Soare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Soare 

Imagine realizată în 2013 în lumină vizibilă cu filtru solar, cu pete

solare.

Imagine realizată în 2010 în culori false, văzută în lumina

ultravioletă (lungime de undă de 30,4 nm)

Date observaționale

Dist. medie față de Terra 1 au ≈ 149.600.000 km [1]

8 min 19 s la viteza luminii

Strălucire (V) −26,74[2]

Magnitudine absolută 4,83 [2]

Clasificare stelară G2V [3]

Metalicitate Z = 0,0122 [4]

Diametru unghiular 31,6–32,7 [5]

Caracteristici orbitale

Dist.medie față de ≈2,7×1017 km

centrul Căii Lactee 27.200 ani-lumină

 Per. galactică (2,25–2,50)×108 ani

Viteză ≈ 220 km/s (orbită în jurul centrului

Căii Lactee)

≈ 20 km/s (în raport cu viteza medie a

altor stele din vecinătatea stelară)

≈ 370 km/s (relativ la radiația cosmică

de fond)[6]

Caracteristici fizice

Raza ecuatorială 695.700  km,[7]

696.342 km [8]

109×Terra[9]

Circumferința ecuatorială 4,379×106 km [9]

109 × Terra[9]

Aplatizare 9×10−6

Suprafață 6,09×1012 km2 [9]

12.000 × Terra[9]

Volum 1,41×1018 km3 [9]

1.300.000 × Terra

Masă 1,9884 × 1030 kg[2]

333.000 × Terra [2]

Densitate medie 1,408 g/cm3 [2][9][10]

0,255 × Terra[2][9]

Gravitația de suprafață 274 m/s2 [2]

ecuatorială 28 × Terra[9]

Viteza de evacuare 617,7 km/s [9]

(de la suprafață) 55 × Terra[9]

Temperatură Centru: 15.099.726 °C[2]

Fotosferă: 5.498.85 °C[2]

Coroană: ≈ 5.000 °C
Luminozitate (Lsol) 3,828 × 1026 W [2]

≈ 3,75 × 1028lm

≈ 98 lm/W eficacitate

Radianță medie (Isol) 2,009 × 107 W·m−2·sr−1

Vârstă ≈ 4,6 miliarde ani [11][12]

Caracteristici de rotație

Înclinare axială 7,25° [2]

(față de planul elipticii)

67,23°

(față de planul galactic)

Ascensie dreaptă 286,13°

[13]
a Polului Nord 19 h 4 min 30 s

Declinație +63,87°

a Polului Nord 63° 52' Nord

Per.rotație siderală 25,05 z[2]

(la ecuator)

(la 16° latitude) 25,38 z[2]

25 z 9 h 7 min 12 s[13]

(la poli) 34,4 z[2]

Viteza de rotație 7.189 km/h [9]

(la ecuator)

Compoziție fotosferică

Hidrogen 73,46%[14]

Heliu 24,85%

Oxigen 0,77%

Carbon 0,29%

Fier 0,16%
 Neon 0,12%

Azot 0,09%

Siliciu 0,07%

Magneziu 0,05%

Sulf 0,04%

Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă

din plasmă fierbinte,[15][16] ținută de gravitație și modelată de un câmp magnetic.[17] Este
de departe cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ. Diametrul
său este de aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori mai mare decât
al Terrei), iar masa sa este de aproximativ 330.000 de ori mai mare decât a Terrei.
Reprezintă aproximativ 99,86% din masa totală a Sistemului Solar. [18] Aproximativ trei
sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (~ 73%); restul este în mare
parte heliu (~ 25%), cu cantități mult mai mici de elemente mai grele,
inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.[19]
Soarele este o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este denumită în
mod informal și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai aproape de alb
decât de galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde de ani în urmă [a][11]
[20]
 din colapsul gravitațional al materiei într-o regiune a unui nor molecular mare. Cea
mai mare parte a acestei materii s-a adunat în centru, în timp ce restul s-a aplatizat într-
un disc orbitant care a devenit Sistemul Solar. Masa centrală a devenit atât de fierbinte
și densă încât în cele din urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în nucleul său. Se crede că
aproape toate stelele se formează prin acest proces.
În prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone
de hidrogen în heliu în fiecare secundă, transformând 4 milioane de tone de materie în
energie. Această energie, care poate dura între 10.000 și 170.000 de ani să scape din
nucleul său, este sursa luminii și a căldurii Soarelui.
Când fuziunea hidrogenului din nucleu se va diminua până la punctul în care Soarele nu
mai este în echilibru hidrostatic, nucleul său va suferi o creștere însemnată a densității
și temperaturii în timp ce straturile sale exterioare se extind, transformând în cele din
urmă Soarele într-o gigantă roșie. S-a calculat că Soarele va deveni suficient de mare
pentru a încorpora orbitele actuale ale lui Mercur și Venus și va face Pământul de
nelocuit – dar după aproximativ cinci miliarde de ani. După aceasta, își va revărsa
straturile exterioare și va deveni un tip dens de stea în răcire cunoscută sub numele
de pitică albă și nu va mai produce energie prin fuziune, dar va continua să
strălucească și va elibera căldură din fuziunea sa anterioară.
Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice, iar
Soarele a fost considerat în unele culturi o zeitate.
 Cuprins

 1Caracteristici generale
 2Structură
o 2.1Nucleu
o 2.2Zona radiativă
o 2.3Tahoclina
o 2.4Zona convectivă
o 2.5Fotosfera
o 2.6Atmosfera
 3Activitate magnetică
 4Etapele evoluției
o 4.1Formare
o 4.2Secvența principală
o 4.3După epuizarea nucleului de hidrogen
 5Compoziție chimică
 6Mișcare și amplasare
o 6.1Orbita în Calea Lactee
o 6.2Mișcarea în Sistemul Solar
 7Probleme teoretice
o 7.1Încălzirea coroanei
o 7.2Problema Soarelui slab timpuriu
 8Istoricul observațiilor
o 8.1În Antichitate
o 8.2Dezvoltarea înțelegerii științifice
o 8.3Misiunile spațiului solar
 9Observații și efecte
 10Note
 11Referințe
 12Legături externe
 13Vezi și

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

Soarele este o stea cu secvență principală de tip G care cuprinde aproximativ 99,86%
din masa Sistemului Solar. Are o magnitudine absolută de +4,83, și se estimează că
este o stea mai strălucitoare decât aproximativ 85% din stelele din Calea Lactee,
majoritatea fiind pitice roșii.[21][22] Soarele este o stea de populație I sau o stea bogată în
elemente grele.[23]
Formarea Soarelui ar fi putut fi declanșată de unde de șoc de la una sau mai
multe supernove din apropiere.[24] Acest lucru este sugerat de o abundență mare de
elemente grele în Sistemul Solar, cum ar fi aurul și uraniu, în raport cu abundențele
acestor elemente în stelele de Populație II, sărace în elemente grele. Elementele grele
ar putea fi cel mai plauzibil produse prin reacții nucleare endotermice în timpul unei
supernove sau prin transmutarea prin absorbție de neutroni în cadrul unei stele masive
de a doua generație.[23]
Soarele este de departe cel mai strălucitor obiect de pe cerul Pământului, cu
o magnitudine aparentă de -26,74.[25][26] Aceasta este de aproximativ 13 miliarde de ori
mai strălucitoare decât următoarea stea ca strălucire, Sirius, care are o magnitudine
aparentă de -1,46. O unitate astronomică (aproximativ 150.000.000 km) este definită ca
distanța medie de la centrului Soarelui până la centrul Pământului, deși distanța variază
pe măsură ce Pământul se deplasează de la periheliu în ianuarie la afeliu în iulie. [27] La
această distanță medie, lumina călătorește de la orizontul Soarelui la orizontul
Pământului în aproximativ 8 minute și 19 secunde, în timp ce lumina din cele mai
apropiate puncte ale Soarelui și Pământului durează cu aproximativ două secunde mai
puțin. Energia acestei lumini solare susține aproape toată viața [b] de pe Pământ
prin fotosinteză,[28] și controlează clima și vremea Terrei.
Soarele nu are o graniță certă, cum au de exemplu planetele telurice, dar în straturile
sale exterioare, densitatea gazului scade exponențial pe măsură ce crește distanța de
centrul său.[29] Pentru a putea fi măsurat, raza Soarelui este considerată a fi distanța de
la centrul său până la marginea fotosferei, suprafața vizibilă aparentă a Soarelui. [30] Prin
această măsură, Soarele este o sferă aproape perfectă, cu o aplatizare estimată la
aproximativ 9/1000000 [31], ceea ce înseamnă că diametrul său polar diferă de cel
ecuatorial cu doar 10 kilometri.[32] Efectul mareic al planetelor este slab și nu afectează
în mod semnificativ forma Soarelui. [33] Deoarece Soarele este format dintr-
o plasmă care nu este un solid, diversele sale părți se pot roti cu viteze diferite; acest
comportament este cunoscut sub numele de rotație diferențială. Într-un cadru de
referință definit de stele, perioada de rotație este de aproximativ 25,6 zile la ecuator și
33,5 zile la poli. Cu toate acestea, datorită schimbării constante a punctului de
observare a Pământului, pe măsură ce orbitează în jurul Soarelui, rotația aparentă a
Soarelui la ecuatorul său este de 28 de zile. [34]
Interiorul Soarelui nu este direct observabil, iar Soarele însuși este opac radiațiilor
electromagnetice. Cu toate acestea - la fel cum seismologia folosește undele generate
de cutremure pentru a studia structura internă a Pământului - helioseismologia folosește
undele de presiune (infrasunete) care trec prin interiorul Soarelui pentru a studia și
vizualiza structura internă a stelei.[35] Modelarea computațională este de asemenea
folosită ca instrument pentru a testa compatibilitatea modelelor teoretice ale straturilor
sale mai profunde cu observațiile.

