I VJN PENTRIJ C RUCEA PURTATĂ 245

In Dimineaţa-înciltă şi Caldâ
a Primâverii,
nici piatra,
nici pecetea,
nici paznidi,
nici Moariea n-au
biruit Viaţa!...

Mărturiseau tăcute Miresmele Luminii,

împodobind mormântul... şi îngerul de
pază.L.
De-aceea,
corcoduşii,
măceşii,
porumbarii şi-au
pus pefrunte albul,
parfumul
şidulceaţa...
Vestindcă-n moartea noastră este
ascunsă Vtaţa!

Şi florile... m mint!

Stare de mare tensiune

După Sfintele Paşti au început plecări masive la tribunale, pentru judecări şi reju-
decări, în vederea pregătirii loturilor de tnuncă forţată pentru Canal. Toată vara persoa-
nele arestate pentru cele mai neînchipuite vinovăţii s-au perindat prin închisoarea Jilava,
un fel de centru de triere. Erau aşa zişi frontierişti, oameni prinşi la graniţa sârbească în
:entativa de trecere frauduloasă, pentru care grănicerii erau recompraisa{i cu grade şi
concedii; pistolarii, cei asupra cărora se găsiră la percheziţii, h urma denunţurilor, pistoale
sau arme, care li se plasaseră îh casă, în grajd sau în curte, pentru a putea fî arestaţi;
spioni, foşti funcţionari publici, pensionari care facuseră plimbări de agrement în strâi-
nătate tnainte de 1944 şi care, neapărat, duseseră sau aduseseră vreo misivă de spionaj,
pentru capitalişti; întrejinători şi colaboratori ai celor din munţi, părinţi, frafi, unchi, veri,
ai duşmanilor poporului organizaţi armat pentru distnigerea iepublicii. Preoţi, profesori,
învătătorf, avocaţi, ingineri, medici, cărora li se găsiseră cărţi, reviste ziare puse la in-
dex de partid, erau aruncaji în temniţă ca reacţionari, reprezentanţi ai ideologiei bur-
ghezo-moşiereşti, capitaliste şi legionare.
246 V i R <; i L M \ x i M

Căiţile confiscate, erau arse sau trimise la topit. Omar, califul arab, a ars biblioteca
din Alexandria, justificându-se printr-o celebră dilemă: dacă totiil este cnprins în
Coran, ce nevoie mai este de atâta muliime de cărţi? Dacă toată ştiinfa este cuprinsâ
în lucrarea tov. Stalin, ce rost mai au scrierile ahora? Circula şi o glumă: „Tov. Ivan
Ivanovici din colhozul „Pantalonii lui Lenin", a citit cartea lovarâşului Stalin.
Deci s-a cullivatH
Această lume trebuia înhămată Ia o muncâ de distrugere fizică şi inoralâ; satul,
târgul şi oraşul românesc să rămânâ fară repere morale, fară etaloane ale spirituiui
Percheziţiile de-a lungul verii au fost însofite ca de obicei de bătâi şi călcari în picioare,
schilodiri, înjurături şi blasfemii: bandiţi, exploatatori, tâlhari, care dâdeau satisfacpe
diabolică stăpânilor.
lntr-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urediea la uşă, Dinu lorgulescu, ne facu
semn să tăcem. Se auzeau paşi, înjurături şi lovituri. Larma s-a oprit în faţa celulei. Uşa
se deschise şi sub lovtturi de cizme şi pumni, fură aruncate în cameră trei schelete.
- Să mai finefi conferinfe şi aici, că vedep voi pe dracu', le-a strigat ameninţător
Ivănică, închizând uşa.
Ne-am repezit tofi. Copiii i-au luat în primire, ridicându-i pe prici şi acordându-le
primul ajutor: comprese cu apă rece, însofite de murmurul rugăciunii: ,JŞi ne iarlă no-
uă... precum şi noi iertâm...'" Batistele, prosoapele, poalele cămăşilor se înfăşurau în
jurul picioarelor, feselor, braîelor şi capetelor.
In şoaptă, fiecare era întrebat cine este. Cu zâţnbet trist şi cu un gest care voia să
arate nimicnicia viefii pământeşti, cel întrebat îşi spunea numele: Mircea Vulcănescu,
Alexandru Coostant şi lon Nedelescu; un filosof, un profesor, un comandant l^ionar, şi
un mare ziarist, ftiseseră scoşi de pe secţia a doua, trimişi la neagra firă fnâncare câteva
zile, apoi bătuţi cu saci de nisip caifecponafi din pânză de doc, de grosimea unei bâte, ca-
re distxug niai ales organele inteme, în special rinichii, şi aruncaţi în camera 5 bis, anticamera
morpi. Vîna? Au conferenţiat şi au propagat idei retrograde: cukură, credinţă şi ştiinjă
burghezo-legionară, împotriva partidului şi clasei muncitoare. Cât au stat în cameră, vreo
săptămână, aproape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii şi durerilor acute. Am încercat
o discujie cu domnul Constant, cu privire la arestarea sa.
- Nu mai interesează faptul acesta acum, mi-a spus cu lacrimi în ochi. Acum in-
teresează un singur lucru: să nu murim în ticăloşie! M-a strâns de braf semnificativ şi
apoi, mai emoţionat: Spune-Ie copiilor că-mi sunt dragi şi le muljumesc.
Mircea Vulcănescu era şi mai slăbit. lon Nedelescu era totuşi neastâmpărat
Printre gemete şi oftaturi care n-ar fi dorit să-i fie cunoscute, scăpa câte o vorbă:
- O, bun e Dumnezeu. Scap eu şi din asta!
Când au plecat, Nedelescu a ieşit primul, era mai mărunt şi mai rezistent fiziceşte
Mircea Vulcănescu şi Constant păreau umbre mişcătoare ale unor tumuri ui ruină, din
care altădată străjerii de pază sunaseră din goarnă, anunţănd sosirea duşmanului. Dar
domnul şi cetatea benchetuiau şi dormitau, iar duşmanul prefacuse totul în ruină.
I\1N PEINTRU CRUCEA Pl'RTATĂ 247

