UNIVERSITATEA VALAHIA TARGOVISTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE SI STINTELE EDUCATIEI

D.S.E.B.C

Implicarea Bisericii in societate

INDRUMATOR, SUSTINATOR,

PROF.UNIV.DR.HABIL MASTERAND,

DANIEL MUNTEANU Cobianu Mihai Adrian

INTRODUCERE

Sfânta Biserică este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau
tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin pogorârea
Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în forma unor limbi ca de foc, în ziua
Cincizecimii (Faptele Apostolilor cap.2,). Sfânta Biserica este divină pentru că a
fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă
pentru mântuirea omului căci, aşa cum spune Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei: ,,În
afara Bisericii nu există mântuire”.

Biserica este ,,Hristos extins în trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau

umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul
Lui îndumnezeit… Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în
Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi
despre unul fără de celălalt”.

În Sfânta Scriptură ni se spune că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este
trupul Lui. Hristos are în Biserică poziţia de cap, de temelie, de izvor de viaţă
infinită. Având în vedere faptul că Hristos a îndumnezeit trupul nostru prin
întruparea Sa, iar Biserica este trupul lui Hristos pe care El a întemeiat-o pentru
mântuirea omului, rolul Bisericii este acela de a îndumnezei în continuare pe om,
până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, Biserica este ,, terenul sau mediul de lucrare a
harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în
omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică membrilor ei, credincioşii, a
căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos”.1

1
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1998
2. Anania, Arhiepiscopul Clujului Bartolomeu, Cartea deschisă a împărăţiei, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2005
ROLUL BISERICII ÎN ROMANIA

La 6 martie 1945, în Romania a fost instaurat regimul comunist. Odată cu

instaurarea acestui regim, pe scena politică, socială şi economică au avut loc
schimbări profunde. Dar ceea ce a fost mai dureros a constat în faptul că aceste
schimbări au survenit şi în cadrul vieţii Bisericii Ortodoxe din România. Acest
regim, sub tot felul de presiuni a făcut ca Biserica din Romania să fie înlăturată
aproape întru totul din viaţa statului român, devenind astfel o instituţie
marginalizată.

În această perioadă, Biserica nu a mai putut să-şi continue lucrarea ei caritativ-

filantropică, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen. De
asemenea, învăţământul religios şi asistenţa religioasă din şcoli, spitale, azile şi
unităţi militare au fost interzise.

Cu alte cuvinte Biserica îşi putea desfăşura misiunea doar între zidurile lăcaşului
de cult. Această situaţie a durat însă până în decembrie 1989 când regimul
comunist a căzut. La Revoluţia din decembrie 1989 românii au devenit din nou
liberi cu adevărat. La fel şi Biserica Ortodoxă din Romania. Ea şi-a recăpătat rolul
în societatea românească, astfel încât îi este din nou cu putinţă să-L mărturisească
pe Fiul lui Dumnezeu nu doar din faţa Sfântului Altar, ci şi dincolo de uşile
lăcaşului de cult.

După aproape 45 de ani de ateism, Biserica Ortodoxă din România şi-a reluat cu o
şi mai mare intensitate misiunea ei de a semăna cuvântul Evangheliei lui Hristos în
sufletele oamenilor. Aşadar, ea şi-a reluat misiunea ei în şcoli, spitale, azile,
penitenciare, unităţi militare, etc.

