Marea Neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Marea Neagră

Hartă

Caracteristici

Tip Mare interioară

Suprafaț
423,488 km²
ă

Volum de
537 km³
apă

Salinitate 22,03 g/l%

Măsuri

Adâncim
circa 2.212[1] m
e maximă

Adâncim
1.271 m
e medie

Lungime 1.149 km

Lățime 630 km

Date geografice

Localizar
Marea Mediterană, Europa de Sud-Est
e

Țări Ucraina, România, Bulgaria, Turcia, Georgia, 
riverane Rusia

Modifică date / text 
 Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale
rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Panorama asupra Mării Negre la Constanța.

În largul Mării Negre, septembrie 2006, 43,9°N, 30,8°E.

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul
din bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-
himalayene, din care fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-
est (Caucazul) și la sud (lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca
state riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea
Kerci este legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea
Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct
de vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în
lume : ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări și
oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen
denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe specii-relicve. În
zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12
la mie.
Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la
circa 2212 m[1] sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică
amplitudine (circa 12 cm).

Cuprins
  1Hidrologie
o 1.1Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră
o 1.2Salinitatea
 2Ecosistemul Mării Negre
 3Biotopul pontic
o 3.1Etajul supralitoral
o 3.2Etajul mediolitoral
o 3.3Etajul sublitoral
o 3.4Etajul elitoral
 4Fauna
 5Etimologie, istorie și alte caracteristici
 6Ipoteza potopului pontic
 7Orașe de coastă
 8Spațiul maritim al României
 9Referințe
 10Bibliografie
 11Lectură suplimentară
 12Legături externe

Hidrologie[modificare | modificare sursă]
Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe -
prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul
planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa
aproape totală a curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un
imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază
la suprafață: vara până la 29 de grade Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius.
Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent
la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe
orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea valuri care ating
5–10 m.
Fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră[modificare | modificare sursă]

Imagine din satelit a Mării Negre

Marea Sarmatică, după Grigore Antipa

Ridicarea nivelului mării Negre în -5600/5600 î.e.n., după Ryan și Pitman.

Modificările nivelului între marea Egee, Marmara și marea Neagră după modelizările actuale (2012)

Schema hidrologică a Mării Negre

Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană
principalele sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia
Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-
Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se varsă în Marea Neagră
sunt Cioruhul în Armenia , Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în Bulgaria etc. Un
aport mare de ape este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov.
Pe de altă parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la universitatea din
Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă
freatică dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei [2].
Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ sub valea Carasu, provine parțial și
din Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanței, oraș ale cărui
puțuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafață, această
scurgere ar forma un fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere al
debitului.[2]. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste
800 de metri[2], iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe ora. [2]
Salinitatea[modificare | modificare sursă]
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la
mie, datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai
adânci, mai jos de 150 de metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece
aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin
Bosfor circa 450 km³ de apă salmastră la suprafață dinspre Marea Neagră spre
Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19‰, iar de-a lungul fundului circa 50 km³
de apă cu o concentrație a sării de 38-39‰ dinspre Mediterana spre Marea Neagră [3],
provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru navigație. Circa 200 km³ de apă se
evaporă anual.
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii,
cu biotopuri variate și cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate
puternicelor influențe contrarii exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele
Mării Negre au toate caracteristicile apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinității
totale în corelație cu suprafața, adâncimea și sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu
numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale părți [4]. Ecosistemul depinde de
aceste condiții hidrologice.

Ecosistemul Mării Negre[modificare | modificare sursă]

Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al
salinității, Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafață;
 zona de adâncime;
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;
 zona pelagică;
 zona abisală.
Biocenoza cuprinde alge inferioare, alge verzi, brune și roșii. Animalele sunt
reprezentate prin viermi, moluște, pești iar în atmosfera apropiată păsări și pescăruși.

