DREPT EUROPEAN Unitatea II PDF

2.
SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE
2.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene:Consiliul European,

Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeana ............... 35
2.2. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii Europene: Curtea
de Justiţie, Tribunalul, Tribunalul Funcţiei Publice. Proceduri şi acţiuni ............................ 59
Rezumat............................................................................................................................ 69
Teste de autoevaluare....................................................................................................... 70
Lucrare de verificare ....................................................................................................... 71
Bibliografie minimală ...................................................................................................... 71
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să definești mecanismul instituțional al Uniunii Europene;

 să descrii, în maximum două pagini, natura sistemului instituțional al
Uniunii Europene şi specificul organismelor componente;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină tabloul instituţiilor jurisdicţionale
ale UE.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Drept european 34
Bocaniala Tache Sistemul instituţional al Uniunii Europene
2.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene:Consiliul

European, Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de Conturi, Banca
Centrală Europeana
2.1.1. Consiliul European
Consiliul european este o structură suprainstituţională, înfiinţată în vederea
asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre
ale Comunităţilor europene.
Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind

rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca
urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa
sa a fost reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) şi, mai
târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D) şi Tratatul de la Lisabona.
În evoluţia sa, Consiliul european a cunoscut următoarele etape:

Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 - 1974)
Între anii l96l - 1974, au fost organizate, de către şefii de state şi de guverne ai
ţărilor membre ale Comunităţilor europene, o serie de întâlniri periodice, în
cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează
caracterul interguvemamental al Comunităţilor europene, putând să satisfacă,
astfel, interesele politice ale unor personalităţi de prim plan ale vremii. În
realitate, însă, încă din primii ani ai funcţionării Comunităţii economice
europene, s-a simţit nevoia unor întâlniri, la cel mai înalt nivel, în care
discuţiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea politică şi, mai puţin, în
legătură cu problemele comunitare.
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot caracterizate, după cum
urmează:
A. întâlnirile au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai
atunci când era nevoie, de aici decurgând şi supleţea acestora.
B. caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puţin evident. De
exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la iniţiativa
preşedintelui Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcţiei comunitare,
relansând-o pe baza, deja, cunoscutului triptic: “extindere, aprofundare şi
dezvoltare”. În aceleaşi linii se încadrează şi întâlnirea de la Paris, din anul
1972, în urma căreia au fost lansate noi politici, în special în domeniul
regional.
C. Natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le poate adopta este
incertă; acest aspect nu afectează cu nimic forţa politică a întâlnirilor şi
acordurile care pot decurge de aici.
Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în
locul întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. Aceste
întâlniri abordau mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale
Comunităţilor, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost
lăsată să se dezvolte în afara Tratatelor .
Drept european 35
A doua etapă: Consiliul european (1974 - 1987)

În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul
întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern,
reuniţi la iniţiativa preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing, au adoptat
un comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul
propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior,
dintre care reţin atenţia următoarele:
A. reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel
puţin trei ori pe an şi, chiar, de mai multe ori dacă este necesar;
B. se instituie denumirea de “Consiliul european”;
C. preşedintele Comisiei, cât. şi membrii acestei instituţii au posibilitatea să
participe la întruniri;
D. este stabilit rolul instituţiei; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul
Comunităţii pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere şi discuţiile
cu privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii
anterioare.
Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 - 1987 au
putut oferi orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor
europene. Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:
- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;
- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;
- crearea Sistemului monetar european;
- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic
european;
- aderarea de noi state ;
- cooperarea politică externă.
În acest stadiu al instituţionalizării Consiliului european se pot face două
remarci:a) în primul rând, crearea Consiliului european demonstrează că în
ceea ce priveşte construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a
justifica necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorităţi politice
statele;
b) în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a
cooperării politice, se deschide calea unităţii instituționale organizate prin
Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru
acţiunile comunitare, cât şi pentru cooperarea în materia politicii externe.
Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european

Actul unic european a încercat o revizuire a Tratatelor comunitare: în primul
rând, s-a avut în vedere dreptul comunitar, şi, în al doilea rând, competentele
comunitare. De altfel, primul titlu al Actului nu cuprinde nici o modificare a
Tratatelor de bază, ci are în vedere, în special, cooperarea politică.
Drept european 36
În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât

în ceea ce priveşte Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte,
Consiliul european:
- va beneficia de un suport juridic convenţional;
- va fi compus din şefi de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene, asistați de miniştrii afacerilor externe, precum şi de preşedintele
Comisiei;
- se va reuni, de acum înainte, de două ori pe an.
Actul unic european nu conţine nici o prevedere cu privire la rolul Consiliului
european şi la atribuţiile sale, ceea ce reprezintă o lacună majoră. Consiliul
european nu devine o instituţie comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia
participă şi preşedintele Comisiei europene.
După aşa numita oficializare a sa prin A.U.E., Consiliul european a adoptat o
serie de orientări marcante pentru evoluţie comunitară, precum: reforma
finanţării Comunităţilor europene, care intra în vigoare în anul 1988;
moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul
asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.
Instituţionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5 (fostul art.
D), Consiliul european:
“Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă
orientările politice generale.
Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi
preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistați de miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre şi de către un membru al Comisiei. Consiliul
european se reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat
sau de guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul european prezintă Parlamentului european un raport la sfârşitul
fiecărei reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele
realizate de Uniune”. Acest text evidenţiază:
A. rolul instituţiei: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” şi “defineşte
orientările politice generale” ale Uniunii. Atribuţii mai concrete sunt
menţionate prin alte dispoziţii ale Tratatului, în special cele cu privire la
Uniunea economică şi monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de
politică externă;
B. instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul european: după fiecare
reuniune Parlamentului european îi este trimis un raport; de asemenea,
Parlamentul primeşte şi un raport anual care vizează progresele realizate de
Uniune;
C. preşedinţia instituţiei: este asigurată de şeful de stat sau/şi de guvern al
statului care deţine preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.
Consiliul european devine o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează
însăşi unitatea instituţională.
Drept european 37
Modificări aduse de Tratatul de la Lisabona

Consiliul european devine în mod formal o instituţie a Uniunii Europene şi
poate fi supus jurisdicţiei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
Preşedinţia rotativă (6 luni/stat membru) a Consiliului european este înlocuită
cu un preşedinte permanent, ales pentru un mandat de 2 ani şi 6 luni ceea ce
implică un rol mai explicit de conducere la nivelul Uniunii Europene;
Principalele atribuţii ale preşedintelui: conduce lucrările Consiliului European
şi asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene în domeniul PESC, fără a
aduce atingere competenţelor înaltului reprezentant al Uniunii Europene;
Preşedinţia rotativă (6 luni/stat membru) a Consiliului european este înlocuită
cu un preşedinte permanent, ales pentru un mandat de 2 ani şi 6 luni ceea ce
implică un rol mai explicit de conducere la nivelul Uniunii Europene ;
Principalele atribuţii ale preşedintelui: conduce lucrările Consiliului European
şi asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene în domeniul PESC, fără a
aduce atingere competenţelor înaltului reprezentant al Uniunii Europene;
Prevederile Tratatului de la Lisabona nu clarifică în detaliu relaţionarea
instituţională dintre preşedintele Consiliului European, înaltul reprezentant al
Uniunii Europene, preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene,
preşedintele Comisiei;
Componenţă
Consiliul european reuneşte șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale
Uniunii Europene şi pe preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistați de
către miniştrii Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
Consiliul se reuneşte de două ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de
urgenţă poate fi convocată şi o a treia întâlnire, chiar şi a patra.
Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei
instituţii. Acest fapt îşi găseşte explicaţia în faptul că instituţia, după cum s-a
văzut, nu a beneficiat de la început de o bază juridică propriu-zisă. Articolul
103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului
Consiliului (n.n. Consiliul Uniunii Europene), Consiliul european încearcă să
ajungă la o concluzie cu privire la orientă rile politicilor statelor membre, pe de
o parte, şi ale Uniunii Europene, pe de altă parte. La rândul să u, Consiliul
Uniunii Europene, pe baza acestei concluzii, adoptă, cu majoritate calificată de
voturi, o recomandare prin care stabileşte aceste orientări.
Rolul Consiliul european se concretizează în direcționarea politică a
construcţiei comunitare. Astfel, Consiliul european:
- orientează construcţia comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale
politicii comunitare; - impulsionează politicile comunitare generale;
- coordonează politicile comunitare;
- defineşte noile sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul european înfiinţează1 comisii ad-
hoc şi comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire
la problema analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.
Drept european 38
Activitatea Consiliului european se concretizează în adoptarea următoarelor

documente:
- Decizii, pentru problemele cele mai importante;
- Decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de
competenţă în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii
comunitare;
- Orientă ri şi directive;
- Declaraţii.
Organizare
Consiliul European, fără a lua decizii obligatorii din punct de vedere juridic, a
devenit o instituție cu o înaltă autoritate sau mai exact, cel mai înalt organ
legislativ la care Comisia Europeană și Consiliul de Miniștrii pot să apeleze, cu
precădere, în cazurile dificile în care celelalte instituții ale Uniunii Europene nu
pot ajunge la o înțelegere .
Trebuie menționat că această putere a Consiliului Europei este determinată, în
mod direct, și de autoritatea pe care șefii de stat și de guverne o au în țările lor.
Cu cât această autoritate este mai puternică, mai bine primită de cetățenii acelui
stat, cu atât intervenția lor în afacerile Uniunii Europene este mai dominantă,
putându-se afirma chiar ca, în ultimii ani, șefii de state și de guverne cu o
poziție dominantă în Europa au luat hotărâri și au trasat directive de o
importanță aparte pentru țările pe care le reprezintă, cât și pentru celelalte state
europene, chiar nemembre ale Comunităților Europene.
Statulul și regimul juridic al membrilor Consiliului European
Este, în prezent, cel mai important organ al Uniunii Europene datorită faptului
că și întâlnirile șefilor de state și de guverne au sporit ca amploare, dar și ca
importanță, astfel că ele dau esența evoluției, în ansamblu, a Comunităților
Europene.
Desfăşurarea reuniunilor Consiliului European
Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora
liderii UE iau decizii privind priorităţile politice generale şi iniţiativele majore.
În mod normal, se organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un
preşedinte permanent. Consiliul European are un rol dublu - stabilirea
priorităţilor şi direcţiei politice generale şi abordarea problemelor complexe
sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un
alt nivel.
Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a
adopta acte legislative.
Consiliul se reuneşte de două ori pe semestru. Dacă este nevoie, preşedintele
poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la
Bruxelles.
Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect,
Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică
regula unanimităţii sau a majorităţii calificate, în funcţie de prevederile
Tratatului.
Drept european 39
Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul

Reprezentant pentru politica externă şi de securitate nu votează.
Sarcina de lucru 1
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri care este rolul
Consiliului European în cadrul Uniunii Europene.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

tutoriale.
2.1.2. Consiliul
“Consiliul” reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene,
adoptată prin Tratatul de la Lisabona pentru instituţia care se numea Consiliul
Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul
Comunităţilor Europene după Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea
executivelor (1965). În această perioadă, în care prin modificări succesive ale
tratatelor, instituţia a primit denumiri diferite, în funcţie de evoluţia
Comunităţilor, acesta este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri,
denumire iniţială prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi Tratatul C.E.E. 1951, 1957).
Proiectul de Constituţie europeană prevedea întoarcerea la denumirea iniţială
de “Consiliu de miniştri”, aceasta fiind considerată adecvată la momentul
respectiv pentru că sugera componenţa sa, precum şi pentru a-l deosebi de
Consiliul European. Însă, întrucât uneori chiar în documentele oficiale,
Consiliul Uniunii Europene era deseori amintit sub titulatura simplă de
“Consiliu”, înclinăm să credem că din raţiuni de simplificare şi reducere a
potenţialului de confuzie între cele două instituţii U.E. cu denumire de
“Consiliu” s-a recurs în Tratatul de la Lisabona la această variantă, fiind
consacrată prin tratat cea mai simplă denumire posibilă.
Structura Consiliului
Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl
reprezintă şi să exercite dreptul de vot.
Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind
adoptată de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale
Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte
aducerea a îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele
Consiliului European şi cu Comisia.
Aşadar, instituţia poate lua forma unui “Consiliu general”, şi anume
formaţiunea specială prevăzută de tratat, când, de regulă, este compus din
miniştrii de externe ai statelor membre, sau a unor “Consilii speciale”,
Drept european 40
“specializate” sau “sectoriale”, când este compus din miniştrii specializaţi într-
un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ, etc.), inclusiv formaţiunea
Afaceri Externe, prevăzută de tratat. Germania a cerut inserarea în Tratatul de
la Maastricht, prevedere menţinută şi în Tratatul de la Lisabona, a unei
formulări speciale, în sensul că “din Consiliu fac parte câte un reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, reprezentant abilitat să angajeze acel
stat membru”. Prin această precizare, s-a considerat că se asigură reprezentarea
statelor federate (cum sunt Land-urile germane) la lucrările Consiliului, atunci
când interesele acestora o impun. Tratatul de la Lisabona a soluţionat una
dintre principalele probleme ridicate în legătură cu funcţionarea Consiliului
după vechea reglementare. Exista o singură formaţiune generală, şi anume
Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe, compusă din miniștrii de externe
şi orice alţi miniştri, în funcţie de natura problemelor discutate (miniştri ai
integrării, apărării, dezvoltării, sau comerţului din statele membre). Principala
critică adusă acestei componenţe era că această formaţie a Consiliului era
depăşită de volumul de activităţi pe care le presupunea coordonarea acţiunii
externe a Uniunii, organizarea lucrărilor şi punerea în aplicare a deciziilor
Consiliului European, coordonarea lucrărilor diferitelor domenii de politici
guvernate de celelalte configuraţii ale Consiliului U.E. Prin separarea activităţii
externe şi a activităţii de coordonare a celorlalte Consilii (inclusiv cele legate
de activitatea Consiliului European) s-a eliminat o deficienţă majoră în
activitatea Consiliului.
Conducerea instituţiei este asigurată de reprezentanţii statelor membre şi este

exercitată printr-un sistem de rotaţie egal, stabilit de Consiliul European cu
majoritate calificată. În prezent, în conformitate cu decizia Consiliului
European din 1 ian. 2007, sistemul de rotaţie desemnează statul membru care
va deţine pentru o perioadă de 6 luni preşedinţia Consiliului, dintre statele
membre, într-o ordine prestabilită.
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite
statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute şi, în
consecinţă, se propunea mărirea lui.
Pentru a împăca atât argumentele statelor mari, cât şi ale statelor mici s-a
menţinut, cel puţin până la o nouă decizie a Consiliului European, termenul de
6 luni, iar pentru a asigura continuitatea proiectelor se aplică în practică trio-
preşedinţia Consiliului. Rolul acestei noi proceduri este de a conferi lucrărilor
şi iniţiativelor Uniunii mai multă continuitate. Actualul “trio” formalizat al
Uniunii cuprinde preşedinţia Ciprului care s-a finalizat în decembrie 2012,
preşedinţia în exerciţiu a Irlandei şi cea a Lituaniei care urmează în iulie-
decembrie 2013 .Romania se va afla la preşedinţia Consiliului în perioada iulie
– decembrie 2019, fiind precedata de Austria si urmata de Finlanda.
Preşedinţia Consiliului are de regula misiunea de a realiza compromisuri
dificile între statele membre, în aşa fel încât să-şi lase amprenta asupra
funcţionării şi evoluţiei Uniunii Europene.
Consiliul dispune şi de un Secretariat General, condus din 1999 de Javier
Solana Madariaga (fost Secretar general al NATO).
Drept european 41
Funcţionarea Consiliului
Consiliul Afaceri Generale se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea
activităţii, necesară funcţionării în bune condiţii a Uniunii. Consiliile
specializate însă, se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte
concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie
între întâlnirile acestuia.
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele
naţionale pot împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile
Consiliului, însă numai unul va avea drept de vot – dispoziţiile tratatelor fiind
clare în acest sens.
În interiorul Consiliului se realizează echilibrul între interesul comunitar (pe
care trebuie să-l apere ca organ colegial şi ca instituţie comunitară), şi interesul
naţional al statelor membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-l compun.
Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus de interesul comunitar, care
totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei legislative
în mâinile Comisiei Europene.
Preşedinţia Consiliului are îndatorirea de a organiza două dintre cele patru
întâlniri anuale ale Consiliului European. În timp ce Consiliul European discută
orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii, Consiliile specializate
definesc, pentru domeniul lor de competență, politicile Uniunii şi coordonează
politicile economice ale statelor membre.
Lucrările Consiliului sunt convocate de preşedintele său, la iniţiativa acestuia, a
unuia dintre membrii săi sau a Comisiei, şi la ele participă preşedintele
Comisiei Europene şi/sau comisarul însărcinat cu problema în discuţie.
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un
proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este
divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale
Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ.
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot: a)
Regula instituită de T.U.E. în urma Tratatului de la Lisabona este că hotărârile
Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care
tratatele dispun altfel.
Definirea majorităţii calificate în noua reglementare este următoarea:
majoritatea calificată este egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului,
cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state membre care
întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai
Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
În cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului
Reprezentant, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72%
din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante care reunesc
cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Este vorba despre o majoritate calificată
“extinsă”, aşa cum este numită deja în doctrină, aplicabilă atunci când
Consiliul nu decide pe baza propunerii Comisiei.
Drept european 42
Dacă nu toţi membrii Consiliului votează, atunci majoritatea calificată se

determină între statele participante, cu 55% dintre participanţi şi 65% din
populaţia acestor state. În acest caz, minoritatea de blocaj se constituie din 35%
dintre participanţi, plus 1 stat membru.
În fine, în cazurile în care nu toţi membrii Consiliului participă la vot şi dacă
acesta nu decide pe baza propunerii Comisiei sau a Înaltului Reprezentant,
majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii
Consiliului, reprezentând statele participante, care reunesc cel puţin 65% din
populaţia statelor respective.
Însă, Tratatul de la Lisabona prevede că regula generală instituită în T.U.E. se
va aplica numai de la data de 1 noiembrie 2014, până la această dată aplicându-
se o serie de dispoziţii tranzitorii referitoare la majoritatea calificată, după cum
urmează: deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de
voturi favorabile (din 345 posibile) exprimate de majoritatea membrilor, în
cazul în care, în temeiul tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea
Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care
întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile exprimate de cel puţin două treimi
dintre membri. Un membru al Consiliului poate solicita, la adoptarea cu
majoritate calificată a unui act, să se verifice dacă statele membre care
constituie majoritatea reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.
În cazul în care nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este
adoptat.
Pentru a înţelege mecanismul majorităţii calificate în vechea reglementare,
conform Tratatului de la Nisa, şi în perioada de tranziţie trebuie să menţionăm
că fiecare stat membru are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu
numărul populaţiei. Astfel, cele patru state mari – Germania, Franţa, Italia,
Marea Britanie, au 29 de voturi în Consiliu, Spania şi Polonia 27, România are
14 voturi, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia, Belgia şi Cehia au câte 12,
Austria, Suedia şi Bulgaria câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi
Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia şi Luxemburg au
câte 4 voturi, iar Malta 3 voturi.
În concluzie, referitor la majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona a
modificat fundamental mecanismul de constituire a acesteia, eliminând
sistemul de voturi ponderate în funcţie de populaţie aparţinând statelor membre
cu o măsură de ponderare direct corelată cu dimensiunea populaţiei. Dacă în
vechea reglementare “tabelul” cu statele membre pe baza căruia se calcula
majoritatea calificată conţinea numărul de voturi pentru fiecare stat membru, în
noua reglementare acesta conţine pentru fiecare stat procentul din populaţia
totală a Uniunii pe care îl “deţine” statul respectiv.
Aşa cum am arătat deja, noul sistem de calcul al majorităţii calificate va intra
în vigoare în 2014, însă cu posibilitatea de prelungire a perioadei tranzitorii
până în 2017, la cererea membrilor Consiliului.
b) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum
şi în privinţa adoptării regulamentului său de procedură. Organizarea
Secretariatului General, solicitarea de studii pe care le consideră oportune
pentru realizarea obiectivelor comune sau de propuneri din partea Comisiei,
Drept european 43
statutul comitetelor prevăzute de tratate sunt alte decizii asupra cărora Consiliul
se pronunţă, conform T.F.U.E., cu majoritate simplă. În cazul deliberărilor
pentru care este necesară majoritatea simplă, Consiliul hotărăşte cu majoritatea
membrilor care îl compun.
c) votul unanim este menținut în T.U.E. şi T.F.U.E. după Tratatul de la
Lisabona în mod excepţional, pentru domenii sensibile sau deosebit de
importante pentru statele membre, acestea fiind prevăzute expres în tratate.
Exemple în acest sens sunt deciziile luate în cadrul politicii externe şi de
securitate comună, acordul asupra unui sistem al cursului de schimb al monedei
euro în raport cu monedele statelor terţe, amendarea propunerilor Comisiei,
procedurile privind asocierea ţărilor şi teritoriilor la Uniune, luarea de măsuri
pentru combaterea discriminării, aderarea de noi state la Uniune, etc.
Trebuie precizat că, conform T.F.U.E., abţinerile membrilor prezenţi sau
reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară
unanimitatea.
Renunţarea treptată la votul unanim a fost un proces îndelungat, încă din anii
’50 tratatele institutive menţionând că votul unanim reprezintă o perioadă de
tranziţie care urma să se încheie în 1965. Procesul de reducere a măsurilor care
necesitau votul unanim a fost întrerupt şi “sabotat” în 1966 prin Compromisul
de la Luxemburg, conform căruia fiecare stat are drept de veto în probleme
importante, ce aduc atingere intereselor sale naţionale majore.
Reluat în 1986, acest proces a continuat inclusiv cu Tratatul de la Lisabona

care a scos de sub incidenţa votului unanim şi a trecut la votul cu majoritate
calificată o serie de noi domenii. Votul majoritar este extins înspre 68 noi
domenii sau aspecte ale politicilor comune, care se adaugă celor 150 deja
existente, iar Consiliul European poate extinde votul cu majoritate calificată
spre alte domenii.
Acesta este cel mai mare “salt” de la unanimitate spre votul majoritar dintre
toate revizuirile de până acum ale tratatelor. De altfel, aceasta este cea mai
eficientă soluţie, în contextul unei Uniunii cu 27 de state membre.
Sarcina de lucru 2
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri procedura de adoptare a
deciziilor în cadrul Consiliului UE.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor tutoriale.