incruslarea numelor pe uşă

Toamna se apropia. în cameră, uneori nu se mai putea respira din cauza
«glomeraţiei. Se ajungea la 70-80 de locatari, se dormea doar pe dungă, pe înterval şi
>e sub prici, tmpănaţi cap-picioare, ca sardelele în cutie. Cel de la capătul priciului avea
*i bocanc în mână, când oboseau în poziţia în care dormeau, se bătea în pnci şi lumea
>e întorcea pe cealaltă parte. Aerul era vâscos şi puturos, ca de hazna desfundată.
Devenise psihoză pentru cei ce treceau prin Jilava obiceiul să-şi încrusteze numele
x uşă - unde aproape nu mai era loc - cu un cui sau un vârf de placheu. Faptul avea
souă explicaţii: era un fel de mesaj pentru cunoscuţii care ar fi trecut prin cameră, apoi
j mărturie pentru afte timpuri, o speranţă că viitorimea, posteritatea, va afla ce soartă
i avut cutare bărbat sau cutare tânăr. Dar de cele mai muke ori nu personalrtăţile mar-
rante îţi scriau numele pe uşă, ci cei care nu reprezentaseră nimic şi care nici prin
romportarea lor, nu erau vrednici de amintire. Şi erau destui îngâmfaţi care credeau că
sunt cineva! într-o zi şi ţiganul tumător şi-a gravat numele, cu litere mari, tăind peste
oate celelalte semnele strâmbe ale alfâbetului cunoscut de el. L-am compătimit în
sufletul meu, în fâţa posterităţii, dar nu m-am putut opri să nu-i dau o replică, lui şi celor
le tea-pa lui, în câteva rânduri stigmatizatoare:
Mulţi şi-au scris pe uşile Jilavei numele.
posteriiatea să le-aducă laude, c-au suferit.
Posierilatea însă e neroadă.
Ce-a fost Jilava, n-o să afle niciodată! *
Ca lona în pântecele chitului
zac în tine. mormântule, deşi sunt viu...
Şi cuget la lucrurile din început şi de acum
la cele trei zile, după care, ştiu,
voi fi redat vieţii ca dintr-un sicriu!

Aifosi adus aid, ca hitul tău

sâ slobozească vieţii. suflet nou!
Ca la un anunţ important din partea administraţiei, aproape toţi s-au perindat prin
faţa uşii, să citească. Unii m-au apostrofat, între ei ţiganul Vlădescu şi căpitanul T.
- Ce crezi dumneata, domnule Maxim, mi-a zis căpitanul T., că de aceea mi-am
scris eu numele pe uşă, ca să-mi aducă laude posteritatea?
- Eu nu i-am inclus în această biciuire decât pe aceia. Am şi zis mulţi, nu top.
Dumneavoastră nu trebuia să vă sesizaţi. Nu-i aşa?
- E mare îndrâzneala de a condamna posteritatea cu termenul de neroadă. Deşi
în cazul cunoaşterii realităjibr intime din această penoadă, atât de tulbure spiritualiceşte,
îi va fi foarte greu să disceamă între adevăr şi minciună, între eroi şi trădători, remarcă
Bourceanu, mai subtil.
248 V1RGIL MAXiM

Am tăcut. Dar din ziua aceea nimeni nu şi-ai mai scris numele pe uşă.
- Vezi, domnule Maxim, ce-afi facut? A|i tulburat oamenii! zise şi maiorul Ene
- Ce să fâc, domnule maior? M-am gândit că dacă uşa aceasta ar ajunge în rai, ar
fi o fericire. Dar dacă ajunge în iad, din toate numele acestea care vor arde şi care nu°