Biserica îşi derulează misiunea în cadrul societăţii româneşti prin sfintele slujbe în
cadrul cărora cei care participă sunt în comuniune cu Hristos, Maica Domnului şi
Sfinţii, prin răspândirea învăţăturii dumnezeieşti şi prin diferitele acţiuni de
caritate.2

2
 Bria, Pr. Prof. Univ. Dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002
Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este nu doar o
fiinţă modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente
care înnobilează sufletul. O astfel de fiinţă nici măcar nu mai are capacitatea de a
conştientiza faptul că trăieşte doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, astfel încât nu
se mai poate defini şi cunoaşte pe sine însuşi ca fiind chip al lui Dumnezeu.
Aceasta tocmai datorită faptului că s-a depărtat de Creatorul său şi pentru că a
coborât din corabia care ne duce pe toţi la ţărmul mântuirii – Biserica. Pentru astfel
de oameni pe care i-am putea numi sugestiv ,,oiţele rătăcite” Biserica trebuie să
depună un efort deosebit pentru a-i readuce în staulul de unde au plecat. Lăsându-i
să umble pe alte căi, cu siguranţă că astfel de oameni vor ajunge mai devreme sau
mai târziu acele ,,elemente negative” ale societăţii. Aşadar, rolul Bisericii în
societate este unul deosebit, căci ei îi revine misiunea de a-i aduna pe ,,fiii
risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze.

Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână
acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale; ci îi dă puterea şi
curajul de a înainta spre desăvârşire. Pentru ca societatea românească să fie una
sănătoasă este nevoie ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate
în tot ceea ce fac, iar pe toate acestea fiecare dintre noi le dobândeşte în şi prin
Biserică. Rolul Bisericii în societate este acela de a-l ajuta pe fiecare să respire
aerul dumnezeirii, să iasă de sub jugul păcatului şi astfel să nu mai fie rob al
acestuia.

Misiunea bisericii în societate poate fi urmărită mai uşor dacă vom analiza în parte
cele 3 activităţi ale ei pe care le derulează şi rolul pe care fiecare activitate îl are.
Aşadar, cele 3 activităţi ale Bisericii în misiunea ei sunt: activitatea învăţătorească,
sfinţitoare şi socială.
ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ

Activitatea învăţătorească a Bisericii îşi are temeiul în cuvintele Mântuitorului

Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”
(Matei 28,19-20). Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea
de a-i învăţa pe oameni cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia
Sa cea sfântă şi care este drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a ajunge în
Împărăţia Cerurilor.
Biserica Ortodoxă din România a dat chemare îndemnului Mântuitorului de a-i
învăţa pe credincioşii ei cuvântul Evangheliei, astfel că, în decursul timpului a
semănat în sufletele celor pe care i-a păstorit învăţătura dumnezeiască. Acest lucru
a întâmpinat uneori greutăţi mai ales în timpul perioadei comuniste când i-a fost
îngrădit dreptul de a-L propovădui pe Hristos şi în afara zidurilor lăcaşului de cult.
Dar, după Revoluţia din decembrie 1989 educaţia religioasă a devenit una dintre
problemele de substanţă ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale, în
special. Astfel Religia şi-a recăpătat dreptul bine-meritat între celelalte discipline
şcolare.

Dacă idealul unei societăţi secularizate „este numai pregătirea tineretului pentru o
profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin Taina Sfântului Botez
membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca
atare, un astfel de tânăr are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea
idealului propus de Biserică, urmând învăţătura acesteia, prezentate de profesorul
de religie care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea
chipului lui Dumnezeu în om”.3

La început, pe buzele unora flutura întrebarea: „De ce a mai fost nevoie să se mai
introducă o nouă disciplină”? Răspunsul la această întrebare este atât de simplu:

3
 Buga, Pr. Prof. Ioan, Pastorala-calea preotului, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1997
5. Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, trad. Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997
6. Mihăiţă, Conf. Dr. Nifon Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Editura ASA, Bucureşti, 2002
pentru că, în cadrul acestor ore copiii învaţă să fie nu doar cetăţeni model, ci şi
creştini autentici. Dacă la Română învaţă despre Eminescu că este „luceafărul
poeziei româneşti”, dacă la Matematică învaţă cum să rezolve diferite fracţii şi
ecuaţii, dacă la Istorie învaţă despre bravii domnitori ai poporului nostru sau la
Chimie, despre tot felul de reacţii chimice; la Religie învaţă că omul a fost adus la
existenţă de Dumnezeu pentru a se putea împărtăşi din cupa iubirii divine, că
lumea şi tot ceea ce există sunt opera Creatorului, etc.