Structură[modificare | modificare sursă]
Nucleu[modificare | modificare sursă]
Structura internă a Soarelui

Articol principal: Nucleu solar.

Se crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până la aproximativ 20-25% din
raza solară.[36] Are o densitate de până la 150 g/cm3 [37][38] (de aproximativ 150 de orimai
mare decât densitatea apei) și o temperatură de aproximativ 15 milioane de grade
Kelvin.[38] În schimb, temperatura suprafeței Soarelui este de aproximativ 5.800 K.
Analiza recentă a datelor misiunii SOHO favorizează o viteză de rotație mai rapidă în
nucleu decât în zona de radiație de deasupra. [36] De-a lungul vieții Soarelui, energia a
fost produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de bază printr-o serie de reacții
nucleare numite lanțul p-p (proton-proton); acest proces transformă hidrogenul în heliu.
[39]
 Doar 0,8% din energia generată de Soare provine dintr-o altă secvență de reacții de
fuziune numită ciclul CNO, deși se preconizează că această proporție va crește pe
măsură ce Soarele va îmbătrâni.[40]
Nucleul este singura regiune din Soare care produce o cantitate apreciabilă de energie
termică prin fuziune; 99% din putere este generată în 24% din raza Soarelui, iar la o
distanță de 30% față de centru, fuziunea s-a oprit aproape în întregime. Restul stelei
este încălzit prin căldură transferată din nucleu către exterior. [41][42]
Soarele emite 384,6 jottawați (3,846 × 1026 W) energie, [2] ceea ce corespunde la 9,192
× 1010 megatone TNT pe secundă. Această energie este echivalentă cu 4,26 milioane
tone.
Rata de fuziune în nucleu este într-o stare de echilibru: o rată ușor mai mare de fuziune
ar determina nucleul să se încălzească mai mult și să se extindă ușor în ciuda presiunii
straturilor exterioare, iar acest lucru ar reduce rata de fuziune, corectând perturbarea;
iar rată ușor mai mică ar face ca nucleul să se răcească și să se contracte ușor, care ar
duce la creșteea ratei de fuziune și revenirea la viteza actuală. [43][44]
Zona radiativă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zonă radiativă.
În straturile aflate la mai mult de 25% din raza solară plecând din centrul Soarelui,
practic nu există o transformare nucleară a elementelor și generarea de căldură, ci doar
conducerea căldurii din nucleu, motiv pentru care se utilizează termenul înveliș în raport
cu aceste straturi.[45] Materia solară este suficient de fierbinte și densă pentru a permite
transferul de căldură din centru spre exterior prin radiații termice.[45]
Convecția termică nu are loc în această zonă; deși temperatura din această zonă scade
pe măsură ce distanța de nucleu crește (de la aproximativ 7.000.000 K la 2.000.000 K),
gradientul de temperatură este mai mic decât gradientul adiabatic plasmatic,
nepermițând apariția convecției.[38] Transferul de energie are loc prin interacțiunea
radiațiilor de căldură cu particulele care formează plasma; ionii de hidrogen și heliu emit
fotoni care parcurg doar o scurtă distanță înainte de a fi reabsorbți de alți ioni. [45] În zona
radială, densitatea scade de 100 de ori, de la 20 g/cm 3 la 0,2 g/cm3.[45]
Tahoclina[modificare | modificare sursă]
Zona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un strat de tranziție numit
tahoclină. Aceasta este o regiune în care mișcarea de rotație generală a Soarelui
(rotație diferențială datorită naturii gazoase) și convecție produc un câmp de viteze care
forțează plasma să se scurgă printre liniile de forță ale câmpului magnetic local.
[46]
 Acestă trecere între cele două regimuri distincte de rotație este destul de bruscă și se
produce la baza zonei convective. Estimarea grosimii acestui strat variază între 0,016-
0,038 raze solare.
În prezent, se consideră ipoteza că un dinam magnetic din acest strat generează
câmpul magnetic al Soarelui.[38]
Zona convectivă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zona convectivă.
Zona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze solare (500.000 km) până
aproape de suprafață. În acest strat, plasma solară nu este suficient de densă sau
suficient de caldă pentru a transfera energia termică a interiorului spre exterior prin
radiații - cu alte cuvinte, nu este suficient de opacă. În schimb, densitatea plasmei este
suficient de mică pentru a permite curenților convectivi să dezvolte și să mute energia
Soarelui în exterior spre suprafața sa. Materialul încălzit în tahoclină ridică căldura pe
care nu o poate radia către straturile superioare, se extinde, ceea ce-i reduce
densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se dezvoltă o mișcare ordonată a masei
în celulele termice care transportă cea mai mare parte a căldurii spre exterior, până la
fotosferă. Când materia se răcește difuziv și radiat chiar sub suprafața fotosferică,
densitatea acesteia crește și se scufundă până la baza zonei de convecție, unde din
nou ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și ciclul convectiv se repetă. În
fotosferă, temperatura scade la 5700 K și densitatea la 0,2 g/m 3 (aproximativ 1/6000
densitate de aer la nivelul mării).[38]
Coloanele de materie fierbinte care se ridică în zona de convecție formează o urmă pe
suprafața Soarelui, oferindu-i un aspect granular numit granulație solară la cea mai
mică scară și supergranulație la scări mai mari.
Convecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului solar creează o acțiune
dinamică „la scară mică” care generează câmpuri magnetice locale cu propriii poli
nordici și sudici împrăștiați pe întreaga suprafață a Soarelui. Coloanele de materie
fierbinte ale Soarelui sunt celule Bénard și iau forma prismelor hexagonale.[47]
Fotosfera[modificare | modificare sursă]

Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar trebui să o aibă un corp absolut
negru de aceeași dimensiune pentru ca puterea radiată să fie aceeași.

Articol principal: Fotosferă.

Imagine de înaltă rezoluție a suprafeței Soarelui, realizată de Telescopul solar Daniel K. Inouye (DKIST)

Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În acest strat, cei
mai mulți fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra lui și
devin radiații solare, lumina solară. Fotosfera are o grosime de zeci până la sute de
kilometri, deși acest strat este o mică parte din raza stelei, fenomene importante apar în
ea, iar proprietățile materiei pe care o construiește se schimbă semnificativ. În acest
strat temperatura scade de la 7.610 la 4465 K. Deoarece partea superioară a fotosferei
este mai rece decât partea inferioară, imaginea Soarelui apare mai strălucitoare în
centru decât pe margine, într-un fenomen cunoscut sub numele de întunecarea
marginii.[48] Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut negru care
radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de absorbție atomică din straturile diluate de
deasupra fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~ 10 23 m−3 (aproximativ 0,37% din numărul de
particule pe volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică fotosfera este puțin
mai transparentă decât aerul curat de pe Pământ). Acest strat nu este complet ionizat -
gradul de ionizare este de aproximativ 3%, lăsând aproape tot hidrogenul în formă
atomică.[49]
În timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de
absorbție care nu corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În
1868, Norman Lockyer a emis ipoteza că aceste linii de absorbție erau cauzate de un
element nou pe care l-a numit heliu, după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci și
cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ. [50]
Atmosfera[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Coroană solară și Buclă coronală.