Proba de foc

Prin manevre procedurale maiorul Ene şi căpitanul T. au amânat pronunţarea

sentinfei definitive, în speranţa că vor fi achitaţi. încercările securităţii de a-1 câştiga pe
căprtan nu încetaseră. Fn schimbul promisiunilor de achitare şi promovare în cadrele
armatei bietul căprtan se lăsase amăgit şi căzuse în cursa delapunii. I s-au cerut probabil,
referinţe despre prietenul şi superiorul său, maiorul Mihai Ene: orientare politică, carac-
ter, relaţii etc. Maiorul a fost scos la anchetă suplimentară şi interogat cu privire la
problemele de viajâ intitnă şi de activitate militară şi socială, pe care nu avea cine să le
cunoască decât un intim al familiei, respectiv căpitanul. Neîndrăsnind să-1 bănuiască,
nu i-a reproşat, ci a aşteptat un alt prilej.
în noiembrie 1950 iarna a venit mai devreme şi cu destulă zăpadă. Cu câtva timp
înainte, plecaseră mulţi la Canal, între ei Vasile Bourceanu şi Mailat, câţiva poliţişti şi
câţiva ţărani. Sub pretextul unei prezenţe la grefă, căpitanul a fost scos din cameră,
apoi şi Vlădescu. Se pregătea o lecţie dură pentru noi, târgşorenii; trebuia sancţionafi şi
cei care intraseră în raza simpatiilor noastre. Căpitanul şi Vlădescu dăduseră informaîii
precise despre locul pe prici, felul cum eram îmbrăcaţi şi akele, ca la chemarea numelui,
identificarea să se facă şi după recunoaşterea ţinutei. Măsura fusese impusă în Jilava
din pricină că mulţi dintre tineri se sacrificau, strigând prezent tn locul celor bătrâni sau
bolnavi, care urmau să fie izolap sau torturap.
Maiorul Ene, care scăpase la percheziţie cu o pereche de pantaloni de trening,
putea fi uşor identificat. Stătea pe priciul de sus, al doilea de la fereastră. în ziua în care
trebuia să se deslănfuie demenfa marometiană, maiorul a fbst trimis la Bucureşti pentru
reanchetare. Din motive nelămurite, rânduite de Dumnezeu, ancheta nu s-a putut desfâşura
în timpul scontat, fiind reţinuţi deţinup în beciurile Securităpi la Bucureşti.
După masa de seară 20-30 de mili{ieni au năvălitîn cameră. Lumea îngheţase acolo
unde se afla. Maromet asista din uşă; nu prea vorbea, căci era bâlbâit. Ivănică întreba
"Cum te cheaniă?" Primea răspunsul, verifica lista, te apuca de umăr şi cu o lovitură de
cizmă te arunca în coridor. Acolo primeai pentru bun venit alţi pumni şi ake cizme.
Cum maiorul Ene lipsea, căpitanul T., care-şi spălase chiloţii şiîi îmbrâcase pantalonii
de trening, era al doilea pe prici. Pe el nici nu l-a mai întrebat cum îl cheamă; confiin-
dându-1 cu maiorul Ene, 1-a apucat de picioare şi 1-a trântit jos. Incercarea căpitanului
de a explica conflizia îi îndârji pe Ivănică şi pe ceilalţi, şi sub lovituri deslănţuite de
pumni şi cizme, 1-au adăugat celor pedepsiţi. Scoşi pe coridor şi desbrăcaţi la piele, am
fost aruncaţi într-o cameră fără lumină, iar după câteva minute duşi unul dupâ altul în
curtea reduitului, plină cu zăpadă până la genunchi, fiecare cu o gardă personală de 3-4
 I MN PKNTRU C RUCKA PIRTATĂ 249

niliţieni, apoi trântiţi pe câte o grămadâ de nisip îngheţat. Loviturile de gârbace, bâte şi
asme începură să curgă.
La început simţeam durerea, usturimea şi sângerarea, apoi fîerbinţeala şi leşinul,
icutite de plăcerea de a înregistra mimârul sau intensitatea loviturilor. Singurul gând viu în
iceste trupuri era comun cu al tuturor celor ce împreună cu Domnul Hristos Iisus, se
idresaseră ucigaşilor: J)oamne. iartâ-i că nu ştiu ce fac" sau „Nu le ţine în seamă
vâcahil acesla". Când trupul nu se mai zvârcolea sau pieptul nu mai sufla, iar zăpada se
lăclăia cu sânge, bucata de om era apucată cu smuciturâ de fîară, târâtă şi aruncată
intr-o cameră plină peste glezne cu mocirlă de urină şi fecale, în întuneric de iad.
Intre noi era şi un evreu tânăr. Rubin Scheinhom, adus la Jilava de conaţionalii
iui, fraţi israeliţi, pentru că nu a vnit să colaboreze cu stăpânirea la actul de bolşevizare
a fării româneşti, fiind bănuit că s-ar fi botezat creştin. Avea în jur de 30 de ani, o vor-
bă calmă, dar hotărâtă, era modest şi familist. în primele zile persoana lui a constituit
jn semn de întrebare. Suspectat de a fi informator, bietul om suporta neîncrederea
noastră şi opresiunea fraţilor lui după trup.
Dezorientaţi în întunericul camerei. după câteva mişcări prin mocirla infectă,
câutam pereţii să ne sprijinim, dar pe pereţii uzi alunecam şi ne prăbuşeam iarăşi. Se
auzeau doar gemete şi bălăceală în mizerie. Organismul se congestiona şi umflăturile
îângerânde dădeau dureri acute până la os. Corpul ardea în flăcări, dar simfeam
temperatura de gheaţă a camerei. Evreul şi-a revenit primul. Cu voinfa extraordinară,
cu vorba şi ajutorul direct, ne-a pus pe picioare petoţi. Lui Costică Lupoaie, Dumnezeu
i-a trimis o idee salvatoare:
- Ne vom aşeza in cerc, a zis cu gura plină de sânge, căci era bolnav şi de plămâni,
unul în spatele celuilalt, îmbrăţişându-ne ca în jocul copiilor de-a mama'gaia, încheind
:ercul ne vom proteja piămânii şi vom reuşi să stăm în picioare.
Aşa am fâcut, fiecare acoperea cu pieptul spatele celui din fafă; îmbrăţişarea
comună ne ajuta să nu ne prăbuşim; suportam doar la picioare frigul betonului. Ne întă-
rea aigăciunea inimii, pe care o rostea fiecare dintre noi în şoaptă, cu capul plecat pe
ceafâ celuilalt: JJoamne, Iisuse Hrisioase. Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mi-
ne. pâcâtosur. Şoptită aşa, rugăciunea se făcea auzită din toate inimile într-una şi
dintr-una în toate, încât şi domnul Puiu Teodorescu, şi evreul Rubin, şi căpitanul T., şi
polifistul Ghiţescu faceau parte din acest întreg de mădulare ale lui Hristos, cerându-I
indurare şi oferindu-I suferinţa ca jertfa de ispăşire şi muifumire pentru cinstea ce ne-a
fâcut-o de a fi aleşi să-L mărturisim. Când unul din cei şase firaţi cu care suportam su-
pliciul întreba.
- Mai pute{i, fraţilor?
- Nădejdea în Dumnezeu, răspundeau toţi.
Şi Titi Stoica, şi Costică Lupoaie, şi Bardac, şi Aurel Obreja, şi Hie Popa, şi Dumitru
Neagu, îngrijoraţi pentru mine, mă încurajau. La un moment dat, căpitanul T. a izbucnit
intr-un hohot de plâns care ne-a cutremurat, şi tot trupul acesta comun, nevăzut în întu-
neric, dar luminos în Hristos, a plâns împreună cu el. Şi-a mărturisit greşeala, înţelegând
că Dumnezeu i-a dat posibilitatea de ispâşire înainte de a tnuri ca un vinovat.
250 V i R <; i L 1V1 A x i M