Prin ora de Religie, Biserica este activă în viaţa tinerelor vlăstare şi ca atare, a
societăţii în care trăim. Prin intermediul orelor de Religie Biserica îşi extinde
câmpul de lucru. Aşadar ogorul în care ea trebuie să sădească sămânţa cuvântului
Evangheliei este unul aparte pentru că sufletele lor sunt curate şi dornice de a
învăţa despre Părintele Ceresc, Maica Domului, Sfinţi, etc.

În şcoală rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii prin intermediul
orei de Religie. Dacă şcoala îi educă pe copii prin intermediul disciplinelor care se
predau aici deoarece procesul educativ a fost mereu o necesitate existenţială, spre
perpetuarea celor mai nobile avuţii umane; Biserica îi educă religios pe copii prin
intermediul orelor de Religie, căci „educaţia religioasă este activitatea pe care
educatorul o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul
că omul se naşte cu predispoziţie spre religiozitate”.

În şcoală, rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii deoarece o astfel
de educaţie este importantă pentru că ea conduce pe om la scopul ultim al
existenţei: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, viaţa omului se înalţă şi
se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care omul
ajunge la credinţa în Dumnezeu, acesta renaşte la o viaţă nouă care poartă pecetea
sfinţeniei.

Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se

predau în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii.
Această activitate trebuie să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti
slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea permanentă a credincioşilor. Unul
dintre aspectele importante ale misiunii Bisericii în societatea contemporană
priveşte aşadar catehizarea credincioşilor. După aproape cinci decenii de intoxicare
cu doctrina marxist-leninistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate
credincios Bisericii ortodoxe. Dar, cu tot ataşamentul lor vădit faţă de Biserică,
marea majoritate a credincioşilor Bisericii ortodoxe nu dispun de instruirea
religioasă corespunzătoare.

Remedierea „acestei deficienţe provocate de fostul regim comunist, care a interzis

Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realiza atât prin predarea religiei
în şcoală, cât şi prin opera de catehizare care trebuie să fie permanentă la nivel de
parohie… Preoţii vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor
atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau
prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se
confruntă credincioşii”.

După cum roadele pământului trebuie semănate şi îngrijite în permanenţă, tot astfel
şi ţarina duhovnicească are nevoie necontenită de sămânţa cea bună şi de
semănătorul iscusit, după cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca 8, 5-
15). Preotul este mai întâi „slujitor al cuvântului”, iar a nu predica înseamnă a-şi
anula propria slujire, iar acolo unde el nu predică şi nu catehizează pe credincioşi,
vor veni alţii care vor face acest lucru, dar negativ, căci îi vor abate de la adevăr şi
de la Biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot.

4
Dacă „predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit obligaţia de căpetenie în
activitatea slujirii în toate timpurile, astăzi, când singurul loc de învăţătură
religioasă a rămas amvonul, se impune ca această activitate a preotului să se
concentreze cu toată atenţia şi sârguinţa în acest punct devenit, mai mult ca
oricând, hotărâtor”. În afară de predica propriu-zisă, liturgică, preotul este dator să-
i catehizeze pe credincioşi „cu timp şi fără timp”(1Timotei 4,2), să folosească orice
prilej pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la tezaurul adevărurilor de credinţă al
Bisericii creştine. Această lucrare de catehizare a Bisericii prin slujitorii ei este
indispensabilă dacă se urmăreşte combaterea prozelitismului sectar şi dacă se
doreşte ca fiii Bisericii să devină mai responsabili faţă de actele pe care le
întreprind. Numai aşa Biserica are certitudinea că mădularele ei-credincioşii, sunt
sănătoase şi că ea contribuie activ la renaşterea spirituală şi morală a societăţii.