COREPER
Un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului (T.U.E., art. 16, alin. 7). În plus,
acest comitet răspunde de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de
Drept european 44
către Consiliu. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile

prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului (T.F.U.E., art. 240, alin.
1).
COREPER este denumirea uzuală, folosită informal, pentru acest Comitet al
reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre pe lângă Consiliu.
Întrucât Consiliul are o activitate periodică, intermitentă - de altfel singura
compatibilă cu calitatea de miniştri în guvernele naţionale a membrilor acestuia
- iar integrarea europeană necesită tot mai mult existenţa unor organe cu
activitate continuă, zilnică, prin Tratatul de fuziune a fost creat COREPER.
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat
membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune,
cu rang de ambasador. El este subordonat Consiliului şi are rolul de a ajuta
Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia, şi, ulterior, de a-i
executa deciziile. În acelaşi timp, COREPER realizează o dublă legătură: între
reprezentanţii statelor membre, şi apoi între fiecare reprezentant şi guvernul
său.
În cadrul COREPER există două unităţi distincte, COREPER I şi COREPER
II, primul dedicându-şi activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea
problemelor mai importante, cu o componentă politică.
Puţine subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului fără a fi fost discutate în
prealabil în COREPER, sub toate aspectele.
După primirea propunerii din partea Comisiei Europene, Preşedintele
COREPER (care este desemnat în acelaşi mod ca şi preşedintele Consiliului)
hotărăşte dacă trimite iniţiativa spre discuţii Grupurilor de lucru, sau o reţine în
COREPER.
Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord, vor fi înaintate
Consiliului ca probleme de categoria “A”, ce nu necesită discuţii, ci doar
votarea lor; dimpotrivă, problemele delicate, asupra cărora acordul nu este
realizat, sunt aspecte de categoria “B”, şi ele vor fi discutate de experţii
naţionali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord; dacă numai câteva
state se opun deciziei, problema este înaintată Consiliului, în speranţa unei
negocieri desfăşurate la acest nivel şi care să ducă la decizie.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor
sunt constituiţi în Grupuri de lucru, pe domenii specializate, cum ar fi
agricultura (Comitetul Special pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia,
politica externă, etc.
Drept european 45
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită şi funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Aceasta este reglementarea de
bază a T.U.E., în care sunt conturate atribuţiile Consiliului. a) Atribuţii
legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptată de
Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine celor două instituţii
legislative prevăzute de tratate: Consiliului şi Parlamentul European, care
exercită acest rol împreună. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, Consiliul era desemnat ca fiind principalul organ legislativ al
Uniunii, însă reglementarea actuală nu mai face nici o distincție între cele două
instituţii cu rol legislativ, procedura legislativă ordinară fiind adaptată în aşa fel
încât o astfel de “ierarhie” să nu mai fie posibilă.
În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul, împreună cu Parlamentul,
adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive),
care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi instituțiilor
legislative ale Uniunii.
Actele normative adoptate de Consiliu şi Parlament în cadrul procedurii
legislative ordinare fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene, şi trebuie
să fie conforme cu tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura
de specialitate se subliniază că instituţiile legislative ale Uniunii nu au
competenţe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevăzute
în tratate. În cazurile în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în
cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele
menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest
sens, Consiliul, hotărând cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi după
aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. Este
vorba de aşa-numita “clauză de flexibilitate”, care, conform unor opinii,
permite extinderea nejustificată a competenţelor Consiliului, printr-o procedură
legislativă specială, în care rolul P.E. este minim, iar potrivit altor opinii o
limitează, acţiunea consiliului fiind justificată numai dacă urmăreşte realizarea
obiectivului comunitar prevăzut expres în tratat.
În ceea ce priveşte deciziile de natură constituţională pe care Consiliul le putea
lua în temeiul tratatelor, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona (precum revizuirea tratatelor comunitare sau decizia privind alegerea
parlamentarilor europeni prin sufragiu universal, sub rezerva ratificării deciziei
de către parlamentele naţionale), prin formalizarea ca instituţie comunitară a
Consiliului European, acest tip de decizii au fost transmise către această
instituţie. Consiliul poate lua astfel de decizii dacă Consiliul European ia o
decizie prealabilă, pentru a-l împuternici în acest sens.
b) Politica externă şi de securitate comună.
Politica externă şi politica de securitate comună fac obiectul aplicării unor
norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de
Consiliul European şi de Consiliu, hotărând cu unanimitate, cu excepţia cazului
în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă.
Drept european 46
Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei sunt definite prin

tratate, iar Curtea de Justiţie nu este competentă cu privire la aceste dispoziţii.
În contextul acestei politici, rolurile Consiliului European şi ale Consiliului
sunt separate de T.U.E. astfel: Consiliul European identifică interesele
strategice şi obiectivele generale ale politicii Uniunii în acest domeniu, iar
Consiliul este cel care elaborează politica externă şi de securitate comună şi
adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe
baza liniilor directoare elaborate de Consiliul European. Rolul Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este de a
pune în aplicare politica în domeniu, împreună cu statele membre.
Aşadar, deşi Tratatul de la Lisabona a desfiinţat structura pe “piloni” a Uniunii
Europene, domeniul politicii externe şi de securitate, devenit acum politică
comună a Uniunii, funcţionează după reguli similare fostului pilon II, adică
reguli interguvernamentale, limitând competenţa Comisiei şi Parlamentului şi
plasând întreaga autoritate decizională la nivelul instituţiilor care reprezintă
interesele statelor membre. Luarea cu unanimitate a deciziilor de către miniştrii
de externe sau de şefii de state şi de guverne este în mod evident o trăsătură
interguvernamentală.
În domeniul acordurilor de asociere dintre ţări şi teritorii şi Uniune, Consiliul

este cel are stabileşte procedurile şi normele aplicabile acestor acorduri. În
cadrul politicii comerciale Consiliul este cel care hotărăşte, cu unanimitate,
negocierea şi încheierea de acorduri. Acordurile internaţionale încheiate de
Uniune parcurg o procedură în cadrul căreia Consiliul autorizează începerea
negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie
acordurile..
c) Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene şi ale
statelor membre, în special pentru asigurarea funcţionării Uniunii economice şi
monetare.
Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile
comunitare (politicile comune), respectiv cele organizate de statele membre,
care trebuie însă armonizate la nivel comunitar (politicile de armonizare).
Coordonarea politicilor economice ale Uniunii a căpătat o importanţă deosebită
în contextul Strategiei de la Lisabona Revizuite, din 2005. În vederea
promovării obiectivelor de creştere economică şi angajare, coordonarea
politicilor economice este necesară a fi promovată pentru a facilita dialogul
între instituţiile comunitare şi statele membre, dialog în cadrul căruia fiecare
partener trebuie să îşi asume responsabilităţile pentru acţiunile care îi revin.
Abordarea “revizuită” a strategiei este de a clarifica multitudinea obligaţiilor de
raportare pentru statele membre şi de a se îndepărta de metoda de coordonare
prin discuţii multilaterale între 25 de state membre şi Comisie. Locul acestei
abordări era luat de un dialog bilateral între Comisie şi statele membre,
reprezentate în cadrul Consiliului, pe baza unui program de acţiune. Dialogul
urma să se desfăşoare în contextul instrumentelor de coordonare a politicilor
economice şi privind angajarea existente în tratate, şi anume orientările politice
generale şi orientările generale privind angajarea . Aceste linii directoare
Drept european 47
urmau să fie adoptate de Consiliu pentru o perioadă de trei ani, începând cu

2005 şi să fie revizuite în 2008.
În ceea ce priveşte Consiliul, coordonarea politicilor economice este una

dintre atribuţiile asumate de “Ecofin” (formaţiunea Consiliului denumită
formal Afaceri Economice şi Financiare, formată din miniştrii economiei şi
finanţelor din statele membre). În decembrie 2002, Consiliul Ecofin, la
cererea Consiliului European adopta un raport cu privire la posibilităţile de
eficientizare a procesului de coordonare a politicilor economice ale Uniunii.
Raportul stabileşte doar principiile şi obiectivele principale necesare pentru
eficientizarea procesului de coordonare a politicilor economice. Consiliul
recomanda ca principale schimbări pentru cadrul de coordonare al politicilor
economice stabilirea unor obiective pe termen mediu şi lung, concentrarea
pe implementare, eficientizarea sistemului de raportare asupra implementării
politicilor, rolul central al orientărilor generale ale acestor politici, ca
instrumente instituite de tratate pentru domeniul coordonării politicilor
economice. În perioada următoare revizuirii Strategiei de la Lisabona,
Consiliul a adoptat orientările generale pentru politicile economice pentru
perioada 2005-2007, respectiv 2008-2011, incluzând principiile şi
obiectivele stabilite.
Tratatul de la Lisabona menţine reglementările referitoare la coordonarea
politicilor economice existente în Tratatul C.E.E., acum redenumit Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene. Astfel, statele membre îşi
coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul
adoptă măsuri şi, în special, orientări generale ale acestor politici. Aceleaşi
prevederi sunt reluate pentru coordonarea politicilor de ocupare a forţei de
muncă. Totodată, Uniunea poate adopta iniţiative pentru coordonarea
politicilor sociale ale statelor membre.
d) Atribuţii bugetare.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de
către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare
instituţie. Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul procedurii,
Parlamentul poate propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe
sau să respingă proiectul de buget, sau amendamentele P.E., fără a putea să
propună propriile amendamente.
e) Atribuţia de stabilire a componenţei unor organe comunitare, cum ar fi
Comitetul Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor, precum şi a normelor
referitoare la natura compunerii acestor Comitete. Astfel, printr-o decizie
unanimă, la propunerea Comisiei, Consiliul stabileşte componenţa Comitetului
Economic şi Social. Tot Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit
propunerilor statelor membre. O reglementare similară vizează alcătuirea
Comitetului Regiunilor, a cărui componenţă este stabilită printr-o decizie
unanimă a Consiliului la propunerea Comisiei. Consiliul adoptă lista membrilor
şi a supleanţilor stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru.
Drept european 48
Sarcina de lucru 3
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri, ce este COREPER si care
este rolul acestuia.