Atât cât ne-a ajutat Dumnezeu să-i arătăm dragostea noastrâ, îl încurajam să nu
desnădăjduiască. Darprin lucrarea lui satan, care vedea câ-1 scapă, a început iarsă plân-
gă ca un disperat voind să se desprindâ de trupul comun şi să se prăbuşească. Din spate-
le lui, Titi Stoica, deşi foarte slăbit, cu o putere pe care numai Dumnezeu i-a dat-o, a reuşit
să-1 susţină, şi cu lacrimi şi rugăminţi 1-a facut să nu părăsească trupul suftrinfei. Plângeam
şi ne rugam să nu biruie gândul cel rău în acest asalt asupra vreunuia dintre noi. Niciodată
nu mi-am dat seama, mav bine ca acolo de puterea rugâchmu comune. Poliţistul Ghvţescu.
care ne simpatiza plângea şi striga: „Sâ mi ne lăsăm. fraţilorr
Tinvpul trecea fară să ne dăm seama. Eram încleştaţi ca mtr-o ultimă mărturisirt
a vieţii noastre şi doream din adâncul inimh să nu murim în ticăloşie. Când simţeam a
morţirea în tot corpul, ne trezeam înspăimântaţi, ca şi cum ne-am fi prăbuşit. Dar n<
veneau puteri noi de la Dumnezeu şi reuşeam să ne menţinem în încrâncenarea împotriv:
căderii şi morţii. Domnul Puiu Teodorescu, din faţa mea, mi-a şoptit:
- Ce bine-mi pare că v-am cunoscut. Vă rog să mă iertafi pentru ceea ce vâ spia
acum: să ştiţi că vă detestam! Şi să mai ştiţi, domnule Maxim, că lumea, şi când spur
aceasta nu exclud aproape pe nimeni, nu numai că nu vă cunoaşte, dar este aşa dezinfor
mată încât, acum când sunt aici cu dumneavoastră pe pragul moitii, îmi dau seama ci
Dumnezeu, peste păcatele şi prostia mea, mi-a făcut parte de un dar mântuitor.
Nu-mi venea să cred ce auzeam, dar simteam că d-nul Puiu Teodorescu avuses<
o revelape în suferinîa sa. Respirând adânc a continuat:
- Acum mi se luminează toată înşelăciunea. în care au fost aruncap chiar mari
bărbaţi de stat, de către formula iudeo-masoneriei. Aceasta a compromis nu numai pe
cei direct implicafi, Duca, Călinescu, ci şi pe alţii, compromiţându-i în faţa nafiunii
Mă gândesc la Sadoveanu, Parhon, chiar Ja lorga, Goga şi atâţia alfif.
Apoi a adăugat:
- Ştiţi, şi eu am fost un trepăduş la uşile oficinei morţii. Dar acum mă simt liber ş
dezlegat de orice obligaţie. Atrebuit să ajung aici ca să mă pot salva. Pot să-I multumes*
Iui Dumnezeu, pe Care nu-L cunoşteam şi în Care nu credeam. Se vede că El m-a iubn
mai mult decât L-am iubit eu pe El.
Şi-a întors capul şi a început să rostească împreună cu mine rugăciunea inimii. Ni
i-am răspuns la aceste mărturisiri, lăsând Duhul Sfant să-i lucreze învierea din moartea
necunoştinţei şi a necunoaşterii operată de satan asupra celor ce nu ştiu sau nu vor să
asculte de Dumnezeu, mai mult decât de oameni.
Când credeam că vom fi lăsaţi să ne stingem în această cameră a iadului, fiindcă
toţi respiram greu şi tuşeam încontinuu, am auzit zăvoarele grele. Mai mulţi gardieni şi
deţinuţi de drept comun, cu tărgi de lemn, s-au profilat în semiîntunericul din uşa deschisă
Mirarea şi groaza le mărea chipurile aproape înlemnite. Veniseră să ne ducă la groapa
comună, dar spectacolul pe care li-1 ofeream îi blocase în uimire. Ivănică, rămas în
urmă, ca să nu ia contact cu duhoarea camerei, s-a zborşit la ei:
- Ce mai aşteptaţi! Trageţi-i afâră! Văzându-ne şi el în îmbrăfişarea rigidă, vii şi
liniştiţi, după câteva momente de ezitare a strigat Ia noi: Afară! Aferă, mama voastră
de bandifi! La cameră!
I MN PKNTRU C RDCEA PIÎRTATĂ 251