4
 Moţoc, Pr. Alexandru, Biserica şi tinerii, Editura Macarie, Târgovişte, 1997
8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996
ACTIVITATEA SFINŢITOARE

O altă latură a activităţii Bisericii este cea sfinţitoare. Prin slujitorii ei şi prin
sfintele slujbe, oamenii se împărtăşesc de harul sfinţitor, har care îi dă omului
posibilitatea să fie în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Făcând prezentă
lucrarea harului în viaţa omului prin sfintele slujbe, Biserica îl ajută pe acesta
dăruindu-i exact ceea ce îi este necesar în desfăşurarea tuturor activităţilor
cotidiene şi nu numai.

Prin Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi prin toate celelalte slujbe bisericeşti omul
este în relaţie cu Biserica triumfătoare. În mod deosebit activitatea sfinţitoare a
Bisericii se realizează prin Sfânta Liturghie care se oficiază de către slujitorii ei în
lăcaşurile de cult în toate duminicile şi zilele de sărbătoare. Prin participarea lor la
Sfânta Liturghie, membrii societăţii devin membrii trupului tainic al lui Hristos
care nu este altul decât Biserica. Participând activ la viaţa societăţii, omul este
martorul evenimentelor care se derulează cu repeziciune în cadrul acesteia. La
polul opus, prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este prezent la toate
evenimentele din viaţa Mântuitorului, de la naşterea şi până la înălţarea Sa la cer,
5
căci Sfânta Liturghie simbolizează chiar acest lucru. Iată deci, că prin participarea
sa la Sfânta Liturghie omul este în mod tainic martorul naşterii, răstignirii, morţii şi
înălţării de-a dreapta Tatălui a Fiului lui Dumnezeu.

5
 Pop, Pr. Drd. Octavian, Misiunea Bisericii în Penitenciar, Editura Tradiţie, Bucureşti, 2000
10. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Societate, Biserică, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucuresti, 1998
11. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2003
Prin Sfânta Liturghie Biserica îl înnobilează pe fiecare om care participă la această
dumnezeiască slujbă, căci „Sfânta Liturghie prilejuieşte astfel trăirea anticipată,
prin arvună, a Împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea, după o
înaintare treptată spre ea în viaţa pământească. Acest urcuş liturgic de la trăirea în
parte până la trăirea deplină în Împărăţia Sfintei Treimi e reprezentat în Sfânta
Liturghie ca un urcuş spre unirea cu Hristos cel jertfit şi înviat, nu a credinciosului
singular, ci a comunităţii care se umple tot mai mult de iradierea prezenţei Lui”.

Dar cel mai important element pe care Biserica îl oferă omului acestei societăţi în
cadrul Sfintei Liturghii este Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Euharistie sau Sfânta
Cuminecătură. Prin Sfânta Euharistie Biserica Îl oferă de fapt pe Însuşi Hristos. Ea
dăruieşte credinciosului însuşi Trupul Lui cu care S-a născut din Sfânta Fecioară şi
însuşi Sângele Lui pe care l-a vărsat pe crucea Golgotei pentru mântuirea noastră.
Oferindu-i credinciosului Sfânta Euharistie, Biserica îl transformă pe acesta dintr-
un membru oarecare al societăţii în hristofor, adică într-o persoană deosebită care
Îl poartă în fiinţa sa pe Însuşi Hristos.

Iată ce rol aparte are Biserica pentru societatea în care trăim! Ba mai mult! Sfânta
Liturghie face ca toţi participanţii să trăiască într-o adevărată comuniune de iubire
şi ca o adevărată comunitate indiferent de condiţia socială, idei, idealuri, etc. În
cadrul Sfintei Liturghii clerul şi mirenii devin parteneri de dialog, căci: „Dialogul
liturgic se petrece între preotul slujitor, pe de o parte, şi credincioşii mireni din
biserică, pe da altă parte, dar că ei, laolaltă, alcătuiesc un singur tot. Dialogul
liturgic e un parteneriat duhovnicesc, ceea ce înseamnă că preotul şi mirenii sunt
împreună slujitori ai aceleiaşi Liturghii”.

