Secţiunea 5. Conţinutul contractului de asigurare.

5. 1 Conţinutul contractului de asigurare potrivit dispoziţiilor Codului civil şi al

unor acte normative speciale.

Datorită gradului ridicat de complexitate al contractului de asigurare, legea instituie un

conţinut minim al contractului de asigurare. Astfel, potrivit art. 2201 C. civ., poliţa de
asigurare trebuie să indice cel puţin:

a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante, precum şi numele
beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte în contract;

b) obiectul asigurării. După cum am precizat obiectul asigurări poate privi bunuri,
persoane, răspundere civilă, credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare, alte asigurări,
care nu se confundă cu obiectul contractului de asigurare, care este alcătuit din drepturile şi
obligaţiile părţilor contractante. Dar obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectul
contractului de asigurare. De altfel, şi Codul civil, prin art. 1225 şi art. 1226, face distincţia
între obiectul contractului, care este reprezentat de operaţiunea juridică, şi obiectul obligaţiei,
prin care se înţelege prestaţia la care se angajază debitorul. Ca atare, în materia contractului de
asigurare, atributele persoanei, precum viaţa, sănătatea, capacitatea de muncă etc., pot fi
asigurate, dar fiind scoase din circuitul civil, nu formează obiectul contractului de asigurare,
care constă în obligaţiile părţilor privind plata primei de asigurare şi a indemnizaţiei de
asigurare1;
Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit art. 49 din Legea nr. 237/2015,
asigurătorii care au obţinut autorizaţia prevăzută la art. 20 alin. (5) din Legea nr. 237/2015,
pot desfăşura simultan activităţi de asigurări generale şi de asigurări de viaţă, context în care
aceşti asigurători administrează separat cele două categorii de asigurări, astfel încât drepturile
contractanţilor să fie respectate, organizează şi conduc evidenţe contabile distinct pentru cele
două categorii de asigurări, evidenţiază distinct elementele de activ şi de pasiv, de venituri şi
de cheltuieli pe cele două categorii de asigurări, dispun de proceduri aprobate de conducere
privind modalitatea de alocare a elementelor de activ şi de pasiv, de venituri şi cheltuieli şi
principiile care stau la baza determinării cheilor de repartizare pentru acele elemente care nu
pot fi alocate direct.

1
Ibidem, p. 23 şi infra nota 5.
 După cum rezultă din normele Codului civil, şi în materia contractului de asigurare
obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile din dreptul comun, respectiv obiectul trebuie să
existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral.

În ceea ce priveşte obiectul contractului de asigurare, se impune precizarea că, pe lângă

categoriile de asigurări reglementate de Legea nr. 237/2015, obiect al contractului de
asigurare îl poate constitui, după intrarea în vigoare a Legii nr. 237/2015, şi asigurarea de
protecţie juridică, reglementată prin art. 127 din Legea nr. 237/2015, având ca obiect:

a) acoperirea cheltuielilor procedurilor judiciare;

b) furnizarea altor servicii legate direct de acoperirea dată de asigurare, respectiv: pentru
a repara prejudiciul suferit de contractanţi în urma unei proceduri de mediere, civile sau
penale; pentru a acoperi cheltuielile judiciare efectuate de contractanţi într-o procedură civilă,
administrativă sau penală ori în cazul unei plângeri îndreptate împotriva acestora;

Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit art. 127 alin. (2) din Legea nr. 237/2015,
asigurarea de protecţie juridică se acordă printr-un contract separat de cele încheiate pentru
alte clase de asigurări sau, în cazul unei poliţe unice, printr-un contract în care natura
acoperirii şi valoarea primei aferente se specfică într-o secţiune distinctă.

De asemenea, potrivit art. 127 alin. (7) din Legea nr. 237/2015, în contractul de asigurare
de protecţie juridică părţile stipulează procedura de rezolvare a litigiilor dintre ele, prin
mediere sau arbitraj, precum şi dreptul asiguratului de a recurge la astfel de proceduri, fără a
aduce atingere dreptului acestuia de a sesiza instanţele de judecată competente, potrivit legii.

c) riscurile ce se asigură;

După cum am precizat, riscul asigurat constituie un eveniment viitor, posibil, dar incert,
prevăzut în contract la care sunt expuse bunurile ori patrimoniul sau viaţa ori sănătatea unei
persoane (incendiu, inundaţie, moartea, despăgubirile datorate terţilor). Riscul constituie un
element esenţial al contractului de asigurare, întrucât inexistenţa lui atrage încetarea
contractului. Codul civil, prin art. 2205, reglementând lipsa riscului asigurat, statuează că
contractul de asigurare se desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia
asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a
devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte,
intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când asiguratul sau contractantul
asigurării a plătit, fie şi parţial, prima de asigurare, acesta este îndreptăţit să o recupereze
proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare.
Conduita asiguratului la producerea riscului asigurat are o importanţă deosebită,
deoarece, dacă riscul asigurat s-a produs cu intenţie de către asigurat, asigurătorul poate
refuza plata indemnizaţiei. Sub acest aspect, prevederile art. 2208 alin. (2) C. civ. statuează că
în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere
civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de
către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate, care lucrează în această calitate. O astfel de clauză, potrivit art. 2208 alin. (3) C.
civ., operează şi în cazul în care riscul asigurat a fost produs de către persoanele fizice majore
care, în mod statornic, locuiesc sau gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul
asigurării, precum şi în cazul în care riscul asigurat a fost produs de către prepuşii asiguratului
sau ai beneficiarului asigurării.
Mai mult, noul C. pen, reglementează, prin art. 245, în cadrul infracţiunilor contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii, înşelăciunea privind asigurările, statuând că,
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui
bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a
obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani. Dacă, în scopul prevăzut mai sus, persoana simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni
sau vătămări corporale produse de un risc asigurat, această faptă se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. În cazul acestor infracţiuni, împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Determinarea şi stabilirea riscului în contractul de asigurare este necesară, deoarece doar
producerea riscurilor contractate vor obliga asigurătorul la plata indemnizaţiei. Pentru
asigurările de răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente de autovehicule,
prevederile art. 25 din Legea nr. 132/2017 statuează că asigurătorul recuperează sumele
plătite cu titlu de despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea accidentului.

În ceea ce priveşte circumstanţele sau condiţiile de acoperire a riscurilor, în practica

asigurărilor aceste elemente sunt circumstanţiate la condiţiile stabilite prin contractul de
asigurare.

