare din tabelul 2.9,

respectiv schemele de conectare a aerogeneratoarelor din fig. 2.32.
Tabelul 2.9 Înălţimile de montare recomandate de firma Bergey

Înălţimea turnului, m Viteză medie vânt, m/s Producţie relativă de energie, %

9 4,8 100
13 5,2 121
19 5,6 147
25 5,9 165
32 6,2 186
128
 Alternator Linia de legătură în c.c. Consumatori

PC

Panou
Redresor comandă Opţional
Captator sursa
în nacela
solară
Bateria de
acumulatori

Fig. 2.32. Schema electrică de bază a conectării aerogeneratorului XL.1

De menţionat că generatoarele electrice, din structura

aerogeneratoarelor firmei Bergey, sunt de tipul cu construcţia inversată.
Astfel, captatorul eolian este solidar legat de sistemul de magneţi
permanenţi, care se rotesc, în faţa unui indus fix, care poartă înfăşurările
mono sau trifazate corespunzătoare, aflate în interiorul sistemului de
magneţi permanenţi.

2.9.2. Aerogeneratoare fabricate de firma VESTAS

din Danemarca

Firma VESTAS din Danemarca este considerată ca fiind unul

dintre liderii mondiali de producător de echipamente eoliene.

2.9.2.1. Aerogeneratorul V47-660/200 kW

În figura 3.33 se prezintă o secţiune longitudinală print

aerogeneratorul, V47-660/200 kW fabricat de firma VESTAS din
Danemarca.
Echipamentul poate fi livrat cu unul (660 kW) sau două (660 şi
220 kW) generatoare. Generatorul de putere mică este folosită la viteze
ale vântului mai mici de 7 m/s, diminuând şi zgomotele produse de
aerogenerator. Echipamentul de comandă şi control (19 din figură),
prevăzut cu microprocesoare, asigură controlul continuu optimal al
unghiului elicelor, al vitezelor de rotire (elice, generator), protecţie la
rafale periculoase ale vântului etc., oferind o sursă de energie electrică de
calitate, cu mare disponibilitate şi zgomote reduse.

129
 Fig. 3.33. Secţiune prin aerogeneratorul V47-660/200 kW.

1 - elicea (turbina eoliană); 2 - carcasa elicei; 3 - lagărele elicei; 4 - axul

principal; 5 - generatorul secundar; 6 - carcasa transmisiei cinematice;
7 - frâna cu disc; 8 - răcitor de ulei; 9 - ax cardanic; 10 - generator
principal; 11 - suporţi de manevrare cu macara; 12 - cilindru pentru
comanda elicei; 13 - suportul elementelor componenete; 14 - turnul;
15 - controlul deplasării unghiulare în jurul axei verticale; 16 - bulon de
ancorare a cutiei transmisiei cinematice; 17 - inelul deplasării unghiulare
in jurul axului vertical; 18 - angrenajul deplasării unghiulare în jurul
axului vertical; 19 - echipamentul de comadă şi control; 20 - unitatea
hidraulică

Caracteristicile principale ale aerogeneratorului V47-660/200

sunt: diametrul elicelor – 47m; numărul de elice – 3; înălţime turnului 40
– 65 m; viteza vântului, de cuplare – 4 m/s; viteza nominală a vântului –
15 m/s; viteza vântului, de decuplare – 25 m/s; generatoare asincrone de
50/60 Hz şi 1500 – 1900 rot/min; tip orizontal.
Asemenea unităţi eoliene funcţionează în prezent în Noua
Zelanda, California, Germania, Korea de Sud şi Danemarka.

130
2.9.2.2. Aerogeneratorul V90-3.0 MW

Aerogeneratorul V90-3.0 MW, din fig. 3.34, este o variantă mult

îmbunătăţită a versiunilor precedente, sub aspectul performanţelor şi a
costurilor de mentenanţă.

