UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS”, GALAȚI

FACULTATEA ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA: DREPT

„Concepţia despre stat

şi drept în opera lui
Aristotel.”
la doctrine juridice

Profesor: Mirela COSTACHE

Student: Victoria BULGAC,

anul I, grupa 1

Galați, 2019
 CUPRINS
INTRODUCERE...................................................................................................2
CAPITOLUL 1. BIOGRAFIE..............................................................................3
CAPITOLUL 2. FILOSOFIA DREPTULUI........................................................4
CAPITOLUL 3. CONCEPŢIA LUI ARISTOTEL CU PRIVIRE LA STAT......4
CAPITOLUL 4. CONCEPŢIA LUI ARISTOTEL CU PRIVIRE LA DREPT....6
CAPITOLUL 5. ALTE IDEI.................................................................................7
CAPITOLUL 6. SCOPUL STATULUI POTRIVIT LUI ARISTOTEL..............8
CAPITOLUL 7. CONCLUZII..............................................................................9
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................10

1
 INTRODUCERE
Aristotel este întemeietor aproape universal al tuturor ştiinţelor: teoria, logica, etica,
retorica, economia politică, poetica, psihologia.
Opera aristotelică cuprinde toate domeniile, impresionează prin amploarea şi adâncimea,
prin contribuţiile originale. În toate domeniile s-a comportat ca un adevărat om de ştiinţă,
impresionând prin erudiţia sa inconcepţiile sale filosofice .
Aristotel a fost discipolul lui Platon timp de 20 de ani. A finisat gimnaziul în Atena.
Multe ştiinţe încep odată cu Aristotel. El a introdus mai multe idei care au remarcat perioada
respectivă : “Binele suprem este fericirea produsă de virtute”. “Statul există înaintea
indivizilor, organismul înaintea organelor”. “Statul reglementează viaţa cetăţenilor prin
intermediul legilor”.

Statul constituie baza organizării umane. Un individ care nu are nevoie de ideea de
societate nu poate fi decât un ANIMAL sau DUMNEZEU. Unii oameni sunt născuţi pentru
libertate, alţii pentru sclavie.

Statul pentru Aristotel este locul binelui comun, este justificat moral pentru că numai în
interiorul său omul poate duce o viaţă morală, el creează cadrul în care se poate manifesta
moralitatea.

Potrivit lui scopul guvernării este Binele. Acest raspuns deşi acceptat de toţi ridică unele
probleme : binele cui? Al celor mulţi, al celor care guvernează, a individului, a cetăţii şi mai
târziu al colectivităţii. Trebuie să ţinem cont de faptul că Aristotel afirma de fapt că binele
este scopul ultim al oricărei acţiuni, deci inclusiv al guvernării. Pe de altă parte nu se ştie
foarte clar dacă avea în vedere binele statului care apare la începutul Eticii ca fiind " mai
mare şi mai desăvârşit" decât al individului , pentru ca la finalul cărţii să vorbească de stat ca
fiind în serviciul vieţii morale a individului. Datorită acestei ambiguităţi a lui pentru cine e
binele umanitatea a avut de suferit pentru un bine al altora , abstract şi îndepărtat. Dacă nu s-
ar fi acceptat apriori că scopul guvernării e binele poate că istoria umanităţii ar fi avut mai
puţine crime şi războaie în numele unor idealuri nobile.

Am ales să vorbesc în acest referat despre Aristotel, deoarece este unul dintre cei mai
importanţi filosofi din toate timpurile, alături de Socrate şi Platon, gândirea lui impresionează
cititorul din toate timpurile şi îndeamnă la meditaţie. A avut nişte idei cu privire la stat care au
fost actuale, sunt şi vor fi în toate timpurile, în toate societăţile.

2
 CAPITOLUL 1. BIOGRAFIE
Aristotel  (384 î.Hr.-7 martie 322 î.Hr.)

A fost unul din cei mai importanți filozofi

ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale,
spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice.
Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon,
Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din
filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu
siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul
științei politice ca știință de sine stătătoare. A
întemeiat și sistematizat domenii filozofice
ca: Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.

Aristotel s-a născut la Stagira, (motiv pentru

care i se mai spune Stagiritul), un oraș din peninsula
Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei,
Midas al II-lea1. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.

Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră
în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor. Platon i-a
permis să predea retorica la Academie, dându-i supranumele „inteligenţa şcolii“.

Este un platonician critic, deoarece nu acceptă teoria ideilor, centrală la Platon: „prieten
al lui Platon, însă mai mult al Adevărului“. Aristotel spunea: „Prietenii sunt cei care au
introdus doctrina ideilor... Adevărul şi prietenia, le preţuiesc pe amândouă, însă pentru mine
este o datorie sfântă să dau prioritate Adevărului“.