De multe ori biserica ortodoxa este surprinsă de faptul că reprezentanţii altor culte
reuşesc să facă prozeliţi din rândul credincioşilor romani, iar acest lucru este cu
putinţă tocmai datorită faptului că ei dau importanţă fiecărui credincios în parte.
Pentru ca această situaţie să fie stagnată se cuvine ca Biserica ortodoxa să-i facă pe
preoţi şi pe credincioşi conştienţi de faptul că Sfânta Euharistie constituie Biserica
ca Trup al Mântuitorului şi că împărtăşirea, însoţită de pregătirea spirituală
necesară, dezvoltă în rândul credincioşilor conştiinţa apartenenţei lor la Biserică.
Dacă această situaţie nu va fi reglementată nu se va putea depăşi nici
individualismul, care bântuie cu atâta furie în rândul credincioşilor şi îi face să dea
dovadă de indiferenţă faţă de problemele cu care se confruntă Biserica şi
societatea, şi nici ne se va putea activa sacerdoţiul universal al credincioşilor,
pentru a se putea face faţă prozelitismului sectar şi pentru ca Biserica să devină
activă în societate.

Prin Sfânta Liturghie Biserica nu face altceva decât să-i adune pe oameni în
comuniunea iubirii, căci Liturghia are rolul de a-i uni, de a-i strânge laolaltă, de a-i
aduna într-o unitate sufletească, deşi oamenii sunt atât de deosebiţi din variate
puncte de vedere. De asemenea, prin Sfânta Împărtăşanie, Biserica adună mulţimea
credincioşilor într-un singur trup, expresia cea mai fericită a acestei unităţi dintre
oameni fiind vechile agape sau mese ale dragostei frăţeşti, din cadrul primelor
comunităţi creştine.

Aşadar „Împărtăşania este baza comunităţii creştine, forţa unităţii şi a solidarităţii

ei şi ancorarea credinciosului în comunitatea-trup hristic”.6

Prin Sfânta Liturghie Biserica reuşeşte un lucru incredibil: să-i determine pe

oameni să trăiască în comuniune nu doar în cadrul acestei dumnezeieşti slujbe, ci şi
în societate. Prin Sfânta Liturghie, Biserica nu abordează omul doar la nivel
personal, ci şi la nivel comunitar, mai întâi în lăcaşul de cult, şi apoi în societate,
căci nu se poate separa radical comunitatea ecclesială de cea socială.

Biserica îl sfinţeşte pe omul societăţii moderne nu doare prin Sfânta Euharistie, ci

şi prin celelalte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Hristos. Prin ele se revarsă
asupra celui creat după chipul lui Dumnezeu harul sfinţitor. Aşa cum omul are
nevoie de hrană pentru a-şi fortifica puterile trupului, tot astfel are nevoie şi de
harul divin pentru a-şi revigora puterile sufletului pentru a putea lupta împotriva
ispitelor care se năpustesc asupra lui.7

Harul dumnezeiesc este cel care dă omului posibilitatea să devină din ceea cea
este, ceea ce încă nu este. Adică îi dă acestuia posibilitatea să devină din păcătosul
de azi, sfântul de mâine. Iată deci, că prin activitatea ei sfinţitoare Biserica îl

6
. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucuresti, 2004
13. Şebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriş, Prof. Monica, Opriş, Prof. Dorin, Metodica predării Religiei, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2000
7
transformă pe omul acestei societăţi dintr-un simplu cetăţean într-un potenţial
moştenitor al Împărăţiei Cerurilor.