Dar, problema risculului asigurat trebuie analizată prin raportare la noţiunea de caz
asigurat, utilizată în dreptul asigurărilor.
 Cazul asigurat nu este definit de legislaţia asigurărilor, ea fiind creaţia literaturii de
specialitate şi a practicii din domeniu. Astfel, în doctrină, cazul asigurat sau sinistrul este
definit ca fiind evenimentul asigurat pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut
asigurarea şi care într-adevăr s-a produs (de exemplu, în cazul asigurării contra incendiului,
incendiul survenit)2.
Astfel, în timp ce riscul asigurat reprezintă un eveniment ce se întâmplă, cazul asigurat
este evenimentul deja produs. Noţiunea de caz asigurat are o mare însemnătate în materia
asigurărilor, deoarece indiferent de forma de asigurare contractantă, producerea cazului
asigurat marchează momentul răspunderii asigurătorului, obligaţia de plată a asigurătorului
fiind condiţionată de producerea cazului asigurat3. Producerea cazului asigurat are consecinţe
şi pe planul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune de a solicita despăgubirile de la
societatea de asigurare, în sensul că termenul de prescripţie curge de la data survenirii cazului
asigurat şi a cunoaşterii persoanei vinovate de producerea lui4.
În cazul contractului de asigurare obligatorie a locuinţelor, prevederile art. 20 alin. (1) din
Norma ASF nr. 7/2013, modificat prin Norma ASF nr. 20/2015, riscurile care sunt preluate în
asigurare de PAD pentru locuinţa asigurată, inclusiv anexele, dependinţele, dotările şi
utilităţile care sunt legate structural de clădirea în care este situată locuinţa, sunt: cutremurele
de pământ, alunecările de teren şi inundaţiile, ca fenomene naturale. De asemenea, contractul
de asigurare obligatorie a locuinţelor acoperă şi daunele directe provocate construcţiilor cu
destinaţia de locuinţe, consecinţa indirectă a producerii evenimentelor menţionate la alin. (1),
cum ar fi: incendiul, explozia ca urmare a producerii unui cutremur ori alunecări de teren sau
alte asemenea cazuri. De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1) din Norma ASF nr. 7/2013, în
cazul producerii unui risc asigurat se acordă despăgubiri pentru pagubele provocate
construcţiei cu destinaţia de locuinţă, pentru elementele construcţiei, precum şi pentru
dependinţele, dotările şi utilităţile aferente locuirii, dacă acestea fac cor comun cu construcţia
destinată locuirii.
d) momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului5;
Reglementările din domeniul asigurărilor nu cuprind dispoziţii referitoare la durata
asigurării, de unde consecinţa că părţile sunt libere să stabilească intervalul de timp supus
raporturilor de asigurare. Dar durata asigurării sau durata contractului de asigurare nu este

2
F. Deak, op. cit., p. 384.
3
Ibidem, p. 385; V. Nemeş, op. cit., p. 25.
4
V. Nemeş, op. cit., p. 25.
5
Pentru analiza în detaliu a problematicii duratei asigurării prin raportare la perioada asigurată, a se vedea V.
Nemeş, op. cit., pp. 28-30.
identică cu perioada de asigurare sau perioada asigurată. Durata asigurării coincide cu durata
contractului de asigurare ce o conţine, fiind cuprinsă între momentul încheierii contractului şi
cel al încetării acestuia prin modalităţile prevăzute de lege. În schimb, perioada asigurată
reprezintă intervalul de timp în care contractul de asigurare îşi produce toate efectele sale
caracteristice, cel mai important fiind acela al obligaţiei asigurătorului la plata despăgubirilor.
Doar în perioada asigurată contractul îşi produce toate efectele sale, inclusiv răspunderea
asigurătorului ca urmare a producerii cazului asigurat.
O situaţie aparte o reprezintă situaţia în care prima de asigurare se plăteşte în rate, situaţie
în care fiecare rată se înfăţişează ca o scadenţă de sine stătătoare, deoarece neplata uneia
dintre ele atrage sancţiunea rezilierii contractului. În această ipoteză, pentru a se evita
rezilierea contractului de asigurare, legislaţia asigurărilor prevede posibilitatea inserării în
contractul de asigurare a unui termen de păsuire, reprezentând intervalul de timp după
scadenţa primei de asigurare, în care asigurătorul primeşte sumele datorate cu titlu de prime,
evitându-se astfel sancţiunea rezilierii contractului. Ca atare, asiguratul are posibilitatea să
plătească prima de asigurare şi după expirarea perioadei de scadenţă, într-un interval, de
regulă, până la 30 de zile. Acest termen poartă denumirea de termen de păsuire, având drept
efect faptul că producerea cazului asigurat înăuntrul termenului de păsuire obligă asigurătorul
la despăgubiri. Dar în contractul de asigurare se poate stipula că neplata primelor în termen
atrage suspendarea contractului de asigurare, ce înseamnă că producerea riscului de asigurare
în termenul de păsuire nu obligă asigurătorul la acordarea despăgubirilor, pentru că, prin
ipoteză, efectele contractului, inclusiv obligaţiile asigurătorului sunt suspendate. Deci şi în
această situaţie există contract de asigurare, pentru că el este doar suspendat, şi nu desfiinţat,
dar asiguratul nu este în perioada de asigurare, câtă vreme asigurătorul nu poate fi obligat la
plata despăgubirilor. Toate aceste considerente conduc la distincţia care se face în materia
asigurărilor între durata asigurării sau durata contractului de asigurare şi perioada asigurată.
În materia asigurărilor se face distincţie între încheierea contractului de asigurare şi
începerea răspunderii asigurătorului. Mai exact, nu se confundă momentul încheierii
contractului de asigurare cu momentul începerii răspunderii asigurătorului, deoarece în
practică sunt situaţii în care se stipulează în mod expres că răspunderea asigurătorului începe
după un anumit timp de încheierea poliţei de asigurare. Deci pentru aceste situaţii contractul
este în vigoare, asiguratul trebuie să plătească prima de asigurare, numai că asigurătorul nu
răspunde decât de la data prevăzută în contract. Ca atare, în materia asigurărilor, durata
asigurării sau durata contractului de asigurare nu este identică cu perioada de asigurare sau
perioada asigurată. Durata asigurării coincide cu durata contractului de asigurare ce o conţine,
fiind cuprinsă între momentul încheierii contractului şi cel al încetării acestuia prin
modalităţile prevăzute de lege. În schimb, perioada asigurată reprezintă intervalul de timp în
care contractul de asigurare îşi produce toate efectele sale caracteristice, cel mai important
fiind acela al obligaţiei asigurătorului la plata despăgubirilor. Doar în perioada asigurată
contractul îşi produce toate efectele sale, inclusiv răspunderea asigurătorului ca urmare a
producerii cazului asigurat.
În contractul de asigurare obligatorie a locuinţelor, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 260/2008,
republicată, şi art. 11 alin. (1) din Norma ASF nr. 7/2013 stipulează că asigurarea riscurilor de
cutremur, alunecări de teren şi inundaţii pentru fiecare construcţie cu destinaţia de locuinţă se
încheie pe perioade de 12 luni, până la momentul la care construcţia îşi pierde destinaţia de
locuinţă, data începerii şi data încheierii valabilităţii contractului fiind precizate în PAD. În
acelaşi sens, prevederile art. 15 alin. (1) din Norma ASF nr. 7/2013 precizează expres că
perioada de valabilitate a PAD, denumită şi perioada de asigurare, este intervalul de timp în
care PAID preia răspunderea pentru consecinţele producerii unui eveniment asigurat. Perioada
de asigurare obligatorie a locuinţelor este de 12 luni.
După cum se poate constata şi în cazul contractului de asigurare obligatorie a locuinţelor,
răspunderea asigurătorului este antrenată la producerea evenimentului asigurat, acesta fiind
definit, prin art. 2 pct. 1.1. din Norma ASF nr. 7/2013, ca fiind riscul acoperit prin poliţa de
asigurare obligatorie împotriva dezastrelor naturale (PAD) care apare sau începe să se
manifeste în timpul perioadei de asigurare şi care are ca efect producerea de daune pentru care
se naşte dreptul la despăgubire.
e) primele de asigurare. După cum s-a precizat, primele de asigurare reprezintă sumele de
bani pe care asiguratul trebuie să le plătească în temeiul contractului de asigurare, fiind una
din obligaţiile principale ale acestuia. Prima de asigurare diferă în raport de numeroşi factori,
precum: tipul şi forma de asigurare, perioada asigurată, riscurile ce se asigură, suma asigurată,
întinderea francizei. În concepţia Legii nr. 32/2000 se operează cu noţiunile de prime brute
subscrise, prime nete subscrise, prime brute încasate şi prime nete încasate. Primele de
asigurare se stabilesc, de regulă, pentru un an de zile şi pot fi plătite în întregime în momentul
încheierii contractului de asigurare sau în mai multe tranşe pe parcursul derulării acestuia. În
conformitate cu legislaţia actuală, prima de asigurare constă în sume de bani, nu şi în alte
bunuri, ea condiţionând, de regulă, intrarea în vigoare a asigurării sau începerea perioadei de
asigurare.
În cazul contractului de asigurare obligatorie a locuinţelor, prevederile art. 11 alin. (2) şi
art. 12 alin. (1) din Norma ASF nr. 7/2013 arată că prima de asigurare se plăteşte în lei
asigurătorului care eliberează PAD, de către contractantul/asiguratul poliţei, integral şi
anticipat, înainte de expirarea PAD, la cursul Băncii Naţionale a României, valabil la data
efectuării plăţii, în numerar sau prin virament în contul asigurătorului.
Legea nr. 260/2008, republicată, defineşte prima de asigurare ca fiind o primă obligatorie,
respectiv suma de bani pe care o plăteşte proprietarul unei locuinţe, în calitate de asigurat, ori
împuternicitul, contractantul sau reprezentatul legal al acestuia, în scopul încheierii unei
asigurări de locuinţe, în condiţiile legii.
După cum s-a remarcat în practica judiciară din perioada de incidenţă a vechiului Cod
civil6, în contractele de asigurare asupra vieţii, clauza de nerestituire a primelor este o
convenţie de natură a vătăma ordinea publică, pentru că permite societăţii o îmbogăţire în
dauna altuia, ceea ce nu se poate fără justă cauză.
f) sumele asigurate;
Suma asigurată nu este definită de normele legale, dar prezintă o importanţă deosebită în
materia asigurărilor. Prin sumă asigurată se înţelege suma maximă în limita căreia
asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare la ivirea cazului asigurat.
În cazul asigurărilor de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare
(cuantumul pagubei terţului fiind incertă), suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor.
Prin urmare, la producerea cazului asigurat, indiferent de întinderea pagubei suferite de
asigurat sau de terţa persoană, despăgubirile acordate de asigurător nu vor depăşi limita sumei
asigurate. Dacă prejudiciul depăşeşte contravaloarea sumei asigurate, restul de pagubă va fi
suportat de asigurat sau de terţul vinovat de producerea acestuia.
Recent a fost adoptată H.G. nr. 826/2016 privind stabilirea tarifelor de primă maxime
aplicabile de către societăţile de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere
civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de
tramvaie7. Potrivit acestui act normativ, aceste tarife de primă maxime pe care trebuie să le
aplice societăţile de asigurare se stabilesc pe categorii de vehicule, astfel cum acestea sunt
prevăzute în anexa la Hotărârea guvernamentală, pentru o perioadă de 6 luni de la data intrării
în vigoare a acestei hotărâri şi pentru clasa de bonul/malus BO în funcţie de istoricul de daună
al asiguratului.
În cazul contractului de asigurare obligatorie a locuinţelor, conform prevederilor art. 2 lit.
g) din Legea nr. 260/2008, republicată, şi art. 25 alin. (1) din Norma ASF nr. 7/2013, suma
asigurată obligatoriu reprezintă limita maximă de răspundere asumată de PAID pentru