S-a interesat îndeaproape de politică, însă nu a putut-o exersa din cauza originii sale,
„străin Atenei“.

După moartea lui Platon (347 î.Hr.) a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul

tiranului Hermias. De fapt este începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul
formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă.

1
Tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru Macedon.
3
 În 343 î.Hr., a fost chemat pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru2.

În ceea ce privește înfățișarea sa, se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba
cepeleagă, însă avea îmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat de îngrijită și inele cu pietre
scumpe de o rară frumusețe.

Referitor la viața sa personală se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta (concubina)

prietenului său, s-a căsătorit cu ea, și-i aducea daruri care se aduceau doar divinităților.

În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Revine la vârsta de 49 de
ani, sperând să ia succesiunea Academiei, însă nu are noroc nici de această dată, discipolul
său Xenocrat obţinând acest post.

Decepţionat, fondează propria-i şcoală filosofică, numită Lyceum, școală ce va rivaliza cu

Academia lui Platon. Liceul a durat până în 529 d.Hr., când împăratul Justinian I a dorit să
pună capăt filosofiei păgâne.

În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de
macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu.

CAPITOLUL 2. FILOSOFIA DREPTULUI

Din punct de vedere al filosofiei dreptului, cele mai importante opere ale lui Aristotel
rămân “POLITICA” şi “ETICA”, cea din urmă existând în trei redactări:

 Etica lui Nicomac

 Etica Eudemiană
 Marea Morală (Magna Moralia)

În Politica,
vorbind despre formele de guvernământ, Aristotel considera democraţia o forma impură,
fiind identică sau aceeaşi cu demagogia. O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra
democraţiei îţi are explicaţia în concepţia pe care o dă noţiunii de popor şi cetăţean. Pentru
2
cel care avea să rămână în istorie ca Alexandru cel Mare
4
el noţiunea de cetăţean nu era echivalentă cu totalitatea locuitorilor adulţi dintr-o
comunitate socială, ci ea se rezumă la proprietari, numai aceştia puteau întruni
calităţile de cetăţean, iar poporul era format din cetăţenii proprietari. Cetăţenii
proprietari bogaţi dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democraţia. De aici, şi confuzia pe
care o face Aristotel între democraţie-sinonimă cu sărăcia sau demagogia şi oligarhia cu
bogăţia. Iată cum rezumă el acest fapt: " Ceea ce distinge în mod esenţial democraţia de
oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde puterea este în mâna bogaţilor este oligarhie;
oriunde puterea este în mâna săracilor, este demagogie". Fiind asimilată cu sărăcia şi
demagogia, democraţia apare pentru Aristotel ca o formă de guvernământ impură sau
coruptă la fel ca tirania. Aşa cum a fost concepută şi aplicată, democraţia ateniană a avut o
serie de limite, cum ar fi: -Ea era aplicată în cadrul unei comunităţi mici-oraţ, cetate,
rezumându-se la Atena şi zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost
mai mult teoretică decat practică, ea nefiind o formă de guvernământ a practicii politice.
Democraţia nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare,
dictatoriale. În acţiunea ei practică, democraţia ateniană se baza pe egalitatea reală a
cetăţenilor, dată de proprietate, fiind concepută şi bazată pe proprietate. Ea avea o sferă
relativ îngustă de cuprindere a vieţii sociale, inclusiv a noţiunii de popor, importante
segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau munci fizice erau excluţi
din cadrul sau / şi de la exercitarea puterii.

CAPITOLUL 3. CONCEPŢIA LUI ARISTOTEL CU PRIVIRE LA STAT

 Statul reglementează viaţa cetăţenilor prin intermediul legilor; acestea le domină
întreaga viaţă pentru că indivizii nu-şi aparţin lor, ci statului.
 Conţinutul legilor este justiţia, al cărei principiu îl constituie egalitatea aplicată în
diferite feluri.
 Politica are o importanţă esenţială; omul este un animal politic, el nu este om în
înţelesul deplin al cuvântului decât în măsura în care este membru al unei societăţi
organizate. De aceea, Aristotel condamnă anarhia şi individualismul mai mult decât
dispotismul barbarilor.
 JUSTIŢIA poate fi:
 distributivă (atunci când bunurile sunt repartizate cu meritul propriu fiecărui
particular)
 corectivă (adică regulatoare a raporturilor de schimburi reciproce)

5
 Şi aici se aplică principiul egalităţii, dar într-o formă deosebită de cea precedentă: aici
este vorba numai de măsurarea în mod impersonal a daunei sau câştigului, adică de lucruri şi
acţiuni în valoarea lor obiectivă, termenii personali fiind consideraţi ca egali. O asemenea
măsură are tipul său propriu în proporţia aritmetică.

