UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN

BUCUREŞTI
FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ
Splaiul Independenţei Nr. 105, sector 5, 050097, BUCUREŞTI, ROMÂNIA
Tel.: + + 4021 318 0469; Fax:+ + 40 21 318 0498
www.fmvb.ro, e-mail: info@fmvb.ro

REFERAT LA DISCIPLINA

CREȘTEREA ANIMALELOR

Adaptarea genetică a populațiilor de animale

(Evoluția populațiilor)

STUDENT-
VLAD V. ANDREI CĂTĂLIN
GRUPA 3205

1
 CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL 1
1.1 Date Generale 4
1.2 Date Genetice 4
1.3 Evoluția Speciilor 5

CONCLUZII 6

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 6

2
 INTRODUCERE

Evoluția este schimbarea caracteristicilor ereditare ale populațiilor biologice de-a lungul
generațiilor succesive. Aceste caracteristici sunt expresii ale genelor care sunt transferate de la
părinți la urmași în timpul reproducerii. Diferite caracteristici tind să existe în orice populație
dată ca urmare a mutației, recombinării genetice și a altor surse de variație genetică.

Multe studii anterioare în genetica evolutivă s-au bazat pe câteva organisme model care pot fi
crescute cu ușurință în laborator. În schimb, studiile genetice asupra populației nemodelate,
sunt de dorit, deoarece oferă o gamă mai largă de fenotipuri adaptive de-a lungul perioadelor
de evoluție și permit o înțelegere mai realistă a modului în care selecția naturală determină
evoluția adaptativă. Această teză reprezintă un exemplu despre modul în care instrumentele
genomice moderne pot fi utilizate în mod eficient pentru a studia adaptarea la populațiile
naturale.
Adaptările structurale sunt caracteristici morfologice ale unui organism. Adaptările
comportamentale sunt un set de acțiuni pe care un individ le desfășoară pentru a-și crește
șansa de supraviețuire și reproducere (de exemplu, comportamentul unic în diferite moduri de
ruf masculin le permite un acces crescut la femei pentru împerechere). Adaptarea fiziologică
cuprinde răspunsul unei specii la un anumit stimul.
Evoluția adaptativă este determinată de selecția naturală și este unul dintre procesele
importante care explică diversitatea vieții pe care o regăsim în natură. Originea acestei
diversități pe pământ și mecanismele care determină speciile să se schimbe în timp au fascinat
oamenii de știință și publicul larg din cele mai vechi timpuri. Una dintre provocările cheie ale
biologiei evolutive până în prezent este înțelegerea modului în care selecția naturală
determină evoluția.
Adaptarea este fenomenul care face ca organismele să se adapteze mai bine habitatului lor. De
asemenea, termenul de adaptare se poate referi la o trăsătură importantă pentru supraviețuirea
unui organism. De exemplu, adaptarea dinților cailor la măcinarea ierbii. Prin utilizarea
termenului de adaptare pentru procesul evolutiv și a trăsăturii adaptive pentru produs (partea
sau funcția corporală), se pot distinge cele două sensuri ale cuvântului.

3
 CAPITOLUL 1- GENETICA ADAPTĂRII

1.1 DATE GENERALE

În teoria evolutivă, adaptarea este mecanismul biologic prin care organismele se adaptează la
noile medii sau la schimbările din mediul lor actual. Deși oamenii de știință au discutat despre
adaptarea anterioară anilor 1800, nu a fost până atunci că Charles Darwin și Alfred Russel
Wallace au dezvoltat teoria selecției naturale.
Wallace credea că evoluția organismelor a fost legată într-un fel cu adaptarea organismelor la
schimbarea condițiilor de mediu. În dezvoltarea teoriei evoluției prin selecție naturală,
Wallace și Darwin au trecut dincolo de simpla adaptare, explicând modul în care organismele
se adaptează și evoluează. Ideea selecției naturale este că trăsăturile care pot fi transmise
permit organismelor să se adapteze mai bine mediului decât alte organisme din aceeași specie.
Aceasta permite o mai bună supraviețuire și reproducere în comparație cu alți membri ai
speciei, ceea ce duce la evoluție.
Organismele pot prezenta, de asemenea, adaptare comportamentală . Un exemplu de adaptare
comportamentală este modul în care pinguinii împărați din Antarctica se adună împreună
pentru a-și împărtăși căldura în mijlocul iernii.

