CLASIC VERSUS MODERN ÎN METODOLOGIA EDUCAŢIEI MUZICALE

Reconsiderarea finalităţilor educatiei muzicale, centrarea pe competenţe presupune, în mod

implicit, şi o reevaluare a metodelor utilizate în procesul instructiv-educativ muzical.
În consens cu tendinţele principale de modernizare a metodologiei de instruire, metodologia
educaţiei muzicale trebuie să opereze schimbări, atât în direcţia unei mai bune valorizări a
metodelor clasice, prin accentuarea caracterului lor euristic şi activ-participativ cât şi în direcţia
combinării, armonizării acestora cu unele metode de dată mai recentă ce au un aport deosebit în
dezvoltarea creativităţii elevilor.
O prezentare analitică a metodelor clasice de învăţământ din perspectiva didacticii muzicale
va evidenţia în primul rând metodele cu un aport deosebit în procesul de predare – învăţare a
conţinuturilor specifice disciplinei şi anume: demonstraţia, exerciţiul, metodele de simulare,
conversaţia, expunerea şi algoritmizarea. Racordate obiectivelor disciplinei şi caracterului practic-
aplicativ al acesteia, metodele de învăţământ se prezintă uneori în forme particulare, specifice.
Una dintre acestea este demonstraţia prin cânt, o metodă indispensabilă lecţiilor de educaţie
muzicală indiferent de etapă sau temă de studiu. Metoda se regăseşte în toate verigile lecţiei atât în
activităţile de predare-învăţare cât şi în cele de evaluare. Dacă în momentul transmiterii noilor
conţinuturi ea este abordată mai mult de cadrul didactic, în momentul consolidării şi verificării
acestora, metoda este preluată de elev, care prin demonstraţie integrează conţinuturile teoretice într-
un context muzical, dovedind totodată nivelul capacităţilor sale muzicale de a opera cu noile
cunoştinţe. Demonstraţia are un rol important în dezvoltarea capacităţilor muzicale de interpretare şi
receptare a muzicii şi în asimilarea cunoştinţelor teoretice aferente. Argumentele în acest sens sunt
multiple: metoda oferă elevilor o privire de ansamblu asupra creaţiei muzicale prezentate integral
sau pe părţi componente; oferă modele de interpretare şi execuţie arătând nivelul de performanţă ce
trebuie atins; dezvoltă spiritul de observaţie, capacitatea de analiză şi sinteză.
Demonstrarea prin scris sub forma reprezentărilor grafice, a schemelor şi simbolurilor
muzicale nu poate substitui cântecul sau audiţia. Dacă aceste imagini ale materialului muzical
rezultă însă din analiza auditivă a unor elemente muzicale, ele sunt deosebit de utile pentru fixarea
percepţiilor şi reprezentărilor auditive, mai ales în etapa prenotaţiei.
În activităţile destinate formării deprinderilor ritmice şi psiho-motrice, cadrul didactic poate
opta pentru demonstraţia prin gesturi, atunci când explică marcarea timpului sau marcarea unor
formule ritmice, gestualitatea măsurilor şi a tehnicii dirijorale în general, paşii de dans, mişcările
sugerate de conţinutul cântecului, maniera de cânt specifică instrumentelor muzicale.
Demonstraţiile cu obiecte, prin gesturi şi scriere sunt mai puţin concrete, cea mai precisă rămâne
demonstraţia prin cânt, o demonstraţie specifică muzicii ca obiect de învăţământ.
Din categoria metodelor bazate pe acţiune reală, exerciţiul este metoda cea mai intim legată
cu celelalte metode de predare şi învăţare. Se utilizează frecvent în lecţiile ce urmăresc formarea şi
dezvoltarea deprinderilor muzicale. Exerciţiile muzicale, de execuţie recunoaştere şi creaţie conduc
la formarea capacităţii de a intui, executa, recunoaşte un anumit element muzical şi de a-l valorifica
creativ.
Metodologia educaţiei muzicale acordă un spaţiu larg prezentării metodelor de simulare,
evidenţiind în mod deosebit valoarea formativă a jocurilor muzicale cu suport pe cântec, audiţie şi
exerciţiu. Mai puţin valorificate în procesul instructiv-educativ muzical sunt jocurile de rol. În cazul
educaţiei muzicale, jocul de rol poate simula comportamente pozitive sau negative ale interpretului
vocal sau instrumental, ale coristului, dirijorului, profesorului şi a elevilor implicaţi în activitatea de
cânt. Cadrul didactic poate de asemenea implica elevii în simularea unui concurs de interpretare
muzicală, repartizând roluri diferite de prezentatori, interpreţi şi examinatori. Jocul constituie astăzi
una din principalele metode active, fiind extrem de eficace în educaţia muzicală nu numai cu
preşcolarii şi şcolarii mici.
