MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”

Facultatea Filologie
Catedra de Limba română şi filologie clasică
Specializarea Limba și literatura română

Referat
La Curs opțional Mihai Eminescu

Tema: Ars poetica eminesciană

Pedagog:
Dumitrița Smolnițchi, dr., conf. univ.

Student/ă:
Dumitrița Maximciuc, anul II, f.r.

Chișinău 2020
 Cuprins:

Introducere………………………………………………………………………………….
Autori și opere despre arta poetica.....
……………………………………………………….
Introducere………………………………………………………………………………...
Noțiunea de ars poetică …………………………………………………………………..
Poezii ale creatorului in care vorbeste despre arta poetica:………………………………..
Epigonii……………………………………………………………………………………………….
.
Eu nu cred în
Iehova…………………………………………………………………………………
Glossă…………………………………………………………………………………………………
.
Icoană și privaz……………………………………………………………………………………
Criticilor mei…………………………………………………………………………………………
În zadar în colbul școlii…………………………………………………………………………….
Odă (în metrul antic)………………………………………………………………………………..
Numai poetul…………………………………………………………………………………………
Concluzii finale……………………………………………………………………………………..
Bibliografie………………………………………………………………………………………….
Anexa……………………………………………………………………………………..
 Introducere

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,

Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,București, Regatul României) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale,
creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor
la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.  A publicat primul său poem la vârsta
de 16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului
Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei
Române de Titu Maiorescu.

Noțiunea de ars poetică

Ars poetica (..arta poetica") este un text, o creatie literaă, de multe ori o poezie, în

care autorul isi exprima conceptia despre arta, literatura, poezie.

Autori si opere despre arta poetica

Inca din Antichitate, Horatiu si-a expus crezul artisc in Epistola catre Pisoni, iar
Aristotel a vorbit despre convigerile sale literare in Poetica. Mai tarziu N. Boileau
tratează in Arta poetica regulile fundamentale ale compunerii clasice în versuri și maniera
în care această artă trebuie abordată pentru a fi adusă cât mai aproape de perfecțiune.
Literatura română a fost înzestrată cu arte poetice de C. Conachi («Meșteșugul
stihurilor românești»), Ion Heliade Rădulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»). Tudor
Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament, Rugă de seară, Incertitudine,
Epigraf, Flori de mucigai, Cuvânt, Poetului necunoscut, Horă de poeți etc. La Octavian
Goga întâlnim o artă poetică mesianic-poporanistă chiar în „deschiderea“ volumului
de Poezii, publicat în anul 1905; este vorba despre poezia Rugăciune. Lamura
mesianismului se relevă nu numai în Rugăciune, ci și în Mărturisiri literare, din anul
1932. Volumul de debut în poezie al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se
deschide cu o remarcabilă ars poetica a expresionismului, Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii, în care se oglindește și faimoasa potențare a misterului, exprimată
totodată și în registrul aforismului, din Pietre pentru templul meu (din același an):
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l
adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare». Rostul / misia
poeziei expresioniste, rod al luminii cunoașterii „luciferice“, ori „paradisiace“, este
schimbarea a tot ce-i neînțeles în «ne-nțelesuri și mai mari», prin iubire de «flori și ochi
și buze și morminte»”

Ars poetica eminesciană

O veritabilă ars poetica a romantismului, poate, cel mai important manifest poetic
din secolul al XIX-lea, se află în Epigonii de Mihai Eminescu. În prima parte a amplului
poem-manifest, poetul elogiază «zilele de-aur a(le) scripturelor române», din epocile
anterioare, cu «poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere», spre a releva, prin
antiteză, în partea a doua, epigonismul contemporanilor săi, «simțiri reci, harfe zdrobite, /
mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / măști râzânde, puse bine pe-un
caracter inimic», fără credință în ceva, pentru care Dumnezeu este o «umbră», pentru care
Patria este «o frază» etc. În scrisoarea însoțitoare a poemului-manifest, Epigonii,
către Iacob Negruzzi (de la revista «Convorbiri literare»), Eminescu ne încredințează:
„Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a
predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, dar rece... Predecesorii noștri credeau
în ceea ce scriu, cum Shakespeare credea în fantasmele sale... Comparațiunea din poezia
mea cade în defavorul generației noi și – cred – cu drept. ”

Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche”, creator al unei opere
care străbate timpul, granitile teritoriale, alina si incanta si astazi in secolul tefhnologiilor.