1.2 DATE GENETICE

Mulți biologi au contribuit la înțelegerea noastră actuală a evoluției adaptive și nimeni nu este
mai faimos decât Charles Darwin, a cărui teorie a evoluției a furnizat argumente
convingătoare despre puterea selecției naturale de a produce o adaptare fenotipică
remarcabilă. Darwin însuși nu știa despre modul propriu de ereditate, adică „gene”, iar mai
târziu, numai după ce au fost acceptate legile de moștenire ale lui Mendel, genetica a fost
încorporată în teoria evoluției. Variație genetică într-o populație oferă flexibilitate pentru
adaptarea la mediul în schimbare și este crucial pentru supraviețuirea populației în timp.
Diversitatea genetică este considerată resursa fundamentală de care vor depinde adaptarea și
speciația.
Se știe că indiciile care stau la baza proceselor evolutive specifice responsabile de adaptare
sunt ascunse în „genele” care controlează fenotipurile organismului. Prin urmare, cunoașterea
despre baza genetică a trăsăturilor adaptative a devenit o cerință importantă pentru a înțelege
majoritatea ipotezelor referitoare la genetica adaptării. Evoluțiile istorice în domeniul
geneticii adaptării au trecut prin trei tranziții majore. Prima eră a cunoscut evoluții teoretice în
populație și genetică cantitativă, inclusiv codificarea teoriei geneticii populației de către
Fisher, Wright și Haldane. Dobzhansky a condus la aplicarea principiilor genetice ale
populației la populațiile naturale. Această eră a stabilit un cadru teoretic pentru utilizarea
datelor genetice care urmau să urmeze în curând.
A doua epocă a fost caracterizată printr-o creștere treptată a disponibilității datelor genetice.
Dezvoltările metodelor de electroforeză proteică au deschis ușa pentru evaluarea nivelului de
variație genetică într-o varietate mai largă de organisme, mai degrabă apoi limitându-se la
anumite specii model. Există un interes crescut în populațiile naturale, punând întrebări cu

4
privire la nivelurile de variație genetică pentru trăsături importante ecologic. Ulterior,
dezvoltarea metodelor de secvențiere Sanger a devenit unul dintre reperele acestei epoci.
A treia epocă a început cu publicarea primei secvențe de genom metazoan în 1998. În acest
ultim deceniu, am experimentat un progres enorm în tehnologiile de secvențiere cu un
randament mare. Disponibilitatea lor a permis secvențializarea genomilor la scară de
populație și generarea de seturi de instrumente care au facilitat integrarea datelor ecologice și
genomice. Aplicațiile acestor progrese metodologice au început acum să răspundă la unele
dintre întrebările demult evazive despre adaptare și biologie evolutivă.

