Psihologia educaţiei curs 7

Învăţarea: definire, caracterizare. Teorii ale învăţării.

Metacogniţia (II)

Teoria învăţării ca procesare a informaţiilor

Psihologii cognitivişti concep psihicul ca un sistem de procesare a informaţiilor. Aceştia sunt

interesaţi de mecanismele cognitive implicate în procesarea informaţiilor.
În context educaţional, psihologii cognitivişti sunt interesaţi de procesele cognitive implicate în
învăţare. Aceştia promovează implicarea activă a elevului în propria învăţare. Susţinut de profesor,
elevul trebuie să înveţe să-şi organizeze cunoştinţele, să-şi identifice resursele şi să utilizeze strategiile
cele mai eficiente de învăţare.
Studiul cognitiviştilor asupra memoriei a reliefat aspecte importante pentru obiectivele
procesului de instruire. Reprezentanţii acestei şcoli au identificat sisteme mnezice multiple care
interacţionează făcând posibilă reţinerea şi utilizarea cunoştinţelor.

R. Atkinson şi R. Shiffrin fac distincţie între

memoria senzorială,
memoria de scurtă durată şi
memoria de lungă durată.

E. Tulving propune distincţia între memoria episodică şi memoria semantică.

Memoria episodică este un fel de memorie autobiografică. Ea conţine informaţii despre
evenimente personale, amintiri ale subiectului, asociate cu contexte spaţio-temporale precise şi
care sunt organizate cronologic.
Memoria semantică, numită adesea şi conceptuală, cuprinde cunoştinţe de ordin general.
Este implicată în semnificaţia obiectelor, fenomenelor, evenimentelor şi a relaţiilor dintre ele.

În ultimii ani, psihologia cognitivă şi-a concentrat cercetările asupra distincţiei dintre
memoria explicită şi
memoria implicită.
Memoria explicită este considerată a fi o memorie conştientă, directă, voluntară,
deoarece conţinuturile ei sunt accesibile conştiinţei şi pot face obiectul unei reactualizări
intenţionate. Cunoştinţele relative la situaţii, fapte, stări de lucruri (numite şi cunoştinţe
declarative), reprezentate verbal sau imagistic, formează memoria explicită a subiectului
uman. De aceea, memoria explicită a mai fost numită şi memorie declarativă.
Memoria implicită este considerată a fi o memorie inconştientă, indirectă şi
involuntară, deoarece conţinuturile ei nu sunt accesibile conştiinţei şi nu pot fi
reactualizate în mod intenţionat. Ea cuprinde cunoştinţe legate de acţiune (reguli de
execuţie, deprinderi motorii sau cognitive, reflexe condiţionate), numite şi cunoştinţe
procedurale. Motiv pentru care memoria implicită a fost denumită şi memorie
procedurală sau nondeclarativă.

Pentru cognitivişti, a învăţa înseamnă a integra informaţiile noi în memoria permanentă. O

informaţie care poate fi integrată într-o reţea conceptuală e mai bine înţeleasă şi memorată. Această
integrare este dependentă de cunoştinţele prealabile ale subiectului.
Pentru a uşura procesul integrării informaţiilor noi în cele vechi, se recomandă:
• recurgerea la scheme
• recurgerea la analogii
• utilizarea sistematică a ceea ce Ausubel a numit „advance organizers", adică organizatori
prealabili, care sunt ansambluri de idei mai complexe, pregătite în mod deliberat de profesor şi
prezentate elevului înaintea sistemului de cunoştinţe ce urmează a fi însuşite, cu scopul de a
oferi o orientare prealabilă şi a asigura accesibilitatea ideilor noi; aceşti organizatori, introduşi
înaintea materialului de învăţat, sunt prezentaţi la un nivel superior de abstracţie, generalitate şi
sferă de cuprindere; ei pot fi comparaţi cu rezumatele care oferă elevului o privire generală
asupra materialului de învăţat înainte de confruntarea efectivă cu acesta.

Din punctul de vedere al psihologiei cognitive, elevul trebuie nu doar să dispună de cunoştinţele
anterioare necesare integrării celor noi, ci şi, în egală măsură, trebuie să fie capabil să mobilizeze, în
momentul învăţării, cunoştinţele deja existente. Teoriile învăţării dezvoltate într-un cadru cognitivist
acordă o mare importanţă automatizării proceselor cognitive implicate în activitatea de învăţare.

Metacogniţia
Ideea de a-l învăţa pe elev să înveţe, astfel încât acesta să ajungă cat mai puţin dependent de
controlul extern şi mai capabil de autoinstruire, a impus în literatura de specialitate concepte precum
cele de învăţare autonomă, strategie cognitivă, stil de învăţare, strategii metacognitive.
Metacogniţia este un concept relativ recent, vehiculat atât de psihologia cognitivă, cât şi de
ştiinţele educaţiei, care atrage atenţia asupra rolului subiectului în cunoaştere, în conştientizarea ei, prin
apelul la autocontrol, autoapreciere şi autoperfecţionare a propriei cogniţii. Cercetări recente din
psihologia cognitivă au pus în evidenţă faptul că majoritatea diferenţelor dintre experţi şi începători se
află la nivel metacognitiv.
Metacogniţia se defineşte ca fiind cunoştinţele pe care le are un individ despre funcţionarea
propriului său sistem cognitiv.
Pentru F. H. Flavell, conceptul de metacogniţie acoperă două aspecte:
(a) cunoştinţele metacognitive ar putea reprezenta aspectul declarativ al metacogniţiei şi
cuprind trei categorii: cunoştinţe referitoare la persoane, la sarcină şi la strategii.
(b) gestiunea activităţii mintale ar putea reprezenta aspectul procedural al metacogniţiei;
cuprinde activităţile pe care le desfăşurăm pentru a controla şi monitoriza propria gândire. Acestea
sunt activităţi de planificare, de control şi de reglare.
Activităţile de planificare presupun o analiză a sarcinii ce trebuie rezolvată, a strategiilor
care au cele mai mari şanse de succes, fixarea obiectivelor ce trebuie atinse, stabilirea etapelor
ce trebuie parcurse etc.
Activităţile de control sunt legate de supravegherea a ceea ce facem prin verificarea
progresului, a corectitudinii rezultatelor obţinute, identificarea erorilor, evaluarea eficienţei
strategiilor utilizate.
Activităţile de reglare (autoreglare) se referă la intervenţiile pe care am decis să le facem
în baza a ceea ce am constatat prin activităţile de control, adică să schimbăm strategia, să
reluăm etapele parcurse sau să mergem mai departe. În egală măsură, autoreglarea priveşte şi
intensitatea efortului, numărul repetiţiilor, organizarea timpului, automotivarea.

Bibliografie:
Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educaţiei. Iaşi: Polirom.