6
A se vedea Trib. Ilfov, Com. Dr. no. 26/911, p. 205, în C. Hamangiu, op. cit., vol. I, p. 43.
7
Publicată în M. Of. nr. 896 din 8 noiembrie 2016.
subscrierea riscurilor prevăzute la art. 2 lit. b) din Legea nr. 260/2008, pentru fiecare tip de
locuinţă asigurată, per eveniment şi în agregat, indiferent de numărul de evenimente asigurate
produse pe parcursul valabilităţii contractului, şi care este precizată în PAD.
În cazul asigurărilor voluntare de sănătate, dispoziţiile art. 353 din Legea nr. 95/2006,
republicată, statuează că, pe lângă elementele obligatorii, contractul de asigurare voluntară de
sănătate, trebuie să cuprindă şi următoarele elemente:
a) lista coplăţilor pentru asigurări voluntare de sănătate complementar;
b) lista serviciilor din asigurarea voluntară suplimentară;
c) lista furnizorilor agreaţi;
d) modalitatea de contractare a acestora, direct sau prin intermediul unui departament de
asistenţă a asiguraţilor;
e) drepturile şi obligaţiile părţilor, cu evidenţierea clară a riscului de îmbolnăvire
individual;
f) modalităţile de decontare a serviciilor medicale;
g) modalităţile de încetare a valabilităţii contractului;
h) modalităţile de soluţionare eventualelor litigii.
5.2. Conţinutul contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, în
contextul Legii nr. 132/2017 şi a Normei ASF nr. 20/2017.
În cazul contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii
produse prin accidente de vehculele, art. 6 din Legea nr.132/2017 şi Norma ASF nr. 20/2017
prin capitolul V al acestei norme, sunt consacrate contractului de asigurare.

Astfel, în ceea ce priveşte conţinutul contractului RCA, art. 6 din Legea nr.132/2017,
prevede că acest contract trebuie să conţină informaţii privind: numărul şi data încheierii
contractului, părţile contractului RCA, perioada de valabilitate, limitele maxime de
răspundere stabilite de către asigurătorul RCA, prima de asigurare, numărul ratelor, scadenţa
ratelor, intermediarul, clauza bonus/molus, numărul de înmatriculare/înregistrare şi numărul
de identificare a vehicului, precum şi statele în care acest document are valabilitate. În ceea ce
priveşte condiţiile contractuale, forma şi conţinutul contractului de asigurare RCA, potrivit
art. 2 pct. 13 din Legea nr.132/2017, acestea s e stabilesc prin reglementări ASF.
În acest context, prevederle art. 10 alin. 3 din Norma ASF nr.20/2017 statuează că
vehiculul este asgurat, dacă proprietarul acestuia are încheiat un contract de asigurare de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehculele, contract care poate fi
încheiat cu un asigurător care are dreptul de a practica pe teritoriul Românie asigurarea
obligatorie RCA. La încheierea asigurării obligatorii RCA, asigurătorul RCA este obligat să
emită asiguratului contractul RCA împreună cu documentul internaţional de asigurare,
urmând ca, în cazul vehiculelor pentru care, din cauza limitărilor tehnice sau juridice, nu
există posibilitatea de a circula în afara teritoriului României, asigurătorii RCA să emită doar
contractul RCA, fără a include documentul internaţional de asigurare.