În opera lui Mihai Eminescu nu putem vorbi de o poezie programatică , ideile sale
despre artă nu se constituie în poezii anume, ci se regăsesc în întreaga sa creaţie , fie în
publicistică, fie în poeziile despre artă.
Concepţiile acestuia despre condiţia poetului şi menirea artei sale fiind exprimate într-un
fel sau altul, în majoritatea creaţiilor lirice. Câteva lucrări ale lui Eminescu direcţionează
concepţia poetică, cele mai multe fiind postume, deşi unele fuseseră scrise la începutul
perioadei de creaţie ori în plină maturitate: ,,Icoană şi privaz”, „Eu nu cred nici în
Iehova”, „Ordin şi poetul”, „Iambul”, „În zadar în colbul şcolii”. Între poeziile
programatice antume se numără „Epigonii”, „Glossă”, „Odă(în metru antic)”,
„Criticilor mei” care sunt şi cele mai valoroase din punct de vedere literar şi profund
filozofice.

Poezii ale creatorului in care vorbeste despre arta poetica

În anul 1870, la numai 20 de ani, Eminescu scria poemul „Epigonii”, arta sa poetică, în
care îi elogia pe înaintași. Poemul, care a apărut în revista „Convorbiri literare”, a suscitat
interesul lui Titu Maiorescu. Rezultatul acestei admirații a marelui critic este consemnat
în însemnările sale în „Direcția nouă în poezia și proza română”, în care îl numește pe
Eminescu „poet în toată puterea cuvântului”, posesor al unui limbaj „plin de farmec”.
Epigonii reprezintă urmașii nedemni ai unor înaintași iluștri, descendenți fără valoare
care nu se ridică la înălțimea predecesorilor.

Eminescu contura în „Epigonii”, încă de la început, în mod metaforic, spiritualitatea

românească, care nu se impusese prin valoare artistică autentică, ci prin vibrație și emoție
(„te mișcă acea naivitate sinceră, neconștientă” a lor). Metafora acestor timpuri naște
ideea paradisului, a lumii ca mit:

„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri…”

În înaintași, Eminescu descoperă pe creatorii de limbă, pe inițiatorii de act estetic, dar

și pe patrioții adevărați. Sunt versuri din care se remarcă dorința eului liric de a se contopi
cu epoca trecută și cu aceste destine de poeți luptători. În Mureșan el descoperă poetul-
profet. Pe Negruzzi îl admiră pentru întoarcerea lui în trecutul plin de valori. Lui
Alecsandri îi dedică trei strofe, utilizând, ca poetul pastelurilor, determinări bogate.
Fiecare nume este caracterizat printr-o metaforă revelatoare:

„Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară…”

Se prefigurează în „Epigonii” gândirea amplă eminesciană, în structuri enumerative

dezvoltate. De multe ori, însă, în amploarea secvenței, accentuarea ține de solemnitate.
Eminescu folosește un lexic ales, elogios, care arată admirația sinceră.

Partea a doua Epigonilor este așezată în antiteză romantică cu prima. Situându-se în

prelungirea liniei junimiste și definindu-și atitudinea clară față de predecesori, poetul
sesizează confuzia valorilor și „formelor fără fond”:

„Oamenii din toate cele fac icoană și simbol,

Numesc sfânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează.”

Rupt de tradiție, epigonul cântă fals și imită la nivelul clișeelor verbale. Aducând o
laudă gestului creator naiv, poetul își manifestă acum neîncrederea în valorile
contemporane. Limbajul devine virulent, iar portretul epigonului se naște caricatural-
grotesc. Ironia romantică, născută din amărăciune, îl include și pe poet: „Iară noi? Noi,
epigonii?…Simțiri reci, harfe zdrobite…”. Viața ca teatru implică existența măștilor.
Spiritual, epigonul nu există („În noi totul e spoială…”). Lipsa unei credințe reale este
clar susținută de versul: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază.”

Eminescu oferă o definiție cugetării sacre, pe care o socotește abilă organizare de

categorii și concepte abstracte la care realitatea nu se potrivește. Ea încifrează sensul
existenței, suprapunându-i unul fals:

„Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri n’ existente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Poezia devine o expresie a interiorității, o transfigurare a realului, căci, fiind o izbutire

estetică, ea are și un înalt conținut de sentimente. Ea este metafora totală, care asigură
înălțarea spirituală, deci purificarea prin artă (catharsis-ul). Atitudinea contemplativă este
înlocuită cu violența și revolta. Poezia devine formală. Simțind nevoia actualizării
valorilor trecute, Eminescu atenționează literatura contemporană, care se îndreaptă spre
sterilitate pentru că se îndepărtează de sursele inițiale autentice. Tonul este ironic,
sarcastic, chiar caustic. Cugetările filosofice din final au valoare aforistică și anunță
marea operă de mai târziu, dar și pesimismul caracteristic poetului:

„Noi reduce tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.”