CAPITOLUL 4. CONCEPŢIA LUI ARISTOTEL CU PRIVIRE LA DREPT

Pentru filosofia dreptului o importanţă cu totul deosebită o reprezintă concepţia
aristotelică privitoare la drept. Patru sunt elementele fundamentale, direcţiile conducătoare în
drept:

 Moderaţia;

 Stabilitatea legilor;

 Ierarhia normelor;

 Relaţiile dintre legea scrisă şi cea naturală.

În privinţa moderaţiei în exercitarea drepturilor, Aristotel apreciază că a te mulţumi cu

dreapta măsură reprezintă o regulă de aur. Dreptul este o virtute care aduce fericirea şi
armonia; el permite omului să realizeze ceea ce există mai raţional în el; legea tinde să-i facă
pe oameni mai buni. Din acest motiv, spre deosebire de gândirea juridică contemporană,
Aristotel nu opune dreptul moralei. Diferenţa există între legile scrise şi cele nescrise.
Principala virtute (a legii, a moralei, a judecătorului ) este dreapta măsură care evită lipsa şi
excesul.

Privitor la stabilitatea normelor, Aristotel se declară adversar al inovaţiilor în materie

legislativă. “Inovaţiunea în legi este cu totul altceva decât în arte; legea pentru a se face
ascultată n-are altă putere decât a obiceiului şi obiceiul nu se formează decât cu timpul şi
după ani; aşa că, a schimba în mod uşuratic legile în fiinţă pentru altele nouă înseamnă a
slăbi tot pe atâta forţa legii.” (Politica, p.76)

Normele juridice – spune Aristotel, cunosc o anume ierarhie a lor.

Trebuie făcută o distincţie netă între legile propriu-zise şi decretele, hotărârile populare
de o mai mică anvergură.

6
 Ceea ce deosebeşte o lege de un decret este că prima are un caracter mai general şi mai
definitiv: “Aceasta este cauza că nu totul este reglementat prin lege, căci asupra unor lucruri
nu se poate da o lege (o situaţie particulară), aşa că aici e nevoie de un plebiscit” (Etica
Nicomahică, Cartea a IV-a, cap 10, nr.4, 1137b)

În lucrările sale, Aristotel evidenţiază conexiunile existente între legea scrisă (pe care o
numeşte lege politică) şi legea naturală (o lege foarte generală, care traduce necesitatea
absolută).

CAPITOLUL 5. ALTE IDEI

“Dreptul politic se împarte în cel natural şi cel legal (pozitiv). Natural este acela care
are pretutindeni aceeaşi valabilitate independent de faptul dacă li se pare oamenilor bun
sau nu...”3

“Sensul însuşi al etichităţii constă în a corecta legea, în măsura în care aceasta se

dovedeşte insuficientă din cauza caracterului ei prea general”.4

Nepracticarea virtuţilor de guvernanţi scufundă Statul în corupţie

Scopul lui Aristotel este acela de a descifra comportamentul politic al oamenilor şi a

înţelege despre ce este vorba când se vorbeşte despre „viaţa politică“.

Aristotel folosea diferite expresii :

toţi oamenii sunt fiinţe raţionale;

cadrul vieţii politice trebuie să fie în măsură să permită dezvoltarea sufletului;
un guvernant bun este cel care ştie să fie şi comandat.

Un sistem politic ce nu ţine cont de ascensiunea morală a cetăţenilor şi de practicarea

virtuţilor de către guvernanţi este destinat pieirii şi scufundă statul în corupţie şi înstrăinarea
de Dumnezeu.

Aristotel constată însă că într-o societate sunt şi vor rămâne mereu inegalităţi; cei mai
buni, cei mai capabili în viaţa politică, adică cei mai în măsură să contribuie la binele public
sunt o minoritate şi trebuie să colaboreze cu mulţimea, să împartă puterea cu ea.

3
(Etica Nicomahică, Cartea a V-a, cap.7, nr. 11, 34, a 24)),
4
(Etica Nicomahică, Cartea a V-a, cap.10, nr.6).
7
 Monarhia legitimă se distinge de tiranie atunci când ea încearcă să promoveze binele
public, şi nu profitul personal.

Aristotel afirmă că monarhia este cel mai bun sistem de guvernare, totuşi el preferă
aristocraţia, guvernarea unui grup, cu condiţia ca toţi să fie persoane bune, deoarece sunt mai
puţin expuşi să facă abuz de putere.

Referitor la democraţie, Aristotel distinge două feluri: în una, toţi cetăţenii participă la
guvernare, însă autoritatea aparţine legii; în cealaltă, puterea este distribuită în mod egal, iar
suveranitatea este lăsată mulţimii, şi nu unei legi: acest lucru se produce când deciziile depind
doar de vot, nu şi de o lege.