tutoriale.
2.1.3. Comisia
Comisia Europeană este una din principalele instituţii ale Uniunii Europene. Ea
reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene ca un întreg. Comisia
elaborează propuneri de legi europene noi. Aceasta gestionează activitatea de
zi cu zi de punere în aplicare a politicilor şi cheltuirea fondurilor Uniunii.
Compoziţie
Cei 27 de comisari, câte unul din fiecare ţară a Uniunii Europene, furnizează
conducerea politică a Comisiei în timpul perioadei lor de 5 ani. Fiecărui
comisar ii este atribuita responsabilitatea pentru domenii specifice de politică
de către preşedinte.
Actualul preşedinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, este, care a
început al doilea mandat în februarie 2010.
Preşedintele este numit de către Consiliul European. Consiliul numeşte, de
asemenea, alţi comisari, în acord cu preşedintele desemnat.
Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării
Parlamentului European acesta având competenţa exclusivă de a demite
Comisia.
Scop
Comisia reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene ca un întreg. Aceasta
supraveghează şi pune în aplicare politicile Uniunii astfel:
a) propune legi noi Parlamentului European şi Consiliului
b) gestionarea bugetului Uniunii şi alocarea de fonduri
c) aplicarea legislaţiei Uniunii (împreună cu Curtea de Justiţie)
d) reprezintă Uniunea la nivel internaţional, de exemplu, prin negocierea de
acorduri între Uniune şi alte ţări.
a) Propunerea de legi noi
Comisia are "dreptul de iniţiativă", - poate propune legi noi pentru a proteja
interesele Uniunii şi cetăţenii săi. Ea face acest lucru doar pe probleme care nu
pot fi tratate eficient, la nivel naţional, regional sau local (principiul
subsidiarităţii).
Drept european 49
În cazul în care Comisia propune o lege, ea încearcă să satisfacă o gamă cât

mai largă de interese. Pentru a obţine detalii tehnice corecte, aceasta se
consultă cu experţi prin intermediul diferitelor comitete şi grupuri. Acesta
poate face, de asemenea, consultări publice .
La propunerea unui proiect de lege, dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari
sunt de acord, proiectul este trimis Consiliului şi Parlamentului. După
dezbaterea şi eventuala modificare a proiectului, proiectul va fi sau nu adoptat.
b) Gestionarea bugetului Uniunii şi alocarea de fonduri
Împreuna cu Consiliul şi Parlamentul European, Comisia stabileşte pe termen
lung priorităţile de cheltuieli în "cadrul financiar" al Uniunii. De asemenea,
întocmeşte un buget anual pentru aprobarea de către Parlamentul European şi
Consiliu, şi supraveghează modul în care agenţiile şi autorităţile naţionale şi
regionale cheltuiesc fondurile Uniunii. Gestionarea de către Comisie a
bugetului este controlat de către Curtea de Conturi.
Comisia gestionează fonduri pentru politicile Uniunii (de exemplu agricultură
şi dezvoltare rurală), precum şi diferite programe, cum ar fi "Erasmus"
(schimburi de studenţi).
c) Aplicarea legislaţiei europene
Ca "gardian al tratatelor", Comisia verifică daca in fiecare ţară membră a
Uniunii se aplică legea în mod corespunzător.
În cazul în care crede că un guvern naţional nu aplică legislaţia UE, Comisia
trimite o scrisoare oficială prin care cere corectarea problemei. Ca o ultimă
instanţă, Comisia se adresează Curţii de Justiţie. Curtea poate impune
sancţiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru ţările Uniunii şi instituţiile
acesteia.
d) Reprezentarea Uniunii la nivel internaţional
Comisia vorbeşte în numele tuturor ţărilor Uniunii în cadrul organismelor
internaţionale, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului.
Aceasta, de asemenea, negociază acorduri internaţionale pentru Uniune, cum ar
fi Acordul de la Cotonou (privind ajutorul şi comerţul dintre Uniune şi ţările în
curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific).
Modificări aduse de Tratatul de la Lisabona
Singura modificare a mandatului 2009-2014 faţă de mandatul anterior este că
înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate este
totodată unul dintre comisari şi vice-preşedinte al Comisiei Europene.
Mandatul 2009-2014 va fi ultimul în care fiecare stat membru va putea
nominaliza câte un comisar; începând cu 1 noiembrie 2014, numărul
comisarilor va fi redus la 2/3 din numărul statelor membre; desemnarea
comisarilor se va face pe baza unui sistem rotativ. La fiecare al treilea mandat
(15 ani) oricare stat membru nu va avea reprezentant în Comisie timp de un
mandat (5 ani);
Reducerea numărului de comisari va eficientiza instituţia Comisiei şi va
determina o mai mare coerenţă a politicilor promovate, în detrimentul
Drept european 50
asigurării unei reprezentativităţi corespunzătoare a statelor membre şi, implicit,

în detrimentul legitimităţii Comisiei;
Se modifică modalitatea de numire a preşedintelui Comisiei prin includerea
unei condiţii suplimentare: la desemnarea acestuia Consiliul European trebuie
să ia în considerare rezultatele alegerilor Parlamentului European, şi să
efectueze consultările care se impun (art.17 alin. 7 TUE). Este conferit un plus
de democraţie şi legitimitate procesului de numire a preşedintelui Comisiei
(similar desemnării premierului în statele membre);
Preşedintele Comisiei poate solicita unui membru al Comisiei să demisioneze,
fără a fi necesară aprobarea tuturor comisarilor (art.17 alin. 6 TUE), astfel cum
prevedea procedura anterioară;
Pentru prima dată se menţionează în mod expres responsabilitatea Comisiei,

ca organism colegial, în faţa Parlamentului European (art.17 alin. 8 TUE),
care are posibilitatea de a formula o moţiune de cenzură împotriva Comisiei.
Sarcina de lucru 4
Explică, într-un text argumentativ, rolul Comisiei de reprezentare şi
susţinere a intereselor Uniunii Europene.

tutoriale.
2.1.4. Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din
1957, "popoarele statelor unite în Comunitatea Europeana". Parlamentul
European, a cărui legitimitate deriva din sufragiul universal direct, este ales la
fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere si
influenta, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la
Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat
Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament
legislativ, cu puteri aproape similare cu cele ale parlamentelor naționale.
Parlamentul European este singura instituție comunitara care se întâlnește si își
tine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile si rezoluțiile Parlamentului se
publica în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.
Parlamentul European este alcătuit din 785 de deputați aleși in cele 27 de state
membre ale Uniunii Europene extinse. Din 1979, deputaţii sunt aleși prin vot
universal direct pentru o perioada de cinci ani. Fiecare stat membru hotărăște
Drept european 51
cu privire la modul de desfășurare a alegerilor, aplicând, însă aceleaşi reguli

democratice: dreptul de vot la 18 ani, egalitatea intre sexe si votul secret.
Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal
direct, reprezentarea proporțională si un mandat de cinci ani care se poate
reînnoi.
Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt distribuite in mod proporţional
cu populaţia fiecărui stat membru. Fiecare stat membru dispune de un număr
fix de locuri, maximum 99 şi minimum 5.
Paritatea bărbați-femei: reprezentarea femeilor in Parlamentul European este in
continuă creştere. In prezent, aproximativ o treime din deputaţi sunt femei.
Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi
circumscripţiile lor electorale¹.
Parlamentul European dispune de trei sedii de lucru, rezultat al evoluţiei
Uniunii, dar şi al compromisului statelor membre. La Strasbourg se desfăşoară
cele 12 perioade ale sesiunii anuale, inclusiv aceea pentru votarea bugetului
comunitar. Bruxelles este locul sesiunilor plenare adiţionale iar la Luxemburg
funcţionează Secretariatul general al Parlamentul European şi serviciile
adiacente. Durata legislaturii Parlamentul European este de 5 ani, aceeaşi cu a
mandatului parlamentarilor. Dintre instituţiile comunitare, Parlamentul
European este aceea în care deliberarea este publică.
Până la aplicarea Tratatului de la Nisa, numărul total al parlamentarilor a fost
fixat la 626.Tratatul de la Amsterdam hotărâse ca numărul lor maxim să nu fie
mai mare de şapte sute, din raţiuni de eficienţă. Viitoarele extinderi nu aveau să
sporească numărul europarlamentarilor, ci să ducă la redistribuirea lor în
limitele fixate. Tratatul de la Nisa a fixat totuşi ultima cifră la 732, în raport cu
presiunile extinderii Uniunii Europene.
Consiliul a recomandat în 2002 statelor membre ca alegerea parlamentarilor să
se facă conform principiului reprezentării proporţionale, cu sistemul de liste
sau votul unic transferabil.
Pentru legislatura 2009-2014, numărul membrilor Parlamentului European
prevăzut prin Proiectul de Decizia Consiliului European privind stabilirea
componenţei Parlamentului European din 11 octombrie 2007 are 754 de
europarlamentari, România păstrând un număr de 33 de europarlamentari până
la alegerile din 2014. După această perioadă, numărul reprezentanţilor în
Parlamentul European aleși pe teritoriul României va fi cel prevăzut de decizia
Consiliului European, adoptată în temeiul art. 2 din Protocolul privind
dispoziţiile tranzitorii.
pilonii doi şi trei - cu autoritatea conferită CE. Şi una, şi cealaltă urmăresc, dar
în maniere diferite - acelaşi ţel: integrarea europeană, cu forma ei actualmente
consfinţită: UE.
Potrivit art.14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Parlamentul

European este alcătuit din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii, iar numărul
acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor va fi asigurată în mod proporţional descrescător,
Drept european 52
pragul minim fiind de şase membri pentru fiecare stat membru, iar pragul
maxim de nouăzeci şi şase de locuri.
Calitatea de parlamentar european este incompatibilă cu aceea de membru al
oricărei alte instituţii comunitare ori de funcţionar în instituţii şi în organele lor.
Odată cu alegerile pentru Parlamentul European din 2004, a intervenit şi
incompatibilitatea calităţii de europarlamentar cu aceea de parlamentar naţional
(cu derogări temporare pentru Marea Britanie şi Irlanda).
Membrul Parlamentul European nu este legat de un mandat imperativ; el
acţionează independent, în interesul binelui public. Se poate însă încadra în
grupurile parlamentare ale Parlamentul European; ele concentrează opţiuni
politice la nivel comunitar. Neavând caracter imperativ, mandatul
parlamentarului nu poate fi revocat. Irevocabilitatea este garanţia
independenţei. Totodată, mandatul, fiind personal şi netransmisibil, nu poate fi
cedat, înlocuit sau substituit, nici exercitat prin corespondenţă.
Parlamentul are ca organe de conducere Biroul Permanent, Conferinţa
preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor comisiilor şi Conferinţa şefilor tuturor
delegaţiilor interparlamentare².
Compus din preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori, Biroul răspunde de
anteproiectul bugetului Parlamentului, precum şi de problemele privind
desfăşurarea lucrărilor, de ordin administrativ, de organizare şi personal. Aici
există o similitudine cu atribuţiile birourilor permanente ale parlamentelor
naţionale.
Hotărârile comune ale Parlamentului cu Consiliul, adoptate în cadrul procedurii
de codecizie, sunt semnate de Preşedintele Parlamentului European şi de acela
al Consiliului Uniunii Europene. Preşedintele şi preşedinţii grupurilor politice
alcătuiesc Conferinţa preşedinţilor, angajată în organizarea activităţii
Parlamentului European, în planificarea legislativă şi în relaţiile
interinstituţionale comunitare sau cu organisme din afara Comunităţii. La
rândul ei, Conferinţa preşedinţilor comisiilor reuneşte preşedinţii comisiilor
permanente şi ai acelora temporare. Cele 20 de comisii permanente dau
continuitate vieţii parlamentare între sesiuni. Comisiile temporare şi de anchetă
se instituie, potrivit Tratatul privind Uniunea Europeana, la cererea unei
pătrimi dintre membrii Parlamentului European. Lucrările comisiilor nu sunt de
regulă publice, însă nevoia transparenţei lor le pot face publice prin hotărârea
membrilor acestora.
Grupurile politice desemnează delegaţiile interparlamentare. Un astfel de
grup poate lua naştere dacă numără membri aleşi din cel puţin jumătate dintre
statele membre. Un deputat nu poate face parte în acelaşi timp din diferite
grupuri politice.
În urma alegerilor parlamentare din 2009 pentru Parlamentul European s-au

configurat şapte grupuri politice, plus nealiniaţii: Partidul Popular European
(democrat-creştin) şi Democraţii Europeni (PPE-DE); grupul Socialist la
Parlamentul European (PSE); Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru
Europa (ALDE); grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Verts/ALE);
grupul Confederativ al Statelor Unite Europene/ Stânga Verde
Drept european 53
Nordică(GUE/NGL); grupul Independenţei şi Democraţiei (IND/DEM); grupul

