Drept Roman II Diaconescu PDF

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

CRAIOVA
DIACONESCU AMELIA
DREPT ROMAN II
– Curs în tehnologie ID/IFR –
Realizator curs în tehnologie ID/IFR

Lect.univ.dr. Diaconescu Amelia
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 3
Unitatea de învăţare 1
SUCCESIUNILE.SUCCESIUNEA LEGALA
1.1. Introducere............................................................................................................ ................................ 5

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.................................................................................. 6
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare:............................................................................................................ 7
1.3.1. Succesiunea ab intestat după reformele împăratului Justinian…………………………........... 7
1.3.2. Succesiuni extraordinare......................................................................................................... 8
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare............................................................................................ 8
SUCCESIUNILE.SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
2.1. Introducere............................................................................................................. .............................. 11

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ................................................................................ 12
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:............................................................................................................ 13
2.3.1. Formele testamentului....……………………………………………………………............... 13
2.3.2. Instituirea de moştenitori.............................................................................................……….. 14
2.3.3. Subsituirea de moştenitori………………………………………………………………… 14
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................................…. 15
SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI. DOBÂNDIREA ŞI
APĂRAREA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE
3.1. Introducere............................................................................................................................. .........…. 18

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......................................................………………... 19
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................................…. 20
3.3.1 Clasificarea moştenitorilor....................................................………………………………… 20
3.3.2.Acceptarea moştenirii...........................................................................................……………... 21
3.3.3. Repudierea moştenirii................................................................................................................. 21
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare........................................................................................… 22
OBLIGAŢIILE.NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI ELEMENTELE CONTRACTELOR
4.1. Introducere............................................................................................................. ............................. 26

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. 26
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................ 28
4.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare....................................................................................... 28
4.3.2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune………………………………………………………. 29
4.3.3. Clasificarea obligaţiilor după numărul de persoane care participă la raportul juridic 29
obligaţional
4.3.4. Elementele obligaţiilor …………………………………………………………………....... 29
5
OBLIGAŢIILE.EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR. NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
5.1. Introducere............................................................................................................. .............................. 35

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................….. 35
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare:.......................................................................................................…. 36
5.3.1. Executarea obligaţiilor .......................................................……………………………… 36
5.3.2. Neexecutarea obligaţiilor................................................................................................... 39
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................................… 42
OBLIGAŢIILE.STINGEREA OBLIGAŢIILOR.TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR
6.1 Introducere........................................................................................................................................… 45
6.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. . 45
6.3 Conţinutul unităţii de învăţare..........................................................................................................… 46
6.3.1. Stingerea obligaţiilor...................………………………………………………............... 46
6.3.2. Transferul obligaţiilor……………………………………………………………………. 51
GARANŢIILE ÎN DREPTUL ROMAN
7.1. Introducere............................................................................................................. .........................…. 54

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare:.....................................................................................................…… 56
7.3.1. Garanţiile personale.......……………………………………………………………………… 56
7.3.2 Garanţiile reale.................................………………………………………………………….. 57
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR.CONTRACTELE FORMALE SAU SOLEMNE
8.1. Introducere.............................................................................................................. ........................…. 63

8.3.1. Contractele formale ………………………………………………………………………....... 64
8.3.2 . Contractele formale.............…………………………………………………………………. 66
CONTRACTELE CONSENSUALE
9.1. Introducere.............................................................................................................. ........................…. 72

6
9.3.1. Vânzarea...........……………………………………………………………………………….. 74
9.3.2. Societatea………………………………………………………………………………………… 74
9.3.2. Locatiunea………………………………………………………………………………………… 75
9.3.3. Mandatul…………………………………………………………………………………………... 75
CONTRACTELE NENUMITE.PACTELE SANCŢIONATOARE
10.1. Introducere......................................................................................................................................... 78
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......................................................………………. 78
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare:.....................................................................................................… 79
10.3.1. Caracterele şi elementele contractelor nenumite …………………………………………… 79
10.3.2 Tipuri de contracte nenumite..……………………………………………………………….. 80
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare........................................................................................ 81
OBLIGAŢII NĂSCUTE DIN DELICTE
11.1. Introducere........................................................................................................................................ 84
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare:.....................................................................................................… 86
11.3.1. Delicte de drept civil.........………………………………………………………………….. 86
11.3.2 Delicte de drept pretorian………………………………………………………………………... 86
11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare....................................................................................... 88
OBLIGAŢII CVASICONTRACTUALE SI OBLIGATII QVASIDELICTUALE
12.1. Introducere......................................................................................................................................... 91
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare:........................................................................................................... 92
12.3.1. Categorii de cvasicontracte ………………………………………………………………… 92
12.3.2 Categorii de cvasidelicte …………………………………………………………………… 93
12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare....................................................................................... 95
7
8
INTRODUCERE
O definiţie concisă a dreptului roman ar fi că acesta cuprinde totalitatea normelor de conduită,

instituite sau sancţionate de statul roman, constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din
numeroase ramuri şi instituţii juridice
Dreptul, acest ansamblu de norme de conduită menite să reglementeze relaţiile dintre oameni,
constituie un fenomen social, şi ca orice fenomen social, ca societatea însăşi, se dezvoltă şi cunoaşte
modificări.
Obiectivele cursului
 Cursul Drept Roman I îşi propune drept obiectiv principal cunoaşterea de către studenţii anului I a
modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sistemului de drept care şi-a pus
amprenta asupra culturii juridice europene: dreptul roman; abordarea comparatvă a instituţiilor şi
principiilor dreptului civil românesc cu cele ale dreptului roman; formarea unui vocabular juridic necesar
abordării dreptului privat român.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:
definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice dreptului roman;

explicarea şi interpretarea conceptelor, ideilor, paradigmelor, direcţiilor, orientărilor,
conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei;
pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la instituţiile juridice de drept
roman. Dreptul roman se intercondiţionează cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil,
dreptul familiei şi dreptul internaţional privat. Obiectivele propuse la această disciplină
reuşesc să -i confere studentului o pregătire teoretică în vederea înţelegerii fenomenului
juridic;
dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi folosirea corectă a judecăţilor logice în
interpretarea normelor de drept;
transmiterea conceptelor şi principiilor fundamentale ale dreptului;
dezvoltarea noţiunilor istorice de bază, formarea unor noţiuni noi, cu un grad complex de
generalizare şi abstractizare.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare întregirii cunoştinţelor în
domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale,
metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea
practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, prin
dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-
consultatiilor:
3
Structura cursului în tehnologie IFR
Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Noţiuni introductive.Obiectul şi importanţa dreptului roman (4

ore)
Unitatea de învăţare 2. Istoria socială şi politică a Romei (4 ore)
Unitatea de învăţare 3. Izvoarele dreptului roman (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Procedura civilă în dreptul roman.Procedura legisacţiunilor (2
ore)
Unitatea de învăţare 5. Procedura civilă în dreptul roman.Procedura formulară (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Procedura civilă în dreptul roman.Procedura extraordinară (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Persoanele în dreptul roman. Capacitatea juridică a

persoanelor.Sclavii (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Persoanele în dreptul roman.Oamenii liberi(2ore)
Unitatea de învăţare 9. Familia în dreptul roman (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Persoanele juridice.Tutela şi curatela (2 ore)
Unitatea de învăţare 11. Drepturile reale.Bunurile.Posesiunea (2 ore)
Unitatea de învăţare 12. Drepturile reale asupra bunului altuia (2 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, simulări
de teste/teme de control după tematica de mai jos:
1. Principalele mijloace prin care sclavul putea participa, în fapt, la viaţa juridică a cetăţii (5 ore)
2. Procedura civilă romană (5 ore)
Bibliografie:
1. Gheorghe Bică şi colaboratorii – „Drept roman”, vol I şi II Editura Sitech, Craiova, 2004;
2. Vl. Hanga, „Drept privat roman”, Bucureşti, 1978;
3. M. Jacotă, „Evoluţia capacităţii juridice în dreptul roman”, Bucureşti, 1978;
4. E. Molcuţ, D. Oancea, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2002
5. Theodor Sâmbrian, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2001;
6. Şt. Cocoş, „Drept roman. Breviar”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
7. Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,Casa de Editură şi
Presă Şansa, 1994.
8. Popa, Vasile Val,Drept privat roman,Bucureşti, Editura ALL Beck, 2004.
9. Longinescu, S. G.,Elemente de drept roman, 2 volume, Bucureşti, Tipografia Soc.Anonime „Curierul
Judiciar", 1929.
4
10. Gaius,Instituţiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de Aurel
N. Popescu, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1982.
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea şi
evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.
Succesiunile.Succesiunea legală
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Succesiunea ab intestat după reformele împăratului Justinian
1.3.2. Succesiuni extraordinare
1.1. Introducere
Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor juridice

care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către
urmaşii săi.
Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii juridice de la o
persoană la alta, înlocuirea persoanei putând avea loc în integralitatea
patrimoniului său , ceea ce constituie o succesiune cu titlu universal,
sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o succesiune cu
titlu particular. Succesiunile (hereditas) reprezintă o transmitere a
patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a murit, succesorilor
săi. Hereditas este definită şi totalitatea bunurilor lăsate de o persoană
decedată.
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe:
- Tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge
- Tendinţa de înlăturare a formalismului în dobândirea
succesiunii
Romanii au cunoscut trei sisteme succesorale :
- Succesiunea legală (ab intestat)
5
- Succesiunea testamentară – este cea lăsată prin tesatament
- Succesiunea deferită contra testamentului
Obiectivele unităţii de învăţare:
pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la

dreptul succesoral roman.
dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi folosirea corectă
a judecăţilor logice în interpretarea normelor de drept;
transmiterea conceptelor şi principiilor fundamentale ale
dreptului; dezvoltarea noţiunilor istorice de bază, formarea
unor noţiuni noi, cu un grad complex de generalizare şi
abstractizare.
Cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi
evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sitemului de
drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene:
dreptul roman;
abordarea comparatvă a instituţiilor şi principiilor dreptului
civil românesc cu cele ale dreptului roman; formarea unui
vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român.
cunoaşterea principiilor dreptului roman care, aplicat vreme de
peste un mileniu statului roman, a influenţat până în zilele
noastre dezvoltarea universală a dreptului;
asigurarea însuşirii de către studenţi a cunoştinţelor privind
instituţiile şi legile romane;
înţelegerea prezenţei conceptelor şi instituţiilor juridice
romane în dreptul actual al României.
Competenţele unităţii de învăţare:
Odată cu însuşirea noţiunilor şi aprofundarea acestora, studenţii vor

fi capabili să:
cunoască principiile şi instituţiile fundamentale ale dreptului
roman;
înţeleagă evoluţia istorică a instituţiilor de drept roman în
funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice;
perceapă şi să utilizeze limbajul juridic bazat pe terminologia
latină;
însuşească noţiunile de bază cu privire la transmiterea
patrimoniului în perioada romană;
aibă capacitate de sintetizare şi interpretare a informaţiilor
primite, de rezolvare a unor probleme de bază şi extinderea la
probleme specifice;
aibă capacitatea de a interpreta şi explica reglementările în
vigoare prin prisma evoluţiei lor istorice.
6
Timpul alocat unităţii: 4 ore
1.3.1. Succesiunea ab intestat după reformele împăratului

Justinian
Succesiunea ab intestat, cea mai veche formă de transmitere mortis

causa a patrimoniului, se mai naşte şi moştenirea legală sau legitimă,
întrucât este reglementată de Legea celor XII table.
Această succesiune se deschidea numai în cazul în care:
- decuius nu a lăsat testament
- testamentul era lovit de o cauză de nulitate
- Heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea.
Legea celor XII Table cuprindea 3 categorii de moştenitori civili:
- Sui heredes (cei ce se moştenesc pe ei însuşi)
Nu sunt sui heredes: soţia căsătorită fără manus, fiul emancipat
- Adgnatus proximus (cei mai apropiaţi colaterali) sunt persoanele care
vin la succesiune în lipsa moştenitorilor sui heredes.
- Gentiles sunt persoanele chemate la moştenire în lipsa primelor două
categorii de moştenitori, care îşi împart moştenirea în părţi egale
Succesiunea ab intestat – după dreptul pretorian
Împăratul Justinian, în lucrarea sa Digestele a definit Dreptul pretorian
ca fiind ca fiind dreptul stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul
dreptului civil, pentru a-l îmbunătăţi sau completa conform binelui
public.
Moştenirea pretoriană cunoaşte următoarele clase de moştenitori:
- Bonorum possessio unde liberi, constituie categoria de moştenitori
formată din sui herdes, persoane în calitate de descendenţi şi deci rude
de sânge ale defunctului.
- Bonorum pssessio unde legitimi, constituie categoria de moştenitori
în care intră agnaţii şi gentilii.
- Bonorum possessio unde cognati, constituie clasa de moştenitori
formată din rudele de sânge.
- Bonorum possessio unde vir et uxor – constituia clasa de moştenitori
pretorieni formată din soţia şi soţul supravieţuitor , în cazul căsătoriei
fără manus.
Succesiunea ab intestat – după dreptul imperial, până la Reformele
Împăratului Justinian
În perioada clasică au fost adoptate două senatusconsulte importante
7
pentru dreptul succesoral roman din acea perioadă:
- Senatusconsultul Tertulian – acorda drept de succesiune mamei faţă
de copii ei, chiar nelegimiti, cu condiţia ca aceştia să fie sui iuris, adică
să aibă bunuri proprii.
- Senatusconsultul Orfitian – acorda drept de moştenire copiilor
rezultaţi din căsătoria fără manus, care erau chemaţi la succesiunea
mamei lor înaintea tuturor agnaţilor.
Succesiunea ab intestat – după Reformele Împăratului Justinian
Împăratul Justinian a reformat total sistemul succesoral din dreptul
roman . Au fost create 4 categorii de moştenitori:
- Descendenţii – indiferent de sex , dacă se afalu sau nu în patria
potestae
- Ascendenţii (părinţii,bunicii,străbunicii) şi colateralii privilegiaţi,
respectiv – fraţii şi surorile bune şi copii lor
- Colateralii privilegiaţi – adică fraţii şi surorile consaquini şi uterini şi
copii lor.
- Colateralii mai îndepărtaţi până la gr. al IV lea.
1.3.2. Succesiuni extraordinare
Succesiuni extraordinare
Sunt succesiunile grupate în 3 mari categorii:
- Succesiunea văduvei
- Succesiunea copiilor naturali
- Succesiunea statului.
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1

Vorbind despre dobândirea bunurilor, Gaius (II.97), urmat de Justinian, face distincţie între
dobândirea fiecărui bun în parte şi dobândirea unei universalităţi de bunuri. Astfel, unele bunuri le putem
dobândi cu titlu singular (per singulas res), iar altele le putem dobândi cu titlu universal (per
universitatem). Toate aceste moduri de dobândire a bunurilor pot fi denumite, într-un sens foarte larg,
succesiune deoarece ele au în comun urmarea unei persoane în dreptul/drepturile unei alte persoane. Într-
un sens restrâns, ordinar, al cuvântului, succesiunea are în vedere succesiunea pentru cauză de moarte.
De regulă, prin aceasta se are în vedere succesiunea cu titlu universal (succesio mortis causa per
universitatem). Conform unei definţii celebre a lui Iulian, succesiunea reprezintă dobândirea totalităţii
bunurilor pe care le-a avut defunctul. În aceste condiţii, pentru a exista succesiune, trebuie să existe o
persoană decedată, un patrimoniu transmis prin anumite modalităţi şi unul sau mai mulţi succesori.
Defunctul al cărui patrimoniu era transmis succesorilor era denumit de cujus ca o prescurtare a perifrazei
de cujus successione agitur –“cel despre a cărui succesiune este vorba”- prin care acesta era desemnat în
textele juridice. Succesorii erau de regulă membrii familiei agnatice (heredes sui), dar şi persoane din
afara familiei. Succesiunea cu titlu universal pentru cauză de moarte era de două feluri: o succesiune
recunoscută de dreptul civil care se numea hereditas şi o succesiune recunoscută de dreptul pretorian care
8
se numea bonorum possessio. Atât hereditas cât şi bonorum possessio puteau fi transmise fie în baza unui
testament (succesio testamentaria), fie în baza legii/puterii magistratului (succesio ab intestatio).
Concepte şi termeni de reţinut

Drept roman, instituţiile dreptului roman,sistem juridic,diviuziunea dreptului
roman,principii,principii,succesiune ab intestat, succesiune testamentară,drept pretorian,defunct,familia
agnatică,succesiune extraordinară.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. În perioada clasică au fost adoptate două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral
roman din acea perioadă. Acestea erau:
2. Care erau succesiunile extraordinare (successiones extraordinem) , stabilite in afara claselor de
mostenitori cunoscute (descendentii, ascendentii, colateralii privilegiati si colateralii mai
indepartati)?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Sub influenta caror tendinte a evoluat Dreptul roman succesoral ?

a) Tendinta ocrotirii rudeniei de sange
b) Tendinta de înlaturare a formalismului în dobandirea succesiunii
c) Tendinta ocrotirii rudeniei de sange si tendinta de inlaturare a formalismului in
dobandirea succesiunii
2. Care erau categoriile de mostenitori civili prevazute de Legea celor XII Table , lege ce
reglementa succesiunea legala sau legitima ?
a) Sui heredes (cei ce se mostenesc pe ei insisi) si agnatus proximus(cei mai apropiati
colaterali)
b) Sui heredes si gentiles( memebrii gintii chemati la mostenire)
c) Sui heredes, agnatus proximus si gentiles
3. Care erau clasele de mostenitori recunoscute de succesiunea legala creata prin formele
pretorului, denumita si bonorum possesio (posesiunea bunurilor succesorale sau mostenirea
pretoriana) ?
9
a) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde legitimi
b) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde cognati
c) Bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio
unde cognati si bonorum possessio unde vir et uxor
4. Din ce clasa de mostenitori faceau parte agnatii si gentilii, clasa de mostenitori

recunoscuta de succesiunea legala creata prin formele pretorului ?
a) Bonorum possessio unde liberi
b) Bonorum possessio unde legitimi
c) Bonorum possessio unde cognati
5. Care sunt clasele de mostenitori create prin reforma Imparatului Justinian, cel care a
revolutionat sistemul succesoral din dreptul roman ?
a) Descendentii, ascendentii colaterali, colateralii privilegiati si colateralii mai indepartati
b) Ascendentii colaterali, colateralii privilegiati si colateralii mai indepartati
c) Descendentii, ascendentii colaterali si colateralii privilegiati
Bibliografie obligatorie
Gheorghe Bică şi colaboratorii – „Drept roman”, vol I şi II Editura Sitech, Craiova, 2004;
Vl. Hanga, „Drept privat roman”, Bucureşti, 1978;
M. Jacotă, „Evoluţia capacităţii juridice în dreptul roman”, Bucureşti, 1978;
E. Molcuţ, D. Oancea, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2002
Theodor Sâmbrian, „Drept roman”, Editura Helios, Craiova, 2001;
Şt. Cocoş, „Drept roman. Breviar”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,Casa de
Editură şi Presă Şansa, 1994.
Popa, Vasile Val,Drept privat roman,Bucureşti, Editura ALL Beck, 2004.
Longinescu, S. G.,Elemente de drept roman, 2 volume, Bucureşti, Tipografia Soc.Anonime
„Curierul Judiciar", 1929.
10
Succesiunile.Succesiunea testamentară
Cuprins:
2.1. Introducere
2.3.1. Formele testamentului
2.3.2. Instituirea de moştenitori
2.3.3. Subsituirea de moştenitori
2.1. Introducere
Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor juridice

care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către
urmaşii săi.
Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii juridice de la o
persoană la alta, înlocuirea persoanei putând avea loc în integralitatea
patrimoniului său , ceea ce constituie o succesiune cu titlu universal,
sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o succesiune cu
titlu particular.
Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin
care o persoană îşi instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul
sau mai mulţi moştenitori. Testamentul era un act de ultimă voinţă
deoarece el producea efecte doar după moartea celui care dispunea.
Era un act unilateral deoarece producea efecte prin simpla
manifestare de voinţă a testatorului. De aceea, el putea fi oricând
revocat de acesta înainte de deces. Testamentul trebuia să instituie un
moştenitor care să continue persoana defunctului. Aceasta era o
condiţie fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229),
instituirea de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia întregului
testament”. În cele din urmă, testamentul era un act formalist
deoarece trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la
constituirea sa.
11

dreptul succesoral roman.
abstractizare.
cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi
drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene:
dreptul roman;
civil românesc cu cele ale dreptului roman;
formarea unui vocabular juridic necesar abordării dreptului
privat român;
Odată cu însuşirea noţiunilor din cursuri şi aprofundarea acestora,

studenţii vor fi capabili să:
roman; înţeleagă evoluţia istorică a instituţiilor de drept roman
în funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice;
latină;
însuşească noţiunile de bază cu privire la transmiterea
patrimoniului din perioada romană ;
probleme specifice;
12
2.3.1. Formele şi caracterele testamentului
Testamentul este actul solemn prin care o persoana, numită testator,

instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia să-i execute
ultima dorinţă.
Caracterele testamentului:
a) Era un act civil accesibil numai cetăţenilor romani (iuris civilis)
b) Era un act juridic unilateral de voinţă
c) Era un act juridic revocabil
d) Era un act exclusiv personal
e) Era un act juridic formal
f) Efectele juridice ale testamentului se produceau numai după moartea
testatorului
Formele testamentului
În epoca veche au fost cunoscute trei forme de testament:
- Testamentum calatis comitiis – cel mai vechi şi îmbrăca forma unei
legi votată de comitia curiata; acesta cunoştea incovenientul că era
accesibil doar patricienilo, deoarece doar aceştia participau la lucrările
comitiei curiata.
- Testamentum in procinctu (testamentul în faţa armatei gata de luptă
sau în apropierea luptei)
Acesta presupunea exprimarea ultimei voinţe a testatoruli în faţa
centuriei din care făcea parte; rezultând faptul că era accesibil tuturor
cetăţenilor romani, dar cu condiţia să aibă vârst cuprinsă între 17 şi 46
de ani şi să facă parte din legiunile combatante.
- Testamentum per aes et libram (testamentul prin aramă şi balanţă) –
reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare. A cunoscut în
evoluţia sa trei faze principale:
Mancipatio familiae - reprezintă o vânzarea fictivă a patrimoniului .
Se transmitea proprietatea bunurilor succesorale unui executor
testamentar (emptor familiae) , în baza unei convenţii numită pact
fiduciar.
Testamentul per aes ei librarum publicum – presupunea
transmisiunea bunurilor succesorale către emptor familiae doar cu titlu
de detenşiune, acesta fiind un simplu detentor.
Testamentum per aes et libram secretum – conta în faptul că numele
moştenitorilor nu mai este cunoscut dinainte.
În epoca clasică existau următoarele forme de testament:
- Testamentul nuncupativ – este actul care constă într-o declaraţie
verbală , pronunţată cu voce tare, în prezenţa a şapte martori.
- Testamentul pretorian – consta într-un înscris care purta sigiliile a
13
şapte martori
- Testamentul militar – era tesamentul întocmit de soldat ; acesta nu
presupunea vreo condiţie de formă .
În epoca postclasică au fost cunoscute următoarele forme de testament:
- Tertamentum tripertium – era redactat în faţa unui notar. Era alcătuit
din trei categorii de norme: norme de drept civil, norme de drept
pretorian, norme prevăzute de constituţiile imperiale.
- Testamentum parentis inter liberos (testamentul părinţilor în favoarea
copiilor)
- Testamentum per holographam scripturam (testamentul olograf) – nu
necesita prezenţa martorilor
- Testamentum principi oblatum – era testamentul scris şi apoi remis
spre păstrare într-o arhivă publică.
- Testamentum apud acta conditium – era acela care era înscris într-un
registru de către funcţionarii publici.
- Testamentum ruri conditum (testamentul rural) – era acel testament
care admitea ca cei 5 martori să fie şi necunoscători de carte
- Testamentum tempore pestis conditum – testamentul întocmit în
timpul unei calamităţi
- Testamentum excepţional – întocmit în condiţii deosebite , când
testatorul era în imposibilitatea de a vorbi, auzi sau vedea.
Facerea testamentul reprezintă capacitatea unei persoane de a-şi face
testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi
capacitatea de a veni la succesiune în caliate de succesor.
Capacitatea testamentară era : testamenti factio activa – desemna
aptitudinea persoanei de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la
întocmirea unui testament şi testamenti factio pasiva - capacitatea de a
veni la succesiune în caliate de succesor.
2.3.2. Instituirea de moştenitori
Pentru ca un testament să fie încheiat valabil se impunea instituirea

de moştenitori cu respecatrea unor condiţii de formă şi condiţii de
fond.
Condiţiile de formă: instituirea de moştenitori treia să fie scrisă în
fruntea testamentului şi aceasta trebuia făcută în termeni imperativi şi
solemni.
Condiţiile de fond sunt exprimate în cele două principii care
guvernau materia succesiunii testamentare : „nimeni nu poate muri în
parte cu testament şi în parte fără testament„ şi „o dată moştenitor ,
pentru totdeauna moştenitor”.
2.3.3.Substituirea de moştenitori
Substituirea de moştenitori constă în instituirea unei persoane, ca

moştenitor, în locul alteia.
Subtituirea de moştenitor îmbracă trei forme:
- Substituirea vulgară - cea mai obişnuită şi frecvent folosită
- Substituirea pupilară – constă în desemnarea unui moştenitor
pentru fiul impuber în situaţia în care aceta ar deceda înainte să
devină puber
- Substituirea quasipupilară – constă în numirea de către testator
14
a unui moştenitor pentru fiul alienat.

1. Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o persoană îşi
instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul era un
act de ultimă voinţă deoarece el producea efecte doar după moartea celui care dispunea. Era un act
unilateral deoarece producea efecte prin simpla manifestare de voinţă a testatorului. De aceea, el putea fi
oricând revocat de acesta înainte de deces. Testamentul trebuia să instituie un moştenitor care să continue
persoana defunctului. Aceasta era o condiţie fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229),
instituirea de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia întregului testament”. În cele din urmă,
testamentul era un act formalist deoarece trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la
constituirea sa.
2. Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi instituit moştenitor în conformitate cu

normele dreptului civil roman. Pentru aceasta era nevoie de existenţa fie a capacităţii juridice de a testa
(factio testamenti pasiva), fie a capacităţii juridice de a fi instituit moştenitor (factio testamenti pasiva).
3. Pe lângă condiţiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman cerea respectarea a o serie de
formalităţi la întocmirea testamentului. Îndeplinirea lor determina validitatea testamentului respectiv.
Pentru a îndepărta însă condiţiile de formă uneori prea rigide, pretorul a intervenit, sancţionând un
testament de drept pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis comitiis, testamentul in
procintu, testamentul mancipatio familiae, testamentul per aes et libram. Testamentul pretorian era
testamentul întocmit prin redactarea unui înscris întărit cu peceţile a şapte martori. Testamentele epocii
Dominatului sunt testamentul apud acta conditum, testamentul principi oblatum, testamentul nuncupativ,
testamentul olograf.
4. Instituirea unuia sau mai multor moştenitori era elementul şi obiectivul fundamental al oricărui
testament. Fără o astfel de instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui moştenitor/moştenitori se
făcea pentru întreg patrimoniul, cu excluderea oricăror moştenitori ab intestat. Pentru a fi valabilă,
instituirea de moştenitor trebuia să respecte anumite condiţii de formă şi de fond.
5. Testamentul devenea nul ab initio dacă nu fuseseră respectate formele de fond şi de formă cerute
pentru validitatea acestuia. Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul în momentul în care testatorul
suferea o capitis deminutio. În cazul în care el murea în prizonierat, testamentul era considerat valid în
baza legii Cornelia ce-l considera mort în momentul căderii în prizonierat. În cazul în care testatorului i se
născuseră ulterior întocmirii testamentului copii legitimi, testamentul devenea nul, deoarece tatăl era
obligat să se pronunţe asupra fiecărui moştenitor fie instituindu-l, fie desmoştenindu-l. Pentru a se evita
15
totuşi nulitatea testamentului, s-a acceptat, în epoca imperială, ca testatorul să instituie sau să
dezmoştenească anticipat pe copiii ce s-ar fi născut după întocmirea testamentului. În sfârşit, testamentul
devenea nul în cazul în care nici unul dintre succesorii instituiţi nu acceptaseră moştenirea. Fiind un act
unilateral, testamentul putea fi revocat oricând de către testator înaintea morţii sale.
6. Deşi Legea celor XII Table recunoştea lui pater familias o libertate deplină de a testa –“după cum
a dispus prin testament de averea sa aşa să fie” (uti legassit super pecunia tutelave suae rei ita jus esto)-
dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei libertăţi. Pornind de la ideea că succesiunea în
cadrul familiei prevalează libertăţii de a testa, s-au pus la dispoziţia succesorilor legitimi două garanţii:
una de formă, privind obligaţia lui pater familias de a dezmoşteni expres anumite categorii de
prezumptibili moştenitori şi una de fond, privind interdicţia de a dezmoşteni anumiţi moştenitori fără
existenţa unor raţiuni întemeiate.

roman,principii,principii, testament, act formalist, succesiune, dezmoştenire, moştenitor,capitis
deminutio.

1. Care era caracterul testamentului , reglementat de dreptul succesoral roman ?
2. Ce persoane nu aveau capacitatea speciala, (testamenti factio pasiva) in sensul ca acestia nu puteau
dobandi mostenirea fara aprobarea expresa a lui pater familias ?
1. Care erau categoriile de mostenitori civili prevazute de Legea celor XII Table , lege ce
reglementa succesiunea legala sau legitima ?
a) Sui heredes (cei ce se mostenesc pe ei insisi) si agnatus proximus(cei mai apropiati
colaterali)
b) Sui heredes si gentiles( memebrii gintii chemati la mostenire)
c) Sui heredes, agnatus proximus si gentiles
2. Care erau clasele de mostenitori recunoscute de succesiunea legala creata prin formele
pretorului, denumita si bonorum possesio (posesiunea bunurilor succesorale sau mostenirea
pretoriana) ?
a) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde legitimi
16
b) Bonorum possessio unde liberi si bonorum possessio unde cognati
c) Bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio
unde cognati si bonorum possessio unde vir et uxor
3. Care este criteriul mostenirii care a stat la baza sistemului succesoral din timpul
Imparatului Justinian ?
a) Agnatiunea
b) Rudenia de sange sau agnatii
c) Rudenia de sange
4. Care erau succesiunile extraordinare (successiones extraordinem) , stabilite in afara

claselor de mostenitori cunoscute (descendentii, ascendentii, colateralii privilegiati si colateralii
mai indepartati)?
a) Succesiunea vaduvei sarace si succesiunea copiilor naturali
b) Succesiunea statului
c) Succesiunea vaduvei sarace , succesiunea copiilor naturali si Succesiunea statului
5. Care era caracterul testamentului , reglementat de dreptul succesoral roman ?

a) Era un act accesibil doar cetatenilor romani
b) Era un act juridic bilateral, pentru valabilitatea sa fiind necesar acordul de vointa al
partilor
c) Era un act juridic irevocabil, pastrandu-si forma si continutul asa cum fusesera redactate
17
Succesiunea deferită contra testamentului. Dobândirea şi apărarea moştenirii. Legate şi

fideicomise
Cuprins:
3.1. Introducere
3.3.1. Clasificarea moştenitorilor
3.3.2. Acceptarea moştenirii
3.3.3. Repudiera moştenirii
3.1. Introducere
Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor

juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct
către urmaşii săi.
Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situaţii
juridice de la o persoană la alta, înlocuirea persoanei putând avea loc
în integralitatea patrimoniului său , ceea ce constituie o succesiune cu
titlu universal, sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o
succesiune cu titlu particular.
Succesiunea deferită contra testamentului (hereditas contra
testamentum) reprezintă o transmitere a succesiunii în alt mod decât
este stipulată în testament.
Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două
situaţii:
- În cazul dezmoştenirii neregulate sau al
omisiunii
- În cazul dezmoştenirii regulate sau al
testamentului inoficios.
18
pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe

cu privire la dreptul succesoral roman.
dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi
folosirea corectă a judecăţilor logice în interpretarea normelor
de drept;
transmiterea conceptelor şi principiilor
fundamentale ale dreptului; dezvoltarea noţiunilor istorice de
bază, formarea unor noţiuni noi, cu un grad complex de
Cunoaşterea de către studenţii anului I a
modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului
în cadrul sitemului de drept care şi-a pus amprenta asupra
culturii juridice europene: dreptul roman;
abordarea comparatvă a instituţiilor şi
principiilor dreptului civil românesc cu cele ale dreptului
roman; formarea unui vocabular juridic necesar abordării
dreptului privat român.
cunoaşterea principiilor dreptului roman care,
aplicat vreme de peste un mileniu statului roman, a influenţat
până în zilele noastre dezvoltarea universală a dreptului;
asigurarea însuşirii de către studenţi a
cunoştinţelor privind instituţiile şi legile romane;
înţelegerea prezenţei conceptelor şi
instituţiilor juridice romane în dreptul actual al României.
Odată cu însuşirea noţiunilor din cursuri şi aprofundarea

acestora, studenţii vor fi capabili să:
cunoască principiile şi instituţiile
fundamentale ale dreptului roman; înţeleagă evoluţia istorică a
instituţiilor de drept roman în funcţie de condiţiile sociale,
economice şi politice;
perceapă şi să utilizeze limbajul juridic bazat
pe terminologia latină;
însuşească noţiunile de bază cu privire la
patrimoniul din perioada romană;
aibă capacitate de sintetizare şi interpretare a
informaţiilor primite, de rezolvare a unor probleme de bază şi
extinderea la probleme specifice;
aibă capacitatea de a interpreta şi explica
reglementările în vigoare prin prisma evoluţiei lor istorice.
19
3.3.1. Clasificarea moştenitorilor
Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două

situaţii:
-În cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii
-În cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.
Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea. Succesiunea
deferită contra testamentului este o aplicaţie a principiului simetriei în
materie succesorală , în sensul că aşa cum testatorul îşi poate numi
descendenţii tot aşa de bine poate să-i şi dezmoştenească, cu condiţia
să respecte anumite forme solemne. Testamentul prevedea astfel pe
lângă persoanle instituiete ca moştenitori şi persoanle dezmoştenite şi
se cerea ca dezmoştenirea să privească întrega succesiune.
În cazul dezmoştenirii unui fiu fără respectarea formulelor
solemne testamentul era nul, iar în cazul dezmoştenirii fiicelor sau
nepoţilor acesta putea fi rectificat.
Dezmoştenirea regulată sau testamentul inoficios
Acestă teorie porneşte de la faptul că testatorul nu poate dezmoşteni
fără motive întemeiate rudele sale, chiar dacă a respectat formele
cerute de lege. Testamentul inoficios este o creaţie a practicii
judecătoreşti romane, care a permis rudelor apropiate ale testatorului să
atace un astfel de testament , sub pretextul că autorul nu a fost în
deplinătatea facultăţilor mintale atunci când a formulat testamentul.
Acestă acţiune în justiţie se numea plângere cu privire la testamentul
inoficios. De acesta beneficiau doar ascendenţii şi descendenţii , iar
dintre colaterali numai fraţii şi surorile ; aceştia din urmă numai dacă
testamentul a fost întocmit în favoarea unei persoane turpis (exp.
curtezana) . Cerinţele pentru a putea introduce o astfel de cerere erau:
titularul acţiunii să nu fi primit cel puţin un sfert din ceea ce ar fi putut
primi ca moştenitor legal şi să nu fi existat o altă cale de acţiune. Exista
chiar posibilitatea ca testamentul să fie desfiinţat parţial în ciuda
principiului care guverna succesiunea, atunci când acesta viza o
persoană morală.
În timpul lui Justinian s-au stabilit: rudele care puteau uza de
acţiunea în instanţă, partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit
dezmoştenitorilor şi cauzele care justificau atitudinea testatorului de a-
şi dezmoşteni descendenţii. Din punct de vedere al acceptării
succesiunii, moştenitorii se clasificau în trei categorii:
20
- Heredes sui et necesarii , adică moştenitorii
din clasa sui heredes. Făceau parte din această clasă toţi aceia
care după moartea lui pater familias deveneau sui iuris.
- Heredes necesarii – făceau parte din această
categori scalvii instituiţi ca moştenitori prin testamentşi
totodată dezrobiţi.
- Heredes voluntarii – era categoria de
moştenitori din care făceau parte voluntarii sau moştenitorii
străini şi cuprindea persoanele străine de familie şi colateralii.
3.3.2. Acceptarea moştenirii
Moştenitorii care acceptau succesiunea erau obligaţi să

recurgă la una din formele acceptării. Erau cunoscute trei forme de
acceptare a succesiunii şi anume:
a) Cretio era o declaraţie de acceptare a unei succesiuni şi
reprezintă cel mai vechi mod de acceptare a succesiunii; era impusă de
testator, devenea obligatorie pentru cel care devenea moştenitor şi
trebuia exercitată într-un termen de 100 zile de la moartea testatorului
sau din momentul în care moştenitorul lua cunoştinţă de deces.
b) Pro herede gestio (gestiunea ca moştenitor), consta într-un
act de administrarea a bunurilor succesorale
c) Nuda voluntas (simpla voinţă) era o formă de acceptare a
succesiunii care presupunea doar simpla manifestare de voinţă prin
care moştenitorul accepta moştenirea.
Efectele acceptării succesiunii

a) Confuziunea patrimoniilor – ceea ce înseamnă că
patrimoniul defunctului se contopeşte cu patrimoniul moştenitorului ca
efect al acceptării . Neajunsurile apărute au fost remediate de împăratul
Justinian prin introducerea beneficiului de inventar , în baza căruia
moştenitorul făcea un inventar al bunurilor succesorale şi răspundea
pentru datoriile succesiunii numai în limitele activului succesoral. De
asemenea , pretorul a creat separatio bonnorum , pentru situaţia în
caremoştenitorul era insolvabil şi astfel se împiedica producerea
confuziunii patrimoniilor.
b) Dobândirea dreptului de proprietate – în situaţia în care
existau mai mulţi moştenitori; creanţele şi datoriile erau împărţite de
drept între ei, iar bunurile corporale erau dobândite în indiviziune.
c) Raportul bunurilor- presupunea adăpugarea la masa
succesorală a bunurilor primite de moştenitor de la pater familias, în
timpul vieţii acestuia.
3.3.3. Reupdierea moştenirii
Moştenirea poate fi refuzată doar de moştenitorii străini sau

voluntari. Repudierea moştenirii se putea face în mod tacit sau expres,
fără vreun act solemn şi acesta era irevocabilă. Repudierea avea
următoarele efecte juridice:
Ius adcrescendi – partea de moştenire refuzată de unii
moştenitori revenea celorlalţi moştenitori de acelaşi grad.
Deschiderea substituţiei vulgare - atunci când unicul
moştenitor instituit prin testament renunţa la moştenire. În
situaţia în care testatorl nu prevăzuse un substituit se deschidea
21
succesiunea ab intestat.
Trecerea bunurilor succesorale în patrimoniul statului-
primea moştenirea sub beneficiul de inventar, răspunderea
limitându-se la activul patrimoniului.
Sancţiunea moştenirii
Pentru a putea face o prezentare corectă a sancţiunii acesteia în dreptul
roman mai întâi trebuie definite:
a) Moştenirea civilă – este sancţionată prin
hereditatis petitio , ce putea fi exercitată împotriva celui care
deţinea, în fapt, stăpânirea întregii moşteniri.
b) Moştenirea pretoriană avea la dispoziţie
interdictul quorum bonorum – recunoaşterea de către pretor
mai întâi a calităţii de moştenitor şi apoi îl pune în posesia
bunurilor succesorale.
Legate şi fideicomise
Legatul (legtum) este o dispoziţie formulată în
termeni imperativi şi solemni, asupra moştenitorului instituit, prin care
testatorul dispune de un bun individual determinat în profitul unei
persoane numită legatar.
Până la impăratul Justinian dreptul roman a cunoscut patru
forme de legate:
- Legatul per vindicationem (prin revendicare)
- Legatul per damnationem (prin obligaţie)
- Legatul sinendi modo (cu titlu de permisiune)
- Legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte)
Legatele presupuneau îndeplinirea unor condiţii de fond:
testatorul trebuia să aibă testamenti factio pasiva şi executarea legatelor
apăsa asupra moştenitorului instituit.
Fideicomisele
Fideicomisul este un act de ultimă voinţă prin care o
persoană roagă o altă persoană numită fiduciar să transmită un anumit
bun, o parte din moştenire sau întreaga moştenire unei a treia persoană
numită fideicomisar. În dreptul roman fideicomisele erau de două
tipuri:
- Fideicomisul de familie
- Fideicomisul de ereditate

1. Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o persoană îşi
instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul era un act de
ultimă voinţă deoarece el producea efecte doar după moartea celui care dispunea. Era un act unilateral
deoarece producea efecte prin simpla manifestare de voinţă a testatorului. De aceea, el putea fi oricând
revocat de acesta înainte de deces. Testamentul trebuia să instituie un moştenitor care să continue
persoana defunctului. Aceasta era o condiţie fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229),
22
instituirea de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia întregului testament”. În cele din urmă,
testamentul era un act formalist deoarece trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la
constituirea sa.
2. Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi instituit moştenitor în conformitate

cu normele dreptului civil roman. Pentru aceasta era nevoie de existenţa fie a capacităţii juridice de a testa
(factio testamenti pasiva), fie a capacităţii juridice de a fi instituit moştenitor (factio testamenti pasiva).
3. Pe lângă condiţiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman cerea respectarea a o serie de
formalităţi la întocmirea testamentului. Îndeplinirea lor determina validitatea testamentului respectiv.
Pentru a îndepărta însă condiţiile de formă uneori prea rigide, pretorul a intervenit, sancţionând un
testament de drept pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis comitiis, testamentul in
procintu, testamentul mancipatio familiae, testamentul per aes et libram. Testamentul pretorian era
testamentul întocmit prin redactarea unui înscris întărit cu peceţile a şapte martori. Testamentele epocii
Dominatului sunt testamentul apud acta conditum, testamentul principi oblatum, testamentul nuncupativ,
testamentul olograf.
4. Instituirea unuia sau mai multor moştenitori era elementul şi obiectivul fundamental al oricărui
testament. Fără o astfel de instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui moştenitor/moştenitori se
făcea pentru întreg patrimoniul, cu excluderea oricăror moştenitori ab intestat. Pentru a fi valabilă,
instituirea de moştenitor trebuia să respecte anumite condiţii de formă şi de fond.
5. Testamentul devenea nul ab initio dacă nu fuseseră respectate formele de fond şi de formă
cerute pentru validitatea acestuia. Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul în momentul în care
testatorul suferea o capitis deminutio. În cazul în care el murea în prizonierat, testamentul era considerat
valid în baza legii Cornelia ce-l considera mort în momentul căderii în prizonierat. În cazul în care
testatorului i se născuseră ulterior întocmirii testamentului copii legitimi, testamentul devenea nul,
deoarece tatăl era obligat să se pronunţe asupra fiecărui moştenitor fie instituindu-l, fie desmoştenindu-l.
Pentru a se evita totuşi nulitatea testamentului, s-a acceptat, în epoca imperială, ca testatorul să instituie
sau să dezmoştenească anticipat pe copiii ce s-ar fi născut după întocmirea testamentului. În sfârşit,
testamentul devenea nul în cazul în care nici unul dintre succesorii instituiţi nu acceptaseră moştenirea.
Fiind un act unilateral, testamentul putea fi revocat oricând de către testator înaintea morţii sale.
6. Deşi Legea celor XII Table recunoştea lui pater familias o libertate deplină de a testa –“după
cum a dispus prin testament de averea sa aşa să fie” (uti legassit super pecunia tutelave suae rei ita jus
esto)- dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei libertăţi. Pornind de la ideea că succesiunea
în cadrul familiei prevalează libertăţii de a testa, s-au pus la dispoziţia succesorilor legitimi două garanţii:
una de formă, privind obligaţia lui pater familias de a dezmoşteni expres anumite categorii de
prezumptibili moştenitori şi una de fond, privind interdicţia de a dezmoşteni anumiţi moştenitori fără
existenţa unor raţiuni întemeiate.

roman,principii,principii, legate, fiseicomise, succesiune.