Aristotel consideră că este nechibzuit să se încredinţeze puterea unui singur om, deoarece
omul nu este niciodată total dezinteresat şi este mereu ispitit de goana după avere şi după
propriul interes în detrimentul interesului public.

Democraţia şi oligarhia sunt deci sisteme politice care sunt dominate de participarea
masei populaţiei şi nu răspund unui ideal definit raţional de organizarea politică.

Statul nu trebuie să fie de dimensiuni exagerate pentru a fi bine guvernat: „10 oameni nu
pot constitui un Stat; însă nici de 10 ori 10.000 nu poate fi un Stat“. Statul trebuie să conţină
nu număr de locuitori rezonabil pentru a-i asigura o pază şi o guvernare optimă. Autoritatea
nu poate fi exersată în mod just, magistraţii nu pot fi aleşi în mod vrednic decât într-o
comunitate în care toţi membrii se cunosc reciproc. Un Stat prea mare este expus anarhiei şi
despotismului; pentru a îndeplini funcţia sa ideală, permiterea unei vieţi rezonabile şi fericite,
Statul trebuie să fie la scară umană, să poată fi gestionat cu forţele umane disponibile.

CAPITOLUL 6. SCOPUL STATULUI POTRIVIT LUI ARISTOTEL

Statul nu are alt scop decât acela de a realiza perfecţiunea însăşi a omului. Acesta este
principiul fundamental al politicii aristoteliciene; el dă sensul final celebrei formule care
defineşte omul ca fiind o fiinţă socială, deci prin natură este un „animal social“.

Această definiţie vrea să spună că omul nu este suficient lui însuşi, are nevoie de cel care-
i seamănă lui pentru a trăi şi pentru a perpetua. Unirea între un bărbat şi o femeie este modul
biologic primitiv al asociaţiei umane. Familia este la baza societăţii: mai întâi a satului, a
grupului etnic, a oraşului, a Statului.

8
 Statul presupune diferenţierea indivizilor ce o compun, specificarea atribuţiilor fiecăruia
spre binele comun, cooperarea între meserii şi schimbul serviciilor.

Scopul ultim al Statului nu este acela al autoapărării, nici apărarea, nici organizarea
schimburilor de servicii, ci să asigure justiţia. Fără îndoială, Aristotel recunoaşte că a avea
un teritoriu care trebuie să fie apărat de o armată şi existenţa unui echilibru economic sunt
necesare într-un Stat, însă nu sunt suficiente pentru constituirea Statului.

Statul este cadrul unde se poate realiza idealul unei vieţi umane perfecte, este mijlocul în
care omul poate atinge fericirea prin exersarea virtuţii în respectul justiţiei. Statul este astfel
modul de a trăi un ideal de viaţă.

CAPITOLUL 7. CONCLUZII
 Aristotel este cel dintâi mare gânditor al lumii care s-a preocupat cu egal interes de toate
domeniile cunoaşterii umane; este primul om de ştiinţă care sistematizează toate cunoştinţele
acumulate până la vremea sa, aducând contribuţii originale în politică, economie, stabilind
reperele fundamentale în teoria valorilor.

Aristotel este, indubitabil, părintele filosofiei politice. 

Omul este făcut în aşa fel încât nu se poate mulţumi cu o existenţă solitară, cu asigurarea
unei fericiri solitare. El nu-şi poate realiza fericirea perfectă decât în societate, în afara ei,
refuzând legea şi, revoltat împotriva justiţiei, omul devine un animal sălbatic, un monstru de
temut. Un om incapabil să se integreze într-o societate umană, rebel vieţii comune, este
deasupra umanităţii, incapabil să-şi realizeze perfecţiunea vieţii. Aristotel afirmă că fiinţa
umană, apolitică prin natură, este fie un animal, fie un zeu. Deci scopul asociaţiei politice este
acela de a favoriza idealul vieţii umane, inaccesibil celor izolaţi, realizabil doar în comunitate.
Sarcina politicii este aceea de a defini mijloacele prin care se poate realiza acest ideal, să
recunoască obstacolele în calea realizării unui asemenea ideal, să dea cont de diversitatea
formelor de organizare politică, deseori imperfecte.

BIBLIOGRAFIE
 Curs Universitar “Filosofia dreptului. Marile curente”, Nicolae Popa,
Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , p.23-25.

9
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel
 https://www.slideshare.net/AsidXolanida/filosofia-dreptului
 https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/politica-si-religie-la-
aristotel-84223.html
 https://www.academia.edu/17473005/Filosofia_lui_Aristotel

10