Pargaru Alex

JurnalismAnul I

Scrisul liber e cel mai frumos și mai periculos

sport posibil.

Fondatoarele ziarului „Liber în Teleorman” au părăsit pur și simplu locurile de muncă pe care le
aveau, cu o idee clară în minte „să poată scrie orice”. 

„Aveam ziare (pe vremea când ziarul apărea în ediție print), când eu scriam un articol în
care arătam partea bună a unui personaj politic, iar Monica partea rea. În aceeași ediție de
ziar. Și felul acesta de a lucra ne-a adus poate cea mai mare bucurie posibilă”, povestește
Carmen Dumitrescu. 

Acest model de lucru a fost printre primele „reguli” din redacție: 

„Am stabilit împreună ca niciuna dintre noi să nu poată avea un cuvânt de spus cu privire
la conținutul articolelor celeilalte”, continuă aceasta. 

Ideea lor îndrăzneață a adus și primele șocuri personale. Un episod creionează perfect influența
politică care marca județul Teleorman în anul 2014. Loialitatea față de partid a destrămat o
prietenie: 

„Îmi amintesc și acum de un bun prieten al meu, care s-a văzut cu mine în oraș la un suc, a
fost convocat la o ședință de partid, unde i s-a spus să aleagă între prietenia cu mine și
partid. A ales partidul.

Pentru mine aceea a fost prima conștientizare dureroasă că urma să fie greu să fii liber în
Teleorman”, își amintește jurnalista. 

În timp publicația a atras și recunoașterea presei centrale. Cele două ziariste colaborează
cu publicații din București, iar uneori primesc și premii. „Liber în Teleorman” a câștigat
un premiu onorifc din partea juriului competiției Superscrieri, acum câteva luni. 

Cum pornit ziarul în print și cum s-a mutat online? Ce efecte a produs? Ce planuri de viitor au
cele două jurnaliste? Cum s-au retras clienții de publicitate din ziar după protestele legate de
ordonanța 13? Și nu în ultimul rând cum vede o jurnalistă a unui ziar local din Teleorman
arestarea lui Liviu Dragnea, unul dintre „dumnezeii” zonei? 

Atmosfera politică în Teleorman: „Politicienii erau priviți

ca niște moaște”

Carmen Dumitrescu: Când au apărut primele ediții ale ziarului, oamenii erau șocați.
Ziarul a prins foarte bine la public, tocmai pe fondul acestui șoc. Ei nu erau obișnuiți cu
faptul că s-ar putea face mișto de „puternicii zilei” ca și cum am fi făcut de „oameni
normali”.

Era ciudat, pentru că în Teleorman, politicienii erau priviți ca niște moaște. Te refereai la
ei cu un soi de pietate, chiar dacă nu știai dacă în realitate ei chiar erau cine păreau a fi.

Oamenii erau speriați. Sursele noastre erau speriate în permanență. La început, nici nu
prea aveau încredere.

Abia pe parcurs au înțeles că pe noi informația ne interesa, nu să le facem lor vreo

problemă. Și probleme ar fi putut avea. Serioase. Și-ar fi pierdut locul de muncă, ar fi fost
dați afară din partid, ar fi fost cumva ostracizați.

Îmi amintesc și acum de un bun prieten al meu, care văzut cu mine în oraș la un suc, a
fost convocat la o ședință de partid, unde i s-a spus să aleagă între prietenia cu mine și
partid. A ales partidul.

Pentru mine aceea a fost prima conștientizare dureroasă că urma să fie greu să fii liber în
Teleorman.

Ulterior, lucrurile s-au mai schimbat. Sursele au început să aibă încredere în noi, iar
oamenii din jur au început să prindă curaj, exprimându-se mai liber decât înainte.

Modelul a fost important. Văzând că nouă nu ni se întâmplă nimic (pentru că asta i-am
lăsat să creadă) au început și ei să simtă nevoia unei exprimări libere.

Și am văzut asta pe rețelele de socializare la început, după care comportamentul a început

să se extindă la oamenii care ne întâlneau pe stradă, ne încurajau și ne spuneau că au
nevoie de noi.
 Că ar trebui să nu ne oprim, orice a fi. Și așa am făcut.

Cum a apărut ziarul Liber în Teleorman: „Eu scriam un articol în care

arătam partea bună a unui personaj politic, iar colega mea partea rea”

Carmen Dumitrescu: Liber în Teleorman n-a fost niciodată doar o publicație. A fost o

stare de spirit, rezultată din presiunea la care cuvântul scris, și chiar și cel vorbit, erau
supuse în Teleorman. A fost starea de spirit a doi jurnaliști, care se săturaseră de ideea de
„patron” și și-au propus să scrie liber.

Eu și Monica, colega mea, eram doi oameni tineri, cu o intensitate specifică tinereții, care
își doreau să poată scrie orice. Evident, în limitele legii. Dar în sensul de a-și decide
singuri subiectele și temele.

De aceea, încă de la început, am stabilit împreună ca niciuna dintre noi să nu poată avea
un cuvânt de spus cu privire la conținutul articolelor celeilalte.

Știu că sună ciudat, dar aveam ziare (pe vremea când ziarul apărea în ediție print), când
eu scriam un articol în care arătam partea bună a unui personaj politic, iar Monica partea
rea. În aceeași ediție de ziar. Și felul acesta de a lucra ne-a adus poate cea mai mare
bucurie posibilă.

Scrisul liber e cel mai frumos și mai periculos sport posibil. Mai ales într-o comunitate
atât de asemănătoare celei comuniste cum era Teleormanul la momentul acela.

Ziarul a apărut în anul 2014 pentru prima dată. L-am organizat ca societate comercială în
două săptămâni și tot în cele două săptămâni l-am și pregătit să apară pe piață.

Ne-am făcut singure flyere de promovare și tot singure le-am împărțit prin oraș. Niște
colegi de la o televiziune locală ne-au făcut și un spot publicitar video.

Practic, am urmat pașii ca la carte. O carte care nu mai fusese citită până atunci în
Teleorman.