1 .Care este procedeul juridic creat de pretor si ulterior de imparatul Justinian, prin care s-a
remediat consecinta pagubitoare pentru creditorii defunctului, in conditiile in care mostenitorii refuzau
succesiunea incarcata de datorii ?
2. Care erau formele pe care le imbraca substituirea de mostenitor?
23
1. In care dintre sistemele succesorale cunoscute de dreptul succesoral roman era recunoscuta
posibilitatea testatorului de a-si dezmosteni descendentii cu conditia respectarii anumitor forme
solemne ?
a) Succesiunea legala sau ab intestat
b) Succesiunea testamentara
c) Succesiunea deferita contra testamentului, in situatia dezmostenirii neregulate sau
omisiunii
2. Care este procedeul juridic creat de pretor, prin care s-a remediat consecinta pagubitoare pentru
creditorii defunctului, in conditiile in care mostenitorul era insolvabil ?
a) Separatio bonnorum
b) Beneficium inventarii
c) Raportul bunurilor
3. Ce desemneaza ius adcrescendi , ca efect al repudierii mostenirii (repudiatio hereditatis) ?
a) Deschiderea succesiunii ab intestat in situatia in care unicul mostenitor instituit prin
testament renunta la mostenire si testatorul nu prevazuse un substituit
b) Trecerea bunurilor succesorale in patrimoniul statului
c) Daca existau mai multi mostenitori de acealsi grad, partea celui care renunta revenea
celorlalti mostenitori care acceptasera succesiunea.
4. Ce desemneaza deschiderea substitutiei vulgare , ca efect al repudierii mostenirii (repudiatio
hereditatis) ?
a) Deschiderea succesiunii ab intestat in situatia in care unicul mostenitor instituit prin
testament renunta la mostenire si testatorul nu prevazuse un substituit
b) Trecerea bunurilor succesorale in patrimoniul statului
c) Daca existau mai multi mostenitori de acealsi grad, partea celui care renunta revenea
celorlalti mostenitori care acceptasera succesiunea.
24
5. Care era conditiile trecerii bunurilor in patrimoniul statului , ca efect al repudierii mostenirii
(repudiatio hereditatis) ?
a) Trecerea bunurilor in patrimoniul statului atunci cand nu existau mostenitori , iar
mostenirea era incarcata de datorii
b) Trecerea bunurilor in patrimoniul statului atunci cand existau mostenitori
indiferent de gradul de rudenie al acestora cu defunctul
c) Trecerea bunurilor succesorale in patrimoniul statului atunci cand nu existau
mostenitori si statul mostenea intra vires hereditates (sub beneficiul de inventar)
Gheorghe Bică şi colaboratorii – „Drept roman”, vol I şi II Editura Sitech,

Craiova, 2004;
Şt. Cocoş, „Drept roman. Breviar”, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000.
Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman,
Bucureşti,Casa de Editură şi Presă Şansa, 1994.
Longinescu, S. G.,Elemente de drept roman, 2 volume, Bucureşti, Tipografia
Soc.Anonime „Curierul Judiciar", 1929.
25
Obligaţiile.Noţiunea, clasificarea şi elementele contractelor
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare
4.3.2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune
4.3.3. Clasificarea obligaţiilor după numărul de persoane care participă la
raportul juridic obligaţional
4.3.4. Elementele obligaţiilor
4.1. Introducere
Juristconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei

„natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau
ne este construită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne
transmite proprietatea unui lucru , a face ceva sua a îndeplini o
prestaţiune”.
A doua definiţie a obligaţiei este preluată din Institutele lui
Justinian şi se apropie mai mult de accepţiunea modernă: obligaţia
este legătura juridică prin care suntem siliţi a plăti ceva conform
drepturilor cetăţii noastre.

dreptul succesoral roman;
abstractizare;
cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi
drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene
26
dreptul roman;
vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român;

periodicizarea dreptului roman;
27
4.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare
În Institutele lui Gaius se afirmă că obligaţiile izvorăsc fie

din contracte, fie din delicte. Această clasificare bipartită a fost
înlocuită de către celebrul jurisconsult cu una tripartită: contracte,
delicte şi alte izvoare de obligaţiuni, „variae causarum figurae”.
Justinian a introdus o clasificare cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor:
contracte, quasicontracte, delicte şi quasidelicte.
Deşi clasificarea lui Justinian omite anumite izvoare de
obligaţii, ea a fost preluată cu ocazia elaborării codurilor civile,
deoarece asigură cadrul necesar pentru tratarea sistematică a materiei.
a) Obligaţiile contractuale izvorăsc din contracte.
Contractele erau clasificate de către romani după trei criterii:
sancţiunea, efectele şi modul de formare.
Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt de drept strict şi de bună
credinţă.
- După efectele pe care le produc, contractele sunt unilaterale
şi bilaterale. Contractele unilaterale nasc obligaţii pentru o
singură parte, pe când contractele bilaterale obligă ambele părţi.
- Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne
şi nesolemne.
În cazul contractelor solemne, pentru ca înţelegerea părţilor să
producă efecte juridice, trebuie utilizate anumite forme: jurământ,
înscris, cuvinte sacramentale.
Contractele nesolemne nu reclamă condiţii de formă şi se
împart în trei categorii:
- contractele reale se formează prin consimţământul părţilor,
însoţit de remiterea materială a lucrului.
- contractele consensuale se formează prin simplul acord de
voinţă al părţilor.
- pentru formarea contractelor nenumite este necesară o
convenţie, însoţită de executarea obligaţiei de către una din părţi.
b) Obligaţiile delictuale izvorăsc din delicte. Delictele erau
fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, care dădeau naştere obligaţiei
delincventului de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.
c) Obligaţiile quasicontractuale se nasc din quasicontracte.
Cuvântul „quasicontract” vine de la expresia quasi ex contractu (ca şi
din contract) şi desemnează un fapt licit care generează efecte similare
celor ale contractului.
d) Obligaţiile quasidelictuale izvorăsc, ca şi delictele, din
fapte ilicite, dar romanii le-au încadrat, datorită mentalităţii lor
conservatoare, într-o categorie aparte.
28
4.3.2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune
După sancţiunea lor, obligaţiile se clasifică în civile şi

naturale.
Obligaţiile civile sunt sancţionate prin acţiune. Obligaţiile
civile pot fi de drept strict sau de bună credinţă, după cum sunt
sancţionate prin acţiuni de drept strict sau de bună credinţă.
Obligaţiile naturale sunt sancţionate prin excepţiune.
Aşadar, dacă debitorul natural nu plăteşte, creditorul nu dispune
de vreo acţiune pentru a-l urmări în justiţie. Dacă, însă, debitorul
plăteşte de bună voie, nu poate cere restituirea prestaţiei, căci acţiunea
sa va fi paralizată prin excepţiunea opusă de către creditor.
4.3.3. Clasificarea obligaţiilor după numărul de persoane

care participă la raportul juridic obligaţional
Definiţia lui Justinian ne înfăţişează cel mai simplu

raport juridic obligaţional, cu un singur debitor şi un singur
creditor. Dar obligaţia poate avea şi pluralitate de subiecte. La
obligaţia cu pluralitate de subiecte, participă mai multe persoane, fie în
calitate de creditori, fie în calitate de debitori. Persoanele care participă
la un asemenea raport juridic se pot afla pe picior de egalitate juridică
(cazul obligaţiilor conjuncte şi coreale) sau nu se află pe picior de
egalitate juridică (adstipulatio şi adpromissio).
a) Obligaţii conjuncte şi coreale
În cazul obligaţiilor conjuncte, se aplică principiul
divizibilităţii creanţelor şi datoriilor. Această regulă poate fi
ocolită prin convenţia părţilor.
La obligaţiile coreale, oricare dintre creditori poate pretinde întreaga
creanţă şi oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie.
În fizionomia celor două categorii de obligaţii apar elemente distincte.
În cazul obligaţiilor conjuncte, avem mai multe obiecte şi un singur
raport juridic, iar în cazul obligaţiilor coreale, avem mai multe
raporturi juridice (în funcţie de numărul părţilor) şi un singur obiect.
b) Adstipulatio şi adpromissio
Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor numit
adstipulator se alătură creditorului principal. Creditorul accesor poate
să-l urmărească pe debitor, în lipsa creditorului principal. Adpromissio
este actul prin care un debitor accesor se alătură debitorului principal.
Adpromissor (garantul) este constituit cu scopul de a-l pune pe creditor
la adăpost faţă de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului
principal.
4.3.4. Elementele obligaţiilor
Elementele contractelor sunt de două feluri:

- elemente esenţiale;
- elemente accidentale.
Elementele esenţiale ale contractelor

Sunt acele elemente fără de care un contract nu poate lua
naştere.Elementele esenţiale ale contractului sunt:
- obiectul;
29
- consimţămnântul;
- capacitatea.
A. Obiectul
Obiectul contractului este susceptibil de două sensuri:
- în sens strict, obiectul contractului se confundă cu efectele
contractului, cu raportul juridic obligaţional, pentru că rolul
contractului este acela de a da naştere unei obligaţii.
- în sens larg, obiectul contractului se confundă cu
obiectul obligaţiei şi va consta din dare, facere sau prestare.
B. Consimţământul
Consimţământul este manifestarea de voinţă a uneia dintre
părţi în sensul dorit de cealaltă parte.În dreptul roman există cauze care
duc la inexistenţa consimţământului, precum şi cauze care viciază
consimţământul.
B. Cauzele care distrug consimţământul sunt:
- neseriozitatea;
- eroarea;
- violenţa fizică.
a) Neseriozitatea apare atunci când consimţământul a fost
dat în glumă sau când a fost dat în împrejurări care atestă indubitabil că
partea nu a intenţionat să se oblige.
b) Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări. În
patru cazuri, eroarea duce la nulitatea contractului:
- error in negotio (eroarea asupra naturii actului juridic)
- error in persona (eroarea asupra identităţii persoanei);
- error in corpore (eroarea asupra identităţii lucrului);
- error in substantia (eroarea asupra calităţilor esenţiale ale
lucrului).
c) Violenţa fizică, dacă era exercitată asupra unei persoane,
distrugea consimţământul, deoarece victima violenţei fizice nici măcar
nu-şi putea exprima voinţa (spre exemplu, contractul era semnat prin
forţarea mâinii).
B. Cauzele care viciază consimţământul sunt:
- teama (metus);
- dolul (dolus).
a) Teama (metus)
Prin teamă, în sens, juridic, înţelegem violenţa care se exercită asupra
unei persoane pentru a o determina să încheie contractul.
Încă din epoca veche, romanii au făcut distincţia între:
- violenţa fizică;
- violenţa psihică (vis psihica).
Violenţa psihică constă în ameninţarea unei părţi cu un rău
pentru a o determina să încheie contractul.
Spre sfârşitul Republicii, asistăm la decăderea
formalismului, moment din care contractele încep a se încheia prin
simpla manifestare de voinţă a părţilor. În noile împrejurări, violenţa
psihică a devenit posibilă şi a fost sancţionată pe cale de acţiune,
prin actio metus şi pe cale de excepţiune, prin exceptio metus.
b) Dolul (dolus)
Dolul sau înşelăciunea în contract constă în mijloacele viclene sau
manoperele dolosive pe care una din părţi le utilizează, în scopul de a o
determina pe cealaltă parte să încheie contractul. A fost sancţionat la
30
sfârşitul Republicii, fiind create:
- actio de dolo, prin care victima înşelăciunii lua
iniţiativa anulării contractului;
- exceptio doli, pe care victima înşelăciunii o putea opune
cu succes autorului dolului, dacă era chemată în judecată de către
acesta. Trebuie reţinut că actio metus şi actio de dolo nu sunt acţiuni
pentru anularea contractului, pentru că romanii nu au cunoscut
asemenea acţiuni. Ele sunt numai procedee în anulare, prin intermediul
cărora anularea contractului se obţine pe cale indirectă, deoarece
ambele acţiuni menţionate sunt arbitrare.
C. Capacitatea
Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte
juridice.Pentru ca o persoană să poată încheia un contract de drept civil
sau de drept al ginţilor, trebuia să aibă capacitate juridică.
Cetăţeanul sui iuris poate încheia orice contract, pentru că avea
capacitate juridică deplină.Persoanele alieni iuris nu pot încheia în
nume propriu acte juridice, ci numai împrumutând capacitatea lui pater
familias.Peregrinii pot încheia contracte în conformitate cu dreptul
ginţilor.
Elementele accidentale ale contractelor
Se numesc accidentale, deoarece contractul poate fi valabil încheiat
chiar şi în lipsa lor, fiind introduse în contract numai prin voinţa
părţilor.
A. Termenul
Este un eveniment viitor şi sigur de care depinde
exigibilitatea sau stingerea unui drept. Dacă acel eveniment viitor şi
sigur afectează exigibilitatea unui drept, termenul se numeşte
suspensiv. Dacă acel eveniment viitor şi sigur duce la stingerea unui
drept, atunci termenul se numeşte extinctiv.
În cazul contractului încheiat cu termen suspensiv, drepturile şi
obligaţiile părţilor se nasc încă din momentul încheierii contractului,
dar dreptul de creanţă al debitorului nu va putea fi valorificat pe cale
judiciară, adică prin proces, înainte de ajungerea la termen, deoarece,
cu toate că există, dreptul de creanţă nu este exigibil. Rezultă că este
exigibil numai acel drept care poate fi valorificat printr-un proces
intentat împotriva debitorului.
În cazul contractului încheiat cu termen extinctiv, creanţa şi,
corespunzător, datoria, se vor stinge prin ajungerea la termen.
B. Condiţia
Este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau
stingerea unui drept.Când condiţia afectează naşterea unui drept, se
numeşte suspensivă,iar atunci când afectează stingerea unui drept, se
numeşte rezolutorie.
31

1. O definiţie care să reflecte esenţa acestei conceptului de obligaţie găsim în Instituţiile lui
Iustinian (III, 13, pr.): Obligaţia este o legătură juridică (juris vinculum) prin care suntem constrânşi să
plătim (solvendae) cuiva ceva conform dreptului cetăţii noastre. Definiţia scoate explicit în evidenţă
aspectul pasiv (şi cel mai important) al raportului obligaţional: existenţa unei datorii / debit pe seama
celui care se obligă. În acelaşi timp, implicit, rezultă aspectul activ al raportului obligaţional: creanţa sau
dreptul celuilalt subiect al raportului juridic la prestaţia debitorului. Cele două aspecte nu pot fi percepute
decât împreună, ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Elementele obligaţiei rezultă cu claritate dintr-o
definiţie a lui Paul (D., 44, 7, 3, pr.) menită să facă distincţia între dreptul real şi dreptul personal: esenţa
obligaţiei nu constă în a face ca un lucru corporal să devină proprietatea noastră, ci în a constrânge pe
altul să ne dea, să ne facă sau să ne pună la dispoziţie ceva (praestandum). Din definiţie rezultă
următoarele elemente ale raportului obligaţional: subiectele, obiectul, constrângerea.
2. Prin prisma diversităţii de criterii existente, obligaţiile pot fi grupate în mai multe categorii: a)
Obligaţii de drept civil şi obligaţii de drept pretorian, b) Obligaţii civile şi obligaţii naturale, c) Obligaţii
stricti juris şi obligaţii bonae fidei, d) Obligaţii unilaterale şi obligaţii bilaterale, e) Obligaţii simple şi
obligaţii plurale/solidare.
3. Într-o a doua operă ce-i este atribuită, Res cottidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică) sau
Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartită a izvoarelor obligaţiilor. Obligaţiile pot astfel
izvorî fie din contracte (ex contractu) fie din delicte (ex malificio), fie din diverse alte cauze (variae
causarum figurae). În a treia categorie au fost cuprinse actele sau faptele juridice care nu se regăseau în
primele două şi care îl obligau pe debitor asemenea unei obligaţii rezultate din contract (quasi ex
contractu teneri videntur) ori asemenea unei obligaţii izvorâte dintr-un delict (quasi ex maleficio).

roman,principii,principii, obligaţii, contracte solemne, contracte nesolemne,condiţia, termenul,
capacitatea.
1. Ce categorie de obligatii, conform clasificarii facute in legislatia lui Justinian , din punct de vedere
al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor faptele nepermise, similare delictelor, care erau
insa savarsite fara intentie ?
2. Care sunt obligatiile care sunt sanctionate printr-o actiune in cazul neexecutarii obligatiei de buna-
voie de catre debitor si obtinerea unei sentinte de condamnare care ii permite creditorului sa-l
execute silit (conform clasificarii obligatiilor dupa criteriul sanctiunii)?
32
1. Care erau elementele obligatiei, asa cum rezulta din analiza originii si evolutiei acestei
notiuni ?
a) Subiectii obligatiei desemnati prin termenul unic de reus, iar mai tarziu prin termenii
reus credendi(creditor) si reus debendi (debitor)
b) Obliectul obligatiei – prestatia pe care trebuie sa o indeplineasca debitorul fata de creditor
sau plata catre acesta din urma
c) Subiectii obligatiei, obiectul obligatiei si sanctiunea acesteia
2. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca obiectul obligatiei pentru ca

aceasta sa fie valida si valabila?
a) Sa fie ilicit si precis determinat
b) Sa fie licit, posibil de executat, sa constea intr-o prestatie clara si precis determinata si sa
prezinte interes pentru creditor
c) Nu fie in interesul exclusiv al creditorului
d)
3. Ce categorie de obligatii, conform clasificarii facute in legislatia lui Justinian , din punct
de vedere al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor contractul, adica cele care se intemeiaza pe
un acord ?
a) Obligatiile contractuale (obligationes ex contractu)
b) Obligatiile delictuale (obligationes ex delicto sau obligationes ex maleficio)
c) Obligatiile quasicontractuale (obligationes quasi ex contractu)
d)
de vedere al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor delictele, adica din acte ilicite cauzatoare de
prejudicii ?
33
de vedere al izvoarelor obligatiilor sunt cele care au ca izvor faptele licite ce genereaza efecte juridice
similare celor ale contractelor ?

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
34
Obligaţiile.Executarea obligaţiilor. Neexecutarea obligaţiilor

Cuprins:
5.1. Introducere
5.3.1. Executarea obligaţiilor
5.3.2. Neexecutarea obligaţiilor
5.1. Introducere
Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea

voluntară a prestaţiei la care era îndatorat debitorul.În acest mod,
creditorul îşi poate valorifica dreptul său de creanţă.
Obligaţiunea este executată conform principiilor din
procedura civilă, creditorul obţinând o sentinţă de condamnare
împotriva debitorului, sentinţă care ulterior este executată. Excepţia,
privesc obligaţiile naturale care nu sunt sancţionate printr-o acţiune.
- pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la

dreptul succesoral roman;
- dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor şi folosirea corectă
- transmiterea conceptelor şi principiilor fundamentale ale
abstractizare;
- cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi
drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene
dreptul roman;
- abordarea comparatvă a instituţiilor şi principiilor dreptului
vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român;
- cunoaşterea principiilor dreptului roman care, aplicat vreme de
35
- asigurarea însuşirii de către studenţi a cunoştinţelor privind
- înţelegerea prezenţei conceptelor şi instituţiilor juridice

