Pianul este un instrument muzical acustic cu coarde inventat în Italia de către Bartolomeo

Cristofori în jurul anului 1700 (anul exact nu se cunoaște), în care sunetul este produs de coarde
metalice fixate pe o placă de rezonanță din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu pâslă, prin
intermediul unei claviaturi[1], care este compusă dintr-un rând de clape (mici pârghii) pe care
interpretul le apasă sau le lovește cu degetele ambelor mâini. Pianele moderne au corzile
montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă și finisat cu lac și pulbere de bronz (motiv
pentru care este numit, impropriu, și „placă de bronz”). Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari
exercitate de corzi, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.
Cuvântul pian[2] este o formă prescurtată a termenului pianoforte, termenul italian pentru
versiunile anilor 1700 ale instrumentului, care la rândul său derivă din gravicembalo col piano e
forte[3] - clavecin cu sunet slab și puternic - și fortepiano. Termenii muzicali
italieni piano și forte indică "slab", respectiv "puternic", care în acest context se referă la variații
de volum (de exemplu intensitate sonoră) produse ca răspuns la atingerea pianistului sau a
presiunii pe clape: cu cât o clapă este apăsată cu o viteză mai mare, cu atât este mai mare forța
cu care clapele apasă corzile, deci cu atât este mai puternic sunetul produs de nota respectivă si
cu atât este mai puternic atacul partiturii. Numele a fost creat ca un contrast cu clavecinul, un
instrument muzical care nu permite variații de volum.
Un pian acustic are o carcasă protectivă de lemn cuprinzând placa de rezonanță și corzile
metalice, care sunt înșirate tensionate într-un cadru metalic. Apăsând una dintre clapele
claviaturii un ciocănel căptușit (în mod uzual acesta este căptușit cu pâslă) este determinat să
lovească corzile pianului. După lovire ciocănelul se ridică de pe corzi, acestea continuând să
vibreze la frecvența proprie de rezonanță[4]. Aceste vibrații sunt transmise printr-un căluș(en) la
placa de rezonanță care amplifică mai eficient aceste vibrații, transferând această energie
acustică aerului din apropiere considerat cuplat din punct de vedere fizic(en) cu aceasta. Când
clapa este eliberată, un amortizor oprește vibrațiile corzilor, sunetul încetând astfel. Durata
notelor poate fi prelungită chiar dacă degetele eliberează clapele pianului prin
utilizarea pedalelor dispuse la baza acestui instrument. Pedala sustain (cea din dreapta) le
permite pianiștilor să interpreteze pasaje muzicale care altfel ar fi imposibil de interpretat, cum ar
fi interpretarea unui acord de zece note în registrul jos urmând ca apoi, în timp ce acest acord
este susținut cu pedala, mâinile să fie mutate în zona registrului mediu și să interpreteze o
melodie sau arpegii peste sunetul acordului prelungit. Spre deosebire de orga cu
tuburi și clavecin, două instrumente cu claviatură importante larg utilizate înainte de pian, acesta
din urmă permite gradații ale volumului și tonului în funcție de cât de ferm interpretul apasă sau
lovește clapele.
Cele mai moderne piane au un rând de 88 clape negre și albe, dintre care 52 albe
pentru notele gamei Do major(en) (Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si) și 36 clape negre, mai scurte,
ridicate deasupra clapelor albe și situate mai în spate. Aceasta înseamnă că pianul poate
reproduce 88 de înălțimi sonore diferite (sau „note”), pornind de la gama cea mai gravă până la
cele mai înalte registre. Clapele negre sunt pentru alterații (Fa♯/Sol♭, Sol♯/La♭, La♯/Si♭,
Do♯/Re♭ și Re♯/Mi♭) care sunt necesare pentru a interpreta toate cele douăsprezece clape. Mai
rar, unele piane au clape adiționale (care necesită coarde adiționale). Cele mai multe note au trei
coarde, cu excepția bass-ului care merge gradat de la una la două coarde. Coardele devin
sonore când clapele sunt apăsate sau lovite și sunt amortizate de amortizori când mâinile sunt
ridicate de pe claviatură. Sunt două tipuri principale de pian: pianul de concert numit și pian cu
coadă sau grand piano și pianina. Pianul de concert este utilizat pentru solo-uri clasice, muzică
de cameră și piese de artă și adesea este utilizat în concertele jazz și pop. Pianina, care este mai
compactă, este tipul cel mai popular, având o mărime adecvată utilizării în case rezidențiale
pentru compoziție și practică.
În decursul anilor 1800, influențate de curentele muzicale ale erei muzicale romantice, inovații
cum ar fi cadrul de fontă (care a permis o mai mare tensiune în coarde) și cordajul aliquot (en) au
dat pianului de concert un sunet mai puternic, cu un sustain(en) mai lung și un ton mai bogat. În
secolul al XIX-lea, pianul familiei a jucat același rol ca radioul sau fonograful în secolul al XX-lea;
când familia secolului al XIX-lea dorea să audă o piesă muzicală nou publicată sau o simfonie, a
putut asculta interpretarea la pian a unui membru al familiei. De-a lungul secolului al XIX-lea,
editorii muzicali au publicat multe opere în aranjament pentru pian, astfel încât iubitorii de muzică
au putut interpreta și asculta în casele lor piesele populare ale zilei. Pianul este larg utilizat
în muzica clasică, jazz, muzica populară și muzica de larg consum, muzica de concert pentru
pian solo sau pian și orchestră, acompaniament, compoziție muzicală și repetiții. Deși pianul este
foarte greu și astfel neportabil și datorită faptului că este scump (în comparație cu alte
instrumente utilizate pe scară largă în acompaniament, cum ar fi chitara acustică), versatilitatea
sa muzicală (adică gama largă a notelor posibil de interpretat, posibilitatea de a
interpreta acorduri, aceea de a interpreta note încet sau tare precum și posibilitatea interpretării a
două sau mai multor linii muzicale în același timp), numărul mare de muzicieni amatori și
profesioniști pregătiți să interpreteze și larga răspândire a locurilor de interpretare, școlile și sălile
de repetiție au făcut din pian instrumentul cel mai familiar al lumii occidentale. Odată cu avansul
tehnologic(en) au fost de asemenea produse pianul electric(en) amplificat(en) (1929), pianul
electronic(en) (anii 1970) și pianul digital (anii 1980). Pianul electric a devenit un instrument popular
al sub-genurilor muzicale jazz fusion, funk și rock ale anilor 1960 și 1970.