Uniunii pentru Europa Naţiunilor (UEN).
Grupurile politice sunt multinaţionale. Ele reunesc aleşi din peste o sută de
partide politice. După cum s-a constatat, la nivelul Parlamentului European are
loc un fel de resorbţie a disputelor naţionale în favoarea regrupării ideologice.
Totuşi, grupurile politice nu sunt monolitice în exprimarea votului; cu prilejul
dezbaterii unor probleme vitale (buget, preţuri agricole etc.), reapar uneori
clivaje naţionale sau voturi ”naţionale”; parlamentari din aceeaşi ţară, deşi fac
parte din grupuri diferite în Parlamentul European, votează împreună împotriva
altora din altă ţară, coagulaţi şi ei după apartenenţa naţională. Faptul acesta este
apreciat drept o curiozitate, ceva bizar. Credem însă că el are o logică
eminentă, de ordinul opţiunilor naţionale care, în situaţii anume, devansează
opţiunile partinice şi combinaţiile ideologice.
Comisii parlamentare
În vederea pregătirii ședințelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se
constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii.
Exista 20 de comisii parlamentare. O comisie este alcătuită din 28 până la 86
de deputaţi şi are un preşedinte, un birou si un secretariat. Componenta politică
a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare. Comisiile parlamentare se
reunesc o data sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora sunt
publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi
adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii
examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul,
întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare. De
asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii temporare pentru
gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii de ancheta în cadrul
competenţelor sale de control. Președinții de comisie coordonează lucrările
acestora în cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie.
Secretariatul General
Parlamentul European este asistat de un Secretariat General. Aproximativ 5000
de funcţionari, selectaţi prin concurs din toate țările Uniunii şi aflaţi sub
autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru Parlamentul European.
Grupurile politice dispun de proprii lor colaboratori, iar deputaţii de asistenţi
parlamentari.
Parlamentul European se distinge de alte organizaţii internaţionale prin
obligaţia de a asigura un multilingvism integral.
Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene - 23 de
limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost
recunoscută ca limba oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele
din cadrul ședințelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste limbi, o
excepţie parţială aplicându-se in cazul limbilor irlandeza şi malteza, numai
anumite documente fiind traduse in aceste doua limbi.
Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de
interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa
maternă.
Drept european 54
Parlamentul European este, aşadar, cel mai mare angajator din lume de
interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul instituţiei.
Secretariatul General se află la Luxemburg şi la Bruxelles. .
Atribuţiile Parlamentului European
Atribuţiile Parlamentului European, aşa cum se configurează în prezent, sunt
rezultatul evoluţiei sale în cadrul relaţiilor interinstituţionale comunitare.
Creşterea rolului Parlamentului European nu a fost un rezultat de la sine
produs; ea exprima voinţa politică a tuturor factorilor interesaţi de mersul
integrării europene. Atribuţiile Parlamentului European sunt manifestarea
funcţională a rolului său efectiv. Ele alcătuiesc un sistem de competenţe,
reciproc condiţionate, dar şi intercondiţionate în relaţiile de autoritate, de
„putere” ale Parlamentului European cu celelalte instituţii.
Tabloul atribuţiilor Parlamentului European cuprinde participarea la adoptarea
de acte comunitare după proceduri stabilite, elaborarea avizelor conforme şi
acordarea de avize consultative. De asemenea, în baza unei prevederi a
Tratatului de la Maastricht, Parlamentul European poate cere Comisiei, la
solicitarea majorităţii deputaţilor, să-i prezinte propuneri asupra problemelor
care ar impune normarea comunitară în scopul aplicării Tratatului. Totodată,
Parlamentul European dezbate în şedinţă deschisă reportul general anual
înaintat de Comisie, putând introduce o moţiune de cenzură împotriva
instituţiei executive. Alături de aceste competenţe expres stabilite, Parlamentul
European este în măsură să adopte rezoluţii pe orice aspecte ale vieţii
comunitare sau să facă recomandări de acţiune guvernelor naţionale.
Sarcina de lucru 5
Explică într-un paragraf de 10-15 rolul Parlamentului European în
sistemul instituţiilor comunitare.

tutoriale.
2.1.5. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a devenit instituţie comunitară prin Tratatul de la Maastricht.
Această instituţie nu a fost prevăzută în tratatele de constituire a celor trei
Comunităţi Europene, fiind creată prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor
bugetare de la Bruxelles din 22 iulie 1965 (intrat în vigoare la 1 iunie 1967) ca
urmare a cererii Parlamentului European.
Drept european 55
După aderarea României şi Bulgariei, Curtea de Conturi era compusă din

douăzeci şi şapte de membri. Aceştia sunt aleşi dintre persoanele care aparţin
instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare deosebită pentru
această funcţie. Din rândul lor, ei aleg Preşedintele Curţii de Conturi, pentru o
perioadă de trei ani.
Sediul Curţii de Conturi este la Luxemburg şi este compusă din câte un
resortisant din fiecare stat membru. Aceştia sunt independenţi, exercitându-şi
atribuţiile în conformitate cu interesele Uniunii. Consiliul adoptă lista
membrilor stabiliţi de fiecare stat în parte, pentru un mandat de şase ani.
Aceştia aleg din rândul lor preşedintele Curţii de Conturi, cu un mandat de trei
ani.
Ca şi competenţă generală, Curtea de Conturi asigură controlul conturilor
Uniunii Europene (venituri şi cheltuieli). Funcţiile sale sunt de control şi
consultative.
Art. 287 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede:
„(1)...Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de
asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi
înregistrarea acestora în conturi, declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Declaraţia poate fi completată cu aprecieri specifice pentru fiecare domeniu major
de activitate a Uniunii.
(2) Curtea de Conturi examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi
asigură buna gestiune financiară. În acest context, Curtea de Conturi semnalează îndeosebi
orice neregulă”.
Până în prezent, cele mai uzuale forme de fraudare în interiorul Uniunii sunt
declaraţiile vamale false şi încasarea de fonduri comunitare pentru activităţi
sociale ce nu au loc, în unele cazuri ajungându-se la deturnări de fonduri de
zeci de milioane de euro.
În ciuda volumului ridicat de tranzacţii bugetare (aproximativ 500.000) şi

fraudare din fiecare an, atribuţiile Curţii sunt limitate la a examina
legalitatea, corectitudinea şi managementul cheltuielilor şi încasărilor
Uniunii Europene (excluzând controlul gestiunii financiare a operaţiunilor).
În plus, asistă Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European în
domeniul bugetar şi exercită un control permanent al veniturilor şi
cheltuielilor tuturor instituţiilor comunitare.
Drept european 56
Sarcina de lucru 6
Precizaţi natura juridică a Curţii de Conturi (3-5 fraze).

tutoriale.
2.1.6. Banca Centrală Europeana

Banca Centrală Europeană (BCE, cu sediul în Frankfurt, Germania),
funcţionează din anul 1998 ca bancă de emisie pentru moneda unică
europeană-euro .
BCE este, de asemenea, responsabilă pentru formularea şi punerea în aplicare a
politicii economice şi monetare ale Uniunii.
Scopul Băncii centrale Europene
Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituţiile Uniunii având
următoarele scopuri principale:
- sa păstreze preţurile stabile (ţine inflaţia sub control), în special în ţările care
folosesc moneda euro.
- sa menţină sistemul financiar stabil - asigurându-se că pieţele şi instituţiile
financiare sunt supravegheate în mod corespunzător.
Banca lucrează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre ale
Uniunii. Împreună, acestea formează Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC).
Acesta conduce şi asigură o cooperare strânsă între băncile centrale ale ţărilor
din zona euro ( cele 17 ţări ale Uniunii care au adoptat moneda euro).
Rolul BCE include:
- stabilirea ratelor dobânzilor-cheie pentru zona euro şi controlul ofertei de
bani;
- gestionarea zonei euro a rezervelor valutare externe şi de cumpărarea sau
vânzarea de valută atunci când este necesar pentru a menţine ratele de
schimb în echilibru;
- se asigura ca pieţele şi instituţiile financiare sunt supravegheate în mod
adecvat de către autorităţile naţionale, şi că sistemele de plată funcţionează
fără probleme;
- autorizează băncile centrale din ţările din zona euro de a emite bancnote
euro;
- monitorizarea tendinţelor preţurilor şi evaluarea riscului pe care îl
reprezintă stabilitatea preţurilor.
Drept european 57
Sarcinile SEBC şi al Eurosistemului sunt prevăzute în Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene. Acestea sunt specificate în Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene
(BCE). Statutul este un protocol anexat la tratat.
Textul tratatului se referă la "SEBC", mai degrabă decât la
"Eurosistem". Acesta a fost elaborat pornind de la premisa că până la urmă
toate statele membre ale Uniunii vor adopta moneda euro.
Obiective
"Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor" si de
asemenea "fără a aduce atingere obiectivului privind stabilitatea preţurilor,
SEBC susţine politicile economice generale în Comunitate, cu scopul de a
contribui la realizarea obiectivelor comunitare ".
Principalul obiectiv ale Uniunii (articolul 2 din Tratatul privind Uniunea
Europeană) este reprezentat de realizarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de
muncă şi creştere durabilă şi neinflaţionistă.
Sarcinile de bază
În conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, sarcinile de
bază sunt:
- definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare pentru zona euro;
- desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar ;
- deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona
euro;
- promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Alte sarcini
- Bancnote: BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote în
zona euro.
- Statistică: în colaborare cu BCN, BCE colectează informaţiile statistice
necesare pentru îndeplinirea sarcinilor, fie de la autorităţile naţionale fie
direct de la agenţii economici.
- Stabilitatea financiară şi supravegherea: Eurosistemul contribuie la
buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile responsabile
referitoare la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi
stabilitatea sistemului financiar.
- Cooperarea internaţională la nivel european BCE: menţine relaţii de
lucru cu instituţiile relevante, organisme şi forumuri, atât în cadrul Uniunii
cat şi la nivel internaţional în ceea ce priveşte sarcinile încredinţate
Eurosistemului.
Structura Băncii
BCE are următoarele organe de decizie:
- Comitetul executiv care supraveghează si gestionează activitatea
băncii. Ea are 6 membri (1 preşedinte, 1 vicepreşedinte şi alţi 4 membri),
numiţi pentru 8 ani de către liderii ţărilor din zona euro.
Drept european 58
- Consiliul guvernatorilor care defineşte politica monetară din zona euro şi

stabileşte ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la
Banca. Se compune din Consiliul Executiv, plus guvernatorii din cele
17 bănci centrale naţionale din zona euro.
- Consiliul general care are un rol consultativ. Se compune din preşedintele
BCE, vice-preşedintele şi guvernatorii băncilor centrale naţionale din toate
cele 27 de state membre ale UE.
Sarcina de lucru 7
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri, care este rolul Băncii
Centrale Europene.