Poetul îi mărturiseşte lui Iacob Negruzzi întro scrisoare ce însoţeşte poezia „Epigonii”,
dupa cum spuneam si mai sus, motivele pentru care aduce laude poeţilor elogiaţi care „nu
sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea
naivitate sinceră, neconştientă cu care lucrau ei.”

Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor , recunoscând înclinaţia

sa de vizionar, scepticismul solitar şi preferinţa sa pentru antiteză:

„Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici

Nici cu stil curat şi antic
Toate-mi sunt deopotrivă
Eu rămân ce-am fost:romantic.”
( Eu nu cred în Iehova)
 În ciuda acestei afirmaţii ,Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism, preţuind
profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi
adevărat, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru, prin stil clar, armonios şi prin ironia
rece a raţiunii:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate,
Ce e rău şi ce e bine
Tu te–ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.” Glossă

Eminescu aspiră în permanenţă spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind
mereu preocupat să găsească acel cuvânt „ce exprimă adevărul”:
„Şi am visat odată să fiu poet…Un vis
Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie …Şi ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un rău…” ,,Icoană şi privaz”

Viziunea sceptică eminesciană privind condiţia poetului în lume , în societatea

contemporană superficială si incapabilă să aprecieze arta adevărată, preocupată fiind de
interese materiale este ilustrată în poezia „Criticilor mei”:

„Ah!Atunci ţi se pare Critici voi, cu flori deşerte

Ca pe cap îţi cade cerul: Care roade n-aţi adus
Unde vei găsi cuvântul E uşor a scrie versuri
Ce exprimă adevărul? Când nimic nu ai de spus.”

Din În zadar în colbul şcolii intelegem ca poezia trebuie să exprime întotdeauna adevărul
vieţii, sentimentele profunde trăite de poet, existenţa omului să fie singurul izvor al
inspiraţiei lirice:

„În zadar în colbul şcolii, Nu e carte să înveţi

Prin autori mâncaţi de molii, Că viaţa să aibă preţ
Cauţi urma frumuseţii Ci trăieşte, chinuieşte
Şi îndemnurile vieţii, Şi de toate pătimeşte
(…) Şi-ai auzit cum iarba creşte.”

În zadar în colbul şcolii

Ultimul mare romantic european a dat măsura perfecţiunii clasice în poezia

 „Odă (în metrul antic)”, operă a maturizării depline a artei eminesciene. Poezia
exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii şi a morţii în substanţa clasică
materializată cu elemente romantice. Acesta îşi înalţă privirea la „steaua/Singurătăţii”,
căutând înţelesurile firii, aspirând spre ideal, printr-o reîntoarcere nostalgică spre propria
tinereţe, vărsta visării, când moartea-i părea undeva departe: „Nu credeam să-nvăţ a
murii vreodată.”
Echilibrul sufletesc îi este tulburat de apariţia sentimentului de iubire „dureros de
dulce”, care-i dă şi perspectiva morţii. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-l poate
stinge „cu toate/Apele mării”. Chinurile provocate de iubire poetului sunt asemuite cu
cele ale lui Hercule şi Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale
suferinţei. Poetul, mistuit de propriul vis, meditează asupra ideii de moarte, invocând tot
un simbol mitologic, acela al păsării Pheonix:

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Pheonix?”

Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela că numai arta îl poate face nemuritor,
idee exprimată în poezia intitulată sugestiv „Numai poetul…”:

„Lumea toată-i trecătoare, Numai poetul

Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde ,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului…
În ramurile gândului,
În sfintele lunci ,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.”

"Criticilor Mei" este adresata celor care nu sunt in stare sa scrie si care indraznesc sa
critice operele sale. Poezia are ca tema relatia dintre critici si poeti, si ca subtema destinul
poetului si ceea ce inseamna poezia.
Prima strofa exprima cu ajutorul metaforei "flori" poeziile si poetii. Anumiti poeti vor
reusi sa-si capete popularitatea si sa se impuna prin operele lor, in timp ce altii vor esua in
actul creatiei. Toti incearca sa se impuna "toate bat la poarta vietii", numai ca doar o parte
din ei vor reusi, cei ai caror destin este de a fi poeti, fiindca poezia presupune talent si
daruire din partea creatorului. 