În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu ochiul liber, în scurta perioadă de

totalitate.

Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera solară.
[48]
 Există cinci zone principale în afara fotosferei: stratul de temperatură
minimă, cromosfera, regiunea de tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste straturi pot fi
observate cu telescoape care operează în întreagul spectru electromagnetic de la unde
radio, lumina vizibilă până la razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde până
la cca 500 km deasupra fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4.100 K.
[48]
 Această parte a Soarelui este suficient de rece pentru a permite existența unor
molecule simple, cum ar fi monoxidul de carbon și apa, care pot fi detectate prin
spectrele lor de absorbție.[51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața
Soarelui.[48] Motivul nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot
avea suficientă energie pentru încălzirea coroanei. [52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km
grosime în spectrul căruia domină liniile de emisie și absorbție. [48] Se
numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma), care înseamnă „culoare”, deoarece
cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la sfârșitul eclipselor
solare totale.[45] Temperatura cromosferei crește treptat odată cu altitudinea, până la
aproximativ 20.000 K în partea superioară a stratulu. [48] În partea superioară a
cromosferei, heliul devine parțial ionizat. [53]
Arcurile zonelor de conectare a plasmei cu polaritate magnetică opusă constau în filamente fine. Fotografia
realizată de Telescopul Optic Solar la bordul sondei Hinode la 12 ianuarie 2007.

Deasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire (aproximativ 200 km), în care
temperatura crește brusc de la aproximativ 20.000 K în cromosfera superioară la
aproape 1.000.000 Kelvin.[54] Creșterea temperaturii este facilitată de ionizarea
completă a heliului în regiunea de tranziție, ceea ce reduce semnificativ răcirea prin
radiație a plasmei.[53] Stratul de tranziție nu are loc la o altitudine strict definită, ci este
mai degrabă un fel de „halo” în jurul manifestărilor activității cromosferice, cum ar
fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare haotică.[45] De pe suprafața
Pământului este dificil de observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din
spațiu prin instrumente sensibile la ultraviolete extreme. [55]
Coroana este următorul strat al atmosferei Soarelui. Coroana joasă, aproape de
suprafața Soarelui, are o densitate a particulelor în jur de 10 15 m−3 până la 1016 m−3.
[53]
 Temperatura medie a coroanei și a vântului solar este de aproximativ 1.000.000–
2.000.000 K; în cele mai calde regiuni este de 8.000.000–20.000.000 K. [54] Deși nu
există încă o teorie completă care să explice temperatura coroanei, cel puțin o parte din
căldura sa este generată de reconectarea magnetică. [54][56] Coroana este atmosfera
extinsă a Soarelui, care are un volum mult mai mare decât volumul conținut în fotosferă.
Fluxul de plasmă de pe suprafața exterioară a coroanei, care se propagă aleatoriu și
mai departe de Soare în spațiul interplanetar, este numit vânt solar.[56]
Heliosfera - cea mai rarefiată regiune exterioară a atmosferei Soarelui - este plină cu
plasma vântului solar. Limita sa internă este definită de zona în care fluxul vântului solar
devine mai rapid decât viteza undelor Alfvén, [57] la aproximativ 20 de raze solare (0,1
au). Turbulența și forțele dinamice din heliosferă nu pot afecta forma coroanei solare din
interior, deoarece informațiile (deformările) pot circula doar cu viteza undelor Alfvén.
Vântul solar călătorește continuu prin heliosferă, [58][59] formând câmpul magnetic al
Soarelui într-o formă spiralată,[56] până când ajunge la heliopauză, la peste 50 au de
Soare. În decembrie 2004, sonda Voyager 1 a trecut printr-un front de șoc care se
crede că face parte din heliopauză.[60] La sfârșitul anului 2012, Voyager 1 a înregistrat o
creștere marcantă a coliziunilor cu raze cosmice și o scădere accentuată a particulelor
cu energie mai mică din vântul solar, ceea ce a sugerat că sonda a trecut de heliopauză
și a intrat în mediul interstelar.[61]
Heliosfera se extinde cu mult peste planetele Sistemului Solar și orbitele
obiectelor centurii Kuiper precum Pluto. Heliopauza stabilește limita influenței Soarelui,
dincolo de care se extinde mediul interstelar . Câmpul gravitațional al Soarelui domină
asupra unei zone mai mari, menținând norul Oort și extinzându-se cu mult peste limita
heliosferei.[62]

Activitate magnetică[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Câmp magnetic stelar și Pată solară.

Un desen cu pete solare în Cronicile lui John de Worcester, 1128. [63]

Soarele este o stea magnetică activă, are un câmp magnetic puternic și în schimbare,

care variază de la an la an și schimbă polaritatea în jurul unui maxim de unsprezece
ani.[17][64][65] Câmpul magnetic al Soarelui provoacă numeroase efecte, care sunt numite
colectiv activitate solară, inclusiv pete pe suprafața Soarelui, erupții solare și variații
ale vântului solar. Atât ejecțiile de masă coronală, cât și fluxurile de mare viteză ale
vântului solar transportă plasmă și câmp magnetic spre exterior, în Sistemul Solar.
[66]
 Impactul activității solare pe Terra este manifestat, printre altele, în
apariția aurorelor la latitudini temperate și înalte, întreruperea comunicațiilor radio și a
energiei electrice. Se crede că activitatea solară a jucat un rol important în formarea și
evoluția Sistemului Solar.
Petele solare sunt regiuni cu activitate magnetică intensă unde convecția este inhibată
de un câmp magnetic puternic, reducând transferul de căldură din interiorul fierbinte la
suprafață. Ca urmare, petele solare sunt ușor mai reci decât fotosfera înconjurătoare,
astfel încât par întunecate. Numărul de pete vizibile pe Soare nu este constant, se
schimbă într-un ciclu de 11 ani, cunoscut sub numele de ciclu solar. La un minim
solar obișnuit, petele sunt greu vizibile, uneori deloc, iar cele care apar apar la latitudini
heliografice mari. Pe măsură ce ciclul solar progresează spre maximul său, numărul de
pete solare crește iar ele tind să se formeze mai aproape de ecuatorul solar, fenomen
cunoscut sub numele de legea lui Spörer. Petele solare apar de obicei în perechi cu
polaritate magnetică opusă. Cele mai mari pete solare pot avea zeci de mii de kilometri
în diametru.[67]
Filament întunecat și proeminențe strălucitoare, 2 iulie 2011