Contractele de asigurare RCA se emit potrivit art. 10 alin. 10 din Norma ASF
nr.20/2017, în sistem electronic., sens în care, contractele de asigurare RCA sunt incluse în
baza de date privind evidenţa contractelor RCA, asigurătorii RCA având obligaţia de a
transmite, potrivit art. 7 alin. 1 din Norma ASF nr.20/2017, prin sistem informatic către baza
de date cu asigurările obligatorii de răspundere civilă încheiate pe teritoriul României,
informaţii complete şi corecte referitoare la contractele RCA pentru vehiculele înmatriculate
sau înregistrate în România şi pentru cele care urmează a fi înmatriculate sau înregistrate în
România, inclusiv: a)valabilitatea contractului RCA; b)data denunţării, rezilierii, suspendării
contractului RCA, după caz; c) daunele înregistrate ca urmare a evenimentelor produse pe
parcursul derulării contractului RCA; d)informaţii referitoare la tipul daunei, inclusiv
componenta de vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii ori privind decesul;
e)numele, prenumele, CNP, seria şi numărul CI/BI ale conducătorilor auto declaraţi.

În vederea încheierii contractului RCA pentru vehiculele înmatriculate sau înregistrate

în alte state, având ca scop înmatricularea sau înregistrarea permanentă în România,
dispoziţiile Normei ASF nr.20/2017, condiţionează încheierea unui astfel de contract RCA de
prezentarea dovezii înregistrării fiscale a vehiculului în România.

De asemenea, prin art. 7 din Legea nr.132/2017 sunt reglementate clauzele pe care
trebuie să le cuprindă contractul RCA. În acelaşi context, prevederile Legii nr.132/2017
statuează că pentru asigurarea RCA condiţiile contractuale sunt stabilite de această lege,
asigurătorii RCA asumându-şi răspunderea pentru toate contractele RCA şi pentru erorile sau
omi siunile apărute la emiterea contractelor RCA fie direct, fie prin intermediarii în asigurări.

În aplicarea acestui text legal, Norma ASF nr. 20/2017, prin art. 10 alin. 8 sunt
stabilite minimul de informaţii pe care trebuie să le cuprindă contractul RCA, după cum
urmează:

a)datele de identificare şi datele de contact ale asigurătorului RCA;

 b) datele de identificare şi datele de contact ale asiguratului RCA, respectiv proprietar
şi/sau utilizator;

c)datele de identificare şi datele de contact ale intermediarului contractului RCA;

d)datele de identificare şi datele tehnice ale vehiculului asigurat;

e)datele de identificare ale conducătorilor auto declaraţi;

f)valabilitatea contractului RCA şi data emiterii acestuia. În cazul contractului de

asigurare obligatorie RCA, prevederile art. 5 alin. 3 teza a doua din Legea nr.132/2017
statuează că, contractul RCA produce efecte şi în cazul în care rata primei de asigurare nu a
fost plătită la termenul convenit între asigurat/contractant/utilizator şi asigurătorul RCA, dacă
asigurătorul RCA nu şi-a exercitat dreptul de reziliere a contractului RCA. De asemenea,în
cazul contractului de asigurare obligatorie RCA, prevederile art. 5 alin.1 din Legea
nr.132/2017 stabilesc că durata contractului de asigurare este o perioadă cuprinsă între o lună
şi 12 luni, multiplu de o lună, în funcţie de opţiunea asiguratului, acest contract putând fi
încheiat şi pentru o perioadă mai mică de o lună, în cazurile enumerate la alin. 2 al art. 5 lit. a
-c din Legea nr.132/2017
g)clauza bonus-malus. Potrivit art. 31 alin. 1 din Norma ASF nr. 20/2017, sistemul
bonus-malus este format din categoria de bază BO, 8 clase de bonus şi 8 clase de molus, iar
clasa BO este atribuită unui nou asigurat, fără istoric în asigurare. De asemenea, potrivit art.
11 alin. 15 din Norma ASF nr. 20/2017, sistemul bonus-malus intră în conţinutul tarifului de
primă.

h) prima de asigurare. În cazul contractului de asigurare obligatorie RCA, potrivit art.

5 alin. 6 din Legea nr.132/2017,asiguratul se obligă să plătrască prima de asigurare
asigurătorului RCA, iar asigurătorul RCA se obligă ca la producerea riscului asigurat să
plătească despăgubirea terţului prejudiciat pentru prejudiciile produse prin accidente de
vehicule şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de acesta în procesul civil, în condiţiile,legii
şi a contractului RCA.
Potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 din Norma ASF nr. 20/2017, prima de asigurare se
calculează pentru un an de subscriere, potrivit tarifelor de primă anuale practicate de către
asigurătorul RCA, iar pentru contractele de asigurare pe perioade mai mici de un an, prima de
asigurare aferentă se determină pro-rata din prima de asigurare calculată pentru un an de
subscriere, ajustată prin aplicareaunui coeficient de corecţie determinat statistic. De asemenea,
potrivit art. 33 din Norma ASF nr. 20/2017, la momentul încheierii contractului RCA, în
vederea stabilirii primei de asigurare, părţile pot conveni, prin convenţie, măsuri de
minimizare a riscului, precum: a)utilizarea unor tehnologii de tip telematic; b)promovarea
unor cursuri de conducere defensivă; c)alte măsuri.
Totodată,în cazul contractului de asigurare obligatorie RCA, prevederile art. 5 alin. 3
din Legea nr.132/2017, plata primelor de asigurare se face integral sau în rate, conform
acordului dintre asigurat şi asigurătorul RCA. În acest tip de contract de asigurare obligatorie
RCA, asiguratul/utilizatorul poate beneficia de sistemul bonus/malus, respectiv, acesta să
beneficieze de reducerea primei de asigurare, dacă acesta se încadrează în una dintre clasele
de bonus, sau să fie obligat la majorarea primei de asigurare, dacă se încadrează în una dintre
clasele de malus, în funcţie de istoricul de daunalitate realizat de asigurat/utilizator în
perioada de referinţă.
Prima de asigurare în cazul contractului RCA se stabileşte potrivit art. 18 alin. 1 din Legea
nr.132/2017, astfel încât să se acopere toate cheltuielile ce decurg din încheierea contractelor
RCA.
De asemenea, în materia contractului de asigurare RCA, potrivit art. 2 pct. 24 din Legea
nr. 132/2017 se stabileşte un tarif de referinţă, care reprezintă prima de asigurare cu caracter
orientativ determinată pe baza datelor statistice de la nivelul pieţei de asigurare RCA, acest
tarif de referinţă, potrivit art. 18 alin.2 din lege, urmând să fie calculat trimestrial de către o
societate de expertiză recuoscută în domeniu, contractată de către ASF, după formula
prevăzută la art. 2 pct.24 şi se publică de către ASF. Aceste tarife de primă se stabilesc de
către asigurătorii RCA, potrivit art. 11 alin. 1 din Norma ASF nr. 20/2017, pe segmente de
riscuri omogene, pe perioade de un, calculate pe principii acturiale general acceptate, pentru
limitele de despăgubire, stabilite în baza prevederilor art. 12. În acest context, asigurătorii
RCA au, potrivit art. 13 alin.1 din Norma ASF nr.20/2017 obligaţia de asigura accesul facil
potenţialilor contractanţi la tarifele de primă practicate pe site-ul fiecărui asigurător, la sediile
şi punctele de lucru ale acestuia şi de a oferi toate informaţiile în legătură cu criteriile luate în
calcul la stabilirea primei de asigurare. În acelaşi context, asigurătorilor RCA le este interzisă,
oferirea, promovarea şi comercializarea asigurărilor RCA la prime de asigurare mai mici
decât cele rezultate din aplicarea art. 11, precum şi acordarea oricăror avantaje colaterale
asiguraţilor la încheierea contractului RCA, cu excepţia asigurărilor facultative care acoperă
riscuri asociate riscurilor acoperite prin contractul RCA.
Cu referire la tariful de referinţă, în aplicarea Legii nr. 132/2017, a fost emisă Norma ASF
nr.22/2017 privind metodologia de calcul a tarifelor de primă pentru asigurarea obligatorie de
răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de
tramvaie8. Astfel, potrivit art.2 alin.1 din Norma ASF nr.22/2017,pentru determinarea unui
tarif de primă pentru asigurarea unui eveniment incert se efectuează estimări ale
probabilităţilor asociate cu apariţia şi/sau severitatea unui eveniment, estimări care se bazează
pe istoricul evenimentelor întâmplate şi pe proiecţiile tendinţelor.Tarifele de referinţă, potrivit
art.4 din Norma ASF nr.22/2017 sunt pe perioade de un an, pentru limitele de despăgubire
prevăzute de legislaţia în vigoare, astfel încât să se asigure îndeplinirea obligaţiilor care
decurg din încheierea contractelor de asigurare RCA, urmând ca, prin art. 5 să fie stabilite
elementele care stau la baza determinării tarifului de referinţă.
Se impune precizarea că după intrarea în vigoare a Legii nr.132/2017 contractul RCA
constituie titlu executoriu pentru ratele scadente şi neachitate.
i) tariful aferent decontării directe, dacă asiguratul a optat pentru această clauză;

