Horga Iustina

Anul 3, Muzică

Categoria estetică – Comicul

Comicul reprezintă o categorie estetică negativă ce pune în evidență elemente precum ironicul,
satiricul, umorescul ce duc spre o formă particulară de comic și anume grotescul. În operele
artistice în care este prezent comicul se identifică un tipar după care sunt înșiruite acțiunile: ceea
ce se prezintă are loc după terminarea fazelor conflictuale, într-un stadiu de tip „post factum”,
momentele fiind desfățurate după terminarea conflictului. Ceea ce este prezentat de către artist
sunt consecințele apărute după depășirea stadiului conflictual.
Se pot distinge două cazuri distincte de comic:
- Comicul de situație (reprezintă faza manifestă a conflictului comic).
- Comicul propriu-zis ( momentul ce declanșează râsul).

În domeniul artistic se întâlnesc situații comice, exemple concludente în acest sens fiind
filmele cu personajul Charlie Chaplin care prin pățaniile și acțiunile sale stârnește râsul
publicului . Toate întâmplările redate în filmele sale mute scot în evidență totodată
momente de speranță sau disperare, eșecuri ale omului de rând, speranțe, râvniri
neîndeplinite.
Analizând axa estetică grotesc- transcedental vedem că la capătul ce sugerează conflictul
negativ (din stânga axei) se situează comicul, fiind opus urâtului sau josnicului.
Conflictul comic are menirea de a demasca realitatea, de a arăta adevărata față a
„eroilor ” comici care prin acțiunile lor „nu cad, ci se rosogolesc” , provocând râsetul
celor care îi urmăresc. Astfel de personaje se regăsesc în operele satirice ale lui Moliere
( „Les Bourgeois gentilhomme”) sau I. L. Caragiale („ O scrisoare pierdută”). Comedia
lui Moliere a avut parte de succes, atât aristocrații cât și burghezia fiind absorbiți de
momentele satirice . Scopul principal al acestei opere este descoperirea fățărniciei
manifestate de cele două clase sociale, pe care a demascat-o prin intermediul elementelor
comice.
Idealul comic reprezintă un antiideal ce trebuie evitat, un element „care va să zică nu
există” (Caragiale), îmbracă o imagine falsă a păcii, dragostei, bucuriei. Conflictul comic
are rolul de a dezvălui adevărata față a eroilor comici, devenind însușiri ridicole,
meschine ce vor trebui înlăturate. Un exemplu relevant în acest sens este „idealul” de
dragoste dintre Bartollo și Marcelina din opera „Nunta lui Figaro” de Mozart în care
prietenia lor este de fapt una falsă, satirizată și întreținută de comic. Prezentarea formelor
negative ale unor valori au rol educativ prezintă situații din viața de zi cu zi ce trebuiesc
evitate, contrastul dintre real și ideal, sunt exemple de „așa nu”.
Comicul reprezintă deci o manifestare negativă a idealurilor , împletit cu umor și ironii ce
fac ca eroii să cadă în ridicol, aceasta fiind consecința faptelor lor nepotrivite.
Manifestarea artistică a conflictului este în strânsă legătură cu purtătorul idealului comic
care poate fi de la caz la caz temă, motiv sau erou propriu-zis . Acesta are trăsături
negative ( fățărnicie, minciună, perfidie), ce capătă o formă sensibilizată datorită
ipostazelor în care este pus . Exemple de eroi comici ce prezintă trăsături negative sunt
Avarul – reprezintă zgârcenia, George Dandin, Les femmes savantes- parvenitismul,
Tartuffe- mizantropia. Acești falși erori își duc la îndeplinire idealul negativ în cele mai
multe cazuri.
În muzică există o formă instrumentală specifică folosită în redarea caractetului comic al
personajelor – rondoul. Acțiunea comică este unitară , compusă din episoade succesive ce
debutează cu eroul aflat în prim-plan și se concetrează asupra acțiunilor umoristice ale
acestuia.

