INDICATORII MACROECONOMICI DE REZULTATE

Activitatea macroeconomică poate fi studiată la nivel:

- Microeconomic, la nivelul unui singur agent economic (întreprindere, administrație,

consumatori, bănci sau societate de asigurări);
- Mezoeconomic, la nivel de județ sau al unei ramuri;
- Macroeconomic, la nivelul economiei naționale;
- Mondoeconomic, la nivel mondial.

În economiile de piață moderne, indicatorii se înregistrează în Sistemul Conturilor Naționale

(SCN)

1. PGB (produsul global brut) – arată valoarea producției totale care este realizată într-o țară într-
un an. Conține duble înregistrări. Valoarea PGB poate fi ridicată din cauza dublelor înregistrări.

2. PIB (produsul intern brut) – arată valoare producției finale realizată de agenții economici într-
un an pe tertitoriul unei țări. Principalele activități economice sunt: producție, repartiție, schimb,
consum;

Producția finală se obține scăzând din producția totală consumul intermediar. PIB se referă la
producția agenților naționali de pe teritoriul țării și la producția agenților străini de pe teritoriul
țării într-un an.

Creșterea investițiilor străine de pe teritoriul țării determină creșterea gradului de ocupare a forței
de muncă, o mai bună utilizare a celorlalte resurse materiale, creșterea volumului producției (ce
determină creșterea gradului de satisfacere a nevoilor interne), creșterea exporturilor, creșterea
salariilor, creșterea profiturilor, creșterea încasărilor obținute din profit.

3. PNB – arată valoare producției finale realizate de agenții economici naționali într-un an –
producția agenților naționali de pe teritoriul țării, dar și a agenților naționali din străinătate.

Dacă se scade consumul de capital fix din indicatorii de formă brută se obțin indicatorii de formă
netă (PIN și PNN).

Toți indicatorii se pot calcula fie în prețurile factorilor, la nivel de producător, fie în prețurile
pieței, care sunt la nivelul consumatorului și care sunt mai mari decât cele ale factorilor pentru că
includ obligațiile fiscale plătite de cumpărători.

PNN calculat în prețul factorilor este venitul național.

Toți indicatorii se pot calcula în formă nominală atunci când cantitățiile tranzacționate sunt
înmulțite cu prețurile de vânzare curente, cât și în formă reală, atunci când valoarea nominală se
împarte la un indice general al prețurilor.
PNB în formă reală presupune împărțirea lui PNB nominal la deflatorul PNB. Deflatorul PNB
este un indice care arată modificare prețurilor bunurilor de producție. Se mai poate determina un
PNB potențial – valoarea maximă la care ar putea ajunge PNB dacă toat eresursele disponibile ar
fi utilizate la maxim, dar cu o rată normală de exploatare.

La nivel microeconomic, echilibrul economic înseamnă egalitatea dintre cererea agregată și

oferta agregată. Cererea agregată – suma cheltuielilor făcute de agenții economici, iar oferta
agregată este reflectată printr-unul dintre indicatorii macroeconomici de rezultate.

Echilibrul se poate analiza la un moment dat (static) sau pe o periodă de timp (dinamic). Pe
termen lung, se consideră că oferta agregată poate fi reprezentată de PNB potețial care este
constant (valoare determinată). Prin modificarea cheltuielilor agregate nu se poate modifica
nivelul producției naționale, dar se modifică prețurile.

Pe termen scurt este posibil ca valoarea de echilibru a producției naționale să fie mai mică sau
mai mare decât PNB potențial. În cele mai multe cazuri, PNB real este mic decât PNB potențial.
Dacă din condiția de echilibru rezultă că valoarea PNB de echilibru trebuie să fie mai mare decât
PNB potențial, înseamnă că resursele pentru ca economia să se apropie de starea de echilibru
trebuie folosite la o rată mai mare, de exemplu să se lucreze 10 ore în loc de 8. Se urmărește
apropierea evoluției de starea de echilibru pentru că aceasta este cea mai bună stare pentru toți
agenții economici, aceștia realizându-și interesele cel mai bine.

Primul model de echilibru macroeconomic se consideră că ar fi tabloul economic creat de școala

fiziocrată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – o schemă care reprezenta circulația
veniturilor între cele 3 clase (proprietarii funciari, clasa producătoare din agricultură, clasa sterilă
– producători din alte ramuri decât agricultura).

În prima jumătate a secolului al XX-lea apare al doilea model important de echilibru

macroeconomic, dinamic, dar pe termen scurt, conceput de Keynes. Cele mai importante varibile
se consideră a fi consumul și investițiile. Le echilibru se ajunge prin modificarea repetată a
cantităților cerute și oferite până când acestea devin egale, iar ulterior în funcție de ele se
modifică și prețurile, atingând nivelul de echilibru. Variabilele monetare sunt importante în
activitatea economică pentru că influențează variabilele reale (rata dobânzii, inflația, investițiile).

Echilibrul se poate realiza și în condiții de subutilizare a factorilor de producție, iar cererea și

oferta pot să difere una față de cealaltă, dar într-o marjă foarte mică de echilibru. Pentru
atenuarea dezechilibrelor, un rol important îl are statul, care poate interveni prin măsurile și
instrumentele de politică macroeconomică (intervenție indirectă).

Întotdeauna când venitul național se modifică, se modifică obligatoriu și consumul și investițiile

și economiile.
Conform lui Friedman (neoliberal), agenții economici se orientează în funcție de venitul
permanent, nu de venitul curent conform teoriei lui Keynes.

Venitul permanent este o valoare a venitului calculată ca medie pe toată viața și trebuie să
asigure un trai decent indivizilor, fără ca aceștia să lase datorii generațiilor viitoare. Este posibil
ca statul să modifice impozitele și taxele, dar modificarea să fie prea mică pentru a modifica
venitul permanent. În acest caz, consumul nu se modifică. Anumite bunuri se consumă imediat,
iar alte bunuri se consumă în timp. Dacă un bun este folosit timp de 5 ani și pentru el s-au plătit
1000 de unități monetare, înseamnă că în primul an 200 de unități monetare se includ la consum,
iar celelalte 800 de unități monetare s-au economisit.