j)numărul de rate, valoarea şi scadenţa acestora;

k)limitele de despăgubire;

l) condiţiile contractuale aplicabile asigurării RCA. În ceea ce priveşte condiţiile

contractuale aplicabile asigurării RCA,, prin art. 5 alin. 8 din Legea nr. 132/2017, se statuează
că răspunderea asigurătorului începe:
1)din ziua următoare celei în care a expirat valabilitatea contractului RCA anterior,
pentru asiguratul care îşi îndeplineşte obligaţia încheierii asigurării RCA cel mai târziu în
ultimazi de valabilitate a acesteia;
2) din ziua următoare celei în care s-a încheiat contractul RCA, pentru persoanele care
nu aveau o asigurare RCA valabilă la momentul încheierii noii asigurări;
3)din momentul încheierii contractului RCA, dar nu mai devreme de data intrării în
vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului,
pentru autovehiculele comercializate care urmează a fi înmatriculate/înregistrate.
m)condiţiile aplicabile decontării directe, dacă este cazul;

n) clauza potrivit căreia persoana prejudiciată se poate adresa pentru efectuarea

reparaţiei oricărei unităţi reparatoare auto, în condiţiile legii, fără nici o restricţie sau
constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unităţii reparatoare auto care ar putea să îi
influenţeze opţiunea.

8
Publicată în M. Of nr Publicată în M. Of nr. 717 din 5 septembrie 2017.
 Se impune precizarea că după intrarea în vigoare a Legii nr.132/2017 contractul RCA
constituie titlu executoriu pentru ratele scadente şi neachitate.
i) tariful aferent decontării directe, dacă asiguratul a optat pentru această clauză;

j)numărul de rate, valoarea şi scadenţa acestora;

k)limitele de despăgubire;

l) condiţiile contractuale aplicabile asigurării RCA. În ceea ce priveşte condiţiile

contractuale aplicabile asigurării RCA,, prin art. 5 alin. 8 din Legea nr. 132/2017, se statuează
că răspunderea asigurătorului începe:
1)din ziua următoare celei în care a expirat valabilitatea contractului RCA anterior,
pentru asiguratul care îşi îndeplineşte obligaţia încheierii asigurării RCA cel mai târziu în
ultimazi de valabilitate a acesteia;
2) din ziua următoare celei în care s-a încheiat contractul RCA, pentru persoanele care
nu aveau o asigurare RCA valabilă la momentul încheierii noii asigurări;
3)din momentul încheierii contractului RCA, dar nu mai devreme de data intrării în
vigoare a autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului,
pentru autovehiculele comercializate care urmează a fi înmatriculate/înregistrate.
m)condiţiile aplicabile decontării directe, dacă este cazul;

n) clauza potrivit căreia persoana prejudiciată se poate adresa pentru efectuarea

reparaţiei oricărei unităţi reparatoare auto, în condiţiile legii, fără nici o restricţie sau
constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unităţii reparatoare auto care ar putea să îi
influenţeze opţiunea.

Secţiunea 6. Aspecte privitoare la calitatea procesuală a societăţii de asigurare în

litigiile derivate din acţiuni în despăgubiri pentru prejudicii cauzate de asiguraţi faţă de
terţe persoane prin infracţiuni şi la limitele răspunderii societăţii de asigurare în cadrul
procesului penal având ca obiect acordarea de despăpgubiri pentru prejudicii cauzate
de asiguraţi faţă de terţe persoane prin infracţiuni .

6.1. Aspecte privitoare la calitatea procesuală a societăţii de asigurare în litigiile

derivate din acţiuni în despăgubiri pentru prejudicii cauzate de asiguraţi faţă de terţe
persoane prin infracţiuni
 De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1/2016 9, a soluţionat un
recurs în interesul legii vizând stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza
asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 C. pr. pen., precum şi limitele răspunderii în
procesul penal. Soluţionând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin
decizia nr. 1/2016, a stabilit că: „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru
prejudicii produse prin accidente de autovehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte
responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune,
în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă”.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a pornit de la prevederile art. 19 alin.
(5) C. pr. pen., raportat la prevederile art. 86 din acelaşi cod, potrivit cărora repararea
prejudiciului material şi moral cauzat printr-o infracţiune se face potrivit legii civile, iar
persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în
întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este
chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă
civilmente.

Această dispoziţie din Codul de procedură penală stabileşte calitatea procesuală într-un
proces penal a persoanei responsabile civilmente, adică a persoanei care, potrivit legii civile,
are obligaţia de a reparara prejudiciul cauzat prin infracţiune.

De altfel, în contextul în care repararea prejudiciului cauzat printr-o infracţiune se face

potrivit legii civile, dispoziţiile art. 86 din C. pr. civ, constituie o aplicare a dispoziţiilor art.
1382 din C. civ, potrivit căruia „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi
solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat. Calitatea societăţii de asigurare în procesul penal ca
parte responsabilă civilmente derivă din obligaţia contractuală a societăţii de asigurare de a
repara prejudiciul cauzat printr-o infracţiune de către persoana asigurată, fiind vorba aşadar
despre o răspundere contractuală (convenţională)10.