Ciclul solar are un impact mare atât asupra vremii spațiale, cât și asupra climei
Pământului, deoarece luminozitatea Soarelui este direct legată de activitatea
magnetică.[68] Minimele activității solare par a fi corelate cu temperaturi mai scăzute pe
Pământ, iar ciclurile solare deosebit de lungi se corelează cu perioadele mai calde. Se
pare că în secolul al XVII-lea ciclul solar s-a oprit complet câțiva ani. În această epocă,
cunoscută sub denumirea de Minimul lui Maunder sau Mica eră glaciară, Europa a
cunoscut temperaturi excepțional de scăzute. [69] O teorie recentă susține că instabilitățile
magnetice din nucleul Soarelui provoacă fluctuații în perioade de 41.000 sau 100.000
de ani. Acestea pot oferi o explicație pentru glaciațiuni ca alternativă la ciclurile
Milankovic.[70][71]
Toată materia din Soare este sub formă de gaz și plasmă la temperaturi ridicate.
Datorită acestui lucru, Soarele se poate roti mai repede la ecuator (aproximativ 25 de
zile) decât la latitudini heliografice mai mari (aproximativ 35 de zile lângă poli). Rotația
diferențială a Soarelui determină o răsucire a liniilor câmpului său magnetic, creând
bucle ale câmpului magnetic care se ridică de la suprafața Soarelui și provoacă pete
solare și protuberanțe. Această mișcare conduce dinamul solar și ciclul de 11 ani al
activității solare.[72][73]
Câmpul magnetic solar se extinde cu mult peste Soarele însuși. Plasma solară de vânt
transportă un câmp magnetic în spațiul interplanetar, formând ceea ce se numește
câmp magnetic interplanetar.[56] Într-o aproximare cunoscută sub numele de
magnetohidrodinamică ideală, particulele de plasmă se mișcă numai de-a lungul liniilor
câmpului magnetic. Drept urmare, vântul solar care curge spre exterior întinde în
exterior câmpul magnetic interplanetar, forțându-l într-o structură aproximativ radială.
Deoarece câmpurile de la nord și de sud ale ecuatorului solar au poli diferiți, cu vectorul
de inducție îndreptat spre soare sau invers, în planul ecuatorial al soarelui există un
strat limită subțire de-a lungul căruia curge un curent slab. [56] La o distanță mai mare,
rotația Soarelui transformă câmpul magnetic și acest strat în forma unei spirale a lui
Arhimede, creând o structură numită spirală Parker.[56] Câmpul magnetic interplanetar
este mult mai puternic decât componenta dipol a câmpului magnetic solar, care pe
suprafața fotosferei are o inducție de 50 până la 400 μT și scade cu inversul cubului
distanței de la Soare la aproximativ 0,1 nT pe orbita Pământului. Conform observațiilor
sondelor spațiale, câmpul magnetic interplanetar de lângă Pământ are o valoare de 5
nT.[74] Diferența este cauzată de câmpurile magnetice generate de curenții electrici care
curg în plasma care înconjoară Soarele.

Etapele evoluției[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Geneza și evoluția Sistemului Solar și Evoluția stelelor.
Soarele este astăzi aproximativ la jumătatea celei mai stabile părți din viața sa. Ea nu s-
a schimbat dramatic de peste 4 miliarde de ani,[a] și va rămâne destul de stabilă pentru
mai mult de cinci miliarde de ani. Totuși, după ce fuziunea de hidrogen din nucleul său
se va opri, Soarele va suferi modificări dramatice, atât intern, cât și extern.
Formare[modificare | modificare sursă]
Soarele s-a format în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani ca urmare a prăbușirii
unei părți dintr-un nor molecular uriaș format în mare parte din hidrogen și heliu și care
a dat naștere probabil la multe alte stele.[75] Această vârstă este estimată folosind
modele computerizate de evoluție stelară și prin nucleocosmoincronologie. [11] Rezultatul
este în concordanță cu datarea radiometrică a celui mai vechi material din Sistemul
Solar, cu o vechime de 4,567 miliarde de ani.[76][77]
Cercetările asupra meteoriților au scos la iveală urme de izotop fiică stabil, derivați din
descompunerea izotopilor cu viață scurtă, cum ar fi fier-60 care poate fi format natural
numai prin explozia stelelor de scurtă durată. Aceasta indică faptul că una sau mai
multe supernove trebuie să fi explodat în apropierea locului unde s-a născut Soarele.
O undă de șoc provenită dintr-o supernovă din apropiere ar fi declanșat formarea
Soarelui prin comprimarea materiei în cadrul norului molecular și determinând anumite
regiuni să se prăbușească sub propria lor gravitație. [78] Principiul conservării
momentului_cinetic a determinat rotirea mai rapidă a fragmentului de nor care s-a
prăbușit. Cea mai mare parte a masei s-a concentrat în centru, formând o protostea, în
timp ce restul s-a aplatizat, formând un disc protoplanetar, din care s-au format
ulterior planetele și alți sateliți ai Soarelui. Compresia materiei din nucleul protostelei a
generat cantități mari de căldură, care s-a mărit pe măsură ce gazul s-a accelerat pe
discul înconjurător, până la reacțiile de fuziune din centru. La 10 milioane de ani după
ce norul a început să se prăbușească, s-a născut Soarele, o stea cu un diametru de
aproximativ 1,33 ori mai mare decât azi și o temperatură de suprafață de 4500 K.
Vântul solar intens a îndepărtat resturile nebuloasei solare. [79][80] După aproximativ 17
milioane de ani, Soarele a atins echilibrul hidrostatic și s-a alăturat stelelor din secvența
principală, începând cea mai lungă etapă din evoluția sa. [79]
Secvența principală[modificare | modificare sursă]
Evoluția luminozității Soarelui, a razei și a temperaturii eficiente în comparație cu Soarele actual. După Ribas
(2010)[81]

Soarele este aproape la jumătatea etapei sale de stea din secvența principală, timp în
care reacțiile nucleare de fuziune din nucleul său fuzionează hidrogenul în heliu. În
fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt transformate în energie
în nucleul Soarelui, producând neutrino și radiații solare. În acest ritm, Soarele a
transformat până acum de aproximativ 100 de ori masa Pământului în energie,
aproximativ 0,03% din masa totală a Soarelui. Soarele va petrece în total aproximativ
10 miliarde de ani ca stea din secvența principală. [82]
Secvența principală este cea mai lungă și mai stabilă perioadă din viața Soarelui, dar,
această perioadă evoluează. Modificările apar în principal ca răspuns la modificarea
concentrației componentelor cauzată de conversia hidrogenului în heliu. Soarele se află
în echilibru hidrostatic, în care presiunea internă echilibrează presiunea straturilor
exterioare ale stelei. Într-o stea de mărimea Soarelui, în acest stadiu al vieții sale,
presiunea este cauzată în principal de particule de plasmă. Materia nucleului se
comportă ca un gaz perfect, presiunea depinde de temperatură și de numărul de
particule pe unitate de volum. Conversia hidrogenului în heliu cvadruplică numărul de
particule din nucleu. Aceasta, la rândul său, crește densitatea nucleului și eliberează
energie gravitațională, din care jumătate este emisă la exterior și jumătate crește
temperatura nucleului (Teorema virialului).
Temperatura mai ridicată a nucleului și o emisie mai mare de energie fac ca straturile
exterioare să se extindă ușor, iar steaua devine mai strălucitoare. Pe plan intern,
schimbările din Soare sunt mai semnificative, dar efectele lor nu sunt foarte vizibile din
exterior, atât timp cât steaua arde în continuare hidrogenul din nucleu. [83]
Soarele devine treptat mai fierbinte în timpul său în secvența principală, nucleul se
micșorează, permițând straturilor exterioare ale Soarelui să se apropie mai mult de
centru și să experimenteze o forță gravitațională mai puternică, conform legii pătratului
invers. Această forță mai puternică crește presiunea asupra nucleului, care este
contrabalansată de o creștere treptată a vitezei la care se produce fuziunea. Acest
proces se accelerează pe măsură ce nucleul devine treptat mai dens. Se estimează că
Soarele a devenit cu 30% mai luminos în ultimii 4,5 miliarde de ani. [84] În prezent, crește
în luminozitate cu aproximativ 1% la fiecare 100 de milioane de ani. [85]
După epuizarea nucleului de hidrogen[modificare | modificare sursă]

Mărimea Soarelui actual (acum în secvența principală) în comparație cu dimensiunea estimată în timpul fazei
sale de gigantă roșie din viitor

Soarele nu are suficientă masă pentru a exploda ca supernovă. În schimb, va ieși

din secvența principală în aproximativ 5 miliarde de ani și va începe să se transforme
într-o gigantă roșie.[86][87] Ca gigantă roșie, Soarele va crește atât de mare încât va
cuprinde Mercur, Venus și, probabil, Pământul.[87][88]
Chiar înainte de a deveni o gigantă roșie, luminozitatea Soarelui se va dubla aproape,
iar Pământul va primi la fel de multă lumină solară cât primește astăzi Venus. Odată ce
nucleul de hidrogen va fi epuizat în 5,4 miliarde de ani, Soarele se va extinde într-o fază
subgiantă și se va dubla lent în dimensiuni în aproximativ jumătate de miliard de ani. Se
va extinde apoi mai rapid în aproximativ o jumătate de miliard de ani până va fi de peste
două sute de ori mai mare decât astăzi și de câteva mii de ori mai luminos. Apoi va
începe faza de gigantă roșie în care Soarele va sta în jur de un miliard de ani și va
pierde aproximativ o treime din masa sa. [87]

