Les Choristes m-a câștigat prin muzică,apoi prin faptul că îmi transmite o
stare pozitivă, de optimism.
Povestea regizată de Christophe Barratier ne poartă în Franța, la o școală
pentru băieți. Băieții sunt fie orfani, fie copii ai căror părinți nu au resursele necesare pentru a-i crește. La această școală, sosește un pedagog nou, domnul Clément Mathieu,un muzician „ratat”, dar cu un talent nativ în ce privește abordarea copiilor, chiar și a celor încăpățânați, răzvrătiți și puși pe șotii, cum sunt cei din film.
Pedagogul își dă seama în scurt timp că poate schimba ceva în atitudinea
copiilor înrăiți tocmai de sistemul care ar fi trebuit să-i facă mai buni, iar asta cu ajutorul muzicii. Pasiunea lui se convertește într-o misiune și un țel care devin și mai atractive odată ce descoperă printre copii un talent pur, pe micul Pierre Morhange.Acesta este băiat bun, dar cu un sâmbure de răzvrătire în el, din cauza despărțirii de mama sa. Însă vocea lui este angelică, iar Mathieu vede în el un potențial enorm, care zace neexploatat.
Din punctul meu de vedere, marele succes al lui Mathieu, ca pedagog, nu
constă în faptul că reușește să scoată ceva bun din copii, ci în schimbarea de mentalitate pe care o determină la nivelul profesorilor și administratorilor, exceptându-l pe Rachin, un tip, care nu ezită să își asume meritele reușitei lui Mathieu atunci când consideră că lucrul acesta i-ar putea aduce o avansare.
Les choristes este și o poveste despre valoarea și puterea vindecătoare a
muzicii. Copiii pe care îi vedem, în prima parte a filmului, alergând prin clasă și păruindu-se, se transformă sub bagheta magică într-un grup liniștit și unit,.Copiii se transformă prea repede într-un cor care sună prea bine.
Ca o concluzie după vizionarea filmului Les choristes, aș spune că viața este
ceea ce se naște din modul în care interacționăm unii cu alții, scânteia destinului care se aprinde din intersectarea indivizilor. Iar când indivizii sunt adulți și copii, educatori și elevi, relațiile lor necesită și mai multă preocupare.