Pe de altă parte, în calitatea sa de parte responsabilă civilmente, trebuie să luăm în

considerare şi prevederile art. 249 alin.1,2 şi 5 din C. pr. pen, potrivit cărora, procurorul, în
cursul urmării penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, pot lua
9
Publicată în M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016.
10
A se vedea, C. Ap. Piteşti, dec. pen. nr.648/A/2015, în Buletinul jurisprudenţei. Repertoriu anual 2015, Ed.
Universul juridic, Bucureşti, p. 522.
măsuri asigurătorii constând în indisponibilizarea unor bunuri imobile sau mobile prin
instituirea unui sechestru asupra acestora, iar, în cazul măsurilor asigurătorii luate în vederea
reparării pagubei prin infracţiune, acestea se pot lua şi asupra persoanei responsabile
civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

În cazul societăţilor de asigurare, având calitatea de persoane responsabile civilmente

în procesul penal, pentru a repara singure prejudiciul cauzat prin infracţiune, este, în opinia
noastră, evident că, nu vor putea fi indisponizate prin instituirea măsurii asigurătorii a
sechestrului bunuri imobile ale societăţii de asigurare, ci doar bunuri mobile constând în
creanţe. Astfel, în opinia noastră, măsura indisponibilizării va privi creanţe constituite prin
fondul naţional de protecţie constituit de asigurători în cazul asigurării de răspundere civilă
auto obligatorie, întrucât, din acest fond de afectaţiune special se achită despăgubiri
persoanelor prejudiciate, şi nu creanţe constituite prin fondul de garantare care are ca scop
protecţia creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Ca atare se pune problema dacă societatea de asigurare, în cazul contractului de asigurare

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente de autovehicule, prin
raportare la prevederile art. 86 C. pr. pen., are calitatea de persoană responsabilă civilmente
într-un proces penal în care asiguratul a comis o infracţiune.

Pentru a da răspuns la o astfel de întrebare, instanţa supremă a pornit de la prevederile art.

55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (abrogată), potrivit cărora despăgubirile se plătesc de către
asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite. Despăgubirile se acordă de către
asigurător, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 (abrogată), în baza contractului de
asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin
accidente de vehicule, precum şi tramvaie, şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi, în
conformitate cu:

a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu
cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut de legislaţia respectivă şi cel prevăzut în
contractul de asigurare;

b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai

statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii care leagă direct două teritorii
în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există
birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.
 De altfel, şi după adoptarea Normei ASF nr. 39/2016, în acelaşi sens ca şi prevederile
Normei ASF nr. 23/2014 (abrogată după intrarea în vigoare a Normei ASF nr. 39/2016), cât şi
după adoptarea Normei ASF nr.20/2017, asigurătorii care practică asigurare obligatorie de
răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile
produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane.

În acest context, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a
utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe persoane prin intermediul
vehiculului.

Pornind de la aceste prevederi legale instituite de Codul de procedură penală şi

transpuse în planul legislaţiei privind asigurările se poate concluziona că, aşa cum a statuat
instanţa supremă prin decizia nr. 1/2016 (prin raportare la prevederile Legii nr. 136/1995, în
vigoare la data pronunţării acestei decizii), în contextul în care, potrivit art. 49 din Legea nr.
136/1995 (abrogată), asigurătorul răspunde în temeiul legii pentru asigurat, precum şi în
temeiul contractului de asigurare, se poate reţine ca întrunită cerinţa art. 86 C. pr. pen., anume
aceea că asigurătorului de răspundere civilă obligatorie să îi incumbe o obligaţie legală şi
deopotrivă convenţională de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune şi, ca urmare,
societatea de asigurare trebuie să participe în procesul penal în calitate de parte responsabilă
civilmente. Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 21 din noul C. pr. pen,
potrivit cărora, introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc,
la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, ea putând interveni în procesul penal până la
terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în
care se află la momentul intervenţei.

Dar, în mod paradoxal, în perioadă de incidenţă a aceluiaşi cadru normativ, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, soluţionând un recurs în interesul legii, a statuat prin
decizia nr. I/200511 că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de
asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii
despăguirilor. Se arată în această decizie că societăţile de asigurare trebuie citate în procesul
penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi
asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor
păgubite prin producerea accidentelor să pretindă despăgubiri atât celor răspunzători de

11
Publicată în M. Of. nr. 503 din 14 iunie 2005.
producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă. În motivarea acestei
soluţii, prin raportare la prevederile art. 24 alin. (3) din vechiul C. pr. pen. (art. 86 C. pr. pen.),
care definesc noţiunea de „parte responsabilă civilmente”, se arată că precizarea din art. 24
alin. (3) din vechiul C. pr. pen. impune referirea, în mod obligatoriu, la dispoziţiile art. 1000
alin. (1) şi (3) C. civ. vechi, care reglementau răspunderea pentru fapta altuia şi, respectiv,
răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, or, natura juridică a
obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare
cu asiguratul este total diferită de cele două tipuri de răspundere reglementate de art. 1000
alin. (1) şi (3) C. civ. vechi. Din aceste considerente se desprinde concluzia că răspunderea
asigurătorului pentru prejudicii cauzate terţelor persoane prin accidente de vehicule nu se
poate confunda cu răspunderea pentru fapta altuia sau cu răspunderea comitenţilor pentru
prejudiciul cauzat de prepuşii lor.

Se poate constata că în privinţa calităţii procesuale a societăţii de asigurare în procesul

penal există două soluţii contradictorii ale instanţei supreme, ambele pronunţate în interesul
legii, soluţiile contradictorii prounţate prin cele două soluţii fiind motivate, de asemenea,
diferit.

Dar, după cum se poate constata decizia instanţei supreme nr. 1/2016, deşi adoptată în
perioada de incidenţă a vechiului act normativ (Legea nr. 136/1995 abrogată), este raportată la
prevederile art. 86 C. pr. pen., care are o reglementare diferită în ceea ce priveşte noţiunea de
„parte responsabilă civilmente”, faţă de prevederile art. 24 alin. (3) C. pr. pen. vechi. Pe cale
de consecinţă, va avea caracter obligatoriu decizia instanţei supreme pronunţată în interesul
legii nr. 1/2016.

Desigur că, şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, şi în contextul noului cadru
normativ instituit de Legea nr. 132/2017, răspunderea asigurătorului pentru prejudicii cauzate
terţelor persoane prin accidente de vehicule nu se poate confunda cu răspunderea pentru fapta
altuia sau cu răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, reglementate
de art. 1372 şi art. 1373 C. civ.