Compoziție chimică[modificare | modificare sursă]

Reacție în lanț proton–proton predomină în stele de dimensiunea Soarelui sau mai mici

Soarele este compus în principal din două elementele chimice: hidrogen și heliu;

acestea reprezintă 74,9% și 23,8% din masa Soarelui. [89] Toate elementele mai grele,
numite metale în astronomie, reprezintă 1,33% din masă: oxigen (aproximativ 1% din
masă), carbon (0,3%), neon (0,2%) și fier (0,2%).[90]
Compoziția chimică originală a Soarelui a fost moștenită din mediul interstelar din care
s-a format. Inițial ar fi conținut aproximativ 71,1% hidrogen, 27,4% heliu și 1,5%
elemente mai grele.[89] Hidrogenul și cea mai mare parte a heliului din Soare ar fi fost
produse de nucleosinteza Big Bang în primele 20 de minute ale Universului, iar
elementele mai grele au fost produse de nucleosinteza stelară în generații de stele care
și-au completat evoluția stelară și au răspândit materia în mediul interstelar înainte de
formarea Soarelui.[91]
De la formarea Soarelui, procesul principal de fuziune a implicat fuziunea hidrogenului
în heliu. În ultimii 4,6 miliarde de ani, cantitatea de heliu s-a schimbat treptat. În
interiorul nucleului, proporția de heliu a crescut de la aproximativ 24% la aproximativ
60% din cauza fuziunii, iar o parte din heliu și elementele grele s-au așezat din fotosferă
spre centrul Soarelui din cauza gravitației. În actuala fotosferă fracția de heliu este
redusă, iar metalicitatea este de doar 84% din ceea ce a fost în faza protostelară
(înainte de a începe fuziunea nucleară în nucleu). În viitor, heliul va continua să se
acumuleze în nucleu, iar în aproximativ 5 miliarde de ani această acumulare treptată va
determina Soarele să părăsească secvența principală și să devină o gigantă roșie.[92]
Compoziția chimică a fotosferei este considerată în mod normal reprezentativă pentru
compoziția Sistemului Solar primordial.[93] Conținutul elementelor grele solare este
măsurat prin spectroscopia fotosferei Soarelui și comparat cu compoziția meteoritilor,
care nu au fost niciodată încălziți până la punctul lor de topire. [19] Se crede că acești
meteoriți păstrează compoziția Soarelui protostelar și, prin urmare, nu sunt afectați de
scufundarea elementelor mai grele. [19]
În anii ’70, multe cercetări s-au concentrat pe abundența elementelor din grupul de fier
din Soare.[94][95] Deși s-au făcut cercetări semnificative, până în 1978 a fost dificil să se
determine abundența unor elemente din grupul fierului (de exemplu cobalt și mangan)
prin spectrografie din cauza structurilor lor hiperfine. [94] În 1978, a fost determinat
conținutul de atomi ionizați individual din elementele grupului de fier. [94]

Mișcare și amplasare[modificare | modificare sursă]

O hartă a Căii Lactee care arată poziția Soarelui

Soarele se află aproape de marginea interioară a Brațului Orion a Căii Lactee, în

cadrul Norului Interstelar Local sau a Centurii Gould, la o distanță de 7,5-8,5 kpc
(25.000-28.000 de ani lumină) de Centrul Galactic.[96][97][98][99][100][101] Soarele este inclus
în Bula Locală, un spațiu cu gaz fierbinte diluat, creat probabil de rămășița supernovei
Geminga,[102] sau multiplele supernove din subgrupul B1 al grupului Pleiadelor.
[103]
 Distanța dintre brațul local și următorul braț, Brațul Perseu, este de aproximativ
6.500 de ani-lumină.[104] Soarele, și deci Sistemul Solar, se găsește în ceea ce oamenii
de știință numesc zonă locuibilă galactică.
Apexul solar este direcția pe care Soarele se deplasează în raport cu alte stele din
apropiere. Această mișcare este spre un punct din constelația Hercule, lângă
steaua Vega.
Într-o distanță de 32,6 ani-lumină de Soare există 315 stele cunoscute în 227 sisteme,
inclusiv 163 stele singure. Se estimează că încă 130 de sisteme din acest interval nu au
fost încă identificate. Într-o distanță de până la 81,5 ani-lumină pot exista până la 7.500
de stele, dintre care aproximativ 2.600 sunt cunoscute. Numărul de obiecte substelare
din volumul respectiv este de așteptat să fie comparabil cu numărul de stele. [105] Din
cele 50 de sisteme stelare cele mai apropiate în interiorul unui interval de 17 ani-lumină
de Pământ (cel mai apropiat fiind pitica roșie Proxima Centauri la aproximativ 4,2 ani-
lumină), Soarele se clasează pe locul patru după masa sa. [106]
Orbita în Calea Lactee[modificare | modificare sursă]
Soarele orbitează centrul Căii Lactee și se deplasează în prezent în direcția
constelației Lebăda. Un model simplu al mișcării unei stele în galaxie are coordonatele
galactice X, Y și Z ca:
unde U, V și W sunt vitezele respective în raport cu standardul local de
repaus, A și B sunt constante Oort,  este viteza unghiulară a rotației galactice
pentru standardul local de repaus,  este „frecvența epiciclică”, iar ν este
frecvența de oscilație verticală.[107] Pentru Soare, valorile actuale
ale U, V și W sunt estimate ca  km/s, iar estimările pentru celelalte
constante A = 15,5 km/s/kpc, B = −12,2 km/s/kpc, κ = 37 km/s/kpc, și
ν=74 km/s/kpc. Luăm X(0) și Y(0) ca fiind zero și Z(0) estimat a fi 17 parseci.
[108]
 Acest model implică faptul că Soarele circulă în jurul unui punct care se
învârte în jurul galaxiei. Perioada de circulație a Soarelui în jurul punctului
este , care, folosind echivalența cu care un parsec este egală cu 1 km/s de
0,978 milioane de ani, ajunge la 166 milioane de ani, mai scurt decât timpul
necesar pentru a merge în jurul galaxiei. În coordonatele ( X, Y) Soarele
descrie o elipsă în jurul punctului, a cărei lungime în direcția Y este
și a cărui lățime în direcția X este
Raportul dintre lungimea și lățimea acestei elipse, același pentru
toate stelele din vecinătatea noastră, este  Punctul în mișcare este în
prezent la
Oscilația în direcția Z ia Soarele
deasupra planului galactic și aceeași distanță sub el, cu o
perioadă de  sau 83 de milioane de ani, aproximativ 2,7 ori
pe orbită.[109] Deși  este de 222 milioane de ani, valoarea
lui  în punctul în care circulă Soarele se află
care corespunde cu 235 de milioane de ani și acesta
este timpul necesar pentru a orbita o dată galaxia. Alte
stele cu aceeași valoare a  au nevoie de aceeași
perioadă de timp pentru a ocoli galaxia ca Soarele și
astfel să rămână în aceeași vecinătate generală ca
Soarele.
Orbita Soarelui în jurul Căii Lactee este probabil
aproximativ eliptică, cu adăugarea de perturbații din
brațele spiralate ale galaxiei și distribuția de masă
neuniformă în Calea Lactee. S-a susținut că trecerea
Soarelui prin brațele în spirală cu densitate mai mare
coincide adesea cu extincțiile în masă pe Pământ,
probabil din cauza evenimentelor de impact crescute.
[110]
 Mișcarea baricenterului Sistemului Solar în 1945–1995

Turul complet al Centrului galactic (anul galactic)

durează aproximativ 225-250 milioane de ani, [111] astfel
încât se crede că până în prezent Soarele a finalizat
20-25 de orbite. Viteza orbitală a Sistemului Solar în
jurul centrului Căii Lactee este de aproximativ 251
km/s.[112] Cu această viteză, Sistemul Solar are nevoie
de aproximativ 1.190 de ani pentru a parcurge o
distanță de 1 an lumină sau 7 zile pentru a călători
1 AU.
Calea Lactee se deplasează în raport cu radiația
cosmică de fond (CMB) în direcția constelației Hidra cu
o viteză de 550 km/s, iar viteza rezultată a Soarelui în
raport cu CMB este de aproximativ 370 km/s în
direcția Cupei sau a Leului.[113]
Mișcarea în Sistemul
Solar[modificare | modificare sursă]
Mișcarea Soarelui față de centrul de masă al
Sistemului Solar este foarte complexă datorită
perturbațiilor planetare. Când Jupiter și Saturn (cele
două planete cu cea mai mare masă) sunt de aceeași
parte a Soarelui, centrul de greutate al Sistemului Solar
este dincolo de suprafața Soarelui; atunci când sunt pe
laturi opuse ale stelei și alte planete sunt pe orbitele
lor, baricentrul poate fi foarte aproape de centrul
Soarelui.[114] La fiecare 179 de ani (de nouă ori
perioada sinodică a lui Jupiter și Saturn), modelul se
repetă mai mult sau mai puțin, dar rotit cu aproximativ
24°.[115]