tutoriale.
2.2. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii

Europene: Curtea de Justiţie, Tribunalul, Tribunalul Funcţiei Publice.
Proceduri şi acţiuni
2.2.1. Scurt istoric al înființării instituțiilor jurisdicționale
Constituirea, organizarea şi funcționarea Curții de Justiție au fost prevăzute în
tratatele institutive, respectiv în Tratatul de la Paris (1951) cât şi în Tratatele de
la Roma (1957) privind instituirea celorlalte două comunități, CEE şi CEEA,
precum şi în cele două Protocoale referitoare la Statutul Curții de Justiție a
Comunităților Europene (CJCE), care le completează.
În art. 3 din Convenţia adoptată odată cu Tratatele de la Roma (25 martie 1957)
se prevedea că atribuţiile conferite CJCE de cele două Tratate vor fi exercitate
de o Curte de Justiţie unică şi că această Curte va înlocui Curtea de Justiţie
prevăzută de art. 32 din Tratatul CECO.
Instituție comună acelor 3 Comunități distincte încă, Curtea de justiție,

cunoscută inițial drept Curtea de justiție a Comunităților europene sau
Curtea de justiție de la Luxemburg (instanța de la Luxemburg) ori Curtea
europeană de justiție, este guvernată de dispoziții aproape identice, care erau
înscrise în fiecare dintre Tratatele care au instituit cele 3 Comunități, precum şi
în Protocoalele adiționale. Aceasta a fost concepută ca instituție comună a
C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A, atât pentru rațiuni de ordin practic, cât, mai ales,
pentru facilitarea unității de aplicare şi interpretare a Tratatelor şi pentru a
favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități.
Drept european 59
Actul unic european (A.U.E.) prevede că dispozițiile de la titlul III al Statutelor

pot fi modificate de către Consiliu, hotărând în unanimitate la cererea Curții şi
după consultarea Comisiei şi a Parlamentului. În literatura de specialitate, s-a
arătat că această funcție este exercitată de către Curtea de justiție în condiții
identice celor ale jurisdicțiilor statale, şi nu după modelul jurisdicției
internaționale.
Aceasta deoarece, Curtea de justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o
jurisdicție internă a Uniunii Europene, după modelul jurisdicțiilor statale, atât
în ce privește persoana justițiabililor, cât şi prin competența, natura litigiilor
care îi sunt supuse şi procedura după care judecă.
Urmare a evoluției construcției comunitare europene şi a aderării mai multor
state, numărul acțiunilor a crescut şi a apărut nevoia, pe de o parte, de a fluidiza
activitatea Curții şi, pe de altă parte, de a asigura un al doilea grad de
jurisdicție.
Ulterior Actul Unic European (AUE) a modificat Tratatele de la Paris şi Roma
si a autorizat Curtea să solicite Consiliului instituirea, pe lângă aceasta, a unei
jurisdicții de primă instanță.
Tribunalul de Primă Instanță al Uniunii Europene a luat ființă la solicitarea
Curții de Justiție prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988.
Ulterior, creşterea numărului de state membre ale Uniunii Europene, dar şi a
numărului funcționarilor instituțiilor acesteia, a determinat creşterea volumului
de muncă si pentru Tribunalul de Primă Instanță şi ca urmare, a fost nevoie de
crearea unei noi camere jurisdicționale având competenta de a lua hotărâri în
primă instanță în litigiile dintre Uniunea Europeană şi funcționarii ei.
Prin decizia sa din 2 noiembrie 2004, Consiliul Uniunii Europene a alăturat
Tribunalului de Primă Instanță şi Tribunalul Funcției Publice al Uniunii
Europene. Instituirea acestei instanțe specializate a determinat eliminarea din
competența Tribunalului de Primă Instanță a litigiilor dintre Uniunea
Europeană şi funcționarii, inclusiv în litigiile dintre orice organe sau agenții şi
funcționarii acestora pentru care, anterior, competența era atribuită Curții de
Justiție.
Ultimul act normativ prin care s-a reglementat organizarea şi funcționarea
Curții de Justiție a Uniunii Europene este Tratatul de la Lisabona, care a adus
anumite modificări atât Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), cât şi
Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE). Astfel, conform
prevederilor art. 13 TUE (versiunea consolidată prin Tratatul de la Lisabona),
s-a stabilit ca denumirea acestei instituții să fie „Curtea de Justiție a Uniunii
Europene”, iar prin dispozițiile art. 19 TUE au fost completate prevederile
tratatelor precedente în ceea ce priveşte organizarea şi funcționarea Curții de
Justiție.
2.2.2. Curtea de Justiție
Potrivit art. 19, al. (2) din TUE (versiunea consolidată), Curtea de Justiție este
compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, de unde rezultă că
în prezent Curtea reuneşte 27 de judecători. Totodată, în temeiul art. 252
TFUE, Curtea de Justiție este asistată de opt avocați generali, numărul acestora
Drept european 60
putând fi mărit de către Consiliu, care hotărăşte în unanimitate. Rolul

avocaților generali este de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate şi
în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în
conformitate cu Statutul Curții de Justiția a Uniunii Europene, necesită
intervenția lor. Judecătorii şi avocații generali ai Curții de Justiție, aleşi dintre
persoanele care oferă toate garanțiile de independență şi care întrunesc
condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții
jurisdicționale sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt
recunoscute, sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre,
pentru o perioadă de şase ani.
În prezent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă instituția

jurisdicțională a Uniunii Europene şi este compusă din trei instanțe: Curtea
de Justiție, Tribunalul şi Tribunalul Funcției Publice. Sarcinile principale ale
acestor instanțe sunt examinarea legalității actelor juridice ale Uniunii şi
asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene.
Organizarea Curții de Justiție

Organizarea şi funcționarea Curții de Justiție sunt reglementate în cuprinsul
tratatelor, în Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (anexat la TFUE).
precum şi în Regulamentul său de procedură.
În ceea ce priveşte organizarea Curții de Justiție, rețin atenția aspecte legate de
judecători şi avocații generali, preşedinția Curții şi constituirea camerelor,
completele de judecată, grefa, serviciile Curții sau raportorii adjuncți.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă din câte un judecător

pentru fiecare stat membru, de unde rezultă că în prezent Curtea reuneşte 27 de
judecători. Judecătorii beneficiază de imunitate de care poate fi ridicată de
Curtea de Justiţie întrunită în şedinţă plenară. Judecătorii nu pot exercita nici o
funcţie politică sau administrativă şi nici o activitate profesională. Funcţia de
judecător încetează în mod individual prin demisie, schimbarea ordinară ori
deces.
Curtea este asistată de opt avocaţi generali, numărul acestora putând fi mărit de
către Consiliu. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord
de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani.
Potrivit art. 253 TFUE, la fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială a
judecătorilor şi avocaților generali în condițiile prevăzute de Statutul CJUE.
Astfel, în prezent, conform art. 9 din Statutul CJUE, în cazul în care, la fiecare
trei ani, judecătorii sunt înlocuiți parțial, se înlocuiesc alternativ câte
paisprezece, respectiv treisprezece judecători.
În cazul avocaților generali înlocuirea parțială priveşte de fiecare dată jumătate
dintre aceştia.
Drept european 61
Imediat după înlocuirea parțială prevăzută mai sus, judecătorii, conform

prevederilor Regulamentului, aleg dintre ei pe preşedintele Curții, pentru o
perioadă de trei ani. Preşedintele CJUE conduce lucrările şi serviciile Curții,
prezidează şedințele, precum şi deliberările desfăşurate în camera de consiliu.
În conformitate cu art. 16 din Statului CJUE, Curtea înființează în cadrul ei
camere formate din trei şi din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei
preşedinții camerelor.
Preşedinții camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani, iar preşedinții
camerelor de trei judecători sunt aleşi pentru o perioadă de un an. Totodată,
Curtea desemnează pentru o perioadă de un an pe primul avocat general.
În caz de împiedicare sau de absență a preşedintelui Curții sau în cazul în care
funcția de preşedinte al Curții este vacantă, preşedinția acesteia este asigurată
de către unul dintre preşedinții camerelor de cinci judecători. În caz de
împiedicare sau de absență simultană a preşedintelui Curții şi a preşedinților
camerelor de cinci judecători sau în cazul în care funcțiile acestora sunt vacante
concomitent, preşedinția Curții va fi asigurată de către unul dintre preşedinții
camerelor de trei judecători, potrivit ordinii stabilite de Regulamentul de
procedură.
Alegerile şi desemnarea prezentate mai sus se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte completele de judecată, Curtea se poate întruni în
următoarele formule: şedința plenară, compusă din toți judecătorii; Marea
Camera, compusă din 13 judecători; şi camerele compuse din cinci sau din trei
judecători.
Conform art. 17 din Statutul CJUE, Deciziile Curții de Justiție sunt valabile
numai în cazul în care numărul de judecători care participă la deliberări este
impar.
Curtea se întruneşte în şedință plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul

Curții (printre altele, atunci când trebuie să pronunțe destituirea
Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european
care nu a respectat obligațiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză
prezintă o importanță excepțională. Deciziile Curții întrunite în şedință plenară
sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți cincisprezece judecători.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituții care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de
complexe sau de importante. Pentru fiecare cauză, Marea Cameră este compusă
din preşedintele Curții, preşedinții camerelor de cinci judecători, judecătorul
raportor şi numărul de judecători necesar pentru a fi în număr de 13. Deciziile
Marii Camere sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți nouă
judecători.
Celelalte cauze sunt soluționate în camere de cinci sau de trei judecători.
Camerele de cinci şi de trei judecători sunt, pentru fiecare cauză, compuse din
preşedintele camerei, judecătorul raportor şi numărul de judecători necesar
pentru a fi în număr de cinci şi, respectiv, de trei judecători. Pentru compunerea
camerelor de cinci judecători, după alegerea preşedinților acestora, se
Drept european 62
întocmesc liste cuprinzând toți judecătorii care fac parte din camera respectivă,
cu excepția preşedintelui acesteia. De asemenea, pentru compunerea camerelor
de trei judecători, după alegerea preşedinților acestor camere, se întocmesc liste
cuprinzând toți judecătorii care fac parte din camera respectivă, cu excepția
preşedintelui acesteia. Listele se întocmesc în ordinea prevăzută de art. 6 din
Regulamentul de procedură şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Deciziile camerelor formate din trei sau din cinci judecători sunt
valabile numai în cazul în care se iau de trei judecători.
Grefa, care funcționează pe lângă Curtea de Justiție, are un rol important
activitatea acesteia fiind responsabilă cu păstrarea dosarelor cauzelor aflate pe
rol şi ținerea registrului în care sunt înregistrate toate actele de procedură. De
asemenea, grefa primeşte, păstrează şi comunică cererile introductive,
memoriile şi alte acte de procedură adresate Curții de avocații sau de agenții
părților. Totodată, acesteia îi revine sarcina de a se ocupa de corespondența
referitoare la desfăşurarea procedurilor în fața Curții.
Potrivit art. 12 din Regulamentul de procedură, Curtea numeşte grefierul, cu
două săptămâni înaintea datei fixate pentru numire, preşedintele având
obligația de a informa membrii Curții cu privire la candidaturile care au fost
depuse. Candidaturile sunt însoțite de toate informațiile referitoare la vârstă,
cetățenie, titluri universitare, cunoştințe lingvistice, ocupații actuale şi
anterioare, precum şi cu privire la eventuala experiență juridică şi
internațională a candidaților. Grefierul este numit pentru o perioadă de şase ani
cu posibilitatea reînnoirii mandatului şi nu poate fi eliberat din funcție decât
dacă nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă nu mai îndeplineşte
obligațiile aferente funcției sale. Dacă funcția grefierului încetează înainte de
expirarea mandatului său, Curtea numeşte un nou grefier pentru o perioadă de
şase ani.
De asemenea, potrivit procedurii prevăzute pentru grefier, Curtea poate numi
unul sau mai mulți grefieri adjuncți, însărcinați să îl asiste pe grefier şi să îl
înlocuiască în limitele stabilite de instrucțiunile pentru grefier prevăzute de
Regulamentul de procedură.
În ceea ce priveşte serviciile Curții, potrivit dispozițiilor din Regulamentul de
procedură, Curtea adoptă sau modifică planul de organizare a serviciilor sale.
Totodată, Curtea poate înființa un serviciu lingvistic compus din experți cu o
cultură juridică adecvată şi o cunoaştere aprofundată a mai multor limbi
oficiale ale Curții. Administrarea Curții, gestiunea financiară şi contabilitatea
sunt asigurate, sub autoritatea preşedintelui, de către grefier, asistat de un
administrator.
Activitatea Curții de Justiție presupune şi implicarea judecătorilor raportori şi a
raportorilor adjuncți. Potrivit art. 9 din Regulamentul de procedură, imediat
după depunerea cererii într-o cauză, preşedintele Curții desemnează judecătorul
raportor, acesta fiind ales dintre judecătorii camerei desemnate, la propunerea
preşedintelui acelei camere.
Conform art. 24 din Regulamentul de procedură, în cazul în care apreciază a fi
necesar pentru studierea cauzelor cu care este sesizată şi pentru cercetarea
judecătorească a acestora, Curtea propune, în conformitate cu prevederile
Drept european 63
privind numirea grefierului numirea unor raportori adjuncți cu misiunea de