5.3.1. Executarea obligaţiilor
Efectul normal al obligaţiei constă în executarea ei, deoarece

numai prin executarea obligaţiei de către debitor, creditorul îşi
poate valorifica dreptul de creanţă.
La romani a funcţionat principiul relativităţii efectelor
contractului, potrivit căruia “res inter alios acta, aliis neque nocere
neque prodesse potest” (contractele încheiate între unii nici nu vatămă,
nici nu profită altora). Astfel, orice contract produce efecte numai între
părţi.Prin părţi contractante, romanii înţelegeau:
- persoanele care au încheiat contractul;
- moştenitorii acestor persoane;
- creditorii lor chirografari.
Din acest principiu general al relativităţii efectelor
36
contractului, decurg alte trei principii speciale:
- principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul;
- principiul nulităţii promisiunii pentru altul;
- principiul nereprezentării în contracte.
A. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul
Stipulaţiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns.
Stipulaţiunea obişnuită urmează să-şi producă efectele între părţile care
au încheiat-o. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus
“Promiţi să-mi dai 1000 de sesterţi?” Secundus răspunde: “Promit”.
Acest contract produce efecte între părţi.Dar stipulaţiunea pentru altul
urmează să producă efecte pentru o terţă persoană, care nu a participat
la încheierea contractului. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe
Secundus: “Promiţi să îi dai 1000 de sesterţi lui Tertius?” Secundus
răspunde “Promit”.
Stipulaţiunea este nulă atât faţă de Primus, cât şi faţă de Tertius. Faţă
de Primus este nulă întrucât nu are nici un interes ca plata să fie făcută,
iar faţă de Tertius este nulă întrucât nu a participat la încheierea actului.
Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, «nemo alteri
stipular potest», se aplică tuturor contractelor şi trebuie înţeles în
sensul că nimeni nu poate contracta pentru altul.
B. Nulitatea promisiunii pentru altul
Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă în
principiul „nemo alienum factum promitere potest” (nimeni nu
poate promite fapta altuia).
La promisiunea pentru fapta altuia, Primus îi promite lui Secundus că
Tertius îi va da 100 sesterţi. O asemenea promisiune este nulă faţă de
Primus, întrucât nu a promis fapta sa, dar este nulă şi faţă de
Tertius, deoarece nu a participat la încheierea actului. Consecinţa este
că Secundus nu are acţiune nici împotriva lui Tertius.
C. Nereprezentarea în contracte
Prin reprezentarea în contract înţelegem acel sistem juridic în
virtutea căruia un pater familias se obligă prin contractul încheiat de un
alt pater familias.
Acel pater familias care dă o împuternicire altui pater familias în
vederea executării unui contract se numeşte reprezentat. Cel care
încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia se numeşte
reprezentant.
În funcţie de efectele pe care le produce, reprezentarea în contract
poate fi:
- perfectă;
- imperfectă.
În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului
dispare, iar efectele contractului se produc asupra reprezentatului. Deşi
contractul este încheiat de către reprezentant, reprezentatul va deveni
creditor sau debitor.
În cazul reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă
alături de reprezentant.
În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea poate
fi:
- activă
- pasivă.
Atunci când reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor,
reprezentarea este activă, iar în cazul în care reprezentantul intevine în
37
contract în calitate de debitor, reprezentarea este pasivă.
Reprezentarea imperfectă va fi întotdeauna pasivă, pentru că
în cazul reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă alături de
reprezentant. În schimb, reprezentarea perfectă poate fi pasivă sau
activă.La origine, romanii nu au admis sistemul reprezentării, căci ar fi
contrazis principiul relativităţii efectelor contractului. Astfel, dacă un
pater familias împuternicea pe un alt pater familias să încheie un
contract, cel împuternicit devenea titularul drepturilor şi obligaţiilor
izvorâte din acel act.Odată cu dezvoltarea economiei de schimb, când
aceeaşi persoană trebuia să fie în acelaşi moment în locuri diferite,
principiul nereprezentaţiunii devine anacronic. Treptat, romanii
admit numai reprezentaţiunea imperfectă, pentru ca apoi să admită, în
unele cazuri,chiar şi reprezentaţiunea perfectă; cu toate acestea, nici în
ultimul moment al evoluţiei dreptului roman, reprezentaţiunea în
contracte nu a devenit o regulă generală.
Reprezentaţiunea imperfectă
Sistemul reprezentaţiunii imperfecte a fost introdus de către
pretor pentru anumite cazuri şi apoi generalizat printr-o inovaţie a
jurisprudenţei. Potrivit acestui sistem, terţul creditor putea intenta
împotriva reprezentantului actio quasi institoria, cu toate că actul
fusese încheiat de reprezentant.
În acest stadiu, reprezentarea era admisă numai în contractele prin care
reprezentantul se obligă faţă de terţa persoană; drepturile de creanţă
erau dobândite numai de către reprezentant. Pe de altă parte,
reprezentantul se obligă alături de reprezentat, aşa încât terţul avea doi
debitori. Creditorul putea sa-l urmărească fie pe reprezentant prin
acţiunea directă, fie pe reprezentat prin acţiunea utilă, quasi institoria.
Reprezentaţiunea perfectă
Romanii au admis reprezentaţiunea perfectă numai pentru anumite
cazuri :
- reprezentaţiunea perfectă activă a fost admisă pentru
cazul reprezentantului insolvabil.
- reprezentaţiunea perfectă activă şi pasivă a fost admisă
pentru contractul de împrumut în vederea consumaţiunii (mutuum).
- reprezentaţiunea perfectă pasivă a fost admisă în relaţiile
dintre tutore şi pupil.
D. Acţiunile cu caracter alăturat

În condiţiile avântului economic pe care l-a cunoscut
societatea romană în epoca clasică, pretorul a elaborat o tehnică
juridică, prin care fiul de familie se putea obliga în nume propriu,
obligându-l în acelaşi timp şi pe pater familias. În epoca veche, fiii de
familie şi sclavii puteau încheia numai acele acte prin care făceau mai
bună situaţia lui pater familias şi numai împrumutând capacitatea
şefului de familie. Odată cu "revoluţia economică" de la sfârşitul
republicii, ritmul operaţiunilor juridice sporeşte, iar contractele devin
bilaterale; creditorul este în acelaşi timp şi debitor. Faţă de noua
fizionomie a contractelor, vechile principii nu s-au mai putut aplica.
În scopul soluţionării contradicţiei ivite între principiile
generale şi fizionomia contractelor, pretorul a creat acţiunile cu
caracter alăturat. Aşadar, din momentul încheierii contractului de către
fiul de familie, creditorul are doi debitori:
- fiul de familie, obligat potrivit dreptului civil
38
- pater familias, obligat potrivit dreptului pretorian.
Creditorul poate intenta fie acţiune directă împotriva fiului
de familie, fie acţiunea cu caracter alăturat împotriva lui pater
familias.
Acţiunile cu caracter alăturat create de către pretor au fost:
- actio quod iussu (acţiune în baza unei declaraţii speciale)
- actio exercitoria
- actio institoria
- actio de peculio et de in rem verso (acţiune cu privire
la peculiu şi la îmbogăţire)
- actio tributoria (acţiune în repartizare).
E. Sistemul noxalităţii şi sistemul acţiunilor noxale
Dacă în materie contractuală, capacitatea de a se obliga a
persoanelor alieni iuris este mai restrânsă decât cea a persoanelor sui
juris, în materie delictuală fiul şi sclavul au capacitate deplină şi
răspund în numele propriu. Cu toate acestea, întrucât persoanele alieni
iuris nu au bunuri proprii, răspunderea lor are loc în condiţii speciale.
Această răspundere s-a desfăşurat în cadrul a două sisteme distincte:
- sistemul noxalităţii;
- sistemul acţiunilor noxale.
1. Potrivit sistemului noxalităţii, dacă fiul de familie sau
sclavul comiteau un delict, pater familias avea două posibilităţi:
- putea să-l abandoneze în mâinile victimei, în vederea
exercitării dreptului de răzbunare;
- putea să ajungă la o înţelegere cu victima şi să plătească o
sumă de bani, ca echivalent al dreptului de răzbunare.
Aşadar, în sistemul noxalităţii, pater familias avea de ales între
abandonul delincventului în mâinile victimei şi plata unei sume de
bani.
2. Sistemul acţiunilor noxale a fost creat cu scopul de a i se
da lui pater familias posibilitatea de a dovedi nevinovăţia persoanei
alieni iuris.Acţiunea noxală trebuia intentată de către presupusa
victimă, pentru a se vedea dacă pater familias intenţionează sau nu să-l
apere pe delincvent. Dacă pater familias accepta să se judece şi câştiga
procesul, fiul de familie rămânea sub puterea sa. Dacă, însă, pater
familias pierdea procesul, avea de ales între abandonul noxal şi plata
unei sume de bani (ca şi în sistemul noxalităţii).
5.3.2. Neexecutarea obligaţiilor
Efectul normal al obligaţiei constă în executarea ei, pentru ca

titularul creanţei să-şi poată valorifica dreptul. Neexecutarea obligaţiei
constituie un efect accidental al acesteia.
În cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, se pun unele
probleme în legătură cu răspunderea sa. Pentru a determina natura şi
limitele răspunderii, trebuie să cercetăm împrejurările care au dus la
neexecutarea obligaţiilor şi, în primul rând, atitudinea subiectivă a
debitorului. Dacă obligaţia nu a fost executată din vina debitorului,
acesta trebuie să plătească anumite daune, care se stabilesc fie de către
judecător (daune interese judecătoreşti), fie prin convenţia părţilor
(daune interese convenţionale).Pentru a fixa cazurile şi condiţiile
răspunderii pentru neexecutare, vom înfătişa figurile juridice pe care
romanii le-au creat în această
39
materie: cazul fortuit, forţa majoră, culpa, dolul, mora şi custodia.
A. Cazul fortuit este evenimentul neprevăzut care intervine
fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului datorat, făcând
imposibilă executarea obligaţiei de către debitor, deşi debitorul a luat
măsurile obişnuite de pază. De esenţa cazului fortuit este faptul că el
poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri excepţionale de pază, măsuri
la care, însă, nu este obligat. De regulă, intervenţia cazului fortuit îl
exonerează pe debitor de răspundere.
B. Forţa majoră
Este evenimentul de nestăvilit care face imposibilă executarea
obligaţiei de către debitor (de exemplu, un cutremur, o inundaţie).
Forţa majoră nu poate fi prevenită, orice măsuri de pază ar fi luat
debitorul. De aceea, în cazul intervenţiei forţei majore, debitorul va fi
întotdeauna exonerat de răspundere.
C. Culpa
Culpa este o formă a vinovăţiei ce se poate manifesta sub forma
intenţiei, neglijenţei sau neîndemânării.
Romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală.
Culpa delictuala presupune o acţiune, un fapt, comis fie din
greaşeală, fie cu intenţia de a produce o pagubă. Rezultă că ceea ce ţine
de esenţa culpei delictuale este provocarea unei pagube prin acţiune,
aşa încât, în această materie, nu se pune problema răspunderii pentru
omisiuni. Mai mult, până la comiterea faptei delictuale, între părţi nu
exista vreo legatură juridică, obligaţia urmând să se nască după
comiterea delictului.
Culpa contractuală este neglijenţa sau neîndemânarea celui
care s-a obligat prin contract. Dacă în intervalul de timp cuprins între
încheierea contractului şi momentul executării, debitorul provoacă
dispariţia lucrului prin acţiunile sau abţinerile sale neglijente ori
neîndemânatice, va fi găsit în culpă şi va trebui să plătească daune
interese. Aşadar, în materie contractuală, debitorul răspunde atât pentru
acţiunile, cât şi pentru omisiunile sale.
În epoca lui Justinian, se face distincţie între culpa lata şi culpa levis :
- culpa lata este o vină grosolană
- culpa levis este o vină uşoară.
În funcţie de aprecierea vinovăţiei, culpa levis poate fi de două feluri:
in concreto şi in abstracto.La culpa levis in concreto, comportarea
debitorului faţă de bunul datorat se apreciază în funcţie de felul în care
se comportă, în general, cu bunurile sale.
La culpa levis in abstracto, comportamentul debitorului faţă de lucrul
datorat se compară cu cel al unui bonus vir, un bun administrator.
Aşadar, la aprecierea in abstracto a culpei, debitorul neglijent va fi
totdeauna în culpă, deoarece un bun administrator nu este neglijent.
D. Dolul
Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a
debitorului, de natură să provoace pieirea lucrului datorat.
Dolul este o formă a vinovăţiei debitorului obligat prin contract, ca şi
culpa. Dar, spre deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăţiei
debitorului care se manifestă prin intenţie, ceea ce înseamnă că
debitorul distruge cu bună ştiinţă bunul datorat. Datorită acestui fapt,
debitorul va răspunde pentru dol în toate contractele, şi atunci când
urmează să primească un preţ (când urmăreşte un interes) şi atunci
când nu urmăreşte un interes, pe când debitorul ce se face vinovat de
40
culpă, va răspunde numai în acele contracte în care are un interes. Ca
atare, acolo unde nu are interes, debitorul nu va răspunde pentru culpă.
E. Mora
Se manifestă sub două forme:
- mora debitoris (întârzierea debitorului);
- mora creditoris (întârzierea creditorului).
a) Mora debitoris presupune întrunirea a două condiţii:
- întârzierea vinovată a debitorului
- o somaţie de plată din partea creditorului.
În dreptul feudal şi, mai apoi, în unele coduri burgheze, s-a introdus
regula dies interpellat pro homine (termenul îl somează pe debitor).
Odată cu punerea în întârziere, obligaţia se perpetuează -perpetuatio
obligationis-, în sensul că debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu
alte cuvinte, răspunderea sa devine obiectivă.
b) Mora creditoris constă în refuzul nemotivat al creditorului
de a primi plata care i se oferă de către debitor. După refuzul
creditorului de a primi plata, debitorul nu mai răspunde pentru culpa
sa, dar continuă să răspundă pentru dol. În acelaşi timp, debitorul are
dreptul să pretindă despăgubiri pentru cheltuielile făcute în vederea
conservării lucrului, după cum are şi dreptul de a-l abandona. În fine,
mora creditoris stinge efectele morei debitoris.
F. Custodia
Custodia este o formă specială de răspundere, caracterizată
prin aceea că nu se ţine cont de atitudinea subiectivă a debitorului.
Debitorul ţinut să răspundă pentru custodia trebuie să plătească daune
interese, chiar dacă lucrul piere fără vina sa; totuşi, debitorul nu
răspunde pentru forţa majoră, ci numai pentru cazul fortuit. Dreptul
clasic a cunoscut numeroase cazuri de răspundere pentru custodia,
prevăzute de lege sau de convenţia părţilor. Menţionăm în acest sens
răspunderea corăbierilor sau a hangiilor.
G. Sancţiunea neexecutării obligaţiei
Dacă debitorul este în culpă, dacă a comis un dol, dacă este pus în
întârziere, dacă s-a obligat pentru custodia şi nu-şi execută obligaţia,
trebuie să plătească daune-interese.Suma de bani la care judecătorul îl
condamnă pe debitorul care nu-şi execută obligaţia este desemnată prin
expresia “daune-interese judecătoreşti”.La acţiunile care sancţionează
obligaţia de facere, judecătorul are învedere atât paguba efectivă
suferită de creditor (damnum), precum şi câştigul de care a fost privat
prin neexecutare (lucrum). Pornindu-se de la cei doi termeni, au fost
create mai târziu expresiile damnum emergens (paguba care se arată)
şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte).
Uneori părţile încheiau o stipulatio poene, prin care fixau
valoarea despăgubirii pe care debitorul trebuia să o plătească, dacă nu
executa obligaţia izvorâtă din stipulaţia principală..
41

Efectul normal al oricărei obligaţii constă în executarea voluntară a prestaţiei la care era îndatorat
debitorul.În acest mod, creditorul îşi poate valorifica dreptul său de creanţă.
Obligaţiunea este executată conform principiilor din procedura civilă, creditorul obţinând o sentinţă de
condamnare împotriva debitorului, sentinţă care ulterior este executată. Excepţia, privesc obligaţiile
naturale care nu sunt sancţionate printr-o acţiune.
Locul executării obligaţiunii este locul stabilit prin contract, sau atunci când în contract nu se fac referiri
cu privire la acest lucru, locul este acela unde creditorul poate intenta acţiunea.
Cu privire la persoanele care se obligau, în procedura civilă romană se distingeau două situaţii, după cum
cel ce se obliga era sui iuris sau alieni iuris.
1. Cel care se obliga era o persoană sui iuris
Se disting trei cazuri de executare a obligaţiei şi anume:
- Când pater familias, în calitate de persoană sui iuris, lua parte la un contract
- Când un sclav sau o persoană de sub puterea lui pater familias participa la un contract
- Când un pater familias sau dominus încheia contractul prin intermediul unei persoane sui
iuris.
Participarea lui pater familias la încheierea unui contract.

Dreptul roman era guvernat de principiul relativităţii efectelor contractului conform căruia contractul
putea să producă efecte numai asupra părţilor contractante, respectiv: persoanele care încheiau contractul,
moştenitorii acestora, creditorii chirografari , care nu erau titularii unui drept real.
Acest principiu general a fost punctul de plecare pentru materia derptului contractelor şi el îşi găseşte
aplicarea în alte trei principii secundare:
a) Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul – stipulaţia pentru altul era un contract verbal
ce avea rolul de a da naştere unei creanţe în favoarea unei terţe persoane care deveneau astfel
creditor fără a fi luat parte la încheierea contractului.
b) Principiul nulităţii promisiunii pentru altul
c) Principiul nereprezentării în contracte – vechii romani nu admiteau că un pater familias
să devină creditor sau debitor în baza unui contract încheiat de o persoană străină, de alt pater
familias.
Pater familias sau dominus încheie contractul printr-un fiu sau sclav. Acţiunile cu caracter alăturat.
În perioada veche pater familias nu putea fi făcut debitor prin actele celor aflaţi sub puterea sa. La
sfârşitul Republicii, pretorul a creat aşa –numitele acţiuni adiacentae qualitatis conform cărora fiul care
încheia respectivul act se obliga pe sine, potrivit dreptului civil, şi în acelaşi timp pe pater familias ,
potrivit dreptului pretorian.
Acţiunile cu caracter alăturat sunt o creanţia a pretorului şi sunt date în 5 cazuri, toate în legătură cu
interesele oamenilor de afaceri împotriva lui pater familias:
a) Actio quod iussu (acţiunea în baza unei declaraţii speciale)
b) Actio exercitoria , a fost creată în legătură cu interese maritime
c) Actio institoria – se intentau împotriva acelui pater familias care l-a autorizat expres pe
fiul său sau pe sclavsă exercite un comerţ pe uscat
d) Actio de peculio et de in rem verso – acţiunea cu privire la peculio şi la
îmbogăţire
e) Actio tributoria – acţiunea în repartizare
42
Participarea lui pater familias la încheierea unui contract pentru un alt pater familias.
Reprezentarea în contracte.
Reprezentarea era acel sistem juridic prin care un pater familias se obliga prin contractul încheiat
de un alt pater familias.Din punctul de vedre al efectelor pe care le genera, reprezentarea putea fi perfectă
sau imperfectă.Din punctul de vedere al calităţii reprezentantului , reorezentarea putea fi activă şi pasivă.
2. Cel ce se obligă era o persoană alieni juris.Noxalitatea şi acţiunile noxale

Întrucât această categorie de delicvenţi nu aveau bunuri proprii şi se aflau sub puterea altuia,
răspunderea lor era supusă unor condiţii mai deosebite, respectiv sistemului noxalităţii şi sistemului
acţiunilor noxale.Sistemul noxalităţii era caracterizat prin părărsirea delicventului de către pater familias,
el putând fi luat de victimă şi supus răzbunării acesteia.

roman,principii,principii, stipulaţia pentru altul, promisiunea pentru altul, acţiuni noxale.

1. Precizaţi categoriile de acţiuni noxale.
2. Participarea lui pater familas la încheierea unui contract.
1. Care sunt obligatiile care nu sunt sanctionate printr-o actiune in cazul neexecutarii
obligatiei de catre debitor ; creditorul nu dispune de o actiune pentru a-l urmari in justitie
(conform clasificarii obligatiilor dupa criteriul sanctiunii)?
a) obligatiile civile de drept strict si obligatiile civile de buna credinta
b) obligatiile civile de drept strict
c) obligatiile naturale (naturalis obligatio)
2. Ce desemneaza notiunea de obligatie coreala sau solidara ?
43
a) Faptul ca oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta sau oricare dintre
debitori poate fi obligat pentru intrega datorie
b) Fiecare dintre creditori va putea sa ceara numai partea din creanta care i se cuvine
c) Fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata partii sale din datorie
3. Ce desemneaza notiunea de obligatie conjuncta ?

a) Faptul ca oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta sau oricare dintre
debitor poate fi obligat pentru intreaga datorie
b) Fiecare dintre creditori va putea sa ceara numai partea din creanta care i se cuvine
iar, fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata partii sale din datorie
c) Faptul ca oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta, iar
fiecare dintre debitori va fi obligat numai la plata partii sale din datorie

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
44
Obligaţiile.Stingerea obligaţiilor.Transferul obligaţiilor

Cuprins:
6.1. Introducere
6.3.1. Stingerea obligaţiilor
6.3.2. Transferul obligaţiilor
6.1. Introducere
Obligaţia ca legătură juridică între debitor şi creditor era

destinată să se stingă la un moment dat.
În dreptul roman obligaţiile se stingeau pe două căi:
- Căi voluntare şi
- Căi nevoluntare; având la bază prezenţa, respectiv absenţa
elementului volitiv .

instituţiile
juridice de drept roman. Dreptul roman se intercondiţionează
cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, dreptul familiei
şi dreptul internaţional privat. Obiectivele propuse la această
disciplină reuşesc să -i confere studentului o pregătire teoretică
în vederea înţelegerii fenomenului juridic;
abstractizare.
Odată cu însuşirea noţiunilor din cursuri şi aprofundarea acestora,

studenţii vor fi capabili să:
45
latină;
însuşească noţiunile de bază cu privire la periodicizarea
dreptului roman;
probleme specifice;
6.3.1. Stingerea obligaţiilor
Între drepturile reale şi drepturile personale sunt deosebiri care se

răsfrâng şi în privinţa valorificării lor. Astfel, drepturile reale nu se
sting prin exercitarea lor, ci se consolidează. În schimb, drepturile de
creanţă se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea
dreptului, creditorul îşi valorifică integral acel interes care decurge din
raportul juridic obligaţional. Stingerea drepturilor de creanţă se realiza
pe două căi:
- moduri voluntare de stingere a obligaţiilor;
- moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor.
Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor presupun manifestarea de
voinţă a părţilor, adică a creditorului şi a debitorului.
Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor nu presupun o
asemenea manifestare de voinţă. Ele se mai numesc şi moduri necesare
sau moduri forţate de stingere a obligaţiilor.
Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor

Romanii au creat următoarele moduri voluntare de stingere a
obligaţiilor:
- plata;
- darea în plată;
- novaţiunea;
- compensaţiunea;
- remiterea de datorie.
46
A. Plata (solutio)
Plata este modul firesc, normal de stingere a obligaţiilor, deoarece
constă în executarea oricărui obiect al obligaţiei.
O plată poate consta în: transmiterea dreptului de proprietate;
remiterea unei sume de bani; prestarea unui serviciu; procurarea
folosinţei unui lucru.
Pentru ca plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite
condiţii:
- Plata poate fi făcută de către debitor sau de către altă
persoană întrucât, în principiu, pe creditor nu îl interesează cine
plăteşte, ci îl interesează să-şi valorifice dreptul de creanţă. Când
obiectul obligaţiei constă în transmiterea proprietăţii, plata se face
numai de către proprietar.
- Plata poate fi primită de către creditor sau de către
reprezentantul său legal (tutore, curator) sau convenţional
(mandatar). Cel ce primeşte plata trebuie să fie capabil. Dacă plata
este făcută unui pupil fără auctoritatis tutoris, obligaţia nu se stinge. În
acest caz, plata nu este liberatorie, în sensul că debitorul poate fi
constrâns să facă o nouă plată.
- Plata trebuie să fie integrală. Nu este admisă efectuarea plăţii
în rate, fără acordul expres al creditorului.
- Locul plăţii trebuie să fie cel precizat în contract sau cel mai
potrivit loc faţă de clauzele cuprinse în contract. Dacă locul plăţii
nu este indicat, atunci plata poate fi făcută oriunde, cu condiţia să nu
fie un loc nepotrivit.
- Proba plăţii a avut o evoluţie marcată de concepţia romanilor cu
privire la forma actelor juridice. În epoca veche, plata se făcea, de
regulă, cu martori. În epoca clasică, s-a generalizat sistemul eliberării
unui înscris, pentru ca debitorul să poată face mai lesne proba plăţii.
- Forma plăţii
Potrivit principiul simetriei (principiul corespondenţei formelor), o
obligaţie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat
naştere, dar întrebuinţat în sens invers, spre exemplu obligaţia născută
dintr-un contract încheiat în formă verbală se stingea tot prin utilizarea
formei verbale.În epoca veche, efectele formalismului erau atât de
riguros stabilite încât, dacă se făcea plata respectivă, dar nu era
respectată forma solemnă corespunzătoare, obligaţia nu se stingea.
Dimpotrivă, dacă nu se făcea plata efectivă, dar erau îndeplinite
formele solemne, obligaţia se stingea.
B. Darea în plată
Este o variantă a plăţii deoarece, în acest caz, romanii au admis că
obligaţia se poate stinge, chiar dacă debitorul va remite creditorului un
alt bun decât cel care constituie obiectul obligaţiei. În legislaţia lui
Justinian, se face distincţia între darea în plată voluntară, când obiectul
obligaţiei se schimbă prin acordul părţilor şi darea în plată necesară,
când obiectul obligaţiei se schimbă în virtutea dispoziţiei legii, în
cazuri bine determinate.
C. Novaţiunea
Este un mod de stingere a obligaţiilor care se realizează prin
înlocuirea vechii obligaţii cu una nouă.
Această operaţiune juridică nu are o formă proprie, în sensul că
romanii nu au creat un act special în scopul realizării novaţiunii, ci au
47
recurs fie la stipulaţiune, fie la contractul litteris.Pentru novarea unei
obligaţii, erau necesare anumite condiţii:
- o obligaţie veche;
- o obligaţie nouă;
- aceeaşi datorie (idem debitum);
- ceva nou (aliquid novi);
- intenţia de a nova (animus novandi).
a) O obligaţie veche. Obligaţia veche putea fi civilă, pretoriană sau
naturală, de drept strict sau de bună credinţă.
b) O obligaţie nouă. Obligaţia nouă era întotdeauna o obligaţie de
drept strict, deoarece stipulaţiunea şi contractul litteris, prin intermediul
cărora se realiza novaţiunea, erau contracte de drept strict şi, ca atare,
dădeau naştere unor obligaţii de drept strict. Prin urmare, prin
intermediul novaţiunii, situaţia debitorului se înrăutaţea întrucât, în
cazul unui proces, actul din care izvora obligaţia de drept strict era
interpretat ad literam, fără a se ţine cont de voinţa părţilor.
c) Aceeaşi datorie (idem debitum).
Novaţiunea presupune acelaşi obiect. Noua obligaţie nu poate avea
alt obiect decât cea veche. Dacă noua obligaţie ar avea alt obiect,
vechea obligaţie nu s-ar stinge, deoarece debitorul va contracta o nouă
obligaţie alături de cea veche. Dreptul pretorian a permis realizarea
novaţiunii cu schimbarea obiectului obligaţiei. S-a creat un mijloc
procedural (exceptio pacti) prin care se apăra debitorul, dacă era
urmărit de către creditor pentru executarea primei obligaţii.
d) Ceva nou (aliquid novi).
Novaţiunea presupune un element nou.Atunci când novaţiunea se
realiza între aceleaşi persoane (inter easdem personas), acel element
nou putea consta din introducerea unui termen sau a unei condiţii ori
prin suprimarea lor.Dar novaţiunea se putea realiza şi între persoane
noi (inter novas personas). În acest caz, elementul nou consta fie din
schimbarea creditorului, fie din schimbarea debitorului.Atunci când se
realiza o novaţiune prin schimbare de creditor, era necesar atât
consimţământul vechiului creditor, cât şi consimţământul vechiului
debitor.În cazul novaţiunii cu schimbare de debitor, nu era necesar
consimţământul vechiului debitor. În acest caz se cerea numai
consimţământul creditorului. În situaţia în care noul debitor execută
obligaţia cu consimţământul vechiului debitor, atunci nu mai suntem în
faţa unei novaţiuni, ci în faţa unui act juridic numit delegaţiune.
e) Intenţia de a nova (animus novandi).
În dreptul vechi, intenţia de a nova a părţilor rezulta din forma
stipulaţiunii sau din forma contractului litteris, întrucât ori de câte ori
aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei obligaţii, aveau o
formă specială.În dreptul postclasic, când formalismul a fost înlăturat,
criteriul formei nu a mai putut fi utilizat pentru identificarea intenţiei.
Potrivit noului sistem, dacă erau întrunite toate condiţiile necesare
novaţiunii, dar nu rezulta intenţia părţilor de a nova, se considera că
această condiţie este îndeplinită. În legislaţia lui Justinian, s-a cerut
părţilor să- şi manifeste expres intenţia de a nova.
Efecte: Novaţiunea stinge accesoriile vechii obligaţii. Astfel, se
sting garanţiile personale sau reale ale obligaţiei vechi, ca şi dobânzile
datorate creditorului. Totodată, dispar şi viciile vechii obligaţii,
întrucât dispărând excepţiunile (ca elemente accesorii), dispar şi
mijloacele de procedură care se puteau opune vechii creanţe. În fine,
48
prin novaţiune se sting şi efectele morei.
D. Compensaţiunea
Compensaţiunea este operaţiunea juridică prin care datoriile şi
creanţele reciproce se scad unele din altele, pentru ca executarea să
poarte numai asupra diferenţei. Potrivit lui Modestin, compensatio est
debiti et crediti inter se contributio (scăderea unor datorii şi a unor
creanţe unele din altele).După cum se vede, compensaţiunea presupune
existenţa a două datorii şi a două creanţe reciproce, care se cumpănesc
între ele, pentru a nu face două plăţi, ci numai una. Compensaţiunea se
realiza prin acordul părţilor, caz în care era denumită convenţională
(voluntară). Dacă părţile nu ajungeau la o învoială, compensaţiunea
urma a se face pe cale judiciară.
În epoca veche, pe când nu erau cunoscute excepţiunile, nu s-a
putut realiza compensaţiunea judiciară, întrucât judecătorul trebuia să
se pronunţa numai asupra pretenţiilor formulate de către reclamant.
Compensaţiunea a început să fie admisă în dreptul clasic, mai întâi
în cazul acţiunilor de bună credinţă, atunci când cele două creanţe
izvorau din acelaşi contract (ex eadem causa). În cazul acţiunilor de
drept strict, judecătorul nu putea face compensaţiunea, întrucât trebuia
să facă o interpretare literală, fără a depăşi indicaţiile primite prin
formulă.
Reforma lui Marc Aureliu. Marc Aureliu a extins aplicarea
compensaţiunii şi în domeniul acţiunilor de drept strict. Împăratul a pus
la dispoziţia pârâtului o excepţie de dol, pentru cazul în care
reclamantul pretinde ceea ce trebuie să restituie. În noul sistem,
compensaţiunea presupune două creanţe izvorâte din contracte diferite,
deoarece contractele de drept strict sunt unilaterale. În practică, dacă
reclamantul intenta acţiune în scopul valorificării unei creanţe de 1000
de aşi, cu toate că, la rândul său, datora pârâtului 500 de aşi, la cererea
pârâtului, magistratul introducea în formulă o excepţiune de dol.
În faza a doua a procesului, constatând că excepţiunea opusă de către
pârât este întemeiată, judecătorul pronunţă o sentinţă de absolvire
(avem în vedere caracterul absolutoriu al excepţiunilor). Faţă de
exigenţele mecanismului procedural introdus de către Marc Aureliu,
reclamantul era interesat să facă singur compensaţiunea înaintea
intentării acţiunii; dacă nu făcea compensaţiunea din proprie iniţiativă,
reclamantul risca să piardă întreaga sumă. Iată de ce se afirmă că Marc
Aureliu a introdus, pe cale indirectă, compensaţiunea voluntară E.
Remiterea de datorie (iertarea de datorie)
Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a
obligaţiilor ce constă în renunţarea creditorului la dreptul său.Ca şi la
plată, şi la remiterea de datorie obligaţia se stinge prin aplicarea
principiului simetriei sau al corespondenţei formelor. Aşadar, părţile
vor recurge fie la solutio per aes et libram, fie la acceptilatio litteris, cu
toate că nu se face o plată efectivă.Astfel, acceptilatio verbis este actul
simetric stipulaţiunii format prin întrebare şi răspuns: "Oare ai primit
ceea ce ţi-am promis”? “Am primit”. La întrebarea formulată de către
debitor, creditorul răspundea afirmativ, cu toate că, în realitate, nu
primise nimic.
Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor
Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obligaţiilor, care
presupun acordul părţilor, modurile nevoluntare nu reclamă vreo
manifestare de voinţă din partea subiectelor raportului juridic
49
obligaţional. Acestea sunt:
- imposibilitatea de executare;
- confuziunea;
- moartea;
- capitis deminutio;
- prescripţia extinctivă.
A. Imposibilitatea de executare
Când debitorul datorează un lucru individual determinat, iar lucrul
respectiv piere fără vina debitorului, fie prin intervenţia cazului fortuit,
fie prin forţă majoră, obligaţia se stinge conform regulei debitor rei
certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru individual determinat
este liberat prin pieirea lucrului). Dacă debitorul datorează un lucru
de gen, nu se poate pune problema imposibilităţii de executare,
pentru că genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).De asemenea,
pentru ca pieirea lucrului să ducă la stingerea datoriei, se mai cere ca
debitorul să nu fie pus în întârziere, să nu fie în culpă, să nu fi comis
vreun dol şi să nu răspundă pentru custodie. Aşa cum am văzut la locul
potrivit, în cele patru cazuri, obligaţia nu se stinge, cu toate că lucrul a
pierit, urmând ca debitorul să plătească daune-interese.
B. Confuziunea (confusio) înseamnă întrunirea, asupra aceleiaşi
persoane, a calităţii de debitor cu cea de creditor. Se realizează, cel mai
frecvent, prin moştenirea creditorului de către debitor sau invers.
C. Moartea
În vechiul drept roman, obligaţia se stingea prin moartea uneia din
părţi, deoarece funcţiona principiul intransmisibilităţii obligaţiilor.
Principiul intransmisibilitţăii datoriilor şi creanţelor trebuie pus în
legătură cu originea primei obligaţii, care s-a format cu ocazia
comiterii unui delict, prin transformarea dependenţei materiale într-un
raport juridic. Întrucât obligaţia a fost văzută, la origine, ca un
echivalent al dreptului de răzbunare, nu putea fi transmisă, aşa cum
nici dreptul de răzbunare nu putea fi transmis.
În dreptul clasic, s-a admis ideea transmiterii creanţelor şi datoriilor,
dar vechiul principiu a lăsat, totuşi, numeroase urme în materia
obligaţiilor. Aşa de pildă, datoriile născute din delicte nu trec asupra
moştenitorilor, întrucât dreptul de răzbunare al victimei, care stă la
originea creanţei sale, este intim legat de persoana delincventului.
D. Capitis deminutio (pierderea personalităţii)
Avem în vedere numai capitis deminutio minima. Se aplică în cazul
pierderii personalităţii prin efectul adrogaţiunii, deoarece adrogatul
devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris, trecând sub puterea
adrogantului. Ca atare, bunurile şi drepturile adrogatului vor trece în
patrimoniul adrogantului, în paguba creditorilor adrogatului: aceştia nu
vor putea să-l cheme în justiţie pe adrogant, pentru că se opunea
principiul relativităţii efectelor contractelor, dar nici pe adrogat. În
acest fel a apărut o inechitate. De aceea, în scopul de proteja interesele
creditorilor, pretorul a condiţionat dobândirea creanţelor adrogatului de
către adrogant, de plata datoriilor adrogatului.
E. Prescripţia extinctivă
Vechii romani au considerat că drepturile de creanţă sunt
imprescriptibile, cu excepţia acelora care erau sancţionate prin acţiuni
pretoriene. Aceasta se explică prin faptul că edictul pretorului era
valabil pe timp de un an, deci acţiunile pretoriene puteau fi intentate
numai în termen de un an.
50
În dreptul postclasic, s-a introdus prescripţia de 30 de ani în materia
creanţelor şi datoriilor, astfel încât, dacă acţiunea nu era introdusă
înăuntrul termenului de 30 de ani, obligaţia se stingea.
6.3.2. Transferul de obligaţii
Transferul de obligaţii se numea cesiune şi era de două feluri :

cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie.
Cesiunea de creanţă era convenţia prin care un creditor ceda unui
terţ dreptul său de creanţă pe care îl avea contra unui debitor.
Delegaţiunea consta într-o novaţiunra prin schimbarea de creditor.
Mandatul creat pentru realizarea cesiunii de creanţă purta denumirea de
mandat in rem suam (mandat în propriul interes)
Cesiunea de datorie se realiza prin aceleaşi procedee juridice
respectiv, novaţia prin schimbarea de debitor şi mandatul judiciar, ca şi
în cazul cesiunii de creanţă.

1. Modul firesc, natural prin care legătura juridică (ob-ligare) dintre creditor şi debitor se stinge este
executarea de către debitor a prestaţiei pe care şi-a asumat-o prin contract. Plata (solvere) datoriei de către
debitor în beneficiul creditorului reprezintă finalitatea firească a raportului obligaţional. Plata datoriei nu
este însă singura modalitate de stingere a unei obligaţii. Dreptul roman a cunoscut şi modalităţi care, fără
a fi o plată propriu-zisă, au oferit creditorului un echivalent cu titlu de satisfacţie (satisfactio) a prestaţiei
iniţial datorate (d.ex., novaţia, darea în plată). Mai există, de asemenea, modalităţi des stingere a
obligaţiilor care nu reprezintă nici o plată şi nici o satisfacţie pentru creditor (d.ex., remiterea gratuită de
datorie sau pieirea fortuită a bunului).
2. Printre modalităţile de drept civil de stingere a obligaţiilor se găsesc, pe de o parte, modalităţi

voluntare: plata, remiterea de datorie (acceptilatio şi mutuus dissensus), novaţiunea iar, pe de altă parte,
modalităţi involuntare: pieirea bunului datorat dintr-un caz fortuit, moartea creditorului sau debitorului şi
confuziunea. În rândul modalităţilor voluntare de stingere se înscriu pactum de non petendo şi
compensaţia iar în rândul celor involuntare prescripţia liberatorie.

roman,principii,principii, transferul de obligaţii,remiterea de datorie, cay fortuit, novaţiunea.
1. Ce insemna compensatia voluntara , ca forma a compensatiei – modalitatea voluntara de stingere a
obligatiilor ?
2. Ce insemna compensatia judecatoreasca , ca forma a compensatiei – modalitatea voluntara de
stingere a obligatiilor ?
51
1. Ce desemneaza custodia ?
a) Constituia evenimentul care s-a produs fara vina debitorului desi acesta luase toate
masurile obisnuite pentru ca evenimentul sa nu se produca
b) Reprezinta o forma speciala de raspundere, raspundere obiectiva in cadrul careaia
debitorul este tinut sa plateasac daune interese si in situatia in care lucrul a pierit dintr-un caz de forta
majora.
c) Reprezinta o forma speciala de raspundere, raspundere obiectiva in cadrul careaia
debitorul este tinut sa plateasac daune interese si in situatia in care lucrul a pierit dintr-un caz fortuit.
2. Ce desemneaza plata (solutio), ca mod voluntar de stingere a obligatiilor?

a) Modalitatea cea mai uzuala de stingere a obligatiilor si consta in indeplinirea prestatiei
ce reprezenta obiectul obligatiei
b) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin
plata, cu consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat
c) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un
contract
3. Ce desemneaza darea in plata (datio in solutum) ?

a) Modalitatea cea mai uzuala de stingere a obligatiilor si consta in indeplinirea prestatiei ce
reprezenta obiectul obligatiei
b) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin plata, cu
consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat
c) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un contract
52
4. .Ce desemneaza novatiunea (novatio) ?
a) Modalitatea cea mai uzuala de stingere a obligatiilor si consta in indeplinirea prestatiei ce
reprezenta obiectul obligatiei
b) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin plata, cu
consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat
c) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un contract
5. Ce desemneaza compensatia (compensatio) ?

a) Era operatia juridica prin care se stingeau doua obligatii reciproce pana la concurenta
celei mai mici dintre ele, executarea facandu-se numai asupra diferentei dintre ele
b) Consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu o alta noua, inlocuire ce avea loc printr-un
contract
c) Operatia juridica prin care debitorul stingea obligatia , eliberandu-se de aceasta prin
plata, cu consimtamantul creditorului a unui alt lucru datorat
53
Garanţiile în dreptul roman
Cuprins:
7.1. Introducere
7.3.1. Garanţiile personale
7.3.2. Garanţiile reale
7.1. Introducere
Garanţiile sunt mijloace juridice create în scopul de a-l pune

pe creditor la
adăpost de consecinţele eventualei insolvabilităţi a
debitorului.
În istoria dreptului roman se cunosc două tipuri de garanţii:
- garanţii personale;
- garanţii reale.

cu privire la dreptul succesoral roman;
de drept;
generalizare şi abstractizare;
cunoaşterea de către studenţii anului I a
culturii juridice europene dreptul roman;
dreptului privat român;
54

55
7.3.1. Garantii personale
În epoca veche, romanii au cunoscut două tipuri de garanţii

personale:
- sponsio;
- fidepromissio.
Ambele forme de garanţie personală cunoscute de romani în
epoca veche luau naştere printr-un contract verbal, încheiat prin
întrebare şi răspuns.
A. În cazul lui sponsio, după ce se încheia contractul principal
între creditor şi debitorul principal, se mai încheia un contract alăturat,
între creditor şi garant. Astfel, creditorul îl întreba pe garant: “Idem
dari spondes” (Promiţi acelaşi lucru?), la care garantul răspundea
“Spondeo” (Promit).
Garantul care se obliga prin pronunţarea cuvântului
“spondeo” se numea sponsor.
B. Fidepromissio
Verbul “spondeo” putea fi pronunţat numai de către cetăţenii
romani, deoarece se considera că acel verb are o vocaţie aparte,
specială, de a atrage favoarea zeilor.
În aceste condiţii, practica a simţit necesitatea ca şi peregrinii să poată
deveni garanţi. De aceea, romanii au schimbat forma verbală, au
introdus în formulă un alt verb, “fidepromitto” (promit cu lealitate), în
locul verbului “spondeo”. Astfel, creditorul întreabă “Idem fite
promittisne?” (Promiţi acelaşi lucru?), la care garantul răspunde
“Fidepromitto” (Promit cu lealitate).Garantul purta numele de
fidepromissor.
În epoca veche, situaţia garanţilor a fost foarte grea. Astfel,
creditorul se putea adresa mai întâi garantului, iar garantul care plătea
nu se putea întoarce împotriva debitorului principal. Dacă erau mai
mulţi garanţi, creditorul putea urmări pe oricare din ei pentru întreaga
datorie, iar garantul care executa obligaţia nu dispunea de vreun mijloc
juridic pentru a le pretinde cogaranţilor partea contributivă.Faţă de
acest sistem inechitabil, exprimând interesele de clasă ale patricienilor,
debitorii plebei au reacţionat şi, după o luptă îndelungată, au reuşit să
impună un număr de patru legi prin care s-a venit în sprijinul
garanţilor.
Potrivit legii Furia de sponsu, în momentul scadenţei, datoria
urma să se împartă între toţi garanţii în viaţă, indiferent dacă erau sau
nu solvabili. Pe această cale, consecinţele insolvabilităţii unor garanţi
erau suportate de către creditor şi nu de către garanţii solvabili (dacă
din trei garanţi unul era insolvabil, creditorul valorifica numai două
treimi din creanţă).
Garanţiile personale în epoca clasică
A. Fideiussio este o garanţie personală, formată prin întrebare
56
şi răspuns, cu deosebirea că, faţă de întrebarea creditorului, garantul
pronunţa verbul “fideiubeo”(consimt pe cuvântul meu). În acest caz,
garantul era numit fideiussor.
Prin introducerea noii forme de garanţie, dispoziţiile legilor
favorabile garanţilor au putut fi ocolite, întrucat ele nu se aplicau decât
la sponsio şi fidepromissio. Garanţii obligaţi prin fideiussio au protestat
faţă de neajunsurile care decurgeau din sistem, astfel încât, în virtutea
unor reforme succesive ale jurisprudenţei şi ale împăraţilor, au luat
naştere cele trei beneficii.
B. Beneficiile acordate lui fideiussor
Beneficiile sunt drepturi speciale acordate garanţilor cu titlu
excepţional.Avem în vedere:
- beneficiul de cesiune de acţiuni;
- beneficiul de diviziune;
- beneficiul de discuţiune.
a) Beneficiul de cesiune de acţiuni este dreptul garantului de
a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva
debitorului principal, pentru a se putea întoarce împotriva lui. În
practică, acest beneficiu era valorificat printr-o excepţiune de dol,
introdusă în formulă la cererea garantului. Dacă creditorul nu
transmitea de bună voie acţiunile asupra garantului, în faza a doua a
procesului garantul dovedea reaua credinţă a creditorului şi, drept
urmare, acesta din urmă pierdea procesul şi totodată dreptul de creanţă
(avem în vedere efectul extinctiv al lui litis contestatio).
b) Beneficiul de diviziune este dreptul garantului, urmărit
de creditor, de a cere ca datoria să se împartă între garanţii în viaţă şi
solvabili în momentul lui litis contestatio; constatăm că, de data
aceasta, consecinţele insolvabilitaţii unor garanţi le suportă garanţii
solvabili (dacă din trei garanţi unul este insolvabil, datoria se va
împărţi la doi).
c) Beneficiul de discuţiune constă în dreptul garantului de a-i
cere creditorului să-l urmarească mai întâi pe debitorul principal şi,
numai dacă se va dovedi insolvabil, să se îndrepte împotriva sa (multă
vreme beneficiul de discuţiune nu a putut fi valorificat din cauza
efectului extinctiv al lui litis contestatio).
7.3.2. Garanţiile reale
În evoluţia dreptului roman, au fost cunoscute trei garanţii