Structura muzicală a comicului

În muzică , comicul se regăsește în structura de rondo cu efecte comice, teme jucăușe sau
variațiunile . În acest sens, amintim opera „Don Quixote. Variațiunile simfonice pe o
temă cavalerească ” de Richard Strauss. Această lucrare reprezintă o imagine a
deosebirilor stilistice și estetice ce apar în redarea comicului, cu elemente situate între
tragic și comic. Și compozitorul G.Ph . Telemann abordează aceeași viziune în lucrarea
sa , „Don-Quichotte-Suite”, făcând ca deznodământul lucrării să fie unul umoristic, chiar
dacă prezintă moartea eroului. Se folosesc elemente satirice și umoristice pentru a
reflecta portretul emoțional al personajului Sancho Pansa. Situațiile conflictuale comice
apar și în opere precum „La serva padrona” de Pergolesi, „Flautul fermecat” de Mozart
sau opera „Patru sunete” de Johnson. Sentimentul ce însoțește comicul este râsul și simțul
umorului ce caracterizează persoane iubitoare de artă. Reacția râsului reprezintă o
atitudine emoțională , este o reacție ce izbucnește și este generată de „ceva ce a fost
considerat drept lucru rațional, se demască subit ca irațional și de prisos”. Râsul este o
pedeapsă pentru persoana ironizată și un mod prin care să-i dea de înțeles că a făcut o
impresie penibilă. În sens pozitiv, râsul este un mod are o funcție utilă pentru corpul
nostru, fiind un mijloc de relaxare și de aducere a bunăstării.
Un document important pentru analiza esteticii râsului a fost adus de H. Bergson, „La
Rire” care analizează sentimentul însoțitor comicului de situație ca fiind gest ce
subliniază și exprimă o imperfecțiune individuală sau colectivă. Râsul poate reprezenta în
anumite situații și un semn de răzbunare, atunci când un personaj râde de altul ce îi este
superior doar pentru a-l umili, iar răzbunarea se tranformă în invidie ( practic personajul
reflectă prin râset sentimentul de inferioritate și regretul că nu poate atinge un anumit
nivel superior). În lucrarea sa , Bergson afirmă că: „ Nu există comic în afara a ceea ce
este cu adevărat omenesc” , prin care se evidențiază trăsături omenești ironizate. Râsul
are funcții psiho-morale și psiho-estetice prin care sufletul se purifică de sentimentele
negative.
Satira este un alt element ce se împletește cu comicul și apare în muzică la genul de
operă-buffa și în poemele simfonice. În acest tip de opere se identifică muzica
 programatică , cu un caracter riguros ( de exemplu: „Till Eulenspiegel” de Richard
Strauss). Parodia muzicală este o altă categorie muzicală întâlnită la compozitorul
Camille Saint-Saens („Carnavalul animalelor- fantezie zoologică”). Satiricul apare sub
diferite forme de râs . Blaga identifică o categorie aparte de râs și anume „râsul luciferic”
cu efecte negative sau râs usturător, neiertător. În muzică, aceste forme sunt intercalate
pentru a reda sugestiv mai multe valori ale comicului. De exemplu, partea
„Ridicolosamente” din opera „Viziuni fugitive” pentru pian evidențiază rolul estetic al
satiricului și sarcasmului, cu ajutorul tempo-ului și a elementelor muzicale ce exprimă
aceste trăiri.
O altă formă a râsului este ironia și autoironia, ce reprezintă o nuanță a satiricului ce se
bazează pe tehnica generalizării inverse ( cel ce ironizează spune un lucru și gândește
altul și are superioritate morală față de fenomenul comicizat).
Umorul este ansamblul cel mai bogat al sensibilizării muzicale asupra comicului. Din
umor se desprind gluma, bancul, farsa, surpriza ce apar în simfoniile beethoveniene sau
mozartiene. O formă folosită în umorul muzical este procedeul scordaturii, ce presupune
anumite tehnici componistice. Apare în cadrul tonal și cadență și are efectul de sunet
„fals”. O altă modalitate de exprimare a umorului muzical este discrepanța scordată între
discant și acompaniament ( de exemplu, opera lui Bartok, „Cvartetul de coarde nr.5) ce
produce un efect grotesc manifestat prin umor.
Operele lui P. Vermesy („Metamorfoza dracului la Ciuc”) și Z. Kodaly („Cântecul de
seară”) combină parodia cu scordatura, prin care este folosit procedeul reducerii distanței
intervalice cu un semiton între două motive tetracordice ce imprimă un efect grotesc și un
umor amar ( fiind sugerată scena în care secuiul îl invită pe dracul să îi facă o vizită).

Putem concluziona faptul că în estetica muzicală comicul este prezent în majoritatea

epocilor și stilurilor muzicale, fiind folosit și promovat atât în muzica instrumentală cât și
în cea vocală, fiind o categorie estetică ce i-a preocupat pe compozitori și a fost folosită
des în compoziția acestora.

Bibliografie
Ștefan Angi, Prelegeri de estetică muzicală, vol.1 Tom.2 , Editura Universității din Oradea, 2004.