1.3 EVOLUȚIIA SPECIILOR

Evoluția este un proces care are ca rezultat schimbări în materialul genetic al unei populații
de-a lungul timpului. Evoluția reflectă adaptările organismelor la mediile lor în schimbare și
poate duce la gene modificate, trăsături noi și specii noi. Procesele evolutive depind atât de
modificările variabilității genetice, cât și de modificările frecvențelor alelelor în timp.
Studiul evoluției poate fi realizat pe diferite scări. Microevoluția reflectă schimbările în
secvențele ADN și frecvențele alele în cadrul unei specii în timp. Aceste modificări se pot
datora mutațiilor, care pot introduce noi alele într-o populație. În plus, noi alele pot fi
introduse într-o populație prin fluxul de gene, care apare în timpul reproducerii între două
populații care poartă alele unice. Spre deosebire de microevoluție, macroevoluția reflectă
schimbări la scară largă la nivelul speciilor, care rezultă din acumularea a numeroase mici
modificări pe scara microevoluției. Un exemplu de macroevoluție este evoluția unei noi
specii.
Un mecanism care determină evoluția este selecția naturală, care este un proces care mărește
frecvența alelelor avantajoase dintr-o populație. Selecția naturală are ca rezultat organisme
care sunt mai susceptibile să supraviețuiască și să se reproducă. O altă forță motrice din
spatele evoluției este derivă genetică, care descrie fluctuațiile aleatorii în frecvențele alelelor
dintr-o populație. În cele din urmă, deriva genetică poate provoca o subpopulare să devină
genetică distinctă de populația sa inițială. Într-adevăr, pe o perioadă lungă de timp, deriva
genetică și acumularea de alte modificări genetice pot duce la specii, care este evoluția unei
noi specii.
Un obiectiv central al cercetării biologice moderne este de a determina baza genetică și
moleculară a adaptării și schimbării evolutive a organismelor. Înțelegerea mutațiilor specifice
care stau la baza unor mari schimbări evolutive este importantă pentru a aborda o serie de
întrebări fundamentale în biologie.
Concomitent, evoluții în biologia evolutivă, teoria geneticii populației și instrumentele
biologice moleculare au fost critice pentru a interpreta și perfecționa răspunsurile noastre.
Evoluția influențează fiecare aspect al formei și comportamentului organismelor. Cele mai
proeminente sunt adaptările comportamentale și fizice specifice care sunt rezultatul selecției
naturale. Organismele pot răspunde, de asemenea, la selecție, cooperând între ele, de obicei,
ajutându-și rudele sau implicându-se în simbioză reciproc avantajoasă. Pe termen mai lung,
evoluția produce noi specii prin împărțirea populațiilor ancestrale de organisme în grupuri noi
care nu pot sau nu se întrepătrund.

5
 CONCLUZII

Selecţia naturală nu trebuie înţeleasă ca “o luptă pentru existenţă” sau “o supravieţuire a celor
mai apţi” – aşa cum era interpretată de către darwinişti. Selecţia naturală este o problemă de
“reproducere diferenţiată” (supravieţuirea celor mai apţi pentru a lăsa urmaşi). Genotipurile
noi realizate prin mutaţii nu au aceeaşi viabilitate şi fecunditate."Aptitudinea biologică de
supravieţuire şi reproducere a indivizilor" este diferită pentru fiecare genotip; selecţia
favorizează indivizii cu cea mai ridicată capacitate de reproducere şi elimină variaţiile care
slăbesc/anulează potenţialul reproductiv. Selecţia naturală acţionează deci prin diminuarea sau
creşterea aptitudinii biologice reproductive a indivizilor cu mutaţii.
Tehnologiile geneticii moleculare au permis extragerea ADN-ului din fragmentele osoase ale
unor fosile, analiza secvenţei de nucleotide şi compararea cu secvenţele ADN ale speciilor
actuale. Evaluarea diferenţelor dintre secvenţele ADN ale unor specii diferite indică gradul
lor de înrudire genetică şi momentul scindării dintr-un strămoş comun; cu cât secvenţele ADN
sunt mai asemănătoare, cu atât speciile respective s-au separat mai recent.. Astfel, geneticienii
pot reconstitui trecutul preistoric al omului modern folosind modalităţile specifice ale
antropologiei moleculare.
Cu toate progresele înregistrate în ultimii ani, nu avem încă imaginea completă a evoluţiei, de
la început şi până la sfârşit.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

https://www.google.ro/search?q=adn&hl=ro&sxsrf=ALeKk034YlmKqcsmczmleCGxG7ji5xL
sVA:1589175690036&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwiO0fXjjKvpAhWBqI
sKHWXhA5gQ_AUoAXoECBIQAw&biw=1280&bih=610#imgrc=h6qO_D5D_FzKSM
https://uu.diva-portal.org/smash/get/diva2:909306/FULLTEXT01.pdf
https://www.nature.com/scitable/definition/evolution-78/
https://academic.oup.com/mbe/pages/genetics_of_adaptation
https://colegiul-medicilor.ro/tratat-genetica-capitolul-7