 O altă metodă care în contextul educaţiei muzicale prezintă aspecte particulare este
conversaţia. Combinată permanent cu demonstraţia, mai ales în momentul verificării cunoştinţelor
când elevul chestionat îşi susţine răspunsurile prin exemplificări muzicale, exerciţii sau cântece,
metoda se transformă în cazul exerciţiilor de creaţie muzicală într-un dialog muzical specific
activităţilor de improvizaţie muzicală, dialog realizat între profesor şi elev sub formă de întrebare şi
răspuns.
Abordarea metodelor expozitive este necesară şi în cazul lecţiilor de educaţie muzicală în
vederea explicării unor noţiuni sau transmiterii unor conţinuturi teoretice. Conţinutul şi caracterul
practic-emoţional al disciplinei impune însă o abordare a explicaţiei prin alternanţă cu momente de
demonstraţie directă (cu vocea sau instrumental) sau indirectă prin intermediul audiţiei muzicale, a
elementelor teoretice ce se constituie ca subiect al lecţiei. Rolul predominant al metodei este de a
orienta gândirea elevilor în direcţia identificării sonore sau vizuale a noului element muzical şi de a
oferi explicaţii teoretice esenţializate, strict necesare aprofundării suciectului teoretic vizat.
Cadrul didactic poate valorifica şi metoda algoritmizării. Un exemplu în acest sens este
algoritmul solfegierii precizat dealtfel şi prin tehnologia didactică a învăţării unui cântec în etapa
notaţiei muzicale.
Metodele clasice prezentate dispun de numeroase resurse de revitalizare în perspectiva unui
învăţământ modern, activ şi euristic.
Prin raportare însă, la principalele direcţii de înnoire a învăţământului contemporan,
metodologia educaţiei muzicale prezintă numeroase rămâneri în urmă sub aspectul reînoirii şi al
adoptării unor metode care să rezolve în mod eficient noile situaţii de învăţare.
Paleta metodelor de învăţământ se poate extinde, în primul rând, prin valorificarea
potenţialului formativ al altor metode clasice cum ar fi: metoda discuţiilor şi dezbaterilor,
problematizarea, reflecţia personală, observarea, cooperarea sau tehnicile de grup, proiectul sau
tema de cercetare-acţiune şi dramatizarea.
În anumite contexte de învăţare acestea se dovedesc a fi deosebit de eficiente. Aş dori să
argumentez în acest sens.
Metoda discuţiilor şi dezbaterilor se poate utiliza în scopul consolidării şi sistematizării unor
conţinuturi cu care elevii au avut un contact cognitiv în prealabil, în scopul dezvoltării creativităţii
muzicale colective sau în sensul clarificării unor aspecte legate de interpretare sau de audierea unei
lucrări muzicale când elevii primesc ca sarcină decodificarea mesajului muzical.
În transmiterea unor conţinuturi teoretice se poate opta pentru problematizare. Confruntaţi
cu un material muzical ce conţine un nou element de gramatică muzicală, elevii se află într-o primă
fază în imposibilitatea de a-l înţelege, interpreta, analiza. Utilizarea problematizării impune din
partea profesorului realizarea în prealabil a unei reactualizări a cunoştinţelor şi deprinderilor
muzicale şi inducerea unui comportament de căutare şi de identificare a noilor cunoştinţe.
Valenţe formative deosebite prezintă şi reflecţia personală, mai ales în contextul activităţilor
ce-şi propun dezvoltarea creativităţii elevilor. Cadrul didactic poate antrena elevii în diverse
activităţi ce solicită reflecţia cum ar fi: de identificare a titlului unei lucrări audiate, de redare a
mesajului muzical prin povestire sau desen, de operare cu un anumit material muzical în scopul
creeri sau recreerii unei lucrări muzicale.
Observarea, ca metodă de învăţământ, se poate adapta specificlui disciplinei în scopul
integrării vieţii muzicale în activitatea independentă a elevilor. Elevii pot observa şi consemna
obiceiuri, tradiţii şi manifestări muzicale locale. Prin observare se poate înţelege şi participarea
sistematică a elevilor la concerte şi spectacole muzicale, audierea independentă a unor emisiuni
radiofonice, vizionarea unor emisiuni muzicale sau urmărirea unor cronici muzicale. Explicitarea
datelor observării se poate face cu ajutorul unor suporturi materiale de tipul referatelor, cronicilor
muzicale, a culegerilor de creaţii muzicale sau a înregistrărilor audio.
O metodă specifică activităţilor de ansamblu coral şi instrumental este cooperarea sau
tehnicile de grup. Metoda se aplică frecvent în cazul interpretării cântecelor în grup, în variantele:
dialog, pe roluri, în canon, cu ison ritmic sau ritmico-melodic, cu acompaniament instrumental, pe
două sau trei voci.