Biotopul pontic[modificare | modificare sursă]

Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale.
Etajul supralitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în mod
ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general
mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală.
De obicei materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu miros
de metan și sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge
- rar licheni cu rezistență la variații de mediu și hidrofile. Cu o frecvență mai redusă se
întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe
lângă bacterii aerobe și - mai puțin - anaerobe, fauna include
numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți se hrănesc din
depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La
acestea trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de mare.
Etajul mediolitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între circa. 0 și -0,5 m
altitudine). Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul mezolitoral al
lui Peres și Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După
substratul solului se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase.
Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o fâșie lată de 2–10 m în funcție
de înclinația platformei stâncoase. Zonele mediolitorale pietroase (stâncoase)
adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare și care se
pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu bissus). Aici intră
unele specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare care vin periodic din etajul
supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în acest mediu apar depozite de
materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute
viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii și stridii. Etajul
mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în
substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru mediolitoralul
nisipos de granulație medie și grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea și
polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază misidul Gastrosaccus sanctus și
polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota și Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et
al 1967). Mediolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populațiilor
amfipodului Euxinia maeotica și turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al
1971).
Etajul sublitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 17,7)
metri. Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor
de plante și cea mai mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral
cuprinde porțiunea de fund marin permanent imersată, situată între limita inundării
permanente și adâncimea care permite existența organismelor fotosintetizante.
Etajul elitoral[modificare | modificare sursă]
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare
(60 m) până la marginea platformei continentale.
În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal, apele
adânci fiind anoxice.
Fauna[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Peștii din Marea Neagră.
De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități neglijabile.
[5]
 Există totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea hranei și
produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon.[5] Ele formează un biosistem anaerob care
se apropie tot mai mult de suprafață.[5] Biologii se tem că Marea Neagră ar putea deveni
o mare moartă, sulfuroasă.[5]
Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la
câteva zeci de mii de exemplare, în 2006.[5]

Meduză
 

Actinie
 

Guvid
 


 Pisică de mare
 

Delfini în portul Batumi

Etimologie, istorie și alte caracteristici[modificare | modificare sursă]

Insula Șerpilor (Ucraina, la 44 km la est de Sulina): singura insulă pelagică stâncoasă din Marea Neagră.

Capul Caliacra (Bulgaria, la 80 km la sud de Constanța): ultimul sălaș al focilor dispărute Monachus monachus

albiventer.

Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre,

anume Cimerienii și Sciții (popoare indo-europene), o denumeau „Axaina”, adică
"albastru închis". În vremea colonizării grecești marea se numea „Pontos Euxeinos”,
adică "marea primitoare", poate prin preluarea fonetică a denumirii
„Axaina”. Romanii au transcris denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind însă și
„Mare Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției Bizantine, în Evul Mediu, apar
denumirile de „Μεγάλη Θάλασσα” ("Megali thalassa" preluată în românește ca „Marea
cea mare” din documentele lui Mircea cel Bătrân și în italiana genovezilor ca „Mare
maggiore”) și de „Kαικίας Θάλασσα” ("Chechias thalassa", anume "marea crivățului",
preluată în bulgărește ca „море Сесил” : "marea oarbă" sau "închisă"), denumiri
prezente în hărțile venețiene precum și în cronicile lui Wavrin și lui Villehardouin.
Calificativul Neagră apare în secolul al XV-lea, odată cu extinderea Imperiului Otoman,
și există trei ipoteze explicative, toate trei disputate :

 Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea

mării la vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
 O altă ipoteză des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o
traducere a cuvântului scitic axaïna ;
 O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiucizi (Selçuk
Türklar) instalați în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată
de Otomani (Osmanlı Türklar), conform căreia nordul era simbolizat de
culoarea neagră. Pentru turci, Marea de la Nord era Marea Neagră. Termenul
a fost tradus în rusește, românește, bulgărește pe măsură ce aceste popoare
au avut acces din nou la țărmurile mării. Această ipoteză este dezbătută
inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea tradițională a
punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna folosește Kara (adică
„întunecat”) pentru Miazănoapte și Ak (adică „luminos”) pentru Miazăzi, cum
este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia,
iar Akdeniz fiind Marea Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc
alte culori[6]. Culorile au fost folosite și la identificarea vlahilor: caravlahii sunt
vlahii de nord (Bosnia și Herțegovina), diferiți de vlahii din Grecia [7]
Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate și sunt
astăzi populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele
mai vechi popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și
Abhazii. Alte popoare pontice sunt Bulgarii, Turcii și alte popoare turcice (de exemplu
Găgăuzii și Tătarii) sau Mongolii (veniți în regiune în sec. XIII), Ucrainienii, Rușii (printre
care Lipovenii) și alții. Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiții, legende
și alte forme de folclor legate de Marea Neagră.
Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele
două continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți
inegale, cea mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule,
având un țărm puțin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele
formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă
peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărțită" cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre
sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful
Varna, Golful Sinop, Golful Samsun și altele), fie separate de larg de curenții
transversali prin cordoane litorale („grinduri”) și transformate astfel în limane (de
exemplu Limanele Dobrogene sau Limanul Nistrului).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m
adâncime), adăpostește în porțiunile pietroase organisme - animale și vegetale - care
se fixează puternic și pot suporta unele perioade de uscare.
Câteva orașe importante se află la Marea Neagră, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzo
n. Un oraș care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric și
economic de această mare este orașul Istanbul (mai demult Constantinopol și
capitala Imperiului Bizantin).

Ipoteza potopului pontic[modificare | modificare sursă]

Marea Neagră actuală (albastru deschis) și lacul Pontic (albastru închis) în ipoteza Ryan-Pitman.

În 1997, hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, americani, descoperă

lucrările hidrologilor și sedimentologilor români, bulgari și ruși, publicate în analele
institutelor de cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând
cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a
cochiliilor subfosile de moluște de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele
marine actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă : cochillile respective
au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud că acum 7000 de ani,
Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin
(adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei
mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă
ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din
mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameș.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe
care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al
mării, astfel că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii agricultori
europeni (arheologia ne spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a
răspândit agricultura). Când nivelul apelor oceanice și ale Mediteranei au depășit
altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala
strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o
cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească brusc așezările.
Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte câmpii de
cultivat, în Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Ei
popularizează în S.U.A. această teorie, prin articole, cărți și filme documentare care au
întâlnit un succes cu atât mai mare, cu cât cultura populară americană este în mod
tradițional consumatoare de teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu știința.
Majoritatea cercetătorilor specialiști ai Mării Negre, însă, nu au admis ipoeza Ryan-
Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate și contrazice
cunoștințele hidrologice relative la Euxinism.[8] În prezent există trei reconstituiri diferite
ale istoriei Mării Negre:
  ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toți
oamenii de știință (rămânând însă foarte populară în public),
 ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă și imperceptibilă
contemporanilor, a caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă
partizani),
 ipoteza conform căreia nivelul și salinitatea au oscilat de mai multe ori în
decursul perioadelor glaciare, inter-glaciare și în ultima perioadă post-
glaciară, care are acum sprijinul majorității specialiștilor, fiindcă explică cel
mai satisfăcător fenomenele observate.[9]

Orașe de coastă[modificare | modificare sursă]

Cele mai importante[necesită  citare] 20 orașe de pe coasta Mării Negre:

  Istanbul (Turcia) – 14.377.000 (metropolitană, 2014)

  Samsun (Turcia) – 1.261.800 (2013)
  Odesa (Ucraina) – 1.014.700 (2014)
  Soci (Rusia) – 399.600 (2015)
  Sevastopol (Ucraina) – 354.800 (2015)
  Varna (Bulgaria) – 336.000 (2015)
  Herson (Ucraina) – 324.400 (2014)
  Constanța (România) – 283.800 (2011)
  Novorossiisk (Rusia) – 256.600 (2014)
  Trabzon (Turcia) 243.700 (2012)
  Burgas (Bulgaria) – 206.400 (2015)
  Ordu (Turcia) – 195.800 (2015)
  Batumi (Georgia) – 154.100
  Kerci (Ucraina) 147.700 (2015)
  Zonguldak (Turcia) – 109.800 (2012)
  Ialta (Ucraina) – 78.200 (2014)
  Suhumi (Georgia) – 62.900 (2011)
  Poti (Georgia) – 48.000 (2012)
  Mangalia (România) – 36.300 (2011)
  Năvodari (România) – 33.000 (2011)

Spațiul maritim al României[modificare | modificare sursă]

În albastru închis, apele teritoriale și zona economică excluzivă a României în Marea Neagră.

Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din: [10]

 ape maritime interioare – 753 de kilometri pătrați,

 mare teritorială – 4.487 de kilometri pătrați,
 zonă contiguă – 4.460 de kilometri pătrați, și
 zonă economică exclusivă – 10.300 de kilometri pătrați.

Referințe[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b „Europa – Gateway of the European Union Website”. Environment and Enlargement –
The Black Sea: Facts and Figures. Arhivat din original la  14 noiembrie 2008.
2. ^ a b c d Râu subacvatic cu debit impresionat, descoperit în Marea Neagră, 2 august 2010,
cotidianul.ro, accesat la 3 august 2010
3. ^ Oguz et al., 2000 ; Ozsoy & Unluata, 1997 citați pe Was die Welt bewegt: Wie hoch ist der
Salzgehalt im Mittelmeer?
4. ^ Pești la litoralul românesc al Mării Negre
5. ^ a b c d e Amenintari - Trafic la Marea Neagra, 5 iunie 2006, Paul Cristian Radu, Jurnalul
Național, accesat la 14 iunie 2013
6. ^ Dictionnaire des noms de lieux - Louis Deroy, Marianne Mulon : Dictionnaires Le Robert,
1994, ISBN 2-85036-195-X, Mer Noire.
7. ^ Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj
Napoca: Editura Universității din Oradea. p. 114
8. ^ V.M. Sorokin și P.N. Kuprin : On the character of Black Sea level rise during the
Holocene, Moscow University Geology Bulletin, 52,5, octombrie 2007, p. 334-341; sau P.A.
Kaplin și A.O. Selivanov, „Lateglacial and Holocene sea level changes in semi-enclosed seas
of North Eurasia: examples from the contrasting Black and White Seas”, Palaeogeography,
Palaeoclimatology, Palaeoecology Volum 209, numerele 1-4, 6 iulie 2004, pp. 19-36. Mai
este și ici sau E. Larcenkov, S. Kadurin, „Geological evidence for non-catastrophic sea level
 rise in the nortwestern Black Sea over the past 25 ky” comunicare rezumată în: International
Geological Congress Oslo 2008
9. ^  en  Valentina Yanko-Hombach, Allan S. Gilbert, Nicolae Panin și Pavel M. Doluhanov : The
Black Sea Flood Question: Changes in Coastline, Climate, and Human Settlement, Springer,
Olanda, 2007
10. ^ Noi nave intrate în dotarea Poliției de Frontieră, în cadrul pregătirilor pentru aderarea la
Spațiul Schengen

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Neal Ascherson: Schwarzes Meer. Berlin Verlag, Berlin 1996. ISBN 3-8270-
0201-X.
 Charles King: The Black Sea, a history. Oxford University Press, New York
2004, ISBN 0-19-924161-9
 Walter H. Edetsberger: Ein Goldfisch im Schwarzen Meer – Eine Bootsreise
von Sulina in die Ägäis, BOD. ISBN 3-8334-2745-0.
 I. Mărculeț (coord.): Superlativele României. Mică enciclopedie, Ed. Meronia,
București, 2010.
 I.Mărculeț , Narcizia Ștefan (coord.), Mic dicționar geografic școlar, Colegiul
Național „I. L. Caragiale”, ISBN 978-973-0-12042-4, București, 2012. (format
electronic).
 Christian Reder, Erich Klein (Hg.): Graue Donau, Schwarzes Meer. Wien
Sulina Odessa Jalta Istanbul (Recherchen, Gespräche, Essays), Edition
Transfer, Springer Wien–New York 2008, ISBN 978-3-211-75482-5
 Rüdiger Schmitt: Considerations on the Name of the Black Sea, in: Hellas
und der griechische Osten. Festschrift Peter Robert Franke. Saarbrücken
1996, 219–224
 I. Mărculeț, Mihaela Petreanu: Marea Neagră – repere geoistorice și
geopolitice, Magister, Nr. 10-11 aprilie-noiembrie 2010, Craiova, 2010.