reale distincte: fiducia şi gajul (pignus), care au apărut în epoca veche
şi ipoteca, apărută în dreptul clasic.
A. Fiducia
Se constiuie prin transmiterea proprietăţii asupra unui lucru,
de către debitor creditorului său, prin mancipatio sau in iure cessio,
transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să
restituie lucrul debitorului, dacă acesta îşi va fi plătit datoria.Deşi este o
formă de garanţie foarte avantajoasă pentru creditor, întrucât devine
proprietar al lucrului (şi debitor sub condiţie al acelui lucru), fiducia
prezintă vizibile dezavantaje pentru debitor.
Astfel, după plata datoriei, debitorul dispune numai de o
acţiune personală, născută din contractul de fiducie, aşa încât riscă să
vină în concurs cu creditorii creditorului său şi, mai mult decât atât,
dacă lucrul dat în garanţie ajunge în mâinile unor terţi, debitorul nu are
57
dreptul de urmărire.Faţă de inconvenientele pe care le prezintă fiducia,
romanii au creat forme noi de garanţie, mai bine adaptate
cerinţelor economiei de schimb.
B. Gajul
Se formează prin remiterea posesiunii unui lucru, de către
debitor creditorului său, prin intermediul tradiţiunii, transmitere
însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită
posesiunea lucrului, dacă debitorul îşi execută obligaţia.Întrucât
debitorul transmite numai posesiunea lucrului, nu riscă să vină în
concurs cu creditorii creditorului său şi, în acelaşi timp, poate urmări
lucrul în mâinile oricui s-ar afla, în calitate de proprietar.Totuşi, gajul
prezintă pentru debitor dezavantajul că nu poate garanta mai multe
datorii cu acelaşi lucru, iar pentru creditor, dezavantajul că nu poate
înstrăina lucrul în scopul valorificării dreptului de creanţă.
C. Ipoteca
Ipoteca este o formă de garanţie evoluată, perfect
adaptată cerinţelor unei societăţi întemeiate pe marfă şi credit.Potrivit
convenţiei părţilor, lucrul afectat rămâne în stăpânirea debitorului până
la scadenţă şi numai dacă acesta nu îşi execută obligaţia, creditorul
ipotecar va intra în posesiunea lucrului şi îl va înstrăina, valorificându-
şi pe această cale creanţa.
Aşadar, interesele creditorului sunt perfect asigurate, căci nu
riscă să suporte consecinţele insolvabilităţii debitorului, iar debitorul
poate exploata lucrul conform destinaţiei sale, urmând a fi deposedat
numai dacă nu efectuează plata.
Categorii de ipoteci:
-lpoteca convenţională se formează prin convenţia părţilor; în
mod obişnuit, ipoteca este convenţională.
-Ipoteca tacită ia naştere în virtutea unor dipoziţii ale legii. În
dreptul modern, aceasta ipotecă se numeşte legală.
-Ipoteca privilegiată trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă
sunt constituite la date anterioare (ipoteca asupra bunurilor
cetăţenilor impozabili).
-Ipotaca testamentară se constituie printr-o clauză din
testament în favoarea unui legatar şi apasă asupra bunurilor
moştenitorului.
-Ipoteca autentică presupune forme de publicitate şi trece
înaintea ipotecilor constituite fără asemenea forme, chiar dacă au o
dată mai veche.
Caractere:
a) Ipoteca este un drept real, iar creditorul ipotecar are dreptul
de preferinţă - nu vine în concurs cu alţi creditori- şi dreptul de
urmărire.
b) Ipoteca se constituie prin convenţia părţilor. Deşi, de
regulă, drepturile reale izvorăsc din acte speciale (mancipatio, in iure
cessio), în mod excepţional, ipoteca se naşte dintr-o simplă convenţie.
c) Ipoteca este generală. Începând din secolul III e.n. s-a
admis că tot ce se poate vinde se poate şi ipoteca. Din momentul
constituirii ipotecii, creditorul exercită un drept real asupra tuturor
bunurilor aflate în patrimoniul debitorului său.
d) Ipoteca este indivizibilă, ceea ce înseamnă că apasă în
întregime asupra fiecărei părţi din lucru şi garantează în întregime
fiecare parte din datorie. Astfel, dacă lucrul ipotecat este moştenit de
58
către doi succesori, oricare din ei ar putea fi urmărit pentru întreaga
datorie, cu toate că a primit numai o parte din lucru, iar dacă debitorul
plăteşte o parte din datorie, creditorul va intra în posesia întregului
lucru ipotecat, şi nu a unei părţi proporţionale cu partea din datoria care
a mai rămas de plătit.
e) Ipoteca are un caracter clandestin (secret), în sensul că nu
presupune utilizarea unor forme de publicitate pentru ca terţii să ştie că
un anumit lucru este ipotecat. Datorită caracterului secret al actului,
debitorii, în dorinţa de a împrumuta noi sume de bani, ipotecau acelaşi
lucru de mai multe ori, fără să declare existenţa ipotecilor anterioare,
ceea ce ducea la consecinţe deosebit de grave.Pe de altă parte, uneori
ipotecile erau antedatate, trecându-se în mod fraudulos o ipotecă mai
recentă înaintea uneia mai vechi.Aceste posibilităţi de fraudă au fost, în
bună măsură, curmate prin reforma împaratului Leon, potrivit căreia o
ipotecă constituită prin act public sau prin act privat subscris de trei
martori, trece înaintea ipotecilor constituite fără forme de publicitate,
indiferent de data lor.
f) Ipoteca este un drept accesoriu, aşa încât se stinge odată cu
creanţa asigurată.
Rangul ipotecilor
Dacă sunt mai mulţi creditori ipotecari, fiecare dintre ei are,
formal, dreptul de a poseda şi de a vinde lucrul ipotecat. În fapt, însă,
acest drept va fi exercitat de către creditorul care a constituit
primul o ipotecă, potrivit principiului prior tempore potior iure (mai
întâi în timp, mai tare în drept).Dacă mai mulţi creditori aveau acelaşi
rang, întrucât şi-au constituit ipotecile la aceeaşi dată, avea prioritate
creditorul care poseda lucrul, potrivit principiului in pari causa meior
est causa possidentis.
Efectele ipotecii
Dacă debitorul nu plătea la scadenţă, creditorul avea:
-ius possidendi, adică dreptul de a intra în posesiunea lucrului
ipotecat-ius distrahendi, dreptul de a-l vinde.
Până în secolul III e.n., singurul efect al ipotecii a fost ius possidendi;
creditorul nu avea dreptul de a vinde lucrul, ci numai dreptul de a-l
păstra, ca o măsură de constrângere, până când debitorul îşi executa
obligaţia. Dreptul de a vinde a izvorât iniţial dintr-o convenţie specială,
pentru ca în final să devină un efect firesc al ipotecii. Ius distrahendi
prezintă unele caractere anormale, deoarece creditorul ipotecar
transmite lucrul cu titlu de proprietate, cu toate că are numai calitatea
de posesor. În acest caz, romanii s-au îndepărtat de la exigenţele
principiului conform caruia nemo plus iuris ad alium trasferre potest
quam ipse haberet (nimeni nu poate transmite mai mult decât are el
însuşi).
Stingerea ipotecii
Fiind un drept accesoriu, ipoteca se stinge odată cu obligaţia
pe care o garantează. Ea se mai stinge şi pe cale principală, prin pieirea
în întregime a lucrului, prin confuziune şi prin vânzarea lucrului de
către creditorul ipotecar în rang.
59

1. Garanţiile reprezintă acele raporturi juridice accesorii unui raport juridic principal prin care
creditorul se asigură că îşi va satisface creanţa chiar şi în cazul în care debitorul era insolvabil. În epoca
vechiului drept roman, solidaritatea existentă între membrii familiei romane şi în cadrul societăţii romane
a determinat garantarea de către debitor a debitului său prin intermediul unei rude sau a unui prieten.
Dezvoltarea comerţului de la sfârşitul epocii republicane şi multiplicarea considerabilă a numărului şi
importanţei raporturilor juridice obligaţionale, l-au determinat pe creditor să se pună la adăpos de
eventuala insolvabilitate a debitorului şi amicilor săi prin intermediul unor bunuri mobile sau imobile
remise lui de către debitorul prorpietar în scopul de a-şi satisface asupra lor creanţa în cazul în care
stăpânul lor era insolvabil. În acest del au apărut cele două tipuri de garanţii cunoscute de dreptul roman:
garanţiile personale şi garanţiile reale.
2. Garanţiile personale sau cauţiunile apar în cazul obligaţiilor cu pluralitate de debitori unde,
pe lângă debitorul principal, există un debitor secundar care se obligă să plătească debitul celui dintâi în
cazul în care acesta era insolvabil. Prin aceasta cauţiunea se deosebeşte de oblgaţia solidară unde găsim
mai mulţi debitori aflaţi pe picior de egalitate. Garanţia personală a cunoscut, în cursul dezvoltării
dreptului roman, mai multe forme: 1) Sponsio şi fide promissio, 2) Fideiussio, 3) Garanţiile personale
consensuale.
3. Garanţia reală reprezintă atribuirea de către debitor creditorului a unui bun în scopul
garantării creanţei sale. Atribuirea bunului putea consta fie din transmiterea dreptului de proprietate
asupra acestuia (fiducia), fie doar în transmiterea posesiei (gajul), fie în constituirea unui nou drept real
(ipoteca). Creditorul păstra bunul sau dreptul real asupra bunului până în momentul în care creanţa
devenea exigibilă iar în cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, creditorul putea să se despăgubească
prin valorificarea bunului atribuit.

roman,principii,principii, garanţia reală, creditor,garanţie consesnsuală,cauţiune.

1.Formele intercesiunii
2. Care este diferenţa între fiducie şi gaj?
60
1. Ce desemnau garantiile personale formale, ca mijloace juridice ce aveau ca scop punerea la adapost
a creditorului de consecintele insolvabilitatii debitorului?
a) Acele garantii care nu uzitau de moduri formale de a garanta unele obligatii
b) Garantatea se realiza prin atribuirea efectiva a unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului
cu scopul garantarii unei creante
c) Erau acele procedee sau mijloace juridice prin care debitorului principal i se alaturau unul sau
mai multi debitori accesorii, numiti garanti
2. Ce desemnau garantiile reale, ca mijloace juridice ca aveau ca scop punerea la adapost a creditorului
de consecintele insolvabilitatii debitorului?
b) Garantatea se realiza prin atribuirea efectiva a unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului cu scopul
garantarii unei creante
c) Erau acele procedee sau mijloace juridice prin care debitorului principal i se alaturau unul sau mai multi
debitori accesorii, numiti garanti
3. Ce desemnau garantiile personale neformale, ca mijloace juridice ca aveau ca scop punerea la

adapost a creditorului de consecintele insolvabilitatii debitorului?
b) Garantatea se realiza prin atribuirea efectiva a unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului cu scopul
garantarii unei creante
c) Erau acele procedee sau mijloace juridice prin care debitorului principal i se alaturau unul sau mai multi
debitori accesorii, numiti garanti.
4. Ce insemna fiducia cum creditore (fiducia cu creditor) ca si modalitate a garantiilor reale ?

a) Contractul incheiat intre creditor si debitor, prin care creditorul se obliga sa retransmita
debitorului proprietatea bunului transmisa lui cu titlu de garantie prin mancipatio sau iure
cessio (debitorul isi putea lua lucrul inapoi prin plata datoriei)
b) Renuntarea la posesia unui lucru de catre de debitor creditorului sau, la momentul incheierii
contractului
61
c) Este o garantie reala prin care un lucru este lasat in posesia debitorului si numai daca acesta nu
plateste la termen , creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia bunului si de a-l vinde,
valorificandu-si astfel creanta
5. Ce insemna gajul ca si modalitate a garantiilor reale?

a) Contractul incheiat intre creditor si debitor, prin care creditorul se oblig sa retransmita debitorului
proprietatea bunului transmisa lui cu titlu de garantie prin mancipatio sau iure cessio (debitorul isi putea
lua lucrul inapoi prin plata datoriei)
b) Renuntarea la posesia unui lucru de catre de debitor creditorului sau, la momentul incheierii
contractului
c) Este o garantie reala prin care un lucru este lasat in posesia debitorului si numai daca acesta nu
plateste la termen , creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia bunului si de a-l vinde,
valorificandu-si astfel creanta

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
62
Izvoarele obligaţiilor.Contractele formale sau solemne
Cuprins:
8.1. Introducere
8.3.1. Contractele formale
8.3.2. Contractele reale
8.1. Introducere
Vechiul drept roman a definit contractul ca pe o convenţie a

cărei obligativitate era determinată de formalităţile şi solemnităţile ce
trebuie respectate în momentul încheierii lui.
Primele forme de contracte specifice romanilor s-au
caracterizat printr-un riguros formalism , dar pe măsura creşterii
producţiei şi a schimburilor comerciale, şi odată cu evoluţia societăţii
romane, acestea au fost înlocuite cu forme superioare, respectiv
contractele reale şi contracte consensuale.

cu privire la instituţiile
juridice de drept roman. Dreptul roman se
intercondiţionează cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul
civil, dreptul familiei şi dreptul internaţional privat.
Obiectivele propuse la această disciplină reuşesc să -i confere
studentului o pregătire teoretică în vederea înţelegerii
fenomenului juridic;
de drept;
63

- cunoască principiile şi instituţiile fundamentale ale dreptului
- perceapă şi să utilizeze limbajul juridic bazat pe terminologia
latină;
- însuşească noţiunile de bază cu privire la periodicizarea
dreptului roman;
- aibă capacitate de sintetizare şi interpretare a informaţiilor
probleme specifice;
- aibă capacitatea de a interpreta şi explica reglementările în
8.3.1. Contractele formale
Indiferent de categoria din care făcea parte , orice contract

avea în conţinut anumite elemente esenţiale :
Consimţământul – a fost definit ca fiind acordul de voinţă al părţilor
care contractează. Consimţământul se caracteariza prin faptul că
trebuia să fie real şi trebuia dat nu din eroare sau rezultat prin dol sau
eroare.
Capacitatea – constă în capacitatea juridică a părţilor care se obligă
prin încheierea contractului. Persoanle lipsite de capacitatea juridică nu
pot încheia acte juridice.
Obiectul – reprezintă prestaţia la care debitorul se obligă faţă de
creditor. Obiectul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
a) Să fie posibil din punct de vedere fizic şi
juridic;
b) Să fie licit, adică să nu contravină legilor şi
bunelor moravuri;
c) Să fie determinat sau determinabil.
Definirea contractelor formale sau solemne aveau nevoie de acordul de
voinţă al părţilor. Era categoria de contracte care pentru a lua naştere ,
avea o anumită formă, adică la încheierea lor trebuiau respectate
64
anumite formalităţi, ritualuri sau solemnităţi.
Aceste solemnităţi erau cerute ad validitateam sau ad
solemnitatem, adică pentru validitatea contractului.
Contractele solemne erau contracte de strict drept , adică erau
guvernate de principiul interpretării literare.Dreptul roman cunoaşte
patru forme de contracte formale sau solemne: contractele în formă
religioasă, contractele în formă verbală, contractele în formă autentică
şi contrcatle în formă scrisă.
1.Contractele în formă religioasă
Acestea erau:
a) sponsio religiosa – obligaţia părţilor contractante era
îmbrăcată într-o formă religioasă.Contractul era accesibil cetăţenilor
romani
b) jusiurandum liberti – era o formă a contractului formal sau
solemn specific dezrobiţilor şi constituia jurământul pe care dezrobitul
îl făcea pentru executarea unei prestaţii. Dezrobitul rămânea totuşi
obligat în continuare faţă de stăpânul său, care in momentul dezrobirii
rămâne patron.
2. Contractele în formă verbală
Erau contractele formale care presupuneau folosirea anumitor
cuvinte solemne , fără a necesita prezenţa magistratului.
Principalele contracte în formă verbală erau:
a)Sponsio laica – nu mai folosea cuvântul spondeo, folosirea unui
jurământ religios şi devine accesibil şi peregrinilor.
b)Stipulatio – ea cel mai important contract verbal , realizat în prezenţa
părţilor şi consta în adresarea unei întrebări de către un creditor şi
răspunsul debitorului la respectiva întrebare.
c)Dotis dictio (promisiunea de dotă) – era contractul verbal unilateral
prin care se constituia dota . Părţile acestui contract sunt : viitorul soţ,
în caliatate de creditor- având doar obligaţia de a fi prezent la
încheierea contractului; viitoarea soţie , tatăl acesteia sau sau ascedenţii
pe linie paternă, în calitate de debitor. Acest contract se realiza prin
rostirea unor cuvinte solemne faţă de viitorul soţ. În epoca postclasică
contractul dotis dictio a fost înlocuit cu pactul de dotă.
3.Contractele în formă autentică
Forma autentică rezulta din prezenţa magistratului cu ocazia
întocmirii actului.Contractul de aservire nexum – este cele mai vechi şi
a devenit un mod general de contractatre a obligaţiilor, şi a fost mult
mai târziu înlocuit cu stipulatiunea.
4.Contractele în formă scrisă
Contractele literale erau contractele încheiate în formă scrisă şi
ele luau naştere numai printr-o înscriere sau o consemnare a
creditorului în registrul său şi confirmată de către debitor în acelaşi
registru codex.
Acestea cuprindeau:
- Nomen transcripticium – un contract solemn care consta
într-o înscriere făcută de creditor în registrul de venituri şi
cheltuieli. Fiecare şef de familie avea un asemenea registru în
care înscriau veniturile – accepta şi coloana cheltuielilor –
expenso.
Nomina transcripticia era de două feluri :
- Transcriptio a persona in personam – era modalitatea prin
care un debitor era înlovuit de un altul
65
- Transcriptio a re in personam – contractul era folosit pentru
schimbarea cauzei, temeiului juridic.
a) Chirographum – era un act juridic redactat
de debitor prin care recuboştea o datorie creditorului, era
încheiat într-un singur exemplar
b) Syngraphae – un act juridic redactat în două
exemplare originale, care erau semnate de părţile
contractului şi cuprindeau obligaţia de a plăti o sumă de
bani.
Evoluând societatea, aceste contracte literale au dispărut.
8.3.2. Contractele reale
Contractele reale se formează printr-o convenţie

însoţită de remiterea materială a lucrului.Contractele reale au apărut
spre sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de
schimb, când ritmul tot mai alert al schimbului de mărfuri a impus
forme juridice mai elastice şi mai eficiente. Ele au fost create în scopul
realizării unor operaţiuni juridice ca împrumutul de consumaţie,
împrumutul de folosinţă, constituirea unei garanţii reale şi păstrarea
unor lucruri. Aceste operaţiuni juridice au fost practicate şi în epoca
foarte veche, dar au îmbrăcat forma unor acte greoaie şi rigide.
Dimpotrivă, contractele reale îmbracă acele operaţiuni juridice într-o
formă simplă şi eficientă.Spre deosebire de unele contracte formale,
care aveau o utilizare generală, contractele reale erau utilizate, fiecare
în parte, în vederea realizării unei operaţiuni juridice determinate; aşa
se face că fiecare contract real este determinat printr-un termen tehnic
anume.Contractele reale se formează re, ceea ce înseamnă că lucrul
trebuie transmis în momentul încheierii contractului. La unele
contracte reale, remiterea lucrului se face cu titlu de proprietate, iar la
altele, cu titlu de posesiune sau detenţiune.
Contractele reale sunt:
- Mutuum
- Fiducia
- Gajul
- Comodatul
- Depozitul
A. Mutuum (împrumutul de consumaţiune)
Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să
transmită creditorului său lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în
aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumaţiunii.
Mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea
materială a lucrului. Remiterea materială a lucrului este o condiţie de
formă necesară pentru naşterea contractului, şi nu un efect al acestuia.
Fiind destinate consumului, lucrurile împrumutate erau transmise de
către creditor debitorului cu titlu de proprietate. În scopul transmiterii
proprietăţii, era utilizată tradiţiunea.
Caracterele lui mutuum:
- este un contract real;
- este un contract nesolemn;
- este un contract unilateral, pentru că generează obligaţii numai în
sarcina debitorului;
- este un contract de drept strict, spre deosebire de celelalte
66
contracte reale care se interpretează cu bună credinţă;
- este un contract de drept al ginţilor, putând fi utilizat şi în raporturile
dintre cetăţeni şi peregrini;
- este un contract destinat să dea formă juridică împrumutului gratuit.
B. Fiducia
Fiducia este contractul real care se naşte prin transmiterea
proprietăţii, prin mancipaţiune sau prin in iure cessio, transmitere
însoţită de o convenţie prin care dobânditorul promite să retransmită
proprietatea asupra lucrului, celui de la care l-a primit.Contractul de
fiducie a îndeplinit, la origine, mai multre funcţii care, treptat, au fost
preluate de către alte contracte reale, pe măsura apariţiei
acestora.Astfel, fiducia a fost utilizată:
- în scopul constituirii unei garanţii reale, prin transmiterea
proprietăţii unui lucru de către debitor creditorului său;
- în vederea realizării împrumutului de folosinţă;
- în scopul păstrării unui lucru de către debitor, care promitea
să-l retransmită creditorului la cererea acestuia (mai târziu, această
funcţie a fost preluată de către contractul de depozit).
C. Gajul
Gajul se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de
către debitor creditorului său, prin tradiţiune, transmitere însoţită de o
convenţie prin care creditorul se obligă să retransmită posesiunea
lucrului după ce debitorul îşi va fi plătit datoria.
D. Comodatul
Comodatul este contractul prin care o persoană, numită
comodant, împrumută cu titlu de folosinţă gratuită un lucru unei
persoane numită comodatar.Comodatul se formează prin transmiterea
detenţiunii unui lucru prin tradiţiune, de către creditor (comodant),
debitorului său (comodatarul), în vederea folosinţei, transmitere
însoţită de o convenţie prin care comodatarul promite să restituie lucrul
la termen.
E. Depozitul
Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoană,
numită deponent, dă în păstrare unei alte persoane, numită depozitar,
un lucru, cu obligaţia acesteia din urmă de a-l restitui celei dintâi la
cerere. Formarea acestui contract necesită transmiterea detenţiunii
lucrului prin tradiţiune, de către deponent depozitarului.Obiectul
contractului de depozit este un lucru mobil, individual determinat.
Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în păstrare, deoarece folosirea
lucrului altuia, fără drept, este calificată în epoca Principatului ca
faptă delictuală, şi anume furt de folosinţă (furtum usus).
Depozitul este un contract gratuit, deponentul neavând obligaţia de a
plăti ceva depozitarului pentru păstrarea lucrului.Pe lângă depozitul
obişnuit, romanii au cunoscut trei forme excepţionale de depozit:
- depozitul necesar
- depozitul sechestru
- depozitul neregulat.
67

