Curs 3

Orice proiect de investiţie se caracterizează prin patru elemente1:

a). cheltuielile de investiţie, respectiv cheltuiala totală pe care o suportă societatea pentru
realizarea proiectului. Activitatea de investiţie trebuie văzute din două puncte de vedere: cel al
unui subiect pasiv în procesul de investiţie şi cel al unui subiect activ. Primul este investitorul iar
al doilea este antreprenorul. Între cei doi se interpune piaţa financiară care are rolul de a
transfera resursele de finanţare spre investiţiile productive şi de a asigura o alocare cât mai
eficientă a acestora. Antreprenorul realizează şi pune în practică proiecte de investiţie prin
achiziţionarea de active reale cu scopul fabricării şi comercializării de bunuri şi servicii.
Activitatea acestuia este justificată numai în măsura în care valoarea bunurilor şi serviciilor pe
care se aşteaptă să o creeze este superioară valorii activelor reale achiziţionate.

Finanţarea investiţiei, respectiv obţinerea resurselor necesare achiziţionării activelor reale, se

face de către investitor în urma achiziţionării de către acesta de active financiare emise de
societate. Un activ financiar reprezintă, pentru cumpărătorul său, achiziţia unui drept asupra
valorii portofoliului de active productive constituite de societate.

Un proiect de investiţie este perceput din punct de vedere financiar ca un centru de cheltuieli şi
încasări şi este caracterizat prin scadenţarul său de trezorerie. Fiecare element tehnic sau
comercial al proiectului studiat este transpus în fluxuri de lichiditate. La prima vedere, un proiect
este considerat rentabil dacă fluxurile de încasări sunt mai mari decât fluxurile de cheltuieli. Un
prim element care trebuie luat în considerare în evaluarea rentabilităţii unui proiect este timpul,
respectiv momentele la care sunt degajate fluxurile de numerar respective. Al doilea element care
influenţează procesul de evaluare este incertitudinea, cu precădere în privinţa fluxurilor de
încasări.

Cheltuielile de investiţie sunt formate din cheltuielile de achiziţie şi/sau construcţie a

obiectivului de investiţie şi din cheltuieli complementare de transport, montaj, instalare, formarea
personalului şi orice alte cheltuieli pe care le implică exploatarea investiţiei.

1
Todea A., Investiții, 2007
Cheltuielile de investiţie pot avea loc o singură dată sau pot fi eşalonate în timp.

b). cashflow-ul net sau disponibil (încasările nete de trezorerie), respectiv diferenţa dintre
încasări şi plăţi în perioada de exploatare a investiţiei. Dacă admitem ca obiectiv fundamental al
întreprinderii maximizarea averii proprietarilor atunci evaluarea proiectelor de investiţii se va
realiza pe baza cashflow-urilor şi nu pe baza profiturilor nete. Chiar dacă pe termen lung
mărimea profitului va fi egală cu mărimea cashflow-ului pe termen scurt aceste mărimi diferă
substanţial. Diferenţele specifice dintre profit ca potenţialitate contabilă şi cashflow ca
certitudine monetară constau în decalajele în timp dintre veniturile şi cheltuielile înscrise în
contul de profit şi pierderi pe de o parte şi încasările şi plăţile aceleiaşi perioade pe de altă parte.

Primul pas în determinarea cashflow-ului net al firmei este calculul cashflow-ului din
exploatare. Cashflow-ul din exploatare sau operaţional este generat de activitatea firmei
respectiv vânzarea de bunuri şi servicii produse de societate (operaţiuni de gestiune curentă).

Cashflow operaţional = Profit înainte de dobânzi şi impozit + Amortizare – Taxe curente

Un alt element important al cashflow-ului net îl reprezintă operaţiunile de capital, respectiv

creşterea activelor fixe egală cu diferenţa dintre cheltuielile cu achiziţia de active fixe noi şi
veniturile obţinute din vânzarea activelor.

Cashflow-urile sunt folosite de asemenea pentru investiţii în fondul de rulment (active

circulante). Creşterea fondului de rulment net va diminua de asemenea cashflow-ul total al
firmei.

Cashflow-ul net total = Cashflow operaţional – Creşterea activelor fixe – Creşterea fondului
de rulment

c) durata de viaţă a investiţiei care trebuie apreciată după durata de viaţă utilă a investiţiei.
Durata de viaţă utilă nu este întotdeauna egală cu durata de viaţă contabilă. Durata de viaţă utilă
poate fi apreciată în funcţie de uzura potenţială a obiectivului de investiţie, caz în care vorbim de
durata fizică sau tehnologică, sau în funcţie de considerente economice, caz în care vorbim de
durata economică. Dintre cele două mărimi (durată fizică şi durată economică) se va reţine
durata minimă ca durată de viaţă utilă.
d). valoarea reziduală a investiţiei, respectiv valoarea de piaţă la sfârşitul vieţii utile, valoare
care poate fi pozitivă, nulă sau chiar negativă în cazul capacităţilor de producţie care antrenează
cheltuieli de demontare semnificative.

Confruntaţi cu problema resurselor limitate de capital, managerii societăţilor trebuie să decidă

dacă proiectele vizate sunt acceptabile din punct de vedere economic. Esenţa procesului de
capital budgeting constă în a identifica proiectele care contribuie la creşterea profitului şi în
consecinţă a valorii societăţii.

Obiectivul întreprinderii şi procesul de capital budgeting

OBIECTIVUL INTREPRINDERII

Maximizarea averii acţionarilor şi valorii întreprinderii

Decizii de Decizii de Decizii de

finanţare dividend investiţii

Investiţii pe Investiţii pe
termen lung termen scurt

CAPITAL
BUDGETING

Sursa: Dayananda D. et all, Capital Budgeting