4 5 6 8 10 15 16

17

2
13 14

3 7 9 11 12

Fig.2.34. Schiţa constructivă a aerogeneratorului VESTAS V90-3.0 MW:

1 – răcitor ulei; 2 – răcitorul apei de răcire a generatorului; 3 – transforma-
tor de înaltă tensiune; 4- senzor ultrasonic de viteză a vântului; 5 -
regulator VMP-Top cu convertizor; 6 – piese de prindere pentru macara; 7
– generator asincron OptiSpeed; 8 – cuplaj cu disc; 9 – lagărele mecanis-
mului yaw; 10 – Reductor; 11 – frâna mecanică; 12 - soclu pentru echipa-
ment; 13 – lagărele palelor; 14 – butucul palelor; 15 – Pale; 16 – cilindrii
pentru controlul pitch; 17 – controlul orientării nacelei

Caracteristicile principale ale aerogeneratorului V90-3.0 MW

sunt:diametrul rotorului – 90 m; aria măturată de elice – 6.362 m2; turaţia
nominală a rotorului – 16,1 rot/min; interval de funcţionare normală –
8,6-18,4 rot/min; numărul de elice – 3; înălţime turnului 80 – 105 m;
viteza vântului de cuplare – 4 m/s; viteza nominală a vântului – 15 m/s;
viteza vântului de decuplare – 25 m/s; generator asincron cu control
OptiSpeed de 50 Hz; reglarea puterii de tipul Pitch/OptiSleep; control
bazat pe microprocesor cu posibilitatea controlului de la distanţă – tip
SCADA.
131
 Conform unui comunicat al Companiei Vestas Wind Systems
A/S, Denmark, din 16 ianuarie 2009, firma VESTAS urmează să livreze,
să instaleze şi să asigure mentenanţa pe termen lung, în zona Constanţa, a
67 de aerogeneratoare V90-3.0 MW, în perioada 2009 - 2010.
Curba de putere, de catalog, ce caracterizează aerogeneratoarele
V90, este prezentată în fig. 2.35.

Fig.2.35. Curba de putere, de catalog, a aerogeneratoarelor V90-3.0 MW

2.9.3. Aerogeneratorul E112 -5 MW

Aerogeneratorul E112, fabricat de firma Germană ENERCON,
este unul din puţinele aerogeneratoare de mare putere fără transmisia
cinematică (reductor), numite cu acţionare directă.
Soluţia principială folosită la realizarea acestui aerogenerator s-a
prezentat în paragraful 2.3.2.
În fig. 2.36 sunt prezentate principalele caracteristici constructiv
funcţionale, din foaia de catalog al firmei.

132
 Fig. 3.36. Caracteristicile principale ale aerogeneratorului E112

2.9.4. Aerogeneratoare integrate în clădiri

Firma Norvin, din Danemarca, a început din 2004, dezvoltarea
unor tipuri de aerogeneratoare, în vederea integrării acestora în structura
unor clădiri mari, în scopul reducerii costurilor de energie pentru toate
utilităţile inglobate.
 În prezent se află în exploatare deja primele trei turbine eoliene de
tipul Win-0.1, montate pe clădirea BWTC (Bahrian Word Trade Center)
din Manama, de 240 m înălţime (din 19 martie 2007).
Profitând de profilul aerodinamic de formă eliptică (de tip velă) a
turnurilor (fig. 3.37a), prin care se realizează o concentrare şi accelerare
de cca. două ori a vântului puternic către coastă (dinspre golful Persic),
printre turnuri, au fost instalate trei aerogeneratoare a câte 225 kW
fiecare (fig.3.38a şi b), cu diametrul rotorului de 29 m. Aerogeneratoarele
sunt montate pe traverse speciale (fig. 3.37b), aerodinamice, care leagă
cele două turnuri, la înălţimile de 60 m, 98 m şi 136 m. Prin proiect s-a
prevăzut o producţie de energie electrică de cca. 1200 MWh/an, ceea ce
permite acoperirea a 11% - 15% din energia electrică totală necesară
complexului BWTC. După o perioadă de funcţionare, evaluări recente
arată că estimările de mai sus vor fi depăşite, chiar de două ori, adică se
133
va putea asigura cca. 30% din energia electrică necesară complexului, pe
seama celor trei aerogeneratoare.

a) b)

Fig. 3.37. Vedere de sus a trunurilor BWTC (a) şi modul de montare al unui
aerogenerator pe o traversă aerodinamică (b)

a) b)
Fig. 3.38. Vederea celor trei aerogeneratoare montate între turnuri

 De asemenea, se află în construcţie alte trei aerogeneratoare ce

vor fi montate pe clădirea Castle House Londra, în trei tuburi tip Venturi,
134
(fig.3.39a şi b), până la finele anului 2009. Turnul are 140 m înălţime, iar
aerogeneratoarele sunt de 20 kW şi 9 m diametrul rotorului.