asistare a preşedintelui în procedura măsurilor provizorii şi de asistare a
judecătorilor raportori în îndeplinirea sarcinilor lor.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția jurisdicțională, al cărui

rol în cadrul instituțional al Uniunii este de a verifica legalitatea actelor
adoptate de Uniune şi de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a
dreptului Uniunii Europene.
Funcționarea Curții de Justiție a Uniunii Europene
În mod obişnuit Curtea de Justiție îşi desfăşoară activitatea în camere.
Camerele sunt în număr de 8 şi sunt compuse din 3 sau 5 judecători . Curtea
decide repartizarea judecătorilor în cadrul acestor camere. Judecătorii îi aleg
dintre ei pe preşedinții camerelor.
Preşedinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi pentru 3 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Pentru fiecare cauză,
camerele se compun din preşedintele camerei, judecătorul raportor şi din
numărul de judecători necesari pentru a se realiza numărul de judecători
conform Statutului.
O „Mare Cameră”, reprezintă completul superior de judecată. Statele membre
şi instituțiile nu mai pot solicita întruniri în şedință plenară, ci doar în Marea
Cameră. Totuşi, Curtea se va putea pronunța în „şedință plenara” în cazurile
excepționale („în cazul în care consideră că o cauză, cu care este sesizată, are o
importanță excepțională, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului
general, să trimită cauza la şedința plenară”).
În principiu Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale
Curții sau prin tratate, acestea au primit şi atribuții de judecată. Deciziile lor au
aceeaşi forță juridică cu a deciziilor Curții. De regulă, sunt de competența
Camerelor litigiile care nu prezintă dificultate. Dacă acțiunea vizează un stat
membru sau o instituție a Uniunii, competența va reveni însă plenului Curții.
Curtea de justiție este o instituție care funcționează permanent, vacanțele
judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, cu menținerea termenelor
procedurale. În caz de urgență, preşedintele Curții poate convoca şedințele
chiar în vacanțe. Lucrările Curții se desfăşoară în fapt în limba franceză, ca
limbă de lucru, deşi se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite oficiale
ale Uniunii Europene.
Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai
puțin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.
In conformitate cu Regulamentul de procedură, programul de desfășurare a
şedințelor Marii Camere şi ale şedințelor plenare sunt stabilite de către
preşedintele Curții de justiție, iar programul şedințelor camerelor de cinci şi de
trei judecători sunt stabilite de către preşedintele fiecărei camere.
Pentru desfăşurarea uneia sau mai multor şedințe determinate, Curtea poate să
stabilească un alt loc decât acela unde își are sediul.
Drept european 64
Sarcina de lucru 8
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici care este
structura Curţii de Justiţie şi în ce constă organizarea sa.
Sarcina de lucru va fi verificata de către tutore in cadrul întâlnirilor

tutoriale.
2.2.3. Tribunalul
Tribunalul nu este o instituție distinctă, ci este ataşat Curții de Justiție şi îl
prezentăm sub această denumire pe care o poartă în urma adoptării Tratatului
de la Lisabona, anterior purtând denumirea de Tribunal de Primă Instanță.
Structura Tribunalului este similară cu cea a Curții de Justiție. Tribunalul se
compune din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru. Alegerea
acestora este identică cu cea a judecătorilor de la Curte.
Judecătorii Tribunalului beneficiază ca şi judecătorii Curții de Justiție de
imunitate de jurisdicție. În situația în care se pune problema ridicării acestei
imunități unuia dintre judecători, Curtea de Justiție în şedință plenară, după
consultarea Tribunalului decide asupra ridicării imunității.
Spre deosebire de Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați

generali permanenți şi, drept urmare, membrii Tribunalului pot fi chemați să
exercite funcția de avocat general.
Membrii Tribunalului sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor
membre pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.
Conform art. 4 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, înainte de a
intra în funcție, judecătorii depun în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene
un jurământ şi, imediat după depunerea jurământului, judecătorii semnează o
declarație prin care îşi iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata
funcției lor şi după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această
funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate şi de discreție în
acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor.
Atunci când Curtea este chemată să decidă, după consultarea Tribunalului,
dacă un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă acesta nu mai
îndeplineşte obligațiile aferente funcției sale, preşedintele Tribunalului îl invită
pe judecătorul în cauză să se prezinte în camera de consiliu pentru a-şi prezenta
observațiile, fără participarea grefierului. Avizul Tribunalului se motivează.
Avizul prin care se constată că un judecător nu mai corespunde condițiilor
cerute sau nu mai îndeplineşte obligațiile aferente funcției sale trebuie să
exprime cel puțin voturile majorității judecătorilor Tribunalului. În acest caz,
Drept european 65
repartiția voturilor se transmite Curții. Votul este secret, judecătorul în cauză

neparticipând la deliberare.
În cadrul Tribunalului sunt înființate camere compuse din trei şi cinci

judecători şi o Mare Cameră cu treisprezece judecători. Preşedintele
Tribunalului este ales de judecători dintre aceştia pentru o perioadă de trei
ani, care poate fi reînnoită.
Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinții camerelor pentru o perioadă de trei ani,
mandatul acestora putând fi reînnoit o dată. În cazul în care mandatul unui
preşedinte de cameră încetează înainte de expirarea termenului stabilit
procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă.
Procedura în faţa Tribunalului de Primă Instanţă este reglementată de aceleaşi
dispoziţii care reglementează procedura în faţa Curţii de Justiţie.
La fel ca si Curtea, Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la
serviciile Curţii de Justiţie pentru alte nevoi administrative şi lingvistice.
Administrarea Tribunalului, gestiunea financiară şi contabilitatea sunt
asigurate, sub autoritatea preşedintelui Tribunalului, de către grefier, asistat de
serviciile Curţii.
Sunt limitate cazurile în care Tribunalul se poate întruni în şedință plenară sau
cu judecător unic, şi acestea sunt prevăzute în Regulamentul de procedură al
acestuia.
Cvorumul Marii Camere este de nouă judecători. În cazul în care nu este
întrunit acest cvorum, preşedintele Tribunalului desemnează un alt judecător
pentru a completa camera
Conform art. 31 din Regulamentul de procedură, datele şi orele şedințelor
Tribunalului sunt stabilite de către preşedintele acestuia. Tribunalul poate,
pentru desfăşurarea uneia sau mai multor şedințe determinate, să aleagă un alt
loc decât acela al sediului său.
Sarcina de lucru 9
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri care este structura
Tribunalului şi în ce constă organizarea sa.

tutoriale.
2.2.4.Tribunalul Funcției Publice

Avându-se în vedere numărul mare de cauze care aveau ca obiect litigiile dintre
Comunitate şi agenții săi, prin adoptarea Tratatului de la Nisa la 26 februarie
2001 s-a prevăzut posibilitatea înființării unor camere jurisdicționale
independente şi specializate.
Drept european 66
Consiliul a decis constituirea unei jurisdicţii specifice pentru contenciosul

funcţiei publice competentă să judece în primă instanţă cu privire la aceste
litigii.
Tribunalul Funcției Publice fiind o instanță specializată a Curții Europene de
Justiție, a preluat de la Tribunal competența în ceea ce priveşte judecarea
disputelor dintre Uniune şi funcționarii săi publici.
Tribunalul Funcției Publice este alcătuit din şapte judecători numiți de

Consiliu (hotărând cu unanimitate) numiți pentru o perioadă de şase ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Orice post vacant este completat prin
numirea unui nou judecător pe o perioadă de şase ani. La numirea
judecătorilor, Consiliul asigură o componență cât mai echilibrată a
tribunalului pe criteriul geografic cât mai extins posibil dintre resortisanții
statelor membre şi în ceea ce priveşte sistemele juridice naționale
reprezentate.
Judecătorii Tribunalului Funcției Publice beneficiază ca şi judecătorii Curții de
Justiție şi cei ai Tribunalului de imunitate de jurisdicție. În situația in care se
pune problema ridicării acestei imunități unuia dintre judecători, Curtea de
Justiție în şedință plenară după consultarea Tribunalului Funcției Publice
decide asupra ridicării imunității.
Preşedintele Tribunalului Funcției Publice este ales dintre judecători, pentru un
mandat de trei ani, cu posibilitatea realegerii.
Preşedintele Curții de Justiție şi preşedintele Tribunalului stabilesc de comun
acord modul în care funcționarii şi ceilalți membri ai personalului repartizat
Curții de Justiție şi Tribunalului îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului
Funcției Publice, pentru a-i asigura funcționarea. Tribunalul Funcției Publice
numeşte grefierul şi stabileşte statutul acestuia.
În ceea ce priveşte completele de judecată, în conformitate cu art. 4 al. (2) din
anexa I la Statutul Curții de Justiție, cauzele aflate pe rolul Tribunalului sunt
judecate în şedința plenară, în camera de cinci judecători, în camere de trei
judecători sau de către judecătorul unic.
Potrivit Regulamentului de procedură al Tribunalului Funcției Publice,
preşedintele conduce lucrările şi serviciile Tribunalului. Acesta prezidează
şedințele, precum și deliberările desfăşurate în camera de consiliu ale şedinței
plenare, a camerei compuse din cinci judecători şi a oricărei camere compuse
din trei judecători, dacă face parte din aceasta.
În activitatea sa Tribunalul Funcției Publice este ajutat de grefa şi de o serie de
servicii. Potrivit art 19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției
Publice, grefierul asistă Tribunalul, preşedintele şi judecătorii în exercițiul
tuturor funcțiilor lor. Acesta răspunde de organizarea şi de activitățile grefei
sub autoritatea preşedintelui Tribunalului.
Şedinţele Tribunalului se pot desfăşura numai cu respectarea cvorumului de
cinci judecători în cazul şedinţei plenare şi trei judecători în cazul camerei
compuse din cinci judecători şi al camerelor compuse din trei judecători.
Drept european 67
Ca şi în cazul celorlalte instanţe, procedura de judecată cuprinde o fază scrisă şi

