LOCUL COMERŢULUI ÎN CADRUL ECONOMIEI

1.1. COMERŢUL: CONCEPT, CONŢINUT

Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societăţii, comerţul are o importanţă strategică

pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a sistemelor economico-sociale din orice ţară. Comerţul este un
sector de activitate cu un grad de complexitate ridicat, structurat pe domenii multiple, în cadrul cărora
roluri importante revin distribuţiei cu amănuntul, depozitării şi aprovizionării cu ridicata. Într-o
asemenea accepţiune, comerţul reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale economiei de
piaţă, indiferent de forma acesteia.
Noţiunea de comerţ are un conţinut complex, determinând o funcţie economică ce constă în
achiziţionarea de materii prime sau produse pentru a le revinde, în acelaşi stadiu fizic, consumatorilor.
Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte transferul titlurilor de proprietate asupra
produselor sau serviciilor, precum şi prestaţiile de servicii, considerate de asemenea acte de comerţ.
De-a lungul timpului, activitatea de comerţ a cunoscut modificări importante, transformându-se
dintr-o simplă intermediere într-o activitate creatoare de utilităţi, devenind importantă atât pentru
producători, cât şi pentru utilizatori.
Noţiunea de utilitate, prin caracterul său complex, face parte din conţinutul activităţii de comerţ,
definindu-i locul şi rolul său în cadrul unei economii, comerţul reprezentând o fază intermediară
esenţială între funcţia de producţie şi cea de consum. În orice societate modernă producătorii şi
utilizatorii sunt separaţi între ei. Cele mai importante elemente ce separă cele două categorii de
parteneri ar fi:
 amplasarea în spaţiu şi distanţa;
 necunoaşterea reciprocă a mijloacelor financiare şi productive de care dispun;
 disproporţiile existente între cantităţile produse pentru satisfacerea unei anumite nevoi etc.
În acest context, comerţul apare ca o funcţie ce are în vedere punerea bunurilor şi serviciilor la
dispoziţia utilizatorilor, în condiţii de loc, timp şi de mărime, precum şi alte asemenea aspecte ce revin
acestora.
Având în vedere transformările continue intervenite în evoluţia societăţii, conţinutul activităţii
de comerţ a suferit şi el multiple schimbări, crescându-i treptat gradul de complexitate. Astfel, dacă în
primele etape ale comerţului modern, acesta putea fi considerat drept „ansamblul operaţiunilor ce se
realizează începând din momentul în care produsul, sub forma sa utilizabilă, intră în magazinul de
desfacere al producătorului sau al ultimului transformator, până în momentul în care consumatorul
preia livrarea, s-a trecut ulterior la o interpretare mai largă, comercializarea fiind considerată, în
general, ca reprezentând „o punere a produsului la dispoziţia consumatorului, prin cercetarea pe baza
studiilor de piaţă şi determinarea nevoilor reale ale acestuia”. Aceasta înseamnă că se adaugă
activităţilor de intermediere a actelor de vânzare şi a celor legate de distribuţia fizică, o serie de
activităţi noi, cum ar fi: cercetarea pieţei, informarea clienţilor, publicitatea, crearea unui cadru
ambiental adecvat actului de vânzare-cumpărare etc.
De asemenea, timpul, dezvoltarea complexă a societăţii, sporirea responsabilităţilor comerţului
şi implicarea sa în faze care depăşesc intermedierea şi procesul distribuţiei, au impus o nouă
conceptualizare a noţiunii de comerţ, definind acest domeniu drept „un ansamblu de activităţi ce
privesc un produs din momentul investiţiei sau al manifestării intenţiei de a-l crea, până la distrugerea
sa în procesul de consum, indiferent care ar fi forma acestuia”.
Cercetarea încercărilor de conceptualizare şi definire a conţinutului activităţii de comerţ
evidenţiază faptul că, comerţul este un sector creator nu de bunuri propriu-zise, ci de utilităţi, altfel
spus, un reprezentant în serviciul utilizatorilor şi al producătorilor, cuprinzând o parte importantă a
fluxului monetar din fiecare ţară.
1.2. Funcţiile comerţului