ACTIVITATEA SOCIALĂ

Sfânta Scriptură ne spune că omul este o fiinţă dihotomică, adică este alcătuită din
două elemente: trup material şi suflet spiritual. Biserica a fost instituită pentru om
în toată complexitatea lui. Aşadar Biserica nu se rezumă numai la ajutorul pe care
ea îl dă sufletului pentru ca acesta să se poată mântui, ci îşi extinde ajutorul şi
asupra trupului, căci omul este dualitate: materie şi spirit.

Date fiind aceste precizări Biserica derulează în carul societăţii şi o activitate

socială care constă în ajutorarea nevoiaşilor, neputincioşilor şi a tuturor celor loviţi
de greutăţile vieţii de zi cu zi. Biserica Ortodoxă din Romania îşi derulează
activitatea socială cu multă intensitate, conştientizând că toţi cei greu încercaţi de
greutăţile vieţii sunt fiii ei care aşteaptă să fie ocrotiţi şi trataţi cu dragoste.
Pilda samarineanului milostiv ilustrează poate cel mai fidel activitatea socială a
Bisericii care se apleacă să-i ajute pe toţi fiii ei de care soarta crudă nu a avut milă.
Şi prin activitatea socială Biserica din Romania dă dovadă vie că este prezentă în
societate. Cantinele sociale, cabinetele medicale, căminele pentru bătrâni, centrele
de resocializare pentru copiii străzii, centrele pentru nevăzători, etc. care
funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe din România sunt doar câteva
exemple prin care Biserica ortodoxa îşi desfăşoară misiunea ca instituţie în cadrul
societăţii.8

De multe ori suntem asemenea preotului şi levitului din Pilda samarineanului

milostiv. Indiferenţa noastră la problemele şi greutăţile semenului nostru sunt
dovada lipsei de iubire faţă de acesta şi implicit faţă de Dumnezeu. Biserica este
cea care propovăduieşte iubirea nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte, iar aceste
fundaţii creştine sunt dovada cea mai concludentă că Biserica aplică în viaţa de zi
cu zi porunca iubirii.

Biserica arată dragostea ei cea mare tuturor bătrânilor, bolnavilor, copiilor străzii
pe care societatea i-a uitat. Pe aceştia Biserica îi ajută să vadă o nouă realitate:
aceea de a rămâne în continuare membri deplini ai marii familii a lui Dumnezeu,
familie în cadrul căreia fiecare îşi are locul său, participând astfel la manifestarea
Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre aceştia Biserica trebuie „să-i arate că în
loc de a fi prizonier al propriului său eu, al propriei sale drame, cel suferind trebuie
să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu”.

Şi tot cu privire la activitatea socială a Bisericii trebuie să ne oprim şi asupra unui

alt aspect. O vorbă din bătrâni spune că: „Nu există pădure fără uscături”.
Parafrazând această zicală putem afirma fără să greşim cu ceva că societatea este
alcătuită din cetăţeni model şi oameni certaţi cu legea. Cea de-a doua categorie de
oameni trebuie să răspundă de faptele contrare pe care le-au săvârşit, fapte pe care
societatea le condamnă. Faptele unora dintre aceştia sunt atât de grave încât sunt
condamnate de legile statului, iar cei care le-au înfăptuit trebuie să plătească pentru
ele cu propria libertate. De cele mai multe ori societatea îi marginalizează pe aceşti
oameni catalogându-i ca fiind „ciuma societăţii”. Nedându-li-se a doua şansă de a
8
. Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucuresti, 2004
13. Şebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Opriş, Prof. Monica, Opriş, Prof. Dorin, Metodica predării Religiei, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2000
se integra în societate, aceştia, de cele mai multa ori cad din nou pradă tentaţiilor
infracţionalităţii.