Desprinzându-ne unul de altul, ne prăbuşeam. Un deţinut de drept comun, un vlăj-

gan încălţat cu cizme de cauciuc, se repezi şi, prinzându-ne de mâini, de cap, ne arunca
în coridor. De acolo, târâş, ca pe nişte zdrenfe ne-au depozitat în faţa camerei 5 bis.
Rămâneau ici-colo cheaguri de sânge năclăite în fecale. Sub privirile uluite ale celor
din cameră ne-au aruncat în mijlocul hrubei şi uşa iar a gemut sub zăvoare. Nu ne
puteam ridica. Abia mişcam mâinile sau capetele. Câte 2-3 fraţi s-au repezit la noi,
ne-au spălat cum au putut; şi-au rupt cămăşile şi prosoapele şi au facut comprese pen-
tru trupurile noastre însângerate şi tumefiate. Se facuse linişte ca la o depunere în mor-
mânt. De pe priciul de sus, unde maiorul Ene îl îngrijea pe căpitan, se auzeau sughipjri
de plâns înăbuşrt.
Trei zile, dimineaţa la deschidere, miliţienii n-au intrat în cameră. Doar primeau
raportul. Deşi suspicioşi faţă de evreul Rubin, unul dintre elevii care rămăsese în cameră,
Vasilică Coriciuc, îngrijindu-1, a cercetat urmele supliciului lui. Mi-a spus mai târziu:
- Cred că evreul acesta a fost cel mai groaznic bătut.
Dupâ ce ne-am înzdrăvenit, fără pansamente sterile, dezinfectante, sulfamide
sati altceva, doar cu dragostea purtătoare de grijă a fraplor, cu un mic supliment zilnic
din rapile lor şi cu rugăciunea, stând de vorbă cu tânărul evreu, am înţeles că se încreş-
tinase. Dar era foarte atent şi prudent, ca să nu fie socotit impostor. De atunci, gândul
mi-a fost mereu la chemarea pe care nu trebuie să încetăm a o face acestui neam care
s-a lepădat de bună voie şi cu bună ştiinţă din braţele iubirii dumnezeieşti.
După spusele Sfântului Apostol Pavel: ,J)acă tu, păgânule, care erai din măslinul
sălbatic, ai fost altoit în trunchiul măslinului bun şi părtaş te-aifacut rădăcinii şi sucului
lui, cti atâi mai mult ei, care sunt fireşti, vor puteafi altoiţi în chiar măsliml lor!"
Veniţi, dar, Hristos e pe Cruce şi vă aşteaptă la picioarele Lui! Aioi trebuie să ve-
nip'! Să-L coborâp şi să-L îngropaţi, îngropându-vă cu El în moarte, ca să înviaţi împreună
cu El! Nu veţi avea viafă veşnică dacă nu veţi muri vremelnic cu El. Renunfaţi la tal-
mud şi cahal, la sinagogă şi masonerie. lmpărtăşiti-vă cu Cuvântul Cel întrupat, în
Biserica Lui, pe care porţile iadului nu o vor putea birui, necum rânduielile şi calculele
voastre omeneşti. Deschidefi Porţile lerusalimului Ceresc în sufletele voastre, ca să in-
tre împăratul Slavei, că vouă v-a fost trimisă mai întâi vestea mântuirii. Vouă şi copiilor
voştri (cutn spune şi Sfântul Apostol Pavel). Vaiiţi să fim top un trup şi un suflet în
Hristos. Să se proslăvească prin noi toţi Numele Lui, pentru ca bucuria noastră să fie
deplină şi nimeni să nu ne-o poată lua. Veniţi! Hristos e pe Cruce pentru voi, până-n
ceasul al unsprezecelea! Veniţi, că aproape este Judecata de apoi! Veniţi! Suntem gata
sâ plângem împreună cu voi, ca să ne veselim, apoi, împreună cu voi! Venip! Veniţi!
De evreu şi alţii, duşi probabil la Canal, ne-am despărţit cu lacrimi de bucurie.
Maiorul Ene şi căpitanul T., primind condamnarea definitivă, au fosttrimişi la Canal.
Maiorul Ene ne povestise întâlnirea lui cu Căpitanul, Comeliu Zelea Codreanu:
,fle întorceam la şcoalâ, din vacanla de Paşti. Kra phn 1936. Eratn elev în
ultimul an la Liceul Militar de la Mănăsiirea Dealului, unde jusese elev câţiva ani
ţi Căpitanul. Eram cu mai mulţi colegi pe peronul gării din Ploieşti, doream să
mergem sâ vedem BuciireştiuL Când a sosit trenul, vănzâtorii de ziare alergau de-a
252 _________________________________________________V I R G 1 L MAXIM