Prin depăşirea statutului său de simplu intermediar, comerţul joacă un rol deosebit de important
atât faţă de producător, cât şi în raport cu utilizatorii, îndeplinind numeroase funcţii menite să asigure
un flux normal al producţiei spre locurile de consum, în cele mai bune condiţii.
 Principala funcţie a comerţului o constituie cumpărarea mărfurilor de la producători şi transferarea
acestora în depozite, în vederea pregătirii lor pentru vânzarea către utilizatorii finali sau
intermediari. Conturarea acestei funcţii şi delimitarea ei de funcţia de producţie reprezintă premisa
apariţiei comerţului ca ramură de activitate independentă. Prin vânzarea mărfurilor către
consumatori, comerţul realizează sub formă bănească valoarea materializată în mărfuri, valorificând
efectiv eforturile investiţionale făcute pentru producerea şi circulaţia mărfurilor.
 A doua funcţie se referă la stocarea mărfurilor, importantă pentru actul comercial, datorită locului
de intermediar pe care comerţul îl ocupă între producţie şi consum. Realizarea de către comerţ a
funcţiei de stocaj şi, prin aceasta, a echilibrului producţiei faţă de consum, presupune pe de o parte,
studierea nevoilor de consum şi stabilirea direcţiilor în care vor evolua respectivele nevoi, iar pe de
altă parte, asigurarea unui echilibru între producţie şi consum, impune comerţului sarcina
constituirii şi păstrării unor partizi de mărfuri, sub formă de stocuri; comerţul îşi asumă prin aceasta
responsabilitatea acoperirii nu numai a distanţei, dar şi a timpului ce separă producţia de consum.
 A treia funcţie importantă a comerţului constă în fracţionarea cantităţilor mari de mărfuri pe care le
livrează producţia, asortarea loturilor respective, formarea sortimentelor comerciale şi asigurarea
micilor partizi ce urmează a fi puse la dispoziţia consumatorilor. Realizarea acestei funcţii
presupune organizarea în cadrul reţelei comerciale, a unor operaţiuni specifice, cum ar fi:
porţionarea, dozarea şi preambalarea mărfurilor, prelucrarea lor, sortarea după criterii comerciale,
controlul calităţii şi asigurarea condiţiilor optime de păstrare până la desfacere, precum şi alte
condiţii ce ţin de pregătirea mărfurilor pentru vânzare (ţinând cont de faptul că există o serie de
mărfuri ce nu pot intra în consumul populaţiei decât în urma unor operaţiuni prealabile de
pregătire).
 O funcţie strict specifică comerţului o constituie crearea condiţiilor de realizare efectivă a actului de
vânzare – cumpărare. Realizarea acestei funcţii presupune existenţa unei baze tehnico-materiale şi a
unui personal care, împreună, să ofere posibilitatea cumpărătorului de a alege produsele de care are
nevoie. Astfel, comerţul trebuie să dispună de o reţea de unităţi, prin intermediul căreia să se
organizeze procesul de vânzare şi personal specializat care să asigure derularea acestui proces.
 Funcţia de promovare a produselor prin diferite tehnici (publicitate la locul vânzării, publicitate în
mass-media, marchandising etc.) – trebuie să genereze dorinţa de cumpărare şi să provoace actul de
cumpărare. Asemenea activităţi pot fi realizate atât de producători, cât şi de comercianţi, ambii
parteneri fiind interesaţi într-o informare cât mai bună a consumatorilor. Realizarea acestei
informări necesită eforturi de cunoaştere a pieţei, a segmentelor de cumpărare, a condiţiilor
acestora, a gusturilor şi exigenţelor cumpărătorilor.
 O funcţie a comerţului, generată de dezvoltarea societăţii contemporane, o constituie cercetarea
doleanţelor utilizatorilor, a sugestiilor acestora, a capacităţilor de cumpărare, a gradului de instruire,
a obiceiurilor de consum, precum şi a altor aspecte ce stau la baza formării cererii de mărfuri şi a
fundamentării politicilor comerciale. Realizarea acestei funcţii presupune existenţa unui personal
înalt calificat, capabil să absoarbă problemele complexe ale confruntării ofertei cu cererea în cadrul
pieţei, atât în profil microeconomic, cât şi macroeconomic, la nivelul fiecărei faze de piaţă sau a
fiecărui întreprinzător comercial.
Prin funcţiile asumate, comerţului îi revine un rol deosebit de important, atât în raport cu
producătorii, cât şi în raport cu utilizatorii finali sau intermediari. Astfel, în raport cu producătorii, se
are în vedere faptul că prin specificul activităţii sale, comerţul operează o regularizare a procesului de
fabricaţie, permiţând o eşalonare a producţiei, iar prin politica de stocaj amortizează oscilaţiile cererii.
În acelaşi timp, comerţul, prin activitatea desfăşurată, permite producătorului să-şi orienteze sau
direcţioneze în orice zonă producţia, folosind reţeaua de distribuţie, relaţiile de care dispun
întreprinzătorii comerciali în cadrul pieţei, precum şi acţiunile publicitare destinate susţinerii şi
realizării unei mai bune vânzări a produselor oferite şi a serviciilor ce le însoţesc, interesul celor doi
parteneri fiind reciproc, iar obiectivul comun – realizarea unui volum de mărfuri cât mai mare.
Faţă de utilizatori, comerţul are un rol esenţial şi anume, punerea la dispoziţia acestora a
produselor şi serviciilor necesare în cantitatea şi calitatea solicitate, precum şi la preţul dorit. De
asemenea, rolul important al comerţului în raport cu utilizatorii reiese şi din modul în care este
asigurată informarea consumatorilor, întrucât comerţul controlează în principal întreg sistemul de
comunicaţii legat de vânzarea produselor şi de aprovizionarea cu mărfuri a populaţiei.