Probleme teoretice[modificare | modificare
sursă]

O hartă a întregii suprafețe a Soarelui, realizată de sondele

STEREO și SDO

Încălzirea coroanei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Coroană solară.
Suprafața vizibilă a Soarelui (fotosfera) are o
temperatură de aproximativ 6.000 K, în timp ce
temperatura coroanei ajunge la 1.000.000-2.000.000 K.
[54]
 Temperatura ridicată a coronei arată că este
încălzită cu altceva decât conducerea directă a căldurii
din fotosferă.[56]
Se crede că energia necesară pentru încălzirea
coroanei este asigurată de mișcarea turbulentă din
zona de convecție de sub fotosferă și au fost propuse
două mecanisme principale pentru a explica încălzirea
coronală.[54] Primul este încălzirea prin unde, în care
undele sonore, gravitaționale sau
magnetohidrodinamice sunt produse de turbulența din
zona de convecție.[54] Aceste unde se deplasează și se
disipă în coroană, eliberând energie în gaz sub formă
de căldură.[116] Al doilea mecanism este încălzirea
printr-un câmp magnetic: energia magnetică este
acumulată continuu prin mișcarea fotosferei și eliberată
prin reconectare magnetică sub formă de raze solare
mari și o mulțime de evenimente similare, dar mai mici.
[117]

În prezent, nu este clar dacă undele sunt un mecanism

eficient de încălzire. Toate undele, cu excepția undelor
Alfvén, s-au dovedit a se disipa sau a se refracta
înainte de a ajunge la coroană.[118] În plus, undele
Alfvén nu se disipează cu ușurință în coroană. Prin
urmare, cercetarea actuală s-a orientat către
mecanisme de încălzire prin arderi cu intensitate
bruscă.[54]
Problema Soarelui slab
timpuriu[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Paradoxul Soarelui slab timpuriu.
Modelele teoretice ale dezvoltării Soarelui sugerează
că acum 3,8 până la 2,5 miliarde de ani, în timpul
eonului Arhaic, Soarele avea o luminozitate de doar
aproximativ 75% din cea din prezent. O astfel de stea
slabă nu ar fi fost capabilă să susțină apa lichidă pe
suprafața Pământului și, astfel, viața nu ar fi trebuit să
se dezvolte. Cu toate acestea, registrul geologic
demonstrează că Pământul a rămas la o temperatură
destul de constantă de-a lungul istoriei sale și că
tânărul Pământ a fost ceva mai cald decât în prezent.
O teorie în rândul oamenilor de știință este că
atmosfera tânărului Pământ conținea cantități mult mai
mari de gaze cu efect de seră (cum ar fi dioxidul de
carbon, metanul) decât astăzi, care au prins suficientă
căldură pentru a compensa cantitatea mai mică de
energia solară care ajungea pe planetă. [119]
Cu toate acestea, examinarea sedimentelor din Arhaic
pare incompatibilă cu ipoteza unor concentrații mari de
seră. În schimb, intervalul de temperatură moderat
poate fi explicat printr-un albedo de suprafață mai
scăzut. Acest lucru ar fi dus la o absorbție crescută a
energiei solare, compensând astfel puterea redusă de
energie solară.[120]

Istoricul
observațiilor[modificare | modificare sursă]
Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut
încă din timpurile preistorice, iar Soarele a fost
considerat în unele culturi ca o zeitate.
În Antichitate[modificare | modificare sursă]
 Carul din Trundholm tras de un cal este o sculptură despre care e
crede că era o ilustrare a unei zeități solare din mitologia
norvegiană din epoca bronzului.

Soarele a fost un obiect de venerație în multe culturi

de-a lungul istoriei umane. În cea mai de bază
înțelegere, Soarele este un disc luminos pe cer, a cărui
prezență deasupra orizontului creează zi și a cărui
lipsă provoacă noapte. În multe culturi preistorice și
antice, Soarele era considerat un zeu sau un fenomen
supranatural. Cultul Soarelui a fost centrul vieții
religioase a mai multor civilizații, cum ar fi Egiptul
antic, Imperiul Inca din America de Sud și aztecii a
ceea ce este astăzi Mexic. În unele religii, cum ar
fi hinduismul, Soarele este încă considerat un zeu.
[121]
 În preistorie, oamenii au creat numeroase
monumente pentru a observa fenomene legate de
Soare; de exemplu, megaliții au fost folosiți pentru a
marca cu precizie solstițiile de vară sau de iarnă (astfel
de megaliți se găsesc în Nabta Playa, Egipt; Mnajdra,
Malta și Stonehenge, Anglia); Newgrange, un munte
construit de oameni preistorici în Irlanda, a fost
conceput pentru a identifica cu exactitate ziua
solstițiului de iarnă; piramida lui El Castillo la Chichén
Itzá din Mexico a fost construită astfel încât, în timpul
echinocțiului de primăvară și toamnă, umbrele de pe
pereții piramidei să ia forma unor șerpi înfiorători. [122]
Vechii egipteni l-au înfățișat pe zeul Ra ca fiind condus
prin cer într-o barcă solară, însoțit de zei mai mici,
[123]
 iar la greci, zeul Helios, personificarea Soarelui, era
purtat de un car tras de cai de foc.[124] Din timpul
domniei împăratului roman Elagabalus, ziua de naștere
a Soarelui a fost sărbătorită ca Sol
Invictus (literalmente „Soare neînvins”), la scurt timp
după solstițiul de iarnă, care ar fi putut fi un antecedent
al Crăciunului.[125] În fiecare an, Soarele părea că se
mișcă pe fundalul stelelor fixe de-a lungul eclipticii, prin
semnele zodiacului; din acest motiv, astronomii greci
au recunoscut că aceasta este una dintre cele
șapte planete (greacă πλανήτες, planetes, înseamnă
„rătăcitor”); denumirea zilelor săptămânilor după cele
șapte planete datează din epoca romană.[126][127][128]
Dezvoltarea înțelegerii
științifice[modificare | modificare sursă]