lungul peronului, pe la ferestre, îmbiind câlătorii: "Universul", "Dimineafa",

"Cutvntul", ziare, vă rog... "
Voiam să urcăm în vagon, când la o fereastrâ apâru figura Câpitanului. Am
rămas fascinaţi de frumuseţea lui. A întins mâna şi unul dintre copiii care vindeau
ziare, i-a înmânat ziarele solicitate. Când s-a retras de la fereastră. am urcat şi
noi în vagon, în compartimeniul în care se afla. Mai era o doamnă bătrână cu
soţul ei. L-am salutat milităreşte, câcî eram în uniforrm liceului militar; ne-am
aşezat dnpă ce ne-a răspum, privindu-ne destul de atent. Urmărea titluhle într-un
ziar; avea toate ziarele evreieşti: "Dimineala", "Adevărul". Căpilanul a observat
nedumerirea noastră.
- Ce şcoală urmaţi dumneavoastră?
Eram surprinşi de întrebare; faciise acelaşi liceu militar şi purtase aceeaşi
uniformâ. Am răspuns, privindu-ne uniforma penlru a-l lămuri:
- Liceul militar!
- In ce an sunteţi?
- în ultimul an.
- Atunci crcd că sunteţi destul de bine puşi la puncl cu problemele de tacticâ şi
strategie militară?
- Daaa, am răspum bucuroşi să intrăm în domeniul rtostru.
- Fiţi buni şi spuneţi-mi, pe lângâ cunoaşterea potenţialului meii militar. ce ar trebui
sâ mai cunosc, ca să am cât de cât siguwnţa că voibinii în confruntarua cu adversarul?
Căutam în minte datele învăţate laşcoalâ. dardeşi toţi eram bine pregătiţi teoretic,
ne-am bâlbâit şi n-am putut să râspundem.
- Vedeţi, a zis Câpitanul, trebuie sâ cunosc puterea de foc a adversarului.
să intuiesc mişcările în teren şi să anticipez momcntul atacului, so-i apreciez
forţele de rezervă şi altele, jară de care nu mă pot aventura în confruniarea cu
el. Dumneavoastră aţi văzut că citesc gazetele adversarului meu. Forfele mele le
cunosc. Forţele adversarului le pot înţelege şi irttui din cele spuse de el, despre
sine şi despre mine"
Unul din cei care au suportat mai greu supliciile, a fost llie Popa. Urmările suferinţei
s-au prelungit mult timp pentru el, căci în timpul anchetelor de la securitatea din Sibiu
(1947-'48) fiisese chinuit şi bătut la testicole. Dar ca orice ardelean, care ştie ca şi
Horia să moară fără să crâcnească, îşi purta suferinţa cu o demnitate cutremurătoare.
Copiii care nu fuseseră maltrataţi cu acea ocazie, ne înconjurau cu toată dragostea lor,
asumându-şi toată suferinfa. întimpul iemii au fost aduşi 10-12 timişoreni, acuzaţi de
înlesnirea trecerii frontierei spre lugoslavia. După o zi sau două au fost scoşi. S-a zvo
nit că ar fi fost duşi cu un tren al morţii sau ucişi chiar la Jilava.
Convalescenţa noastră a durat aproape toată iarna. Jilava fierbea de mişcarea
oamenilor spre Canal şi aducerea altora pentru a fi anchetaţi sau judecaţi. Starea de
tensiune creată de teroarea permanentă, prăbuşea moral şi fizic pe mulţi. La jumătatea
lunii februarie 1951, din uşă, lvănică strigă de pe o listă numele celor veniţi de la Târg-
şor. Eram luaţi de gardieni şi risipiţi prin toată secţia şi la Reduit.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ

253

CAPITOLULII

La Reduit
„Nu este dragoste mai mare decâi ca cineva să-
şi pună viaţa pentru prietenii sâi"
(loan 15.13)