1.3. ACTELE DE COMERŢ

Actul de comerţ reprezintă o acţiune realizată în procesul exercitării unei profesiuni comerciale.
Cu titlu excepţional, poate fi considerat drept act de comerţ şi un act ce a avut loc între noncomercianţi,
în situaţia în care, prin natura sa, una din părţi îşi fundamentează existenţa pe exercitarea unei activităţi
comerciale.
Literatura de specialitate distinge următoarea structură a actelor de comerţ:
A. Actele de comerţ naturale sunt reprezentate de acele activităţi care, prin ele însele reprezintă
comerţ şi care prefigurează profilul celor implicaţi în realizarea lor. În cadrul acestei categorii se
disting şase tipuri de acte comerciale:
 tipul cu ponderea cea mai ridicată îl formează totalitatea cumpărărilor de mărfuri în scopul
revânzării sau închirierii lor. Excepţie fac operaţiunile care se referă la tranzacţiile imobiliare,
excluse din cadrul actelor comerciale, deoarece ele îmbracă un alt regim juridic;
 activităţile interpuşilor dintre participanţii la tranzacţiile comerciale, cum ar fi curtierii, brokerii etc.
Activitatea acestora constă în a interveni între cumpărător şi vânzător, pentru a-i pune în relaţii şi
pentru a facilita realizarea tranzacţiilor impuse de transferul mărfurilor ce formează obiectul actului
de vânzare-cumpărare;
 operaţiunile de transformare a materiilor prime în obiecte de consum, cu condiţia ca respectivele
transformări să fie efectuate de către o firmă ce are drept scop asigurarea unui anumit profit din
operaţiunile respective;
 prin natura lor, şi activităţile de transport sunt considerate acte de comerţ. În acest caz, se pleacă de
la premisa că mărfurile sunt orientate şi expediate de către punctele de producţie spre pieţe şi spre
locurile de transformare sau de consum prin grija transportatorilor care efectuează astfel de acte de
comerţ generatoare de profit. De asemenea, sunt considerate ca acte de comerţ toate operaţiunile
care privesc activitatea maritimă: construcţii de nave; vânzarea-cumpărarea de vapoare; expediţiile;
asigurările maritime etc.;
 un grup important de operaţiuni cuprinse în grupa actelor de comerţ îl formează cele referitoare la
activitatea bancară. Băncile realizează operaţiuni comerciale, întrucât pentru respectiva activitate
percep anumite dobânzi şi comisioane bancare (în fond acestea reprezintă preţul capitalurilor
împrumutate) care reprezintă surse de profit pentru întreprinzătorii financiari;
 activităţi desfăşurate de agenţiile de schimb valutar şi de birourile de afaceri, care efectuează
operaţiuni variate în favoarea altor întreprinzători (vânzări şi cumpărări de mijloace comerciale,
încasarea unor creanţe, reprezentări în justiţie etc.). Tot în această grupă sunt cuprinse şi activităţile
întreprinderilor de spectacole publice, cum ar fi teatrele, cinematografele, agenţiile de turism etc.
B. Acte de comerţ formale (proforma) sau acte de comerţ a căror substanţă comercială este dată de
forma lor – este vorba de o categorie restrânsă de operaţiuni care pot îmbrăca forma unor acte de
comerţ, între acestea se înscriu operaţiunile realizate prin intermediul scrisorilor de schimb.
C. Acte de comerţ conform teoriei accesoriei – această grupă cuprinde toate operaţiunile care se
referă la acte, care, pur civile prin natura lor, devin comerciale dacă sunt făcute de un comerciant cu
ocazia realizării unei anumite laturi a activităţii sale comerciale.
Cunoaşterea detaliată a structurii actelor de comerţ permite, la rândul său, şi impune, în acelaşi
timp, operarea unei noi clasificări a activităţii de comerţ şi care duce la conturarea unei structuri care să
aibă în vedere obiectul afacerilor. Conform acestui criteriu se disting: comerţul propriu-zis; comerţul
bancar; comerţul transporturilor; comerţul asigurărilor.
Comerţul propriu-zis are în vedere totalitatea actelor de vânzare şi cumpărare a produselor
naturale, transformate sau fabricate. Acest comerţ cuprinde două ramuri distincte ce pot coexista în
cadrul aceleiaşi firme: fabricaţia şi distribuţia, pentru fiecare existând un aparat distinct (aparatul de
producţie şi aparatul comercial).
Comerţul bancar constă în colectarea, concentrarea şi punerea la dispoziţia comercianţilor a
fondurilor provenite, în principal, din depozitele clienţilor.
 Comerţul transporturilor cuprinde totalitatea actelor de comerţ ce privesc operaţiunile care
asigură orientarea şi deplasarea mărfurilor din sfera producţiei către locurile de transformare sau
punctele de vânzare.
Comerţul de asigurări are în vedere toate operaţiunile referitoare la actele de asigurare a unor
riscuri, mijlocite de plata unor prime de asigurare.
Toate actele comerciale sunt reglementate printr-un statut legal special, care conţine atât
regimul posibilităţilor de a exercita activităţi de comerţ, cât şi pe cel al căilor de probare a opţiunilor şi
capacităţilor de a realiza activitatea respectivă.
De asemenea, diferitele acte de comerţ, constituite în tipuri şi ramuri de activităţi comerciale, au
generat apariţia, organizarea şi funcţionarea unor firme sau societăţi specializate care, şi-au axat
întreaga activitate pe dezvoltarea şi perfecţionarea atât a sistemului de relaţii, cât şi a cadrului de piaţă,
în care acţionează. Sunt întâlnite astfel, ca agenţi de piaţă, firme de distribuţie, societăţi financiar-
bancare, firme de transport, agenţii de asigurări etc.