2
 Acestei metode i se poate alătura proiectul sau tema de cercetare-acţiune ce poate viza
întocmirea unor culegeri de creaţii populare specifice zonei prin realizarea de înregistrări audio şi
consemnarea unor date specifice cercetării folclorice sau confecţionarea de către elevi a unor
materiale didactice în scopul dotării cabinetului de muzică (planşe, pseudo-instrumente, jucării
muzicale, etc.). dra
Ultima metodă clasică menţionată, dramatizarea, se poate concretiza într-o dezbatere
problematizată a universului unei creaţii de operă, în care elevii sa antrenează ca acuzatori sau
apărători ai destinelor personajelor operei respective.
Paleta metodelor de învăţământ se poate amplifica şi prin adoptarea unor metode de dată
mai recentă cu un aport deosebit în dezvoltarea creativităţii elevilor.
Metodologia educaţiei muzicale trebuie să vină în sprijinul cadrelor didactice cu prezentarea
unor posibilităţi de racordare a acestora la obiectivele disciplinei, la particularităţile de vârstă ale
elevilor, cu soluţii de combinare şi armonizare cu metodele aşa-zise tradiţionale, deoarece
avantajele şi dezavantejele lor sunt complementare.
În metodologia educaţiei muzicale există două poziţii distincte cu privire la adoptarea
metodelor moderne în procesul instructiv-educativ. O primă poziţie este cea a specialiştilor care nu
susţin ideea valorificării acestora în ciclul primar şi gimnazial, afirmând că au o valoare
formativă redusă prin raportare la finalităţile disciplinei, că se adaptează cu greu particularităţilor de
vârstă ale elevilor şi că vizează dezvoltarea unor capacităţi creative pe care elevii, mai ales cei de
vârstă mică, nu le deţin.
O a doua poziţie susţine valoarea puternic formativă a acestora prezentând soluţii de
abordare însă numai în învăţământul superior.
Se poate susţine ideea valorificării metodelor moderne în contextul educaţiei muzicale?
Răspunsul este afirmativ.
Valenţele formative ale acestora sunt multiple, mai ales sub aspectul dezvoltării creativităţii
muzicale a elevilor de la cea mai mică vârstă. Existenţa capacităţii creatoare a elevilor din ciclul
primar nu poate fi contestată, folclorul copiilor reprezentând dovada supremă a spiritului lor de
creativitate.
Din multitudinea posibilităţilor de abordare aş dori să menţionez doar câteva situaţii de
predare-învăţare în care metodele moderne pot avea o valoare deosebită atât în direcţia dezvoltării
creativităţii în general şi a celei muzicale în special cât şi în direcţia cunoaşterii şi utilizării
elementelor de limbaj muzical sau al formării capacităţilor interpretative şi de receptare a muzicii.
Pornind de la reprezentările grafice ale duratelor prin linii de lungimi diferite sau a
conturului liniei melodice, reprezentări utilizate frecvent în etapa prenotaţiei, cadrul didactic poate
opta în activităţile de consolidare a acestor noţiuni pentru valorificarea synecticii. Se poate prezenta
elevilor o electrocardiogramă sau modele de masivi muntoşi, desene familiare copiilor care nu
prezintă la prima vedere nici o legătură cu arta muzicii. Elevii vor fi solicitaţi să descopere
similitudini cu arta sonoră în general sau cu anumite elemente muzicale care se pot reda prin acelaşi
tip de reprezentări. Se poate ajunge astfel la conturarea liniei melodice a unei inimi sau a unui lanţ
muntos.
Reuniunea „Phillips 66” este o metodă ce se poate valorifica în ciclul gimnazial, prin
realizarea, de exemplu, a unor sinteze la nivelul perioadelor istorice muzicale, având ca suport o
bibliografie avansată în prealabil de profesor. Fiecare grup va surprinde aspecte importante legate
de viaţa, creaţia compozitorilor, de genuri, forme, stil de creaţie, etc. Metoda se poate aborda şi în
activitatea de analiză a unei creaţii muzicale pe mai multe componente, în funcţie de anumite criterii
de analiză fixate de profesor.