Dispersarea prin camerele Jilavei a însemnat cunoaşterea şi înţelegerea tnai

profundă a spiritului care ne anima: de a aduce lui Dumnezeu o jertfa cât mai curatâ,
: aitru noi şi pentru neamul nostru atât de încercat. Am fost dus împreună cu Străchinaru
sau Vasilică Coriciuc îh camera 6 Reduit, o hrubă lungă, o catacombă cu o fereastră de
■m metru pătrat, oblcxiită şi cu ferestrele bătute în cuie. Eram înghesuiţi şase sute faţă
de capacrtatea ei de cel muh 100 de oameni. La fiecare 20-30 minute oamenii se pră-
Ouşeau în leşin, sufocaţi din pricina lipsei de oxigen şi de aerul împupt, pestilenţial, vâs-
TOS. Cum intrai, fâţa, mâinile şi toate de pe tine se impregnau cu o urnezeală împufită.
Pentru această hiperpopulată încăpere, cele trei tinete, de 100 litri fiecare, dispuse
>e traseul-interval dintre cele două rânduri de priciuri etajate, erau insuficiente. Fiind
jolite o singură dată pe zi, se umpleau şi deversau constituind o sursă continuă de pri-
mejdie sanitară. într-o zi, ca din întâmplare, cineva a avut curajul să spargă geamul.
Milipenii intrau rar până în fundul hrubei să controleze gratiile, aşa că atmosfera a
ievenit mai acceptabilă, iar noaptea se râcorea.
Mul{i din cei de aici se aflau în curs de judecatâ; ca să poată ajunge vii în fâţa
nstanţei, administraţia a luat măsura să se scoată cercevelele. Erau mulţi bătrâni,
rolnavi, care abia îşi maitrăgeau răsuflarea. Unii nu mai puteau vorbi, alţii mureau sub
?nciuri la şerpărie. Organele înţelepte care conduceau partidul stabiliseră ca întemniţapi
â fieterorizaţi prin mattratări şi sdiingiuiri. Fiindcă milipanul nu putea identifîca persoana
•izatâ, mulţi tineri ieşeau în locul celor vârstnici, Nică Voloşniuc, Românaşul, cum îi
suneam noi, bucovinean, e unul dintre aceştia. Odată, ofiţerul politic a identificat victima
ii a constatat substituirea. A dat o paltnă zdravănă tniliţianului care administrase pedeap-
sa. lăsându-1 fără replică:
- Tu vezi, mă, ce fec ăştia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu?
A doua zi milifienii ne priveau ca pe nişte minuni. Mulfi şi-au cerut demisia, dar nu
J s-a aprobat. Arme nevăzute, duhovniceşti, îşi faceau lucrarea de înfruntare a răului:
:ragostea iucrătoare, credinţa că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii ai lui Avraam,
dici ,^V» este dragoste mai marv. decât ca cineva să-şi pună viaţa pentru phetenii
«J;", şi nâdejdea că J~kicâ vom muri împrcună ai Hristos, vom şi învia impreună
.ii El. întru slava Talălui, căci mi sunt vrednice suferinţele din veacul acesta a
ua alâturi de Skn'a vieţii viitooiv'".
Şi în ake forme se substituiau persoane însă fără voia celor în cauză, milifienii.
254_____________________________________________V I R G I L MA

Analfâbep, şcolarizaţi la iufeală de partid, încercau să silabisească numele, dar nere

pronunfau unul inventat, stârnind zâmbete refinute; pentru că nimeni nu răspu
înşfâcau primul definut. Orice protest era zadamic. Te-ar fi putut costa viafa. A
ziceai: „Doamne iartă-l şi iartă-mă şi pe mine!" La dubă, verificarea ieşea co
câfi inşi pe listă, atâpa în dubâ. Dar după identificarea facută în instanţă milifiani
muştailuit. Victimele ignoranţei erau bătute la înapoiere, în dubă, nu pentru că
substituit altora, ci pentru că n-au vrut să recunoască câ ele sunt acele persoane ş
făcut de râs pe miliţieni. Operă bufa? Nu, tragedie umană!

După miezul nopfii, când afară se răcorea mai mult şi în camerâ se streci
trâmbă de răcoare, o toropeală de 15-20 minute cuprindea toate trupurile în pozijii
de închipuit: strâmbe, cocoşate, cu capetele căzute într-o parte, cu mâinile înfepf
atârnând ca aripiie rupte, cu genunchii ghemuiţi ca într-o căzătură de gheafă. Părea
merâ detortură în infem, undefiecarepăcătos îşi trăieşte în chip singular supliciul. Ţi]
sfăşietor sau urletul de groază al unuia dintre ei, retrăind coşmarul anchetei, trezi
spasme toată această lume a durerii, amorţită în inconştienţa somnului.
Atunci începea forfoteala, Ia şi de ia tinetă, într-un fei de procesiui
promiscuităfii, devenită condifie normală de viafă. Când timpul nu mai era în favo
ta, pentru a ajunge la capătul răbdăni, deveneai victima prcţîriei neputinţe, dar nii
din jur nu-{i putea face vreun reproş, nici măcar în gând. In felul acesta, a doua zi, a
prioritate la tinetă.
în camera 6 şi în cea simetrică ei, camera 3, nu se facea numărătoarea dimint
Practic nu era posibil. Şeful de cameră raporta la uşă numai dacâ cineva era mort
multe ori cel mort nu era scos: sau nu ştia nimeni că a murit, fiîndcă până în mome
când te ridicai de lângă el sufla încă, sau pentru că cei vii luau porţia de mâncar
contul celor morţi şi numai după ce nu mai puteau fi finuţi erau anunţafi. Aceasta
întâmplat numai în camerele în care oamenii erau la un nivel moral foarte scăzut, ic
Văcăreşti, între cei de drept comun, faptul acesta era frecvatit.
*
Una din cele mai mari torturi era servirea mesei. Ciuberele cu mâncare fierb
se aşezau în fa{a uşii; încolonaţi, definu{ii treceau cu gamelele să primeascâ polon
cu terci dimineaţa, cu arpacaş la amiază sau huruială de soia seara. Aburul fierbint
împrăştia în cameră ca o ceafă deasâ, caidâ şi împuţită, respiraţia devenea şi mai gi
dacă din întâmplare o muscă intra pe fereastră, aventura ei dura numai câteva cli|
Dupâ vreo lună de zile, pe Străchinaru 1-au dus la Canal, iar pe mine m-au mt
în camera 6 Reduit, mai mică, cu un singur etaj de priciuri, mai puţin aglomerată şi
o fereastră mai mare. Aici, tofi oamenii aveau peste 50 de ani. Cei mai mulţi fuses
ofiţeri activi, ceilalfi rezervişti; acum erau toţi criminali de război. Câfiva dintre ei e:
foarte bolnavi.
Am fost primit cu afecpune; facându-mi prezentarea şî aflând de când sunt aresi
m-au gratulat pentru rezistenfa fizică şi morală. Constantin Capră, căpitan rezerv
profesor de limba şi literatura română, din Vaslui sau Bârlad, cu suflet duios
 I'HNTRII CRDCEA Pl'RTATĂ 255