In strofa a treia este caracterizat omul de geniu, care incearca sa armonizeze

ratiunea si sentimentele, trairile sale fiind intense, luand astfel nastere poezia, fapt
ajutorul epitetelor personificatoare "doruri vii si patimi multe".

Rolul poetului in legatura cu acele trairi este de a le transpune in idei si cuvinte,

gasind forma perfecta dup ce a facu o selectie a acestora. Pe langa "neinduratii ochi de
gheata", el trebuie sa devina propriul critic. Autocritica este necesara la alegera ideilor
potrivite, forma trebuie sa exprime ceva. Autocritica se impune si asupra propriei vieti,
reprezentand echilibrul asupra vietii si operei sale. Finalizarea operei, face pe poet sa
realizeze valoarea acestuia si-l va determina sa lupte pentru recunoasterea ei. Poetul
continua sa caute perfectiunea: "Unde vei gasi cuvantul / Ce exprima adevarul?" omul de
geniu simtind ca se indeparteaza de ideal, neputand sa-l atinga.

Ultima strofa se refera la opera criticilor, care este fara valoare, pentru ca
apreciaza tocmai scrierile superficiale, care vor disparea in timp.

"Numai Poetul", din punct de vedere al continutului, are doua strofe in care
corespund doua planuri, aflate in antiteza: planul omului obisnuit, si cel al omului de
geniu. Omul obisnuit, este caracterizat prin efemeritate, supus trecerii ireversibile a
timpului, avand o viata ciclica. Realizarile acestuia sunt inutile, care nu vor dainui in
timp, aflandu-se sub semnul mortii. Motivul "marii infinite" sugereaza viata in care
oamenii sunt simplii actori. Omul de geniu se caracterizeaza prin invingerea timpului,
operele sale facandu-l nemuritor si indiferent in raport cu lumea, neadaptabil in societate,
cauta absolutul, refugiindu-se in scris, pentru ca astfel el poate fi inteles de cei asemenea
lui.
Eminescu afirma ca poezia trebuie citita si inteleasa, adevarat fiind faptul ca poezia nu
are sa descifreze, ci din contra, sa incifreze o idee poetica.

Concluzii:

Daca Aristotel si Boileau in lucrarile Poetica si respectiv Arta poetica scriu despre
careva reguli stricte si clare despre cum ar trebui sa fie poeziea, atunci la Eminescu
lucrurile stau altfel. Conceptiile sale despre arta poetica se regasesc in intreaga sa opera
literara. Cu toate acestea, ele se evidentiaza in mod special in poeziile:,, Icoană şi
privaz”, „Eu nu cred nici în Iehova”, „Ordin şi poetul”, „Iambul”, „În zadar în colbul
şcolii”,„Epigonii”, „Glossă”, „Odă(în metru antic)”, „Criticilor mei”, ș.a.

Tot aici pot spune ca, desi a propulsat romantismul romanesc si european la un nivel
superior, Mihai Eminescu ramane deopotriva un creator care a deschis larg portile
modernitatii, aducand ceva nou, proaspat, diferit si inedit literaturii romane. Acesta a
apreciat frumosul, creatiile literare de inalta calitate, inspirandu-se de la cei mai buni
poeti si artisti si a promovat poeziea, puterea cuvantului, importanta poetilor in lumea
culturala si in primul rand a promovat limba romana, incercand sa-i demonstreze
frumusetea, importanta si valoarea inegalabila.

Eminescu a fost un adevarat patriot, a pledat pentru simtul identitatii nationale, si-a
fost de parere ca poetii de pana la el, ne-au lasat drept mostenire o arta poetica sublima, la
al carei nivel nu se va mai putea ajunge și care trebuie apreciata la adevarat sa valoare,
fiindca in opinia poetului a scrie versuri bune e un dar divin si geniile nu apar peste
nopate, ci s enasc o data la cateva sute sau zeci de ani, cum s-a intamplat si cu acesta,
inche
 Bibliografie:

C. Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară)

D. Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera

M. Eminescu Poezii
I. Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, 
I. Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria
comunicației...
G. Calinescu Viata lui Mihai Eminescu
S. Horvat Mihai Eminescu – repere bibliographice
www.dexonline.ro
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
https://www.google.com/search?
q=mihai+eminescu&rlz=1C1CHBD_ruMD893MD893&sxsrf=ALeKk00cXAyoo5BhHk
c8A_nC3DKGm6Rcog:1591648850182&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKE
wiuzsmCivPpAhUERhUIHck2DIAQ_AUoAXoECBkQAw&biw=1517&bih=730
 Anexa

Portrait of Mihai Eminescu - photograph taken by Jan Tomas (1841-1912) in Prague,

1869
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870