În acelaşi context, în practica judiciară menţionată, respectiv, decizia penală

nr.648/A/2015, pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti, supra cit, s-a statuat că pentru
angajarea răspunderii contractuale a societăţii de asigurare în cadrul procesului penal, trebuie
să fie dovedită existenţa unei răspunderi civile delictuale a asiguratului, adică a celui vinovat
de producerea accidentului, dar, răspunderea civilă delictuală a asiguratului şi răspunderea
contractuală a societăţii de asigurare, nu poate fi angajată decât în limita culpei
conducătorului autovehicului asigurat pentru urmarea produsă. Ca atare, în această ipoteză
repararea prejudiciului se face în condiţiile art. 1371 alin. 1 din C. civ, prin care
reglementându-se vinovăţia comună şi pluralitatea de cauze, se statuează că:”în cazul în care
victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau le-a
evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru
partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”

Dar, se pune şi problema situaţiei societăţii de asigurare în cadrul procesului penal, în

situaţia în care asiguratul (inculpat) a fost achitat şi în contextul în care, prevederile art. 28 din
noul C. pr. pen, conferă autoritate de lucru judecat hotărârii definitive a instanţei penale în
faţa instanţei civile. Pentru elucidarea acestei probleme pornim de la prevederile art. 24 alin.
(5) din noul C. pr. pen, potrivit cărora dacă instanţa penală pronunţăndu-se prin aceeaşi
hotărâre atât asupra acţiunii civile,dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului
penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f), g),i) şi j), precum şi în cazul prevăzut
de art. 486 alin. (2), aceasta (instanţa penală, n. n. O.P) lasă nesoluţionată acţiunea civilă. Dar,
aceste prevederi trebuiesc raportate la dispoziţţile art. 28 alin. (1) din noul C. pr. pen, care
statuează că: „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a
săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a
procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei
ilicite”.

Din conţinutul acestui text legal rezultă că acesta vizează ipoteza în care acţiunea
civilă nu se exercită în cadrul procesului penal, ci printr-o acţiune separată, după pronunţarea
hotărârii definitive a instanţei penale. În cazul în care acţiunea civilă se exercită înainte de
sesizarea instanţei penale şi se pronunţă o hotărâre judecătoreadscă definitivă de către instanţa
civilă înainte de sesizarea instanţei penale, dispoziţiile art. 28 alin. (2) din noul C. pr. pen
statuează că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă
nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa
faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

De asemenea, o altă constatare care se impune a fi reliefată este aceea că, dacă instanţa
penală se pronunţă şi cu privire la natura şi existenţa prejudiciului provocat prin săvârşirea
infracţiunii, aceste constatări nu au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, urmând
ca aceasta (instanţa civilă) să decidă dacă reclamantul a produs sau nu un prejudiciu prin
comiterea respectivei infracţiuni.Aceleaşi concluzii se impun şi în situaţia în care instanţa
penală nu s-a pronunţat cu privire la existenţa prejudiciului sau cu privire la inexistenţa
acestuia.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) cu cele ale tezei a doua a art. 28
alin. (1) din C. pr. civ, se desprinde concluzia că în urma achitării inculpatului (asigurat) în
carul procesului penal, instanţa penală lăsând nesoluţionată acţiunea civilă, victima va trebui
să se adrese pentru obţinerea de despăgubiri instanţei civile, de unde rezultă că prin achitarea
inculpatului nu se poate acredita de plano lipsa răspunderii civile delictuale a acestuia,
generatoare de prejudiciii.

Pe cale de consecinţă, instanţa civilă astfel sesizată, nefiind legată de hotărârea

definitivă a instanţei penale de achitare şi în contextul în care hotărârea de achitare nu înlătură
posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului (asigurat) după cum s-a
remarcat în literatura de specialitate 12, achitarea inculpatului nu poate avea nici o influenţă cu
privire la situaţia persoanei responsabile civilmente,când aceasta a fost chemată să răspundă
pentru fapta altuia.

De asemenea, există posibilitatea ca instanţa penală să confirme implicit prin hotărârea

de condamnare existenţa faptului generator de răspundere civilă, după cum este posibil ca în
cazul achitătării inculpatului, susţinerea necesară a hotărârii penale de achitare să aibă la bază
constatarea de către instanţa penală a lipsei răspunderii civile a celui achitat.

Într-o atare ipoteză, întrucât aceste constatări ale instanţei penale nu au autoritate de
lucru judecat în faţa instanţei civile, dar susţinerea hotărârii penale de achitare necesitând
constatarea de către instanţa penală a lipsei răspunderii civile a celui achitat, s-a afirmat, că,
constatarea instanţei penale cu privire lipsa răspunderii civile a celui achitat, dacă reprezintă
susţinerea necesară a hotărârii instanţei penale, va putea fi invocată în faţa instanţei civile, de
persoana responsabilă civilmente, aşa cum, de altfel, această constatare va putea fi invocată în
faţa aceleiaşi instanţe de către cel achitat13.

Sub acest aspect, cu privire la aplicabilitatea art. 1371 alin. (1) din C. civ, Înalta Curte
de casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept-prin decizia

12
A se vedea, I. Deleanu, Acţiunea civilă în procesul penal (II), în revista Dreptul nr. 6/2009, p. 37.
13
Ibidem.
nr.12/201614, a decis că: „dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în
sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a
pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori
la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă”.

Prin aceeaşi decizie supra cit, Curtea de Apel Piteşti, prin raportare la hotărârea
instanţei supusă controlului judiciar, a formulat câteva interesante considerente referitoare la
acordarea de despăgubiri morale victimelor unui accident de circulaţie, Astfel, se arată că
aprecierea prejudiciului moral presupune aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor
negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestuia în planul vieţii sociale al părţii civile care a
suferit certe prejudicii fizice şi pshice, a rămas cu infirmităţi grave permanente, urmări care îi
afectează viaţa personală, familială, viaţa socială, care îi limitează considerabil accesul la
momente de agrement, la o activitate normală, rămânând marcată pe întreaga durată a vieţii
prin restrângerea libertăţii de mişcare, prin imposibilitatea atingerii unor nevoi personale,
familiale, sociale materiale fireşti. Ca atare, se arată că prestaţia acordată victimei trebuie să
reprezinte nu atât un echivalent, cât mai cu seamă o compensaţie acordată după o analiză
complexă şi delicată de apreciere multilaterală a aspectelor în care se regăsesc vătămările şi
suferinţele cauzate.

De asemenea, în practica judiciară s-a statuat că dacă persoana păgubită nu a recuperat

de de la asigurat despăgubirile stabilite în cadrul procesului penal, prin exercitarea acţiunii
civile împotriva asigurătorului de răspundere civilă, aceasta nu obţine o dublă despăgubire, ci
urmăreşte plata de către asigurător a despăgubirilor la valoarea stabilită în procesul penal 15. Se
arată în această decizie că modalitatea de stabilire a despăgubirilor, fie prin constituirea
persoanei păgubite ca parte civilă în procesul penal declanaşat ca urmare a accidentului, fie
numai în faţa instanţei civile, nu semnifică existenţa unei opţiuni a acesteia între răspunderea
civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului sau a societăţii de asigurare.