Un aport deosebit în dezvoltarea gândirii muzicale şi în aprofundarea unor cunoştinţe de
istoria muzicii poate avea controversa creativă. Profesorul poate lansa, de exemplu, întrebarea:
„L.van Beethoven este reprezentant al clasicismului sau al romantismului muzical?” Grupurile de
elevi vor identifica avantajele şi dezavantajele fiecărei poziţii, descoperind în final că adevărul se
dezvoltă succesiv din mai multe perspective. În activităţile destinate dezvoltării capacităţii de
receptare a muzicii se poate aborda şi tehnica focus-grupp. Elevii pot primi ca sarcină redarea
3
mesajului muzical al unei creaţii muzicale prezentate sub formă de audiţie, prin intermediul unor
creaţii literare în proză sau prin intermediul desenului. Creaţiile de grup vor fi supuse ulterior
analizei şi aprecierii colective. Se va ajunge în final la o poziţie unitară cu privire la natura
mesajului muzical şi a stării afective predominante, percepute la nivelul întregii clase.
Discuţia panel implică în mod direct un grup restrâns de elevi cu aptitudini muzicale şi o
pregătire superioară, clasa participând indirect prin intermediul unor mesaje adresate grupului. Se
poate porni de la un solfegiu solicitând elevilor să opereze modificări prin întrebări de tipul: „cum
ar putea fi modificat?”; „ce schimbări putem opera?”; „să-i mărim dimensiunea?”; „să-l
micşorăm?”; „să divizăm valorile?”; „să le augmentăm?”; „să schimbăm ordinea de derulare a
măsurilor?”; „să combinăm altfel măsurile?”; „ce să înlocuim?”; „ce idei sugerează?” ;”ce titlu s-ar
potrivi?”; „să găsim un text?”. Activitatea elevilor nu trebuie considerată un plagiat este doar o
activitate de creaţie în care elevii au ca suport o creaţie muzicală deja elaborată.
În acelaşi scop se poate utiliza şi concasarea, o tehnică aparent distructivă în urma căreia ia
naştere un act creativ. În lecţiile de educaţie muzicală se poate aborda prin fragmentarea unei creaţii
muzicale şi reasamblarea acesteia într-o altă variantă. Valoarea estetică a creaţiei rezultate este
determinată de capacităţile lor muzicale în general şi de cele creative în special. În ambele situaţii
prezentate elevii se află într-o poziţie inedită, cea a creatorului muzical.
Adaptată situaţiilor de învăţare specifice disciplinei, tehnica acvariului (fishbowl), poate
favoriza dezvoltarea capacităţilor interpretative ale elevilor prin poziţionarea pe rând a acestora în
ipostaza de interpreţi şi auditoriu, în această ultimă ipostază elevii putând observa şi analiza
interpretarea muzicală a colegilor din mai multe puncte de vedere: ţinută, emisie vocală, dicţie
respiraţie, corectitudine ritmico-melodică, expresivitate, gestică; observaţii deosebit de utile în
corectarea unor deprinderi greşite de cânt şi în vederea ameliorării interpretării în general.
Metodelor prezentate se poate adăuga brainstorming-ul, o metodă cu un impact mai scăzut
în cazul educaţiei muzicale. Se poate aborda pentru identificarea unor idei sau soluţii noi de
abordare a educaţiei muzicale în şcoală, în identificarea unor resurse proprii de autodotare a
cabinetului de muzică, în identificarea unor idei cu privire la desfăşurarea unor spectacole muzicale
organizate cu elevii şcolii.
O prezentare a metodelor specifice educaţiei muzicale, clasice sau de dată mai recentă, nu
se poate realiza de pe poziţia supraevaluării valorii pozitive a unei categorii prin comparaţie cu
cealaltă.
Transformările progresive prin care trece învăţământul contemporan impun o evoluţie
ascendentă şi metodologiei care trebuie să se caracterizeze printr-o permanentă deschidere spre
înnoire, inovaţie, spre extinderea utilizării unor combinaţii şi ansambluri metodologice care să
rezolve în mod eficient noile situaţii de învăţare.

Referinţe bibliografice

● Cerghit, I.(2001), Metodologia didactică, în Prelegeri pedagogice. Ed. Polirom: Iaşi.

● Ionescu, M., Chiş, V., (coord.), (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor,
Editura Presa Universităţii Clujeană: Cluj-Napoca
● Modoran, M.(2014), Methodological Approaches Specific to Rhythmical Music Education
in the Romanian Primary School – the Stage of Musical Prenotation, în Procedia-Social
and Behavioral Sciences Journal, vol.116, 5th World Conference on Educational Sciences
Ed. Elsevier (ISSN: 1877-0428)
● Pânişoară, I.O., Neacşu, I. (coord.) (2012), Controversa creativă în Metode de formare în
Didactica specialitătii, Suport de curs, volum elaborat în cadrul proiectului „Calitate,
inovare, comunicare în sistemul de formare continuă a didacticienilor din învăţământul
superior”, POSDRU/87/1.3/S/63709
● Panişoară, I O. (2001). Metode moderne de interacţiune educaţională, în Prelegeri
pedagogice. Editura Polirom: Iaşi.
4