una orală.
Sarcina de lucru 10
Redactează un text de 8-10 rânduri prin care să explici unui
interlocutor imaginar în ce consta specificul Tribunalului Funcției
Publice

tutoriale.
2.2.5. Proceduri şi acţiuni

Procedura întrebărilor preliminare
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene colaborează cu instanțele judecătorești
din statele membre, ca instanțe de drept comun in materia dreptului UE.
Instanţele naţionale din fiecare ţară a Uniunii sunt responsabile pentru a se
asigura că legislaţia UE este aplicată corect. Dar există riscul ca instanţele din
diferite ţări să interpreteze legislaţia Uniunii în moduri diferite. Pentru a
preveni acest lucru, există această procedură a întrebărilor preliminare. În cazul
în care o instanţă naţională are dubii cu privire la interpretarea sau validitatea
unui act normativ al Uniunii, poate, şi uneori trebuie să ceara Curţii de Justiţie
consiliere. Pe acesta cale se verifica practic conformitatea dreptului național cu
dreptul Uniunii Europene.
Răspunsul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu ia forma unui simplu aviz ci
a unei hotărâri motivate iar instanța naționala destinatara trebuie sa respecte
aceasta hotărâre atunci când soluționează litigiul aflat pe rolul sau. Tot pe
aceasta cale a cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare
cetăţean european poate solicita precizarea normelor de drept european care îl
privesc. Mai multe principii importante ale dreptului Uniunii Europene au fost
stabilite de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu ocazia soluționării
întrebărilor preliminare venite inclusiv din partea unor instanțe naționale de
grad inferior, din statele membre ale U.E.
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii unei obligaţii – permite Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene sa verifice respectarea de către statele membre a
obligațiilor ce le revin, conform dreptului U.E.
Comisia poate demara aceasta procedura în cazul în care consideră că o ţară
membră nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul legislaţiei Uniunii,
după o procedura prealabila prin care se da posibilitatea statului acuzat de a
răspunde motivelor invocate. Acțiunea poate fi introdusa si de un alt stat
membru. În aceste spete Curtea investighează acuzaţiile şi se pronunţă. În cazul
în care se dovedeşte a fi reala vina respectivei tari, Curtea trebuie sa
soluţioneze problema prin obligarea statului sa pună capăt situației
Drept european 68
respective. În cazul în care Curtea constată că ţara nu a urmat hotărârea sa,

aceasta poate dispune ca aceasta să plătească o suma forfetara sau penalităţi.
Acţiuni în anulare - împotriva actelor instituțiilor Uniunii Europene care
încalcă tratatele UE sau drepturile fundamentale. Poate introduce acțiunea orice
ţară membră a UE, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul
daca se consideră că un anumit act este ilegal, cerând Curţii să-l anuleze.
Tribunalul este competent la rândul sau sa judece astfel de cauze, inclusiv cele
introduse de către persoane private.
Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt obligate să ia anumite decizii
în anumite circumstanţe, conform prevederilor tratatelor. În cazul în care nu
reuşesc să facă acest lucru, statele membre, instituţiile Uniunii Europene şi (în
anumite condiţii), persoane fizice sau societăţi comerciale pot înainta o
plângere la Curte sau la Tribunal, conform competentei de judecare. Acțiunea
nu poate fi introdusa decât după ce s-a solicitat instituției in cauza sa acționeze’
Acţiunile directe
Orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu ca urmare a
acţiunii sau inacţiunii instituţiilor Uniunii Europene sau a personalului acesteia
poate introduce o acţiune pentru plata unor despăgubiri în faţa Tribunalului.
Recursul
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate fi sesizata cu recursuri formulate
împotriva hotărârilor sau ordonanțelor pronunțate de Tribunal, cu condiția ca
acestea sa se refere limitativ la motive de drept.
Reexaminarea
Aceasta procedura vizează deciziile Tribunalului care a hotărât cu privire la
acțiunile introduse împotriva hotărârilor Tribunalului Funcției Publice
Rezumat
Potrivit art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la
Lisabona), Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor
sale, ale cetățenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei,
a eficacității şi a continuității politicilor şi a acţiunilor sale.
Conform aceluiaşi articol, instituţiile Uniunii Europene sunt: Consiliul
European( cu rolul de a oferi impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi de a-i
defini orientările şi priorităţile politice generale); Consiliul (reprezintă
interesele statelor membre); Comisia Europeană( apăra interesul
Comunităților/Uniunii); Parlamentul European; Banca Centrală Europeană
(este responsabilă în special pentru definirea politicilor Eurosistemului);
Curtea de Conturi( asigură legalitatea folosirii resurselor financiare si
controlul asupra bugetului comunitar) şi nu în ultimul rând Curtea de Justiţie a
Drept european 69
Uniunii Europene care, împreuna cu Tribunalul si cu Tribunalul Funcției

Publice realizează jurisdicția şi asigură respectarea regulilor de drept ale
Uniunii Europene. Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi
sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi
scopurile prevăzute de acestea, având obligaţia de a coopera unele cu altele în
mod loial.
Teste de autoevaluare
1. Care instituţie a Uniunii Europene are drept de iniţiativă legislativa?
a) Parlamentul European;
b) Comisia Europeană;
c) Curtea de Justiţie.
2. Cine dispune asupra aprobării finale a ansamblului bugetului UE?

a) Consiliul;
c) Parlamentul European.
3. Orientările politice generale în cadrul Uniunii Europene sunt stabilite de:

a) Consiliu;
c) Consiliul European.
4. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are în componenţă:

a) Tribunalul de Prima Instanța si Tribunalul Funcției Publice;
b) Tribunalul Penal International si Curtea Europeana a Drepturilor
Omului;
c) toate patru.
5. Procedura întrebărilor preliminare vizează:

a) legi interne ale statelor U.E.;
b) directive, decizii, regulamente;
c) şi a, şi b.
Drept european 70
Lucrare de verificare
Redactează un eseu de 60-70 rânduri (Font 12, Times New Roman la 1, 5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
- in ce se concretizează rolul Consiliul european;
- structura „triunghiului instituţional” al UE;
- rolul PE în democratizarea construcţiei europene;
- atribuţiile Comisiei Europene;
- cele mai importante modificări aduse sistemului instituţional al Uniunii
Europene de Tratatul de la Lisabona.
N.B. Lucrarea va fi transmisă in termenul specificat pe Platforma Danubius Online spre a

fi verificată si notată si va face parte din nota finala.
Bibliografie minimală
Fuerea, Augustin. (2011). Manualul Uniunii Europene Ed. a Va. București:

Universul juridic, pp. 84-129.
Cotea, Felician (2009). Drept comunitar european. Bucureşti: Wolters Kluwer,
pp.246-387.
Diaconu, Nicoleta. (2011). Dreptul Uniunii Europene – Tratat. București:
Lumina Lex, pp. 110-216.
Fabián, Gyula (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Bucureşti, pp.
149-208; 232-256.
Şandru, Daniel-Mihail (2010) Dreptul Uniunii Europene. București: Ed.
Universitara, pp. 64-103.
Vataman, Dan (2011). Drept instituțional al Uniunii Europene. București: C.H.
Beck, pp. 47-171.
Voicu, Marin (2007) Introducere in dreptul european. București: Universul
juridic, pp. 131-162.
Drept european 71

DREPT EUROPEAN Unitatea II PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT EUROPEAN Unitatea II PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

2.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene:Consiliul European,

 să definești mecanismul instituțional al Uniunii Europene;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

2.1. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene:Consiliul

Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind

În evoluţia sa, Consiliul european a cunoscut următoarele etape:

A doua etapă: Consiliul european (1974 - 1987)

Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european

În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât

Instituţionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht

Modificări aduse de Tratatul de la Lisabona

Activitatea Consiliului european se concretizează în adoptarea următoarelor

Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

Conducerea instituţiei este asigurată de reprezentanţii statelor membre şi este

Dacă nu toţi membrii Consiliului votează, atunci majoritatea calificată se

Reluat în 1986, acest proces a continuat inclusiv cu Tratatul de la Lisabona

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor tutoriale.

către Consiliu. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile

Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei sunt definite prin

În domeniul acordurilor de asociere dintre ţări şi teritorii şi Uniune, Consiliul

urmau să fie adoptate de Consiliu pentru o perioadă de trei ani, începând cu

În ceea ce priveşte Consiliul, coordonarea politicilor economice este una

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

În cazul în care Comisia propune o lege, ea încearcă să satisfacă o gamă cât

asigurării unei reprezentativităţi corespunzătoare a statelor membre şi, implicit,

Pentru prima dată se menţionează în mod expres responsabilitatea Comisiei,

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

2.1.4. Parlamentul European

cu privire la modul de desfășurare a alegerilor, aplicând, însă aceleaşi reguli

Potrivit art.14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Parlamentul

În urma alegerilor parlamentare din 2009 pentru Parlamentul European s-au

Nordică(GUE/NGL); grupul Independenţei şi Democraţiei (IND/DEM); grupul

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

2.1.5. Curtea de Conturi

După aderarea României şi Bulgariei, Curtea de Conturi era compusă din

În ciuda volumului ridicat de tranzacţii bugetare (aproximativ 500.000) şi

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

2.1.6. Banca Centrală Europeana

Sarcinile SEBC şi al Eurosistemului sunt prevăzute în Tratatul de instituire a

- Consiliul guvernatorilor care defineşte politica monetară din zona euro şi

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul întâlnirilor

2.2. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii

Instituție comună acelor 3 Comunități distincte încă, Curtea de justiție,

Actul unic european (A.U.E.) prevede că dispozițiile de la titlul III al Statutelor

putând fi mărit de către Consiliu, care hotărăşte în unanimitate. Rolul

În prezent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă instituția

Organizarea Curții de Justiție

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă din câte un judecător

Imediat după înlocuirea parțială prevăzută mai sus, judecătorii, conform

Curtea se întruneşte în şedință plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul

privind numirea grefierului numirea unor raportori adjuncți cu misiunea de

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția jurisdicțională, al cărui

Sarcina de lucru va fi verificata de către tutore in cadrul întâlnirilor

Spre deosebire de Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați

repartiția voturilor se transmite Curții. Votul este secret, judecătorul în cauză

În cadrul Tribunalului sunt înființate camere compuse din trei şi cinci

Sarcina de lucru va fi verificata de către tutore in cadrul întâlnirilor

2.2.4.Tribunalul Funcției Publice

Consiliul a decis constituirea unei jurisdicţii specifice pentru contenciosul