Biserica îi cuprinde la sânul ei şi pe cei buni şi pe cei răi. Pe cei buni îi ajută să
urce în continuare pe scara virtuţilor, iar pe cei răi îi ajută să se elibereze de jugul
păcatului şi să îmbrace haina sfinţeniei. Aşadar Biserica îşi deschide larg uşile
pentru toţi oamenii, dar în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzării.
Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (1 Timotei 2,4), Biserica îşi desfăşoară activitatea ei socială şi
în penitenciare sau centre de reeducare. Astfel cei privaţi de libertate nu mai
trebuie să se considere abandonaţi, neglijaţi şi singuri, pentru că Biserica este cea
care le oferă mângâierea de care aceşti oameni au nevoie. Ea este „cea care le oferă
hrana spirituală de care au atâta nevoie. Ea este cea care îi eliberează de jugul cel
greu al păcatului şi le redă libertatea din temniţa fărădelegii, este corabia care îi
ajută să navigheze pe valurile învolburate ale acestei vieţi”.

Pentru cei privaţi de libertate Biserica are un mesaj clar: ea este tatăl din Pilda
fiului risipitor care îi aşteaptă cu braţele deschise pe toţi fiii rătăciţi să revină din
ţara păcatului. Pentru ei se bucură de reîntoarcerea lor şi o dată cu ea se bură şi
capul ei-Hristos, căci El a venit în lume pentru cei păcătoşi pentru că: „Nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.

Prin slujitorii ei care îşi desfăşoară misiunea în penitenciare sau centre de

reeducare, Biserica luptă pentru reintegrarea acestor oameni în societatea care de
multe ori le-a întors spatele. Ea îşi aduce aportul ca aceşti oameni să devină din
„elemente negative” acei oameni-model pentru semenii lor şi pentru societate.
BISERICA ŞI PROBLEMELE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Revoluţia din Decembrie 1989 a adus pentru societatea românească atât lucruri
bune, cât şi lucruri rele. Dar, dacă ar fi să facem o statistică balanţa ar înclina spre
lucrurile rele cu care societatea româneasca s-a infestat. Drogurile, prostituţia,
traficul de fiinţe umane, avorturile, etc. sunt doar câteva dintre flagelele societăţii
româneşti. Fie că vrem, fie că nu vrem să recunoaştem societatea românească post-
decembristă se confruntă cu o serie de probleme. Unele dintre ele au fost
soluţionate în parte, la altele se încearcă acest lucru, iar altele nici pe de parte nu şi-
au găsit soluţionarea.
Pentru că Biserica îşi desfăşoară misiune în această societate şi ea se confruntă la
rândul ei cu aceste probleme cărora încearcă să le facă faţă şi cărora doreşte să le
găsească o rezolvare.

CONCLUZII

Biserica şi societatea, divin şi uman! În zilele noastre Biserica trebuie lăsată mai
mult ca oricând să-şi desfăşoare misiunea în cadrul acestei societăţi. În societatea
noastră, Biserica trebuie să fie actuală, practică, activă şi hotărâtă pentru a-i ajuta
pe oameni să coexiste în unitatea dragostei şi a credinţei, pentru a-i ajuta să
parcurgă alături de Hristos drumul de la chip la asemănare. Societatea are nevoie
de Biserică şi implicit de Hristos, căci aşa cum spune Sfânta Scriptură: „Fără Mine
nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).

Societatea nu trebuie să creadă că Biserica va garanta salvarea naţiunii, însă cu

toate acestea, Biserica anunţă că preţul răscumpărării omului de sub orice ostilitate
şi nedreptate a fost plătit odată pentru totdeauna. Mesajul social al Bisericii are în
centru noţiunea de „sfinţenie”. În zilele noastre Biserica ortodoxa încearcă „să
transfere revelaţia şi iubirea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, convinsă că Hristos
este în mijlocul nostru aşa cum mărturisim la Liturghie, în persoana celui înfometat
şi însetat, a celui fără apărare, fără cultură, fără salariu. A conjuga misticul cu
socialul rămâne una dintre virtuţile oricarei spiritualităţii ortodoxe din lume”.9

9
Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-

Napoca, 2004