1.4. COMERCIANTUL

Un rol important în desfăşurarea activităţii economice revine comerciantului. Problematica

referitoare la comerciant, ca agent economic cu rol hotărâtor în cadrul unei economii de piaţă, este
extrem de complexă.
Noţiunea de comerciant are în vedere persoana fizică sau juridică a cărei profesie este comerţul.
Potrivit codului comercial, sunt comercianţi cei care exercită acte de comerţ ca profesie.
Pentru a fi considerat comerciant, un agent economic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 Să facă acte de comerţ în mod obişnuit, ceea ce implică o anumită repetabilitate a operaţiunilor
respective;
 Să transforme realizarea actelor respective în profesia sa de bază sau accesorie;
 Să acţioneze în numele său personal.
În orice ţară civilizată există o legislaţie specifică domeniului comercial, care are menirea de a
asigura pe de o parte, statutul comercianţilor, să împiedice pătrunderea în cadrul ramurii a unor
persoane necorespunzătoare, dubioase prin comportament sau nesănătoase, iar pe de altă parte,
capacitatea de investire a întreprinzătorilor potenţiali, cinstea şi loialitatea acestora.
Această legislaţie stabileşte o serie de restricţii, obligaţii şi prerogative pentru comercianţi.
Din cadrul sistemului de restricţii, mai importante sunt cele referitoare la persoana comerciantului şi
cele care privesc modul de exercitare a acţiunilor în diverse ramuri de comerţ.
 Restricţii referitoare la persoanele care urmează să realizeze acte de comerţ şi desfăşoară o
activitate de comerţ ridică două probleme importante:
o Referitor la incapacităţi, legislaţia ţărilor cu economie de piaţă avansată, stipulează că nu
au voie să facă comerţ: persoanele cu interdicţii legale ca urmare a unor condamnări suferite
pentru crime sau delicte contra onestităţii şi bunăvoinţei, precum şi cele condamnate pentru
delicte fiscale sau economice; persoanele cu interdicţii judiciare; minorii; persoanele atinse
de alienare mintală.
o Cu privire la incompatibilităţi, legislaţia stipulează că exercitarea comerţului este
incompatibilă cu realizarea concomitentă a unor profesii, cum ar fi cea de avocat, magistrat,
notar, funcţionar public, militar etc.
 Restricţiile referitoare la modul de organizare a diferitelor tipuri de comerţ, ridică, la rândul lor,
probleme complexe, fiind vorba de interdicţii complete, reglementări speciale sau autosesizări
administrative. Astfel, în cadrul activităţii comerciale se pot întâlni următoarele restricţii:
o branşe sau sectoare de comerţ a căror organizare este interzisă întreprinzătorilor particulari,
statul instituind un aşa zis monopol legal; această situaţie poate fi întâlnită în două cazuri:
 statul urmăreşte (în scop fiscal) procurarea de resurse financiare prin intermediul
vânzării anumitor produse supuse monopolului, cum ar fi vânzările de tutun şi ţigări;
 stabilirea unor obiective de interes general, cum ar fi fabricarea pulberilor explozive,
baterea monedelor, comerţul cu timbre şi efecte poştale.
În această categorie intră şi sectoare de comerţ interzise complet, indiferent de natura