moldovean, sfătos ca un bnnic, m-a pnmit pe acelaşi prici. Noaptea mă învelea ca pe

copilul lui, când bucata de pătură cădea de pe mine. Nu de puţine ori îmi oferea din
porţia lui de arpacaş sub pretext că nu-l poate mânca tot, dar înţelegeam că era alarmat de
starea de slăbiciuneîn care mă aflam. Acceptam gestul lui cu destulă jenă, pentru a nu-1
face să sufere în dragostea lui pentru mine. Nu a mai rămas mult timp în această cameră.
Cred că a fost dus la Canal.
Am întâlnit şi un consătean, învăţător, mai în vârstă cu vreo cinci ani decât mine,
sublocotenent rezervist, Sorin Popa. După alipirea Basarabiei, până primise ordinul de
concentrare, funcţionase ca învăfător într-un sat lângă Tighina. Făcuse monografia
satului, care cuprindea şi nişte date statistice cu privire la populafie. Serviciul de informaţii al
armatei o folosise. Descoperindu-se sursa informaţiilor, după intrarea sovieticilor, a fost
considerat spion şi condamnat. Ancheta îi ruinase sănătatea. După eliberarea din 1%4, 1-
am regăsit în comună împreună cu soţia sa şi cei doi fii. N-a mai trăit mult, bietul om a
trecut în lumea celor chemaţi de Dumnezeu, în „Cămara ospăţului ceresc".

Istratc Micescu

In această cameră se afla şi un bărbat în vârstă înaintată, care, în momentul când m-

am prezentat, a devenit deodatâ încruntat şi aşa a rămas mai multe zile. Oriunde mă
mişcam privirea lui aspră mă urmărea. în timpul prezentării nu-i refinusetn numele, dar se
afla în cameră şi un muncitor miner de la Petroşani, care era foarte afectuos fafă de mine.
Stând cu el de vorbă, am înţeles câ era simpatizant legionar. Fusese arestat cu un
grup de muncitori incomozi partidului. El mi-a făcut cunoscut că cel ce mă urmărea era
lstrate Micescu. Mi-am adus aminte de marele jurist, fost ministru de externe în
guvernul Goga, în 1938, care i-a propus avocatului Emilian, prefect de Neamţ la data
aceea, să-1 suprime pe Comeliu Codreanu, în schimbul unor mari recompense materiale şi
morale, fapt pe care prefectul Emilian 1-a denunţat.
Intr-una din zile, miliţianul şef de secţie, ne-a adus în cameră două brice şi o
maşină de tuns. Aşa se proceda în perioada aceea la Jilava. La o lună de zile sau mai rar
aveam parte de această aten{ie sanitară: grija pentm om. Minerul le-a luat în primire şi a
întrebat dacă mai ştie cineva să bărbierească sau să tundă. M-am oferit să fac acest
serviciu ca să-i uşurez munca; era greu să stea cineva în picioare mai mult de o oră, din
cauza slăbiciunii. Pe capacultinetei, folosit drept scaun, doi candidap se aşezau spate în
spate, iar noi, meseriaşii, operam „higienizarea" bandiţilor.
S-a întâmplat (oare există întâmplări gratuite?) ca Istrate Micescu să cadă în mâ-na
mea. Briciurile nu erau ascuţite iar unele aveau ştirbituri. Având o oarecare dexteritate în
mânuirea lor, reuşeam să atenuez marea suferinţă a fejelor smochinite, deshidratate, mai
ales că săpun de bărbierit nu ni se dădea, iar pufinul clăbuc pe care-1 facea bucăfica de
sâpun industrial (50 de grame lunar) mai muk irita feţa decât înmuia barba şi punea la
grea încercare rezistenfa şi răbdarea pacientolui.