Sol (Soare) ilustrat în cartea Liber astronomie de Guido Bonatti

din 1550

La începutul primului mileniu î.Hr., astronomii

babilonieni au observat că mișcarea Soarelui de-a
lungul eclipticii nu este uniformă, deși nu știau de ce;
astăzi se știe că acest lucru se datorează mișcării
Pământului într-o orbită eliptică în jurul Soarelui,
Pământul mișcându-se mai repede atunci când este
mai aproape de Soare la periheliu și mai lent când este
mai departe, la afeliu.[129]
Unul dintre primii oameni care a oferit o explicație
științifică sau filosofică pentru Soare a fost filosoful
grec Anaxagoras. El l-a considerat o bilă gigantică de
metal arzător, chiar mai mare decât țara
Peloponnesului și că Luna reflecta lumina Soarelui.
[130]
 Întrucât acest lucru era în mod clar contrar
descrierii religioase a Soarelui drept carul zeului Helios,
el ar fi fost închis pentru predicarea ereziei și
condamnat la exil[131] sau la moarte, deși ulterior a fost
eliberat datorită intervenției lui Pericle. Eratostene a
estimat distanța dintre Pământ și Soare în secolul al III-
lea î.Hr. drept „stadii numeroase 400 și 80000”, a cărui
traducere este ambiguă, implicând fie 4.080.000
de stadii (755.000 km), fie 804.000.000 de stadii (148
la 153 milioane de kilometri); ultima valoare fiind
aproximativ corectă. În secolul I d.Hr., Ptolemeu a
estimat distanța ca fiind de 1.210 ori mai mare decât
raza Pământului, aproximativ 7,71 milioane de
kilometri.[132]
Teoria conform căreia Soarele este centrul în jurul
căruia orbitează planetele a fost propusă pentru prima
dată de grecul Aristarh din Samos în secolul al III-lea
î.Hr., iar ulterior a fost adoptat de Seleucus din
Seleucia (vezi Heliocentrism). Această viziune a fost
dezvoltată într-un model matematic mai detaliat al unui
sistem heliocentric din secolul al XVI-lea de
către Nicolaus Copernicus.
Observațiile petelor solare au fost înregistrate în
timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) de către
astronomii chinezi, care au păstrat înregistrări ale
acestor observații timp de secole. Averroes a oferit și o
descriere a petelor solare în secolul al XII-lea.
[133]
 Inventarea telescopului la începutul secolului al
XVII-lea a permis observarea detaliată a petelor solare
de către Thomas Harriot, Galileo Galilei și alți
astronomi. Galileo a emis ipoteza că petele solare se
găseau pe suprafața Soarelui și nu erau obiecte mici
care treceau între Pământ și Soare.[134]
În Evul Mediu, astronomia s-a dezvoltat în țările
musulmane. Al-Battani a descoperit că direcția
apogeului Soarelui se schimbă.[135] (În termeni moderni
heliocentrici, acest lucru este cauzat de o mișcare
treptată a afeliului orbitei Pământului). Ibn Yunus a
observat mai mult de 10.000 de măsurători pentru
poziția Soarelui timp de mai mulți ani folosind
un astrolab mare.[136]
Dintr-o observație a tranzitului planetei Venus în 1032,
astronomul și polimatul persan Ibn Sina (Avicenna) a
ajuns la concluzia că Venus este mai aproape de
Pământ decât de Soare.[137] În 1672, Giovanni
Cassini și Jean Richer au determinat distanța față
de Marte și au putut astfel să calculeze distanța până
la Soare.
În 1666, Isaac Newton a observat lumina Soarelui
folosind o prismă și a arătat că este alcătuită din mai
multe culori.[138] În 1800, William Herschel a
descoperit infraroșu - radiații în afara părții roșii a
spectrului luminii solare.[139]
 Isaac Newton executând experimentul său crucial cu prisma în
dormitorul său din Woolsthorpe Manor.

În secolul al XIX-lea, s-au înregistrat progrese mari în

studiile spectroscopice ale Soarelui; Joseph von
Fraunhofer a înregistrat peste 600 de linii de
absorbție în spectrul solar; cele mai puternice sunt încă
numite linii Fraunhofer. În primii ani ai erei științifice
moderne, sursa de energie a Soarelui a fost un mare
mister. Lord Kelvin a sugerat că Soarele este un corp
lichid care se răcește treptat, care radiază căldura
internă.[140] Kelvin și Hermann von Helmholtz au propus
un mecanism de contractare gravitațională pentru a
explica producția de energie, dar estimarea de vârstă
rezultată a Soarelui a fost de doar 20 de milioane de
ani, prea scurtă pentru durata de cel puțin 300 de
milioane de ani sugerată de unele descoperiri
geologice ale acelor timpuri.[140][141] În 1890, Joseph
Lockyer, care a descoperit heliu în spectrul solar, a
propus o ipoteză meteoritică pentru formarea și
evoluția Soarelui.[142]
Până în 1904 nu a fost oferită o soluție
documentată. Ernest Rutherford a sugerat că puterea
radiației solare poate fi susținută de surse interne de
căldură și a sugerat degradarea radioactivă ca sursă.
[143]
 Un indiciu esențial cu privire la sursa de energie
solară a fost adus de lucrările lui Albert Einstein, care a
arătat echivalența masei și a energiei în
relația E = mc2.[144] În 1920, Sir Arthur Eddington a emis
ipoteza că presiunile și temperaturile din nucleul
Soarelui ar putea produce o reacție de fuziune
nucleară care conectează protonii de hidrogen în
nucleele de heliu, ceea ce duce la eliberarea de
energie asociată cu un deficit de masă al nucleului de
heliu.[145] Preponderența hidrogenului în Soare a fost
confirmată în 1925 de Cecilia Payne folosind teoria
ionizării dezvoltată de Meghnad Saha. Conceptul
teoretic al fuziunii a fost dezvoltat în anii 1930 de
astrofizicienii Subrahmanyan Chandrasekhar și Hans
Bethe. Hans Bethe a calculat detaliile celor două reacții
nucleare producătoare de energie care alimentează
Soarele.[146][147] În 1957, a fost publicată o lucrare
colectivă intitulată „Sinteza elementelor în stele”
(autori: Margaret Burbidge, Geoffrey Burbidge, William
Fowler și Fred Hoyle), care a demonstrat convingător
că majoritatea elementelor din Univers au fost formate
în procese de fuziune în stele, unele precum Soarele.
[148]

Misiunile spațiului solar[modificare | modificare

sursă]

Lumina solară care a generat o mare furtună geomagnetică, 13

martie 2012, ora 18.29 UTC

Flacără din clasa X1.1 în partea inferioară dreapta a Soarelui, pe 6

iulie 2012, atingând un vârf la 19:08.

Primii sateliți destinați observării Soarelui au fost

sondele americane ale Programului Pioneer: Pioneer 6,
7, 8 și 9 care au fost lansate între 1959 și 1968. Aceste
sonde au orbitat Soarele de la o distanță similară cu
cea a Pământului și au făcut primele măsurători
detaliate ale vântului solar și ale câmpului magnetic
solar. Pioneer 9 a funcționat o perioadă deosebit de
lungă, transmitând date până în mai 1983. [149][150] În anii
’70, două nave spațiale Helios și Apollo Telescope
Mount a lui Skylab au furnizat oamenilor de știință date
semnificative noi despre vântul solar și coroana solară.
Sondele Helios 1 și 2, care au fost rodul cooperării
americano-germane, au studiat vântul solar de pe
orbita al cărui periheion se încadra pe orbita lui Mercur.
[151]
 Stația spațială Skylab, lansată de NASA în 1973, a
inclus un modul de observare solar numit Apollo
Telescope Mount care a fost operat de astronauți
rezidenți în stație.[55] Skylab a oferit informații despre
stratul de tranziție al atmosferei solare și a înregistrat
emisiile ultraviolete din coroana solară.[55] Printre
descoperiri s-au inclus primele observații ale ejectărilor
de masă coronală și ale găurilor coronale, care sunt
cunoscute în prezent ca fiind strâns legate de vântul
solar.[151]

Gaura coronală pe Soare formează semnul întrebării (22 decembrie

2017)

În 1980, NASA a lansat misiunea Solar Maximum.

Acest satelit a fost proiectat pentru a observa raze
gamma, raze X și raze UV în erupțiile solare din timpul
activității solare ridicate. La doar câteva luni de la
începutul misiunii, o eroare a electronicelor a
determinat satelitul să intre în regim de așteptare și nu
a funcționat în următorii trei ani. În 1984,
naveta Challenger a interceptat satelitul și l-a reparat,
după care satelitul a revenit pe orbita Pământului. Solar
Maximum Mission a finalizat aproximativ 240.000 de
fotografii ale coroanei înainte de a intra în atmosfera
Terrei în iunie 1989.[152]
Lansat în 1991, satelitul japonez Yohkoh („Rază de
soare”) a observat sclipiri solare la lungimile de undă
ale razelor X. Datele misiunii au permis oamenilor de
știință să identifice mai multe tipuri diferite de sclipiri și
să demonstreze că coroana este mult mai dinamică
decât se credea anterior. Yohkoh a observat un întreg
ciclu solar, dar a intrat în regim de așteptare când o
eclipsă inelară din 2001 l-a determinat să piardă
controlul asupra poziției Soarelui. Satelitul a fost distrus
prin reintrarea în atmosferă în 2005. [153]
Una dintre cele mai importante misiuni solare până în
prezent a fost Observatorul Solar și Heliosferic,
construit în comun de Agenția Spațială
Europeană și NASA și lansat la 2 decembrie 1995.
[55]
 Planificat inițial să îndeplinească o misiune de doi
ani, aceasta a fost extinsă până în 2012[154] și apoi
până în 2016. Sonda a fost plasată în Punctul
Lagrange L1 între Pământ și Soare și a monitorizat
constant Soarele la mai multe lungimi de undă.[55] Pe
lângă observarea directă a Soarelui, a dus și la
descoperirea a unui număr mare de comete, în
principal comete mici care au fost distruse când au
trecut pe lângă Soare.[155] Observatorul SOHO s-a
dovedit a fi atât de util încât în februarie
2010 Observatorul Dinamicii Solare (SDO) a fost trimis
să continue misiunea.[156]

O proeminență solară erupe în august 2012, capturată de SDO

Toate aceste sonde au observat Soarele din planul

ecliptic, care permite observații detaliate doar în
regiunea ecuatorială. Sonda spațială Ulysses a fost
lansată în 1990 pentru a studia regiunile polare ale
Soarelui. Mai întâi a călătorit la Jupiter, astfel încât
asistența gravitațională a planetei să-i permită ieșirea
cu mult deasupra planului eclipticii. În mod neașteptat,
sonda a fost la locul și timpul potrivit pentru a observa
coliziunea Cometei Shoemaker-Levy 9 cu Jupiter în
1994. Când Ulysses se afla pe orbita planificată, a
început să observe vântul solar și forța câmpului
magnetic la latitudini heliografice mari, descoperind că
vântul solar din latitudini înalte călătorește cu
aproximativ 750 km/s, mai lent decât se aștepta și că
undele magnetice mari emise din latitudinile
heliografice mari împrăștie razele cosmice galactice. [157]
Conținutul de elemente din fotosferă este bine
cunoscut datorită studiilor spectroscopice, dar
compoziția din interiorul Soarelui este cunoscută mult
mai puțin. O misiune de retur cu mostre de vânt
solar, Genesis, a fost proiectată pentru a permite
astronomilor să măsoare direct compoziția materialului
solar.[158] Genesis s-a întors pe Pământ în 2004, dar
parașuta sondei nu s-a deschis în timpul zborului prin
atmosferă și landerul s-a prăbușit. În ciuda
deteriorărilor grave, unele probe au fost recuperate din
capsula spartă și sunt analizate.[159]
Misiunea STEREO (Solar Terrestrial Relations
Observatory) a fost lansată în octombrie 2006. Două
sonde spațiale identice au fost lansate pe orbite, unde
o sondă se află înaintea Terrei, iar cealaltă o
urmărește, în spatele Terrei. Aceasta permite imagini
stereoscopice ale Soarelui și fenomenelor solare, cum
ar fi ejectiile coronale de masă. [160][161]
Sonda spațială Parker a fost lansată în 2018 și
urmează să efectueze observații în interiorul coroanei
solare pentru a explica mecanismele de încălzire a
coroanei și accelerarea vântului solar. Se va apropia
de Soare la o distanță minimă de 2,3 milioane de
kilometri în 2025.[162] În februarie 2020, ESA în
cooperare cu NASA au lansat sonda Solar
Orbiter pentru a investiga modul în care Soarele
creează și controlează comportamentul heliosferei.
Misiunea este planificată să dureze 7 ani. Organizația
indiană de cercetare spațială a programat lansarea
unui satelit de 100 kg, denumit Aditya-L1 pentru
sfârșitul anului 2020. Principalul instrument va fi un
coronagraf pentru studierea dinamicii coroanei solare.
[163]

Observații și efecte[modificare | modificare
sursă]
 Soarele, văzut de pe orbita joasă a Pământului, cu vedere la
Stația Spațială Internațională. Această lumină solară nu este
filtrată de atmosfera inferioară, care blochează o mare parte a
spectrului solar.

Lumina Soarelui poate provoca durere atunci când o

privești cu ochiul liber; dacă se face pentru o perioadă
scurtă de timp și cu ochii pe jumătate închiși, nu este
periculos pentru ochii normali.[164][165] Privirea directă a
Soarelui provoacă orbire parțială temporară. În timpul
acestei acțiuni, aproximativ 4 miliwati de lumină lovesc
retina, încălzind-o ușor, ceea ce poate provoca
deteriorarea ochilor.[166][167] Expunerea la ultraviolete
determină îngălbenirea treptată a lentilelor oculare de-a
lungul anilor și contribuie la formarea cataractei, dar
aceasta depinde de expunerea generală la radiațiile
solare UV și nu dacă privim direct la Soare.
[168]
 Vizionarea de lungă durată a Soarelui direct cu
ochiul liber poate provoca leziuni provocate de radiații
solare la nivelul retinei după aproximativ 100 de
secunde, în special în condițiile în care lumina UV de la
Soare este intensă și bine focalizată.[169][170] Efectele
sunt mai puternice dacă soarele este aproape de zenit
sau observat la altitudini mari; de asemenea, ochii
tineri și implanturile de lentile (în special din generațiile
mai vechi) nu filtrează lumina ultravioletă la fel de
eficient ca ochii îmbătrâniți în mod natural.

Raze solare
Vizualizarea Soarelui prin instrumente optice care
concentrează lumina, cum ar fi binoclul fără un filtru
adecvat care blochează radiațiile UV și întunecă
semnificativ lumina Soarelui, poate duce la
deteriorarea permanentă a retinei.[171] Pentru
observație, utilizați filtre special concepute. Unele filtre
improvizate care permit trecerea razelor ultraviolete
sau infraroșii pot deteriora ochiul la niveluri de
luminozitate ridicate.[172] Binoclul fără filtre poate furniza
energie de sute de ori mai mult decât atunci când
privești direct Soarele, și poate provoca daune
imediate. Chiar și o scurtă privire a Soarelui, la prânz,
printr-un telescop fără filtru, poate provoca leziuni
permanente ale ochilor.[173]

Răsărit

Apus

Eclipsele solare parțiale sunt periculoase pentru

observatori, pentru că pupila ochiului nu este adaptată
la contrastul vizual neobișnuit de mare: pupila se dilată
sau se îngustează în funcție de cantitatea totală de
lumină din câmpul vizual, nu de luminozitatea celui mai
strălucitor obiect. În timpul eclipselor parțiale, cea mai
mare parte a luminii solare este blocată de Luna care
trece în fața Soarelui, dar părțile expuse ale fotosferei
au aceeași luminozitate ca în timpul unei zile normale.
Atunci când cantitatea totală de lumină este redusă,
pupila se extinde de la ~2 mm la ~6 mm, iar fiecare
celulă retiniană expusă la lumina soarelui primește de
până la zece ori mai multă lumină decât atunci când
privește Soarele care nu este eclipsat. [174] Pericolul este
insidios pentru observatorii neexperimentați și pentru
copii, deoarece nu există percepția durerii: nu este
imediat evident că vederea cuiva este distrusă.
În timpul răsăritului și apusului, lumina solară este
atenuată, iar Soarele este uneori suficient de slab
pentru a fi privit confortabil cu ochiul liber sau în
siguranță cu utilizarea instrumentelor optice (cu
condiția să nu existe riscul de luminozitate bruscă, de
exemplu, printr-o pauză între nori).[175] Ceața, praful din
atmosferă și umiditatea ridicată contribuie la atenuarea
luminii.[176]
La scurt timp după apusul Soarelui sau înainte de
răsărit, poate apărea un fenomen optic rar, cunoscut
sub denumirea de rază verde. Flashul este cauzat de
lumina Soarelui care vine chiar sub orizont, fiind
curbată (de obicei prin inversarea temperaturii) către
observator. Lumina de lungimi de undă mai scurte
(violet, albastru, verde) este curbată mai mult decât
cea a lungimilor de undă mai lungi (galben, portocaliu,
roșu), dar lumina violetă și albastră este este mai
difuză, lăsând lumină care este percepută drept verde.
[177]

Lumina ultravioletă de la Soare are

proprietăți antiseptice și poate fi folosită pentru
igienizarea uneltelor și a apei. De asemenea, provoacă
arsuri solare și are alte efecte biologice, cum ar fi
producerea de vitamina D și bronzarea solară. Este
cauza principală a cancerului de piele. Lumina
ultravioletă este puternic atenuată de stratul de ozon al
atmosferei Pământului, astfel încât cantitatea de UV
variază foarte mult cu latitudinea și a fost parțial
responsabilă pentru multe adaptări biologice, inclusiv
variații ale culorii pielii umane în diferite regiuni ale
Pământului.[178]