întreprinzătorului: comerţul cu stupefiante; comerţul cu literatură decadentă; comerţul cu produse
artificiale şi cu produse care au la bază tehnologii privind recuperarea unor deşeuri nocive etc.
 o Sectoare de comerţ reglementate şi controlate – restricţie care priveşte acele sectoare în
cadrul cărora activitatea comercială se desfăşoară sub restricţia respectării unor condiţii
speciale cum ar fi competenţa profesională a întreprinzătorului comercial, consemnată
printr-un atestat sau o diplomă (de exemplu, farmacist, negustor de plante medicinale).
În această categorie mai intră şi acele ramuri de comerţ care se desfăşoară sub restricţia
unor prescripţii speciale şi care fac obiectul unui control şi al unei urmăriri riguroase. În
speţă, este vorba de comerţul cu arme, servicii de asigurări, activitatea hotelieră,
comerţul cu bijuterii etc.;
o Activităţile comerciale care se pot desfăşura pe baza unei autorizaţii administrative
speciale, eliberate de către un organism guvernamental, prefecturi sau organe
municipale. Se are în vedere, în acest caz, activitatea unităţilor care comercializează
băuturi alcoolice, activitatea unităţilor de transport aerian şi rutier, activitatea brutăriilor,
a firmelor de spectacole, a agenţiilor de voiaj etc.
Statuarea restricţiilor privind realizarea actelor de comerţ generează o serie de obligaţii şi
prerogative prin care respectivele restricţii se materializează în procesul de organizare şi desfăşurare a
activităţii comerciale, ambele prezentând o importanţă deosebită pentru orientarea procesului
managerial comercial.
Conform prescripţiilor codului comercial şi ale prevederilor legislaţiei din ţările cu economie de
piaţă avansată, între principalele obligaţii stipulate cu privire la cei ce exercită actul de comerţ, se
evidenţiază cele care privesc organizarea sistemelor de relaţii, responsabilitatea fiscală şi calitatea de
patron.
Obligaţiile referitoare la respectarea sistemului de relaţii specific fiecărei ramuri de activitate şi
a modului de desfăşurare a activităţii comerciale sunt ţinerea evidenţelor primare şi contabile şi
conservarea tuturor documentelor comerciale; furnizarea informaţiilor potrivit regimului patrimonial;
suportarea falimentului, respectiv lichidarea bunurilor firmei sau a regimului judiciar, în cazul
suspendării unor plăţi.
Obligaţiile fiscale au în vedere plata impozitelor speciale, impozitul pe profitul comercial,
taxele asupra cifrei de afaceri etc.
Obligaţiile ce revin comerciantului în calitate de patron privesc sistemul de relaţii care trebuie
stabilit în cadrul firmei în raporturile cu salariaţii. Astfel, orice întreprinzător comercial trebuie să
cunoască şi să aplice prevederile codului muncii referitoare la contractul de muncă, reglementarea
timpului şi natura muncii, condiţiile de igienă şi securitate socială etc.
Prerogativele comerciantului (privilegii şi avantaje) se referă, în principal, la o serie de drepturi
prin care se stabilesc posibilităţile acestuia, atât de a acţiona în interesul propriei afaceri cât şi pentru a
evita apariţia anumitor daune sau conflicte.