a) b)
Fig. 3.39. Aerogeneratoare montate pe Castle House Londra

 Al treilea proiect, de integrare a aerogeneratoarelor în clădiri

publice, se alfă în construcţie în Dubai, din 2007. Acestea se vor monta
pe clădirea Lighthouse-Dubai, de 400 m înălţime (fig. 3.40); se instalează
trei aerogeneratoare (WTG-1, -2, -3) a câte 225 kW fiecare.

Fig. 3.40. Aerogeneratoare montate pe clădirea Lighthouse-Dubai

135
 Bibliografie Capitolul 2

1. Barote, L., Şerban, I., (2007), Performance comparasion of a LAB-

VRB-PEMFC for a Wind Stand Alone System. Analele
Universitatii din Craiova. Seria: Inginerie Electrica, Tomul 31, nr. 31,
2007, Vol. I. 6th International Conference on Electromechanical and
Power Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-4805, Editura
Universitaria, Craiova, pp.328- 332.
2. Berzan, V., ş.a., (1996), Asynchronous Generators in Automatic
Wind Facilities as Low Power Electricity Sources. CNE'96-
"Improving Energy Efficiency in a Transition Economy", Proceedings
of Section II, september 1-5, Neptun - Olimp, Romania.
3. Bottasso, C.L., Croce, A., Savini, B., Sirchi, W., Trainelli, L., (2005),
Aero-servo-elastic modeling and control of wind turbines using
finit-element multibody procedures. ECCOMAS Multibody
Dynamics 2005 Thematic Conference, Madrid, Spain, June 21-24.
4. Böttcher, F., Barth, S.T., Pinke, J., (2007), Small and large scale
fluctuations in atmospheric wind speeds. Stoch Environ Res Ris
Assess 21:299-308. ©Springer-Verlag.
5. Cazacu, M.D., Nicolaie, S., Mitrea, S.A., Golovei, I., (2007), Design
and manufacture of some blades for Aeolian. Analele Universitatii
din Craiova. Seria: Inginerie Electrica, Tomul 31, nr. 31, 2007, Vol. I.
6th International Conference on Electromechanical and Power
Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-4805, Editura Universitaria,
Craiova, pp.338- 342.
6. Chadjivassiliadis, J., (1996), Strategy on Renewable Energy source
in Romania. CNE'96- "Improving Energy Efficiency in a Transition
Economy", Proceedings of Section I, September-1-5, 1996, Neptun -
Olimp, Romania.
7. Deaconu, S.I., Popa, G.N., Popa, I., (2007), Induction generator with
rotor winding and static frequency converter for micro
hydroelectric power plants or wind power station with variable
speed. Analele Universitatii din Craiova. Seria: Inginerie Electrica,
Tomul 31, nr. 31, 2007, Vol. I. 6th International Conference on
Electromechanical and Power Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-
4805, Editura Universitaria, Craiova, pp.233- 236.
8. ECRE - European Conference for Renewable Energy - Intelligent
Policy Options, (2004). Berlin, 19-21 January 2004.