1. Vechiul drept civil roman refuza unei simple convenţii efectul juridic obligatoriu. Dintr-un
simplu pact nu se naşte nici o acţiune (ex nudo pacto nulla nascitur actio), preciza jurisconsultul Paul în
Sentinţele sale (2, 14, 1). Produceau efecte juridice obligatorii doar acele convenţii recunoscute de dreptul
civil şi calificate drept contracte (numite). Treptat, dreptul roman a recunoscut efecte juridice şi unor
simple pacte precum şi unor convenţii sinalagmatice grupate sub denumirea de contracte nenumite.
2. Problema clasificării contractelor a fost abordată de către romanişti din diverse perspective: a)
Reluând criteriul modului de formare, contractele se divid în contracte formale şi contracte neformale. b)
După subiecţii de drept cărora li se aplicau, contractele se grupează în contracte de drept civil,
reglementate de vechiul drept civil roman şi accesibile doar cetăţenilor şi celor dotaţi cu jus commercium,
şi contracte de dreptul ginţilor accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman. În funcţie de efectele
juridice produse, contractele se divid în contracte unilaterale ce dau naştere la obligaţii doar în sarcina
uneia dintre părţi şi contracte sinalagmatice ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale
contractului. Luând în considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât din contract, existau
contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept strict şi contracte de bună credinţă, sancţionate
de acţiuni de bună credinţă.
3. Deşi jurisconsulţii romani nu au realizat o teorie generală a contractelor, fiind mai mult
preocupaţi de un drept al contractelor decât de un drept al contractului, o serie de elemente esenţiale
validităţii tuturor contractelor se pot desprinde din dreptul roman: consimţământul, capacitatea, obliectul
şi cauza. Pe lângă elementele esenţiale mai sus amintite, fără a căror prezenţă nici o obligaţie contractuală
nu se naşte, unele contracte pot cuprinde anumite elemente care nu condiţionează validitatea obligaţiei ci
modul în care ea se naşte, devine exigibilă ori se stinge. În acest moment, respectivele obligaţii sunt
afectate de modalităţi, fapt care le diferenţiază de obligaţiile pure şi simple. Modalităţile (sau cauzele
-causae-, cum le numeşte Paul) reprezintă acele modificări pe care obligaţiile contractuale le suferă
cu privire la momentul naşterii, execuţia sau obiectul lor, stabilite de părţile contractante de comun
acord. Conform jurisconsultului Paul (D., 44, 7, 44) existau patru astfel de modalităţi (causae): termenul
(dies), condiţia (conditio), accesio şi modus.
4. În cazul în care elementele esenţiale ale contractului nu erau respectate, acesta putea fi atacat
ca invalid în faţa instanţei şi declarat nul. Unele din aceste nulităţi puteau fi invocate de drept (ipso jure)
în timp ce altele trebuiau cerute pretorului (officio pretoris).
5. Contractele formale reprezintă cele mai vechi tipuri de contracte cunoscute în istoria dreptului
roman. Vechimea lor le aşează într-o epocă în care simplul consimţământ al părţilor nu era suficient
pentru încheierea unui contract valid. De aceea, toate aceste contracte se caracterizează prin prezenţa unor
solemnităţi, adesea cu implicaţii sacramentale, absolut necesare pentru a da naştere unor obligaţii. Având
în vedere importanţa formei, toate aceaste contracte erau de drept strict, judecătorul trebuind să ţină cont
în darea unei sentinţe de litera lor. În acelaşi timp, ele sunt contracte unilaterale deoarece dau naştere la
obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile contractante. Nu în ultimul rând, ele sunt, cu excepţia
contractului literal, contracte orale, pentru încheierea lor nefiind nevoie de formalităţi scriptice. Cele mai
importante contracte formale sunt nexum, contractele verbale şi contractele literale.
68
6. Contractele reale sunt acele convenţii pentru a căror încheiere sunt necesare consimţământul
părţilor contractante şi remiterea materială a unui bun.Având în vedere că pentru încheierea lor nu mai
sunt necesare nici un fel de solemnităţi scrise sau orale, contractele reale se încadrează în rândul
contractelor neformale. Sub aspectul efectelor pe care le produc, contractele reale se împart în unilaterale
(mutuum) şi sinalagmatice imperfecte (fiducia, depozitul, gajul şi comodatul). Caracterul de imperfect al
contractelor reale sinalagmatice rezultă din faptul că ele nu dau automat naştere unor obligaţii de ambele
părţi. Ele se nasc iniţial unilaterale (dau naştere unei obligaţii doar în sarcina debitorului –obligaţia de a
restitui bunul) însă pot da naştere unei obligaţii reciproce pe seama creditorului atunci când debitorul face
acte de conservare a bunului remis. Din punct de vedere al sancţiunii lor juridice, contractele reale se
divid în contracte de drept strict (mutuum) şi contracte de bună credinţă (restul). Situaţia specială a lui
mutuum se explică prin apariţia sa în epoca veche a dreptului roman (254-154 î.Hr.), în timp ce restul
contractelor reale se datorează efervescenţei economice a epocii clasice a dreptului roman, când
implicarea peregrinilor în activitatea comercială şi numărul mare al contractelor au impus renunţarea la
formalismul rigid şi interpretarea literală a contractelor, în favoarea lipsei de formalism şi a echităţii. În
această epocă, buna credinţă începe să se manifeste, aşa cum arăta Cicero, ca adevăr în vorbe şi
persistenţă în convenţii. Sub aspect procesual, principiul echităţii a fost impus prin sintagma ex fide bona
introdusă în intenţia formulei de judecată.

roman,principii,principii, contracte formale, contracte reale, convenţii,contracte sinalagmatice, obligaşii
reciproce.
1. Cum se defineau contractele in forma autentica?

2. Cum se defineau contractele in forma scrisa (contractus litteris)?
1. Care erau elementele esentiale ale contractului, asa cum au fost definite in dreptul
roman?
a) Termenul, obiectul si sanctiunea
b) Consimtamantul, obiectul si sanctiunea
c) Consimtamantul, capacitatea si obiectul
69
2. Care sunt conditiile pe care trebuie sale indeplineasca obiectul contractului, ca element
esential al acestuia ?
a) Sa fie posibil din punct de vedere fizic, sa fie licit si determinat
b) Sa fie posibil din punct de vedere fizic si juridic, sa fie licit, sa fie determinat sau
determinabil
c) Sa fie posibil din punct de vedere fizic si sa fie licit
3. Cum se defineau contractele formale sau solemne?

a) Contractul formal care presupunea folosirea anumitor cuvinte solemne, fara a mai
necesita prezenta magistratului
b) Erau acele contracte care imbracau o forma religioasa
c) Erau acele acte care pentru a lua nastere, aveau nevoie de acordul de vointa a partilor si
trebuiau respectate - forma , anumite formalitati, solemnitati si ritualuri
4. Cum se defineau contractele in forma religioasa?

5. Cum se defineau contractele in forma verbala?

70

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
71
Contractele consensuale
Cuprins:
9.1. Introducere
9.3.1. Vânzarea
9.3.2. Societatea
9.3.3. Locaţiunea
9.3.4. Mandatul
9.1. Introducere
Contractele consensuale se formează prin simplul acord de

voinţă al părţilor, reprezentând forma cea mai evoluată pe care a
cunoscut-o tehnica de creare a obligaţiilor în dreptul roman. Această
evoluţie caracterizează şi alte instituţii juridice, încât în epoca lui
Justinian drepturile subiective, fie personale, fie reale, sunt efecte ale
simplei de manifestări de voinţă.
Ca şi celelalte contracte romane, contractele consensuale
sunt numai generatoare de obligaţii. Pe de altă parte, câtă vreme
contractele solemne sunt dominate de formalism, iar cele reale
presupun, totuşi, remiterea lucrului, contractele consensuale nu
reclamă nici condiţii de formă şi nici efectuarea vreunui act material,
ci numai exprimarea voinţei subiective a părţilor.
De altel, în dreptul postclasic, cuvântul ”contractus” are
înţelesul de convenţie destinată să creeze obligaţiuni.

cu privire la instituţiile
juridice de drept roman. Dreptul roman se
intercondiţionează cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul
civil, dreptul familiei şi dreptul internaţional privat.
Obiectivele propuse la această disciplină reuşesc să -i confere
72
studentului o pregătire teoretică în vederea înţelegerii
fenomenului juridic;
de drept;

73
9.3.1. Vânzarea
Vânzarea este convenţia prin care o parte, numită vânzător, se

obligă să transmită posesiunea liniştită a unui lucru celeilalte părţi,
numită cumpărător, în schimbul preţului, pe care cumpărătorul se
obligă a-l plăti.
Vânzarea presupune întrunirea a trei elemente:
a) consimţământul
b) obiectul c) preţul.
Vânzarea ia naştere, de regulă, în momentul realizării
acordului de voinţă. Obiectul vânzării poate consta din lucruri
corporale şi incorporale,din drepturi subiective, cât şi din lucruri
prezente sau viitoare.Preţul trebuie să fie exprimat în bani (in pecunia
numerata), să fie real (verum), să fie determinat sau cel puţin
determinabil (certum) şi, în epoca lui Justinian, să fie iustum (să
reprezinte cel puţin jumătate din valoarea lucrului).
Efecte. Vânzarea consensuală produce efecte proprii, efecte ce
constau din obligaţiile părţilor. Aceste obligaţii sunt bilaterale şi de
bună credinţă.Vânzătorul avea obligaţiile de a păstra lucrul, de a preda
lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a garanta pentru viciile
lucrului.Cumpărătorul avea obligaţia de a plăti preţul şi, eventual,
obligaţia de a plăti dobânzi.
9.3.2. Locaţiunea
Locaţiunea este contractul prin care o parte se obligă să

procure folosinţa unui lucru, să îşi ofere serviciile ori să execute o
lucrare determinată, în schimbul unui preţ, pe care cealaltă parte se
obligă să-l plătească.Din această definiţie, rezultă că locaţiunea putea fi
de trei tipuri:
- locatio rei (locaţiunea unui lucru)
- locatio operarum (locaţiunea de servicii)
- locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei
lucrări). Deşi locaţiunea avea aplicaţiuni diverse, părţile
contractante erau desemnate printr-o terminologie unitară.
Partea care avea iniţiativa contractului se numea locator, iar
cealaltă parte se numea conductor.
Locaţiunea, ca şi vânzarea, presupune întrunirea a trei elemente:
a) consimţământul
b) obiectul
c) preţul.
Consimţământul avea un caracter formal, deoarece partea mai
74
puternică din punct de vedere economic impunea condiţiile cu privire
la obiect şi preţ.Obiectul locaţiunii poate consta dintr-un lucru mobil
sau imobil (locatio rei), din serviciile oferite de către lucrătorul liber
(locatio operarum) sau din construirea unei case (locatio operis
faciendi).Preţul trebuia să fie in pecunia numerata, certum şi
verum.
Obligaţiile părţilor diferă de la o formă de locaţiune la alta.
9.3.3. Societatea
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai

multe persoane pun în comun activitatea lor sau anumite bunuri, în
vederea realizării unui câştig.Contractul de societate presupune un
aport din partea societarilor, un interes comun, intenţia de a forma o
societate şi un scop licit.Părţile erau obligate să-şi îndeplinească
aportul, să se îngrijească de afacerile asociaţiei ca de afacerile proprii şi
să suporte, proporţional cu contribuţia, paguba produsă de asociaţie.
În dreptul roman, societatea nu avea personalitate juridică.
9.3.4. Mandatul
Mandatul este contractul consensual prin care o persoană,

numită mandant, însărcinează pe o altă persoană, numită mandatar, să
facă ceva fără plată (gratuit) în folosul său, adică al mandantului.
Elemente:
- pentru formarea contractului de mandat, este necesar să
existe un
obiect constând dintr-un fapt material sau dintr-un act juridic;
- actul material sau juridic trebuie să fie licit şi moral;
- mandatul este un act juridic gratuit, încheiat în interesul
mandantului.
Efecte:
Mandatarul trebuia să dea socoteală mandantului, transferând asupra sa
drepturile dobândite şi obligaţiile asumate. Mandatarul are, de
asemenea, obligaţia de a executa mandatul cu bună credinţă.
Mandatarul poate înstrăina un bun al mandantului, cu toate că nu are
calitatea de proprietar.Mandantul, la rândul său, are obligaţia de a-l
despăgubi pe mandatar de cheltuielile făcute pe cont propriu în
executarea mandatului.
75

Lipsite de orice formalitate, contractele consensuale se încheiau prin simplul acord de voinţă al
părţilor contractante (consensu fiunt obligationes). Apariţia acestor contracte a impulsionat considerabil
viaţa economică a Romei, în condiţiile în care ele puteau fi încheiate şi între absenţi. Contractele
consensuale erau în număr de patru: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, mandatul şi societatea. Toate
acestea sunt de bună credinţă, cu precizarea că vânzarea-cumpărarea, locaţiunea şi societatea sunt
contracte sinalagmatice perfecte iar mandatul este sinalagmatic imperfect. De asemenea, în timp ce
primele două sunt contracte de afaceri, fapt reflectat în sancţiunea riguroasă oferită lor de dreptul roman,
ultimele două au la bază legătura de prietenie între mai multe persoane. De aceea, ele sunt încheiate
intuitu personae, sunt gratuite şi sunt o expresie a încrederii ce există între prieteni.

roman,principii,principii, vânzarea, locaţiunea, mandatul, emfiteoza.
1. In ce consta contractul de mandat?

2. In ce consta constractul de emfitioza?
1. Care erau conditiile pe care trebuia sa le indeplineasca pretul (pretium) ca element al
vanzarii ?
a) Sa fie echitabil, real, determinat, sa constea in bani
b) Sa fie real, echitabil, determinat
76
c) Sa fie echitabil, real, sa constea in bani
2. Cum era definita in dreptul roman societatea (societas) ?

a) Contractul prin care doua sau mai multe persoane se obliga sa puna in comun activitatea
sau anumite bunuri in vederea obtinerii unui castig
b) Contractul real prin care o persoana, lua un lucru in folosinta de la o alta persoana,
obligandu-se sa-l restituie la o data stabilita de comun acord
c) Contractul prin care doua sau mai multe persoane se obliga sa puna in comun anumite
bunuri in vederea desfasurarii unei activitati
3. Care erau principalele elemente constitutive ale contractului de societate, in dreptul
roman ?
a) Un interes comun, un aport reciproc, si intentia de a constitui o societate
b) Un interes comun, un aport reciproc si un scop licit
c) Un interes comun, un aport reciproc, un scop licit si intentia de a constitui o societate

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
77
Contractele nenumite.Pactele sancţionatoare
Cuprins:
10.1. Introducere
10.3.1. Caracterele şi elementele contractelor nenumite
10.3.2. Tipuri de contracte nenumite
10.1. Introducere
Contractul nenumit se formează printr-o convenţie însoţită de

executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru
una dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu
executarea sa.
Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici
una din categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au
desemnat prin termenii nova negotia sau contractus incerti.

de drept;
78


executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru una
dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu executarea
sa. Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici una din
categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au desemnat prin
termenii nova negotia sau contractus incerti.
În epoca lui Justinian, s-au format patru categorii de
contracte nenumite, clasificate în funcţie de obiectul obligaţiunii:
- “do ut des” - o parte transmite proprietatea unui lucru,
pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra
79
unui alt lucru
- “do ut facias” - o parte transmite proprietatea unui lucru,
pentru ca
cealaltă parte să îi presteze un serviciu
- “facio ut des” - o parte prestează un serviciu, pentru ca
cealaltă parte să transmită un lucru
- “facio ut facias” - o parte prestează un serviciu, pentru ca
cealaltă parte să presteze la rândul ei un serviciu.
Contractele nenumite prezintă următoarele caractere:
a)Contractele nenumite au elemente asemănătoare
b)Contractele nenumite, în general, nu sunt desemnate printr-o
denumire specifică pentru fiecare contract în parte
c)Contracte nenumite se caracterizează rpin aceeaşi sancţiune
Contractele nenumite se caracterizează prin două categorii de
elemente:
- Elemente generale - obligatorii pentru orice convenţie care
îmbracă forma unui contract după cum urmează: consimţământul,
obiectul, capacitatea, cauza.
- Elementele speciale sunt : convenţia care se încadrează în
categoria contractelor nenumite să nu facă parte din vreunul din
contractele solemne sau formale, contractele reale sau consensuale;
executarea de către una din părţi a prestaţiei la care se obligă;
bilateralitatea – în sensul că acordul de voinţă se transformă în contract
când una din părţi şi-a executat prestaţia.
Principalele contracte nenumite cunoscute de dreptul roman

sunt:
- Permutation (schimbul) – este contractul nenumit din
categoria do ut des prin care părţile transmit, una către alta ,
poprietatea asupra unor lucruri.
- Aestimatum (contractul estimator) – prin care o persoană
remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde într-o
anumită perioadă de timp, la un anumit preţ
- Donatio sub modo (donaţia cu sarcini) – prin care donatorul
transmite proprietatea unui lucru cu obligaţia pentru donatar de
a efectua o prestaţie în favoarea donatorului
- Precarium (precariul) – este contractul nenumit care se
formează prin remiterea în mod gratuit a posesiunii unui lucru
către o parte numită precaritist, care se obliga să plătească
lucrul respectiv şi să-l restituie la cerere
- Tranzacţia – este convenţia prin care părţile renunţă reciproc
la pretenţiile lor pentru a evita un proces
Sancţiunile contractelor
În cazul contractelor nenumite din categoriile do ut des şi do ut
facias, creditorul avea la îndemână exercitarea unei conditio causa data
causa non secuta sau conditio ab causa datorum , pentru a obţine
restituirea lucrului dat în condiţiile în care debitorul nu executa
obligaţia şi nu restituia lucru.
În cazul contractelor nenumite din categoriile facio ut des şi
facio ut facias, creditorul avea la dispoziţie actio de dolo , în condiţiile
în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa , deşi creditorul şi-a
80
exercitat prestaţia corespunzătoare şi ca atare solicită despăgubiri.
Contractele nenumite sunt acele convenţii sinalagmatice ce produc efecte juridice obligatorii în
momentul în care una dintre părţi îşi execută prestaţia sa. Practica vieţii comerciale romane a scos la
lumină o serie de convenţii cu caracter sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decât altele. Încadrarea lor
în rândul contractelor nenumite nu se referă la faptul că ele nu au un nume, deoarece au efectiv unul, ci la
faptul că, prin caracteristicile lor, aceste convenţii nu se potrivesc nici unei categorii de contracte numite :
a) Contractul estimator (aestimatio), Schimbul (permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzacţia,
e) Donaţia cu sarcini (sub modo).

roman,principii,principii,donaţia cu sarcini, pacte sanţionatoare, contracte nenumite.
1. Precizati sanctiunea contractelor nenumite.