În practica judiciară16 s-a statuat, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a

reprezentantului societăţii de asigurare străine pe teritoriul României, în cazul despăgubirilor
solicitate de la Fondul de protecţie a victimelor străzii, că legea conferă persoanelor păgubite
dreptul de a solicita despăgubiri de la Fond, în situaţia în care nu au fost despăgubite de
societatea de asigurare sau reprezentantul de despăgubiri al acesteia, dar acest drept nu poate
14
Publicată în M. Of nr. 498 din 4 iulie 2016.
15
A se vedea, ÎCCJ, S. a II-a civ, dec. nr.815/2012, publicată în rezumat în revista Dreptul nr. 6/2013, p. 237, 238.
16
A se vedea C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 709/A/2014, în Buletinul jurisprudenţei. Repertoriu anual 2014, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, pp. 394-400.
fi valorificat în măsura în care persoanele păgubite au solicitat despăgubiri în instanţă de la
asigurător. Pe cale de consecinţă, se arată în decizia supra cit., rămâne la latitudinea persoanei
păgubite alegerea de a cere daune prin intermediul Fondului sau de a valorifica dreptul de a
pretinde despăgubiri direct de la asigurător, în instanţă, Directiva 2009/103/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului, privind asigurarea de răspundere civilă auto şi
controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, şi jurisprudenţa CJUE fiind în sensul
recunoaşterii posibilităţii de exercitare a acţiunii în despăgubiri îndreptate împotriva
reprezentantului societăţii de asigurare pe teritoriul statului instanţei sesizate

6.2. Limitele răspunderii societăţii de asigurare în cadrul procesului civil şi a

procesului penal având ca obiect acordarea de despăpgubiri pentru prejudicii cauzate
de asiguraţi faţă de terţe persoane prin infracţiuni .

Pentru determinarea limitelor răspunderii societăţii de asigurare în cadrul procesului

penal având ca obiect acordarea de despăpgubiri pentru prejudicii cauzate de asiguraţi faţă de
terţe persoane prin infracţiuni, se impune de la început precizarea că, aşa cum se precizează şi
în decizia instanţei supreme nr. 1/2016, supra cit., în cadrul procesului penal, societatea de
asigurare, în calitate de persoană responsabilă civilmente, răspunde numai pe latura civilă
pentru prejudiciul cauzat prin infracţiuni de către inculpat, însă numai în condiţiile legii civile,
respectiv în baza unei obligaţii legale sau convenţionale.

Pe de altă parte, în determinarea limitelor răspunderii societăţii de asigurare în procesul

penal, trebuie să pornim de la prevederile art. 12 alin. (1) din Norma ASF nr. 20/2017, care
statuează că asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi
mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere
Financiară, în conformitate cu reglementările europene. Se impune, de asemenea, precizarea
că aceste limite de stabilire a despăgubirilor prin norme ASF nu sunt aplicabile doar în cazul
despăgubirilor solicitate în cadrul unui proces penal, ci aceste limite de stabilire a
despăgubirilor sunt aplicabile atât în procesele civile, cât şi în procesele penale, prin care se
solicită despăgubiri de la societatea de asigurare pentru prejudicii cauzate prin accidente de
vehicule de către asigurat unor terţe persoane.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017, prin raportare la reglementările
Uniunii Europene, sunt reglementate, prin art. 6 alin. (4) din Lege şi art. 12 alin. 2 din Norma
ASF nr. 20/2017,limitele minime de răspundere acoperite prin asigurarea RCA, respectiv:
 a) pentru prejudicii materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul
persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente, la un nivel de
1.220.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii
accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial
produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de
despăgubire se stabileşte pentru accidente, la un nivel de 6.070.000 euro, echivalent în lei la
cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca
Naţională a României;

Aceste limite de răspundere sunt revizuite, potrivit art. 6 alin. (5) din Legea nr. 132/2017,
din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit
în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995
privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum, cu modificările ulterioare, şi sunt prevăzute
în reglementările ASF.

Potrivit art. 12 alin. (3) din Norma ASF nr. 20/2017, în cazul în care în acelaşi eveniment
au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de
despăgubire specificate în contractul de asigurare, despăgubirea va fi stabilită în funcţie de
cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire
pentru prejudiciile cauzate în acelaşi accident.

În acelaşi context, dacă dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Norma ASF nr. 20/2017
stabilesc limitele de acordare a despăgubirilor în cazul în care au fost prejudiciate prin acelaşi
eveniment mai multe persoane, dispoziţiile art. 22 alin. (7) din Norma ASF nr. 20/2017,
stabilesc limitele de acordare a despăgubirilor, în cazul în care cuantumul despăgubirilor în
acelaşi accident de vehicule depăşeşte, la data producerii accidentului, limita de despăgubire
stabilită în contractul RCA, exclusiv cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent de
numărul persoanelor vătămate sau decedate, după caz, şi de numărul de persoane
răspunzătoare de producerea pagubei. În aceste ipoteze, art. 22 alin. (7) din Norma ASF nr.
20/2017 stabileşte că despăgubirea se acordă, în limita acestei sume, fiecărei persoane
prejudiciate, proporţional cu raportul dintre limita de despăgubire prevăzută în contractul
RCA şi totalul cuantumului despăgubirii. Rezultă aşadar că în acest caz, despăgubirile pot
depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul RCA, despăgubirea acordându-se
fiecărei persoane prejudiciate, proporţional cu raportul dintre limita de despăgubire prevăzută
în contractul RCA şi totalul cuantumului despăgubirii.

Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că prin norme adoptate de către ASF se
stabilesc limitele despăgubirilor şi condiţiile de plată, asigurătorii RCA având obligaţia de a
stabili limite de despăgubire, dar care nu pot fi mai mici decât cele stabilite de ASF. Ca atare,
potrivit art. 12 alin. (1) din Norma ASF nr. 20/2017, părţile pot stabili în contractul de
asigurare limite maxime de despăgubire, dar care nu pot fi însă inferioare celor stabilite în
normă.

Se poate, aşadar, concluziona faptul că limitele în care asigurătorul de răspundere civilă

obligatorie este ţinut să răspundă, nu numai în procesul penal, ci şi în procesul civil, sunt cele
prevăzute în contractul de asigurare, dar, în respectivul contract, părţile nu pot stipula limite
inferioare celor stabilite de ASF.

După cum rezultă din dispozitivul deciziei nr. 1/2016, în procesul penal, societatea de
asigurare, în calitatea de persoană responsabilă civilmente, are obligaţia de a repara singură
prejudiciul cauzat prin infracţiune, prin urmare răspunderea societăţii de asigurare este o
răspundere exclusivă, şi nu o răspundere solidară cu autorul infracţiunii.

Această răspundere exclusivă a societăţii de asigurare în procesul penal, după cum se

arată în considerentele deciziei nr. 1/2016 supra cit., se fundamentează pe faptul că părţile
încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la
asigurat la asigurător, iar acesta din urmă îşi asumă acest risc şi, pe cale de consecinţă,
răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare
stabilită în raport cu specificul riscului.

Nu este vorba despre o răspundere solidară a societăţii de asigurare alături de autorul

faptei ilicite, deoarece asigurătorul nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care ar fi
comis-o alături de asigurat, ci în temeiul legii şi a contractului de asigurare, asigurătorul îşi
asumă o obligaţie proprie. Pe de altă parte, în sprijinul acestei argumentaţii, nu este vorba
despre o răspundere solidară a societăţii de asigurare alături de asigurat, deoarece solidaritatea
trebuie să rezulte din lege sau din contract, ceea ce nici legea şi nici contractul de asigurare nu
stipulează.