136
9. Fransua, Al., ş.a., (1978), Maşini şi sisteme de acţionări electrice.
Probleme fundamentale. Editura tehnică, Bucureşti.
10. Fransua, Al., ş.a., (1986), Maşini şi acţionări electrice. Elemente de
execuţie. Editura tehnică, Bucureşti.
11. Garbacea, A., ş.a., (1994), Promotioning Wind Energy in
Romania. CNE'94-"Towards a Sustainable Energy Efficiency in
Romania.", Proceedings of Section V, June 13-16, Neptun- Romania.
12. Gherghiu, I.S., ş.a., (1968), Tratat de maşini electrice. Vol. IV,
Editura Academiei, Bucureşti.
13. Guşa, M., (1994), Energetica generala. Note de curs. Universitatea
Tehnica “Gh. Asachi” Iasi.
14. IEA – International Energy Agency (2007) Renewables in Global
Energy supply, An IEA Fact Sheet, January 2007.
15. Ilie, V., (1984), Utilizarea energiei vântului. Editura Tehnica,
Bucureşti.
16. Ilina, M., ş.a., (1987), Energii neconvenţionale utilizate în
instalaţiile din construcţii. Editura Tehnică, Bucureşti.
17. Lazu, C., ş.a., (1962), Maşini electrice, Vol I, II, . Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
18. Luca, Gh., ş.a., (1996), Observation on the Phase of Joined
Exploatation of Renewable Energy Resources Avaibile on the
Romanian Black Sea Coast. CNE'96- "Improving Energy Efficiency
in a Transition Economy", Proceedings of Section II, September 1-5,
Neptun - Olimp, Romania.
19. Makarovskii, S.N., Reznikovskii, A.M., Khvoshchinskaya, Z.G.,
(2001), Ways of improving the efficiency of power stations based
on novel renewable energy sources’. Hydro technical Construction,
Vol. 35, No. 1, pp. 33-37, January.
20. Muhando, E., Senjyu, T., Urasaki, N., (2007). Gain Scheduling
Control of Variable Speed WTG Under Widely Varying
Turbulence Loading. www.geocites.com/muhandobilli/8.RENE.pdf.
21. Nengsheng, BAO., Xiuqian, MA., Weidou, N.I., (2007).
Investigation on the integral output power model of a large-scale
wind farm. Energy Power Eng. China, 1(1): 67-78. ©Springer-
Verlag.
22. Nitu, V., (1980), Energetica generală şi conversia energiei. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

137
23. Olah, I., Pal, Cr., Mastacan, L., Aniţa, L., (2005), Procese şi
instalaţii energetice cu conversie termodinamică. Editura
MatrixROM, Bucureşti.
24. Popescu, A., ş.a., (1996), Energy Demand Evolution in Romania
between 1995-2020 in Accordance with the Socioeconomic
Adjustment. CNE'96- "Improving Energy Efficiency in a Transition
Economy", Proceedings of Section I, September 1-5, Neptun - Olimp,
Romania.
25. Ro, K., Choi, H., (2005), Application of neural network controller
for maximum power extraction of a grid-connected wind turbine
system. Electrical Engineering (2005) 88:45-53. ©Springer-Verlag.
26. Sobor, I., (2007). Is Wind Power More Expensive? Analele
Universitatii din Craiova. Seria: Inginerie Electrica, Tomul 31, nr. 31,
2007, Vol. I. 6th International Conference on Electromechanical and
Power Systems SIELMEN 2007, ISSN 1842-4805, Editura
Universitaria, Craiova, pp.256 – 259.
27. Voicu, Gh., ş.a., (1996), Analysis of a Wind Farm Development on
the North Dike of Constantza Port. CNE'96- "Improving Energy
Efficiency in a Transition Economy", Proceedings of Section II,
September 1-5, Neptun - Olimp, Romania.
28. Yamayee, Z.A., Bala, Jr, J.L. (1994) Electromechanical Energy
devices and Power Systems. John Wiley/Sons, Inc. New York,
Chichester, Brisbane, Toronto, Singapore.

Extras din adrese URL accesate în vederea documentării:

29. http://en.wikipedia.org/wiki/
30. http://europa.en.int/comm/energy/
31. http://financiar.rol.ro/stiri/2004
32. http://iskrawind.com/
33. http://news.bbc.co.uk/
34. http://ro.wikipedia.org/wiki/Protocolul_de_la_Kyoto.
35. http://telosnet.com/wind/
36. www.abb.com.ro/
37. www.bergey.com/navigation.htm
38. www.enerco.go.ro/eolahtml
39. www.enercon.de/en/
40. www.energy.iastate.edu/renewable/wind/
41. www.enron.com/
42. www.e-referate.ro/referate/
138
43. www.evz.ro/
44. www.ewea.org/
45. www.geocites.com/
46. www.gwec.net/
47. www.nrel.gov/wind
48. www.otherpower.com/
49. www.renewableenergyacces.com-
50. www.repower.de-
51. www.sciencedaily.com/
52. www.standard.ro/articles/
53. www.vestas.de/
54. www.vestas.com/dk/
55. www.windenergy.org/
56. www.windpower.org
57. www.windpower.com/
58. www.windpower.dk
59. www1.eere.enrgy.gov/windandhydro/
60. www.ziuadecj.ro/action/article?ID=17463

139