2. Tipuri de contracte nenumite.
81
1. Cum se definea in dreptul roman, permutatio (schimbul), contract nenumit ?

a) Este contractul nenumit din categoria do ut des (dau sa-mi dai) prin care partile transmit,
una catre alta, proprietatea asupra unor lucruri
b) Este contractul nenumit din categoria facio ut des (fac ca sa dai) sau facio ut facias (fac
ca sa faci), prin care o persoana remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde intr-o anumita perioada
de timp, la un anumit pret.
c) Este contractul nenumit care se formeaza prin remiterea in mod gatuit a posesiunii unui
lucru catre o parte contractanta, care se obliga sa plateasca lucrul respectiv si sa-l restituie la cerere
2. Cum se definea in dreptul roman, aestimatum (contractul estimator), contract nenumit?
3. Cum se definea in dreptul roman, donatio sub modo (donatia cu sarcini), contract
nenumit ?
a) Este un contract nenumit din categoria do ut facias (dau ca sa faci), prin care una dintre
partile contractante transmite proprietatea unui lucru cu obligatia celeilalte parti de a efectua o prestatie in
favoarea primului
4. Cum se definea in dreptul roman, precarium (precariul), contract nenumit ?
5. Cum se definea in dreptul roman, tranzactia , contract nenumit ?
82
a) Este contractul nenumit din categoria do ut des (dau sa-mi dai) prin care partile transmit, una
catre alta, proprietatea asupra unor lucruri
b) Este contractul nenumit din categoria facio ut des (fac ca sa dai) sau facio ut facias (fac ca sa
faci), prin care o persoana remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde intr-o anumita perioada de
timp, la un anumit pret.
c) Este conventia prin care partile renunta reciproc la pretentiile lor pentru a evita un proces

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
83
Contractele nenumite.Pactele sancţionatoare
Cuprins:
10.1. Introducere
10.1. Introducere

executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru
una dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu
executarea sa.
Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici
una din categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au
desemnat prin termenii nova negotia sau contractus incerti.

de drept;
78


executarea obligaţiei de către una dintre părţi. Aşadar, pentru una
dintre părţi, naşterea contractului nenumit echivalează cu executarea
sa. Întrucât aceste convenţii nu puteau fi încadrate în nici una din
categoriile de contracte cunoscute, romanii le-au desemnat prin
termenii nova negotia sau contractus incerti.
În epoca lui Justinian, s-au format patru categorii de
contracte nenumite, clasificate în funcţie de obiectul obligaţiunii:
- “do ut des” - o parte transmite proprietatea unui lucru,
pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra
79
unui alt lucru
- “do ut facias” - o parte transmite proprietatea unui lucru,
pentru ca
cealaltă parte să îi presteze un serviciu
- “facio ut des” - o parte prestează un serviciu, pentru ca
cealaltă parte să transmită un lucru
- “facio ut facias” - o parte prestează un serviciu, pentru ca
cealaltă parte să presteze la rândul ei un serviciu.
Contractele nenumite prezintă următoarele caractere:
a)Contractele nenumite au elemente asemănătoare
b)Contractele nenumite, în general, nu sunt desemnate printr-o
denumire specifică pentru fiecare contract în parte
c)Contracte nenumite se caracterizează rpin aceeaşi sancţiune
Contractele nenumite se caracterizează prin două categorii de
elemente:
- Elemente generale - obligatorii pentru orice convenţie care
îmbracă forma unui contract după cum urmează: consimţământul,
obiectul, capacitatea, cauza.
- Elementele speciale sunt : convenţia care se încadrează în
categoria contractelor nenumite să nu facă parte din vreunul din
contractele solemne sau formale, contractele reale sau consensuale;
executarea de către una din părţi a prestaţiei la care se obligă;
bilateralitatea – în sensul că acordul de voinţă se transformă în contract
când una din părţi şi-a executat prestaţia.
Principalele contracte nenumite cunoscute de dreptul roman

sunt:
- Permutation (schimbul) – este contractul nenumit din
categoria do ut des prin care părţile transmit, una către alta ,
poprietatea asupra unor lucruri.
- Aestimatum (contractul estimator) – prin care o persoană
remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde într-o
anumită perioadă de timp, la un anumit preţ
- Donatio sub modo (donaţia cu sarcini) – prin care donatorul
transmite proprietatea unui lucru cu obligaţia pentru donatar de
a efectua o prestaţie în favoarea donatorului
- Precarium (precariul) – este contractul nenumit care se
formează prin remiterea în mod gratuit a posesiunii unui lucru
către o parte numită precaritist, care se obliga să plătească
lucrul respectiv şi să-l restituie la cerere
- Tranzacţia – este convenţia prin care părţile renunţă reciproc
la pretenţiile lor pentru a evita un proces
Sancţiunile contractelor
În cazul contractelor nenumite din categoriile do ut des şi do ut
facias, creditorul avea la îndemână exercitarea unei conditio causa data
causa non secuta sau conditio ab causa datorum , pentru a obţine
restituirea lucrului dat în condiţiile în care debitorul nu executa
obligaţia şi nu restituia lucru.
În cazul contractelor nenumite din categoriile facio ut des şi
facio ut facias, creditorul avea la dispoziţie actio de dolo , în condiţiile
în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa , deşi creditorul şi-a
80
exercitat prestaţia corespunzătoare şi ca atare solicită despăgubiri.
Contractele nenumite sunt acele convenţii sinalagmatice ce produc efecte juridice obligatorii în
momentul în care una dintre părţi îşi execută prestaţia sa. Practica vieţii comerciale romane a scos la
lumină o serie de convenţii cu caracter sinalagmatic utilizate mult mai frecvent decât altele. Încadrarea lor
în rândul contractelor nenumite nu se referă la faptul că ele nu au un nume, deoarece au efectiv unul, ci la
faptul că, prin caracteristicile lor, aceste convenţii nu se potrivesc nici unei categorii de contracte numite :
a) Contractul estimator (aestimatio), Schimbul (permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzacţia,
e) Donaţia cu sarcini (sub modo).

roman,principii,principii,donaţia cu sarcini, pacte sanţionatoare, contracte nenumite.
1. Precizati sanctiunea contractelor nenumite.

2. Tipuri de contracte nenumite.
81
1. Cum se definea in dreptul roman, permutatio (schimbul), contract nenumit ?

2. Cum se definea in dreptul roman, aestimatum (contractul estimator), contract nenumit?
3. Cum se definea in dreptul roman, donatio sub modo (donatia cu sarcini), contract
nenumit ?
a) Este un contract nenumit din categoria do ut facias (dau ca sa faci), prin care una dintre
partile contractante transmite proprietatea unui lucru cu obligatia celeilalte parti de a efectua o prestatie in
favoarea primului
4. Cum se definea in dreptul roman, precarium (precariul), contract nenumit ?
5. Cum se definea in dreptul roman, tranzactia , contract nenumit ?
82
a) Este contractul nenumit din categoria do ut des (dau sa-mi dai) prin care partile transmit, una
catre alta, proprietatea asupra unor lucruri
b) Este contractul nenumit din categoria facio ut des (fac ca sa dai) sau facio ut facias (fac ca sa
faci), prin care o persoana remite alteia posesiunea unui lucru spre a-l vinde intr-o anumita perioada de
timp, la un anumit pret.
c) Este conventia prin care partile renunta reciproc la pretentiile lor pentru a evita un proces

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
83
Obligaţii cvasicontractuale şi obligaţii qvasidelictuale
Cuprins:
12.1. Introducere
12.3.1. Categorii de cvasicontracte
12.3.2. Categorii de cvasidelicte
12.1. Introducere
Juristconsultul Paul dă următoarea definiţie obligaţiei „natura

obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este
construită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne
transmite proprietatea unui lucru , a face ceva sua a îndeplini o
prestaţiune”.
A doua definiţie a obligaţiei este preluată din Institutele lui
Justinian şi se apropie mai mult de accepţiunea modernă: obligaţia
este legătura juridică prin care suntem siliţi a plăti ceva conform
drepturilor cetăţii noastre.

de drept;
91

12.3.1. Categorii de cvasicontracte
Plata lucrului nedatorat

În dreptul modern, îmbogăţirea fără just temei este sancţionată
prin acţiunea în repetire. La romani, acestei acţiuni îi corespundea un
sistem întreg de condictiones, care sancţionau diferite forme de
îmbogăţire fără cauză.
92
Plata lucrului nedatorat, una din aplicaţiunile îmbogăţirii fără
justă cauză, era sancţionată prin condictio indebiti.Pentru intentarea lui
condictio indebiti erau necesare următoarele condiţii:
- să existe o plată
- plata să nu fie datorată
- plata să fie făcută din eroare
- cel ce primeşte plata să fie de bună credinţă
- plata să nu facă obiectul unei datorii care, atunci când este
negată, creşte la dublu.
Gestiunea de afaceri
Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) constă în administrarea
bunurilor unei persoane fără ştirea acesteia.Cel care intervine în
administrarea bunurilor altuia se numeşte gerant (negotiorum
gestor), iar cel pentru care s-a intervenit se numeşte gerat (dominus
rei gesta/proprietarul lucrului gerat).
Elemente :
- actul de gestiune poate fi material sau juridic
- administrarea bunurilor altuia trebuie făcută cu bună ştiinţă
- gerantul trebuie să aibă intenţia de a-l obliga pe gerat.
Efecte:
Gerantul trebuie să ducă la bun sfârşit actul de administrare, să
administreze cu bună credinţă şi să dea socoteală geratului pentru
activitatea sa.
Geratul este obligat să-l despăgubească pe gerant pentru
cheltuielile făcute şi să-l libereze de obligaţiile pe care şi le-a asumat.
12.3.2. Categorii de cvasidelicte
În societatea gentilică, persoana care suferea o vătămare

corporală din partea cuiva putea recurge la sistemul răzbunării private.
Mai târziu, în epoca de tranziţie către societatea politică, părţile puteau
ajunge la o înţelegere pentru a înlocui dreptul de răzbunare al victimei
cu plata unei sume de bani, ca echivalent al acelui drept –
compoziţiunea voluntară.Într-un stadiu mai avansat, statul nu mai lasă
părţilor posibilitatea de a fixa valoarea despăgubirii pe care
urma să o plătească delincventul, ci ia asupra sa această atribuţie.
Noul sistem, cunoscut sub numele de compoziţiune legală, cunoaşte,
în evoluţia sa, două stadii distincte:
-în primul stadiu al compoziţiunii legale, părţile nu erau
obligate să compună (să înlocuiască răzbunarea cu plata unei
despăgubiri), dar dacă ajungeau la o înţelegere, delincventul plătea o
sumă de bani al cărei cuantum era fixat de către stat.
-în stadiul al doilea, victima nu mai avea dreptul de a opta
între răzbunarea privată şi plata unei sume de bani, ci era obligată
să compună; dreptul de răzbunare era înlocuit, în mod obligatoriu, cu
plata unei despăgubiri fixate de stat. În acest scop, victima
delictului dispunea de o acţiune pe care o putea îndrepta împotriva
delincventului. Conceptul de obligaţie delictuală s-a format abia în
dreptul clasic, pe baza unei analogii. Astfel, în sistemul procedurii
formulare, dacă delincventul refuza să plătească despăgubirea,
păgubaşul îl chema în justiţie pentru a-l obliga să compună. După
momentul lui litis contestatio, obligaţia legală de a compune se
transforma în obligaţia de a plăti o sumă de bani.
93
Cu timpul, romanii au uitat originea fenomenului şi au început
să vadă în obligaţia legală de a compune un drept de creanţă
pentru creditor şi o datorie pentru debitor.
Obligaţia delictuală prezintă unele caractere aparte:
a) Obligaţia delictuală este sancţionată printr-o acţiune penală
prin care, de regulă, victima realizează o îmbogăţire, deoarece nu face
la rândul său o plată, ca la acţiunile reipersecutorii.
b) La origine, datoriile şi creanţele izvorâte din delicte nu
treceau asupra moştenitorilor deoarece dreptul de răzbunare, care stătea
la originea lor, era legat inseparabil de persoana fizică a victimei.
c) Sclavii şi persoanele alieni iuris aveau capacitatea deplină
de a se obliga pe tărâm delictual, dar răspunderea lor avea loc în
condiţii speciale, aşa cum s-a văzut la partea generală a obligaţiilor.
d) Capitis deminutio nu are ca efect stingerea obligaţiilor
delictuale. e) Obligaţia delictuală presupune un fapt din partea
delincventului.
Delicte publice şi delicte private
Romanii, deşi nu ne-au lăsat o definiţie, vedeau în delicte fapte
ilicite de natură să afecteze interesele clasei dominante, pe care le
sancţionau, de regulă, prin plata unei sume de bani. Faptele delictuale
erau extrem de variate şi puteau genera consecinţe, de la prejudicii
materiale până la rănirea sau uciderea unei persoane.Încă din epoca
veche, romanii au clasificat faptele ilicite în două mari categorii :
delicte private şi delicte publice.
În dreptul clasic, distincţia dintre cele două categorii de delicte
se făcea în baza unor criterii sigure :
-delictele private erau sancţionate potrivit normelor
procedurii civile de către judecătorul privat, pe când delictele publice
erau judecate după normele procedurii penale, de către magistraţi sau
chiar de către popor (comitia centuriata).
-delictele private erau sancţionate prin plata unor sume de bani
(de regulă), pe când delictele publice erau pedepsite cu moartea, exilul
sau amenzi în folosul statului.
Delictele private se împart în două mari categorii:
-delicte private vechi, sancţionate de dreptul civil
-delicte private noi, sancţionate de către pretor.
Delictele private vechi sunt în număr de trei:
- furtul
- iniuria (delictul de vătămare corporală)
- damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept).
Ele au fost sancţionate prin dispoziţii ale legii: furtul şi iniuria
prin Legea celor XII Table, iar damnum iniuria datum prin Legea
Aquilia.Cu timpul, pretorii au introdus noi reglementări în materia
delictelor private vechi, sancţionând, în paralel, noi fapte delictuale.
Pretorul a introdus următoarele delicte:
- metus (violenţa)
- dolus (înşelăciunea)
- rapina (tâlhăria)
- fraus creditorum (frauda creditorilor).
Quasidelictele sunt fapte ilicite asemănătoare întru totul cu
delictele, deşi în Institutele lui Justinian sunt desemnate printr-un
termen aparte.În dreptul modern, distincţia dintre delicte şi quasidelicte
are un fundament teoretic, aşa încât faptele ilicite sunt încadrabile într-
94
o categorie sau în alta, în funcţie de criterii sigure. În dreptul roman,
quasidelictele erau fapte ilicite sancţionate prin acţiuni pretoriene, ca şi
delictele private noi.
Întrucât nu dispunem de elemente tehnice pentru a realiza
distincţia dintre delicte şi quasidelicte, trebuie să admitem că această
clasificare este şi ea expresia mentalităţii conservatoare a romanilor.
În dorinţa de a lăsa impresia că reglementarea în vigoare este perfectă,
romanii nu au fost dispuşi să admită că pot apărea şi alte delicte, pe
lângă cele cuprinse în vechile reglementări; cu toate acestea, au apărut
noi fapte delictuale pe care romanii, spre a nu se dezminţi, le- au
desemnat printr-un termen tehnic diferit:
-unul din quasidelictele consacrate în dreptul roman este fapta
judecătorului care, cu sau fără intenţie, nedreptăţeşte una din părţi –
iudex qui litem suam (judecătorul care a făcut procesul său).
Judecătorul vinovat de o asemenea faptă era urmărit printr-o acţiune in
factum pentru o sumă de bani egală cu paguba cauzată.
-vărsarea sau aruncarea unor lucruri în stradă dintr-un
apartament era sancţionată prin actio de effusis et deiectis. Acţiunea era
dată împotriva proprietarului apartamentului şi putea fi intentată de
oricine (acţiune populară).
-atârnarea unor obiecte în afara apartamentelor era sancţionată
prin actio de positis et suspensis dată, de asemenea, împotriva
proprietarului apartamentului.

1. Pe lângă obligaţiile care se nasc fie din acte licite, fie din fapte licite în condiţiile stabilite de
dreptul civil sau de către cel pretorian, romanii au stabilit că pot rezulta obligaţii juridice şi din anumite
fapte licite sau ilicite care nu se înscriu în formele prestabilite pentru contracte şi delicte. Producând
efecte juridice ca şi cum ar izvorî din contract (quasi ex contractu) sau ca şi cum ar izvorî din delict
(quasi ex delictu), ele au fost grupate de Gaius sub formula generică de variae causarum figurae.
2. Cvasicontractele sunt fapte juridice care, deşi nu comportă forma recunoscută de dreptul
roman diverselor contracte, product efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din contract. Diferenţa
majoră între contracte şi cvasicontracte rezidă în carcterul negativ al formării celor din urmă. Ele nu iau
naştere ca urmare a manifestării exprese a consimţământului părţilor (deci ca urmare a unui act juridic), ci
ca urmare a unui fapt licit ce produce efecte juridice obligaţionale asemenea unui contract. Instituţiile lui
Iustinian (3, 27) enumeră cinci tipuri de cvasicontracte: gestiunea de afaceri, gestiunea tutorelui în
favoarea pupilului, indiviziunea, acceptarea succesiunii şi plata lucrului nedatorat. Dintre acestea vom
aborda aici gestiunea de afaceri şi plata lucrului nedatorat (legată de împogăţirea fără justă cauză).
3. Cvasidelictele sunt acele fapte ilicite producătoare de prejudicii care au fost săvârşite fără
intenţia de a face rău ori fără vinovăţie. Instituţiile lui Iustinian (IV, 5, pr.-3) prezintă următoarele cazuri:
a) Este cvasidelict fapta judecătorului care, prin corupere sau neglijenţă, devine imparţial. Judecătorul
urma a fi condamnat la plata unei sume de bani egală cu paguba suferită de cel ce a pierdut procesul. b)
Există cvasidelict în cazul în care ocupantul unui imobil lasă să cadă sau aruncă un obiect care produce o
vătămare unui trecător. Pretorul a acordat victimei o acţiune pentru lucrurile vărsate şi aruncate (de effusis
et deiectis) exercitată împotriva ocupantului imobilului. c) Era cvasidelict fapta celui care a suspendat un
95
lucru la geam deasupra unui drum public, bun care, căzând, a vătămat un trecător. Victima se bucura de o
acţiune pentru lucrurile puse şi suspendate ( positis et suspensis). d) Proprietarul de navă, hangiul sau
propritarul de han deveneau răspunzători pentru furturile comise de angajaţii lor. Ei se făceau vinovaţi
pentru culpa de a fi angajat persoane necorespunzătoare (culpa in eligendo).
3. Într-o a doua operă ce-i este atribuită, Res cottidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică) sau
Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartită a izvoarelor obligaţiilor. Obligaţiile pot astfel
izvorî fie din contracte (ex contractu) fie din delicte (ex malificio), fie din diverse alte cauze (variae
causarum figurae). În a treia categorie au fost cuprinse actele sau faptele juridice care nu se regăseau în
primele două şi care îl obligau pe debitor asemenea unei obligaţii rezultate din contract (quasi ex
contractu teneri videntur) ori asemenea unei obligaţii izvorâte dintr-un delict (quasi ex maleficio).

roman,principii,principii, cvasicontracte, cvasidelicte.

1. Ce reprezenta gestiunea tutorelui pentru pupil?
2. Ce reprezenta plata lucrului nedatorat?
1. Cum era definita gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) ?

a) Reprezinta administrarea bunurilor unei persoane, fara a avea acordul acesteia
b) Reprezinta actul juridic prin care o persoana, care din greseala se considera debitor,
remite proprietatea unui bun sau o suma de bani, in favoarea unei alte persoane, presupusa, creditor
c) Reprezinta starea de fapt, prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiasi
bun
2. Care erau conditiile pe care trebuiau sa le intruneasca cumulativ, persoana care
administra bunurile altei persoane , fara acordul acesteia ?
a) Elementul de fapt, adica actul efectiv de gestiune si elementul negativ – consta in
administrarea bunurilor fara stirea proprietarului acestora
96
b) Elementul de fapt, adica actul efectiv de gestiune; elementul intentional , adica intentia de
a administra bunurile unei persoane si elementul negativ – consta in administrarea bunurilor fara stirea
proprietarului acestora
c) Elementul de fapt, adica actul efectiv de gestiune si elementul intentional , adica intentia
de a administra bunurile unei persoane
3. Cum se definea plata lucrului nedatorat (solutio indebiti) , in dreptul roman ?

a) Reprezinta administrarea bunurilor unei persoane, fara a avea acordul acesteia
a) Reprezinta actul juridic prin care o persoana, care din greseala se considera debitor,
remite proprietatea unui bun sau o suma de bani, in favoarea unei alte persoane, presupusa, creditor
b) Reprezinta starea de fapt, prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiasi
bun
4. Cum se definea gestiunea tutorelui pentru pupil , in dreptul roman ?

a)Reprezinta administrarea bunurilor unui pupil de catre persoana autorizata sa exercite tutela
acestuia
b)Reprezinta actul juridic prin care o persoana, care din greseala se considera debitor, remite
proprietatea unui bun sau o suma de bani, in favoarea unei alte persoane, presupusa, creditor
c)Reprezinta starea de fapt, prin care mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiasi bun

Craiova, 2004;
Bucureşti, 2000.
97
98
ANEXE
ANEXA 1
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
1. C; 2. C ; 3. C; 4. B; 5. A
1. C; 2. C; 3. C; 4. C; 5. A
1. C; 2. A; 3. C; 4. A; 5. C
1. C; 2. B; 3. A; 4. B; 5. C
1. C; 2.A; 3. C; 4. B
1. C; 2. A; 3. B; 4. C; 5. A
1. C; 2. B; 3. A; 4. A; 5. B
1. C; 2. B; 3. C; 4. B; 5. A
1. A; 2. A; 3. C
1. A; 2. B; 3. A; 4. C; 5. C
1. B; 2. A; 3. C; 4. B; 5. A
1. A; 2. B; 3. B; 4. A
201

Drept Roman II Diaconescu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Roman II Diaconescu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Realizator curs în tehnologie ID/IFR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

1.1. Introducere............................................................................................................ ................................ 5

2.1. Introducere............................................................................................................. .............................. 11

3.1. Introducere............................................................................................................................. .........…. 18

4.1. Introducere............................................................................................................. ............................. 26

5.1. Introducere............................................................................................................. .............................. 35

GARANŢIILE ÎN DREPTUL ROMAN

7.1. Introducere............................................................................................................. .........................…. 54

8.1. Introducere.............................................................................................................. ........................…. 63

9.1. Introducere.............................................................................................................. ........................…. 72

O definiţie concisă a dreptului roman ar fi că acesta cuprinde totalitatea normelor de conduită,

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice dreptului roman;

Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Noţiuni introductive.Obiectul şi importanţa dreptului roman (4

Unitatea de învăţare 7. Persoanele în dreptul roman. Capacitatea juridică a

Unitatea de învăţare 8. Persoanele în dreptul roman.Oamenii liberi(2ore)

Unitatea de învăţare 9. Familia în dreptul roman (2 ore)

Unitatea de învăţare 10. Persoanele juridice.Tutela şi curatela (2 ore)

Unitatea de învăţare 11. Drepturile reale.Bunurile.Posesiunea (2 ore)

Unitatea de învăţare 12. Drepturile reale asupra bunului altuia (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor juridice

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la

Competenţele unităţii de învăţare:

Odată cu însuşirea noţiunilor şi aprofundarea acestora, studenţii vor

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Succesiunea ab intestat după reformele împăratului

Succesiunea ab intestat, cea mai veche formă de transmitere mortis

1.3.2. Succesiuni extraordinare

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Sub influenta caror tendinte a evoluat Dreptul roman succesoral ?

4. Din ce clasa de mostenitori faceau parte agnatii si gentilii, clasa de mostenitori

Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor juridice

Obiectivele unităţii de învăţare:

pregătirea studenţilor cu temeinice cunoştinţe cu privire la

Competenţele unităţii de învăţare:

Odată cu însuşirea noţiunilor din cursuri şi aprofundarea acestora,

Timpul alocat unităţii: 4 ore

2.3.1. Formele şi caracterele testamentului

Testamentul este actul solemn prin care o persoana, numită testator,

2.3.2. Instituirea de moştenitori

Pentru ca un testament să fie încheiat valabil se impunea instituirea

Substituirea de moştenitori constă în instituirea unei persoane, ca

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

2. Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi instituit moştenitor în conformitate cu

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

4. Care erau succesiunile extraordinare (successiones extraordinem) , stabilite in afara

5. Care era caracterul testamentului , reglementat de dreptul succesoral roman ?

Succesiunea deferită contra testamentului. Dobândirea şi apărarea moştenirii. Legate şi

Dreptul succesoral roman cuprinde totalitatea normelor

Obiectivele unităţii de învăţare: