Capitolul 4

Retehnologizarea staţiilor de tratare

4.1 Elemente generale

Proprietăţile apei în natură nu satisfac de cele mai multe ori

condiţiile de calitate cerute de consumatori necesitând tratarea apei.
Secolul XXI este marcat de realizări deosebite în domeniul tratării
apelor, ca de exemplu:
- evoluţia standardelor de calitate a apei şi corelarea cu
normativele internaţionale
- întărirea capacităţii instituţionale şi administrative a Ministerului
Sănătăţii în vederea implementării standardelor de calitate
- dezvoltarea operaţiilor, proceselor şi utilajelor de tratare precum
şi introducerea tratării avansate în scopul îmbunătăţirii calităţii apei
- dezvoltarea sistemelor de monitorizare automată a sistemelor de
distribuţie a apei
- dezvoltarea unor laboratoare pentru analiza probelor de apă în
conformitate cu noile directive europene
-dezvoltarea sistemelor de monitorizare automată a calităţii
emisarilor şi a sistemelor de prevenire a poluărilor accidentale
- realizarea unui monitoring integrat al apelor – activitate de
observaţii şi măsurători standardizate şi continue pe termen lung asupra
apelor pentru cunoaşterea şi caracterizarea stării şi tendinţei de evoluţie a
mediului hidric. Activitatea de monitoring presupune o triplă integrare:
1)a ariilor de investigare la nivel de bazin hidrografic: râuri, lacuri, ape
tranzitorii, ape costiere, ape subterane, arii protejate si folosinţe de apă;
2) a mediilor de investigare: apă, sedimente/materii în suspensie; 3) a
elementelor investigate: biologice,hidromorfologice şi fizico-chimice

69
 - fundamentarea ştiinţifică a relaţiilor dintre substanţele chimice
poluante şi sănătatea oamenilor
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) care reprezintă agenţia
specializată de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
responsabilă cu probleme de sănătate la nivel global a stabilit prin
„Ghidul pentru Calitatea Apei Potabile” un set de parametri care au putut
fi utilizaţi la nivel naţional ca bază de standardizare, fiecare ţară
adaptându-se în funcţie de condiţiile de mediu şi de situaţia economică.
În Statele Unite ale Americii cel mai dezvoltat standard în
domeniu este „Safe Drinking Water Act” (SDWA) care stabileşte cadrul
general al reglementărilor din domeniul apei potabile.
Ultima variantă a Directivei Uniunii Europene a fost adaptată în
1998 şi conţine cadrul general la care toate statele membre trebuie să se
conformeze [69].
În România condiţiile tehnice de calitate pentru apa potabilă sunt
reglementate prin STAS 1343 – 91 care a fost înlocuit de Legea Privind
Calitatea Apei Potabile,(Legea nr.458/2002) publicată în Monitorul
Oficial al României nr.552/29.VII.2002,ce adoptă Directiva 98/83/EC.
Obiectivul principal al acestei Legi îl reprezintă protecţia
oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile
prin asigurarea unei ape curate (vezi cap.2.5 şi 3.2).

4.2 Caracteristicile apei în natură

Pentru a putea fi stabilite procesele de tratare este necesară

cunoaşterea caracteristicilor specifice apei naturale.

Caracteristicile organoleptice – se determină cu ajutorul simţurilor şi

sunt mirosul şi gustul apei;
Caracteristicile fizice sunt:
- Turbiditatea care este parametrul ce oferă prima indicaţie asupra
conţinutului în suspensii şi materii coloidale de origine minerală şi
organică. Determinarea turbidităţii apelor se face prin metode
standardizate cu ajutorul turbidimetrelor sau prin comparare cu emulsii
etalon în scara silicei (SiO2). Un grad de turbiditate corespunde unei

70
emulsii etalon care conţine 1mg de pulbere de silice fin divizată la 1 dm3
apă distilată;
- Culoarea, care este produsă de unele substanţe organice sau minerale
dizolvate sau în stare coloidală. Apa curată este incoloră. Culoarea se
determină cu ajutorul colorimetrelor;
- Temperatura, care variază în funcţie de provenienţa apelor şi de
anotimp. Măsurarea temperaturii se face cu termometre;
- Conductivitatea electrică, care reprezintă proprietatea apei de a
permite trecerea curentului electric şi se măsoară în Siemens/cm unde
S= -1;
- Radioactivitatea, proprietatea de a emite radiaţii permanente ,
sau . Concentraţia radiaţiilor se exprimă în pCi/dm3 (picocurie pe
dm3). 1pCi=10-12Ci;

Caracteristicile chimice se exprimă cu ajutorul următorilor

indicatori globali:
- Reziduul fix – care reprezintă totalitatea substanţelor solide minerale
şi organice aflate în apă şi se obţine prin încălzirea apei până la
105 C şi la o presiune mai mare decât presiunea atmosferică (se
exprimă în mg/dm3). Odată cu încălzirea apei se degajă gazele
dizolvate. În urma arderii substanţelor organice din rezidiul fix, la
peste 600 C, se obţine reziduu la roşu;
- Reacţia apei se obţine datorită substanţelor minerale şi organice şi
poate fi acidă (pH < 7), neutră (ph = 7) sau alcalină (ph > 7). Cu pH
s-a notat cologaritmul ionilor de hidrogen la un litru de apă. Apele
naturale au pH-ul cuprins între 6 şi 8,5 iar limitele de variaţie ale pH
sunt 0 – 14. PH se măsoară cu ajutorul potenţiometrelor sau hârtiilor
şi soluţiilor indicatoare;
- Duritatea apei care se datoreşte sărurilor de calciu şi magneziu
dizolvate în apă. Pentru compuşii de calciu un grad de duritate
reprezintă echivalentul a 10 mg de CaO(grade germane) conţinute
într-un dm3 de apă. Pentru compuşii de magneziu un grad de duritate
este 7,142 mg/dm3 MgO;
- Substanţe organice conţinute în apă – sunt acele substanţe care pot
fi arse şi care provin din resturi de plante sau animale. Substanţele
organice se determină global, prin tratarea apei cu substanţe oxidante

71
 ca permanganatul sau bicromatul de potasiu (KMnO4 sau K2Cr2O7).
O altă modalitate de măsurare a substanţelor organice este carbonul
organic total (COT), în mg/dm3 ;
- Substanţe minerale conţinute în apă;
- Metale;
- Metaloizi;
- Elemente şi compuşi gazoşi;
- Compuşi lichizi şi solizi;

Caracteristici bacteriologice ale apei influenţează asupra calităţii

sale prin concentraţiile bacteriilor din apă şi prin natura acestora . În apa
de consum se găsesc:
- bacterii banale, fără influenţă asupra organismului:
- bacili coli, care într-o proporţie mare indică contaminarea apei cu apa
de canalizare, însoţind bacilul febrei tifoide;
- bacterii saprofite, care indică contaminarea cu dejectii animale;
- bacterii patogene, care produc îmbolnăvirea organismului.
Dintre bolile transmise pe cale hidrică [9] cele mai răspândite sunt:
febrele enterale şi gastro – enteritele (de exemplu tifoidele, paratifoidele,
salmonelozele), holera, dizenteria bacteriană. Cele mai periculoase
virusuri patogene produc poliomelita şi hepatita infecţioasă iar paraziţii
(viermii, oxiurii, teniile) produc dizenterii amoebiene.

Caracteristici biologice. Analiza biologică permite caracterizarea

unei ape din punct de vedere calitativ. Lista speciilor de organisme care
indică calitatea apelor este dată în literatura de specialitate;

Atât Legea Privind Calitatea Apei Potabile cât şi Directiva 98/83/EEc

prezintă indicatorii care trebuie respectaţi . In tabelul 2.8 se prezintă
parametrii de calitate apă potabilă.

Substanţele minerale sau organice se pot găsi în apă în trei stări

de dispersie:
Substanţe dizolvate, care reprezintă dispersii moleculare (soluţii),
particulele fiind ca mărime sub 1m . În apă pot fi dizolvate substanţe
organice sau gaze, substanţele dizolvate imprimând apei reacţia
caracteristică de pH care are importanţă în tratarea cu coagulant a apei.
72
Normele sanitare pentru apa potabilă sau normele tehnice pentru
procesele tehnologice unde se foloseşte apa stabilesc anumite limite
admisibile pentru conţinutul în apă a substanţelor dizolvate. În cazul în
care aceste norme sunt depăşite devine necesară corectarea calităţilor
apei (deferizare, demanganizare, reducerea durităţii, desalinizare,
eliminarea gazelor dizolvate, defluorizarea apei, etc.);
Dispersiile coloidale sunt particule alcătuite din două faze: apa şi
substanţele în dispersie, de mărime 1 – 100m şi încărcarea electrică
negativă. Acestea sunt în general de origine argiloasă iar separarea lor
din apă se face prin adaos de reactivi coagulant. Rolul reactivului
coagulant este de a neutraliza sarcina electrică negativă a coloidului,
aducându-l în stare de suspensie gravimetrică separabilă prin decantare –
filtrare;
Particulele în suspensie gravimetrică au mărimea peste 100m şi
se separă din apă datorită greutăţii specifice diferite de a apei prin
coagulare – filtrare.
Toate aceste substanţe prezente în apa surselor de suprafaţă sau
surselor subterane se pot separa din apă prin intermediul staţiilor de
tratare.
Prezenţa în apă a unor factori de risc a condus la dezvoltarea
preocupărilor pentru sănătatea publică conducând în multe ţări la
modernizarea staţiilor de tratare prin adăugarea de trepte de tratare
avansată şi prin corelarea cu diverse măsuri de reducere a încărcării
poluante a staţiilor de epurare din oraşe.

4.3 Procedee de tratare convenţionale a apei

4.3.1 Deznisiparea apei

Deznisipatoarele sunt folosite în cadrul instalaţiilor de alimentări
cu apă in scopul limpezirii parţiale a apei brute urmând apoi să treacă în
alte trepte de tratare. Deznisiparea reprezintă procesul de sedimentare
pentru reţinerea nisipului (particule solide mai mici de 0,2 mm) care se
73
află în suspensie gravimetrică in apa râurilor. Clasificarea
deznisipatoarelor se face [64]:
- după direcţia de curgere a apei prin deznisipator avem:
- deznisipatoare orizontale
- deznisipatoare verticale
- după modul de amplasare:
- deznisipatoare amplasate în construcţii comune cu captările de
apă şi SP
- deznisipatoare amplasate independent de ansamblul captării.
Deznisipatoarele amplasate independent de ansamblul captării se
prevăd în cazul în care din diagrama de sedimentare rezultă că în 2-3
minute se depun 25 – 30 % din greutatea particulelor conţinute în apă.
Debitul de dimensionare al deznisipatoarelor este Q szimax [64].
Deznisipatoarele orizontale se compun din cameră de liniştire şi
distribuţie a apei brute, camera de depunere a nisipului, camera de
colectare a apei deznisipate, dispozitivul de curăţire şi golire şi stavile
(Fig.4.1).

Fig.4.1 Deznisipator orizontal; 1 – grătar; 2 – bare de liniştire; 3 –

nişă pentru reparaţii în caz de avarii; 4 – stăvilar de intrare; 5 – vane de
golire; 6 – stăvilar de ieşire; 7 – galerie de golire.

Pereţii laterali ai camerei de liniştire sunt evazaţi în plan faţă de

direcţia de curgere a apei [64]. Între camera de liniştire şi cea de
74
depunere a nisipului vor fi prevăzute dispozitive de închidere în scopul
separării pentru intervenţii. Camera de depunere a nisipului este alcătuită,
de regulă, din cel puţin două compartimente. Viteza de curgere a apei în
camera de depunere (1) a nisipului trebuie să fie de 0,10 – 0,40 m/s. Zona
activă a camerei de depunere a nisipului va fi dimensionată în funcţie de
viteza de sedimentare a suspensiilor din apă, stabilită experimental. În
lipsa acestor date ea poate fi aproximată, în funcţie de diametrul
suspensiilor (d) la valorile din tabelul 4.1 [64]:

Tabelul 4.1 Viteza de sedimentare vs

vs 21,6 32,4 43,2 54,0 64,8 73,2 80,7 87,5 94,4

(mm/s)
d(mm) 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0

Nisipul depus pe radier este evacuat manual, mecanic sau

hidraulic în funcţie de debitul instalaţiei.
Dimensionarea deznisipatorului orizontal constă din:
- determinarea secţiunii transversale A cu relaţia:
Qszi max
A (4.1)
v
- determinarea înălţimii totale (H) a camerei de depunere a nisipului se
face cu relaţia :
H hu hd hg hs (4.2)
în care:
hu – înălţimea zonei active; de regulă se ia 0,6 – 2,5 m;
hd – înălţimea spaţiului pentru colectarea nisipului, care depinde de :
debit, conţinutul în suspensii, sistemul de curăţire şi intervalul dintre
două curăţiri succesive;
hg – înălţimea spaţiului de siguranţă pentru îngheţ; se consideră între 0,30
– 0,50 m;
hs – înălţimea spaţiului de siguranţă suplimentar; se consideră 0,10 – 0,15
m.
Lăţimea unui compartiment al camerei de depunere a nisipului va
fi de 0,8 – 2,5 m. Raportul între lăţimea şi lungimea unui compartiment
va fi de 1/6 – 1/10 iar între înălţime şi lungime raportul va fi de 1/10 –
75
1/15. Timpul de trecere a apei prin compartimentul de depunere se
recomandă a fi de 30 – 100 s. Spaţiul pentru colmatarea nisipului se
stabileşte funcţie de conţinutul în suspensii medii anuale în apa brută şi
se dimensionează astfel încât să poată înmagazina cantitatea de nisip
rezultat între două curăţiri succesive. Intervalul de timp între două
curăţiri succesive se recomandă să fie: 5 – 10 zile la evacuarea manuală;
maxim 12 h la evacuarea mecanică sau hidraulică; 5 zile la evacuarea
hidraulică gravitaţională [ 64].
- determinarea lăţimii unui compartiment (b = 0,7 – 2,00 m):
A
b (m) (4.3)
n hu
unde n – numărul de compartimente;
- lungimea camerei de deznisipare:
v
L hu (m) (4.4)
w
unde : - coeficientul ce ia valori cuprinse între: 1,5 – 2,0; v – viteza
orizontală a apei; w – viteza de sedimentare a particulelor din
deznisipator.
- volumul depunerilor pentru înmagazinarea nisipului:
a P0 Q T
Vd 86400 (m3) (4.5)

unde : a – proporţia de substanţe în suspensie care sunt reţinute în

deznisipator (0,25 – 0,30); P0 – concentraţia totală de particule în
suspensie la viituri (kg/m3); T – durata între două curăţiri (zile); -
greutatea volumetrică a depunerilor (1500 – 1700 kg/m3).
- Înălţimea stratului de depuneri:
Vd
hd (m) (4.6)
n b L

76
 4.3.2 Reactivi utilizaţi în tratarea apelor
Metodele şi schemele de tratare, precum şi consumurile medii de
reactivi se stabilesc pe baza studiilor de laborator sau pe baza unor date
obţinute în exploatarea unor staţii existente. Pentru staţii de tratare cu
debite peste 1000 l/s, sau cu scheme complexe de tratare se recomandă ca
efectuarea studiilor să se facă pe staţii pilot. Reactivii cei mai utilizaţi
sunt:
1.Coagulanţi. În mod uzual se utilizează: sulfatul de aluminiu
[Al2(SO4)3 18H2O], sulfatul feros (cu oxidare prin clor) [FeSO4 7 H2O]
şi clorură ferică [FeCl3]. Consumurile medii sunt date în tabelul 4.2 [64] :

Tabelul 4.2

Conţinutul de suspensii Doze de sulfat de aluminiu,

în apa brută (mg/l) mg substanţă/l apă brută
până la 100 25 – 35
Peste 100 până la 2000 30 – 50
Peste 200 până la 400 40 – 60
Peste 400 până la 600 45 – 75
Peste 600 până la 800 55 – 80
Peste 800 până la 1000 60 – 90
Peste 1000 până la 1400 65 – 105
Peste 1400 până la 1800 75 – 115
Peste 1800 până la 2200 85 – 125
Peste 2200 până la 2500 90 - 130

În cazul utilizării sulfatului feros, fără oxidare cu clor, consumurile

din tabelul 4.2 se majorează cu 50% iar în cazul utilizării clorurii ferice
se micşorează cu 50%.
2.Floculanţi. Cel mai utilizat în ţara noastră este silicea activată care
se prepară prin activarea soluţiei de silicat de sodiu cu ajutorul unui acid.
Doza de silice activată se consideră, orientativ, 10% din dozele de
coagulant prezentate în tabelul 4.2.
In ultima vreme s-a extins folosirea polielectroliţilor. Analiza
rezultatelor obţinute prin utilizarea unor floculanţi de acest fel a condus
la următoarele concluzii[69]:

77
 - creşte eficienţa treptei de decantare cu 10-30% în ceea ce priveşte
reducerea turbidităţii, în condiţiile în care doza de sulfat de aluminiu
utilizată a fost cu 10-20% mai mică decât în cazul neutilizării unui
floculant
- conduce la reducerea cheltuielilor de exploatare prin creşterea
ciclului de filtrare şi reducerea consumurilor legate de exploatarea
filtrelor si reducerea consumului de sulfat de aluminiu.
- eficienţa utilizării creşte în special în perioadele cu temperaturi
joase şi atunci când turbiditatea apei brute se situează la valori de 10-50
NTU sau în cazul unor turbidităţi foarte mari.

3.Reactivi de alcalinizare. Doza de var (sodă calcinată sau sodă

caustică) se stabileşte cu relaţia [64]:
Dv (0,05a Dt 2)k (4.7)
în care: Dv – doza de reactiv de alcalinizare, în mg/l; a – doza de
coagulant pur, în mg/l; Dt – cantitatea de reactiv de alcalinizare pentru
mărirea alcalinităţii cu un grad;
- k =10 mg/l pentru var [Ca(OH)2];
- k=14,3 mg/l pentru hidroxidul de sodiu sau soda caustică (NaOH);
- k=18,9 mg/l pentru carbonatul de calciu sau soda calcinată (Na2CO3).
4.Clorul. Dozele de clor se stabilesc prin teste de laborator. Dozele
orientative de clor pentru dezinfectarea apei se pot lua din tabelul 4.3
[45]:
Tabelul 4.3
Substanţe organice Doze de clor
(mg/l) (mg/l)
3,00 0,40
5,00 0,65
8,00 3,00
10,00 1,20
5.Cărbune activ praf. Doza de cărbune activ praf se determină prin
teste de laborator. Orientativ doza de cărbune activ praf este de 5 – 20
mg/l care se administrează maxim 15 mg / l înainte de filtrare.
Reactivii se introduc în apă în următoarele puncte ale staţiei de
tratare:
1. Reactivii coagulanţi se introduc în conducta de intrare sau
amestecător;
78
 2. Silicea activă – în bazinul de amestec după reactivii coagulanţi;
3. Varul pentru alcalinizare se introduce în amestecător odată cu
coagulantul;
4. Clorul pentru preclorare, în conducta de apă brută;
5. Cărbunele activ – se introduce odată cu coagulantul in
amestecător dar la 10 minute după introducerea clorului;
6.Clorul şi amoniacul pentru dezinfecţie se introduc în apa ce rezultă
după filtrare.
Stabilirea dozei optime de coagulant se realizează în mod frecvent
cu Metoda “Jar test” constă în a trata simultan 5-6 probe de 1l cu doze
crescătoare cu pasul de 5 mg/l în jurul dozei optime cunoscute pentru un
anumit grad de turbiditate. Se amestecă manual timp de 10 minute, după
care se lasă 30 minute. Se alege doza care asigură cea mai bună limpezire
a apei.

4.3.3 Procesul de coagulare - floculare

Construcţiile şi instalaţiile pentru tratarea apei cu reactivi de

coagulare –floculare sunt reprezentate de gospodăria de reactivi ,bazinele
de amestec şi distribuţie şi camerele de reacţie.
Construcţii şi instalaţii pentru gospodăria de reactivi
Construcţiile şi instalaţiile pentru gospodăria de reactivi au la
bază studii de tratare a apei pentru alegerea reactivului folosit şi a
schemei tehnologice luate în calcul. Ele conţin: gospodăria reactivilor şi
bazinele de amestec şi contact. Gospodăria reactivilor cuprinde spaţii
destinate pentru stocarea reactivilor, spaţii pentru prepararea reactivilor
în forma în care urmează să fie introduşi în apa brută (soluţii sau pulbere)
şi dozarea lor pe baza testelor de laborator efectuate zilnic cu apa brută.
Stocarea coagulantului (sulfatul de aluminiu) se face în depozite uscate
sau umede ( sunt recomandate deoarece sulfatul de aluminiu este
higroscopic iar în contact cu umezeala îşi schimbă calităţile). Depozitele
uscate au înălţimea de maximum 2 m iar capacitatea lor se stabileşte la
doza maximă de coagulant determinată în laborator sau considerată
orientativ. Depozitul trebuie să asigure aprovizionarea cu coagulant timp
de 30 de zile, iar pentru aprovizionare ritmică 15 zile.

79
 Bazine de amestec şi distribuţie

Bazinele de amestec şi distribuţie au un rol important în

distribuţia egală a debitelor la fiecare unitate de decontare. În Fig.4.2 este
prezentat un bazin de distribuţie şi amestec cu 4 deversoare şi un
deversor de preaplin.

Fig.4.2 Bazin de amestec şi distribuţie; 1 – intrarea apei brute; 2 –

ieşirea spre decantoare; 3 – preaplin; 4 – agitator cu ax vertical; 5 –
deversor cu lamă metalică, reglabilă vertical.
Camera centrală are şi rol de amestec a reactivilor, fiind dotată cu
un amestecător rapid.

Camere de reacţie

Bazinele de reacţie asigură, după antrenarea reactivilor, un timp de

reacţie de 5 – 30 minute pentru a se forma flocoanele cu dimensiuni de
0,5 – 0,6 mm. În acest sens se construiesc bazinele de reacţie.
Dimensionarea lor constă în determinarea volumului şi formei în aşa fel
încât flocoanele să nu se depună (viteza la intrare să fie 0,5 – 1 m/s iar la
ieşire 0,2 – 0,01 m / s).
În Fig.4.3 sunt prezentate câteva tipuri de camere de reacţie.
Dimensiunile geometrice ale camerelor de reacţie se stabilesc în
funcţie de timpul de amestec care variază de la 3 – 5 secunde la camerele
cu salt hidraulic la 3 – 5 min la camerele cu pereţi şicană.
80
 Fig.4.3 Camere de reacţie; a – bazin de amestec cu pereţi şicană (secţiune); b –
vedere în plan ; 1 – conducta de apă brută; 2 – conducta pentru aducerea soluţiei de
reactivi; 3 – conducta de ieşire; 4 – preaplin; 5 – conductă de golire; c – bazin de
amestec în formă spirală (secţiune); d – vedere în plan; 1 – intrarea apei; 2 – ieşirea
apei.

4.3.4 Decantarea
Decantarea apei reprezintă fenomenul prin care se obţine apă
limpezită folosind proprietatea naturală a particulelor aflate în suspensie
de a se depune (sedimentare naturală) sau sedimentare activată cu
reactivi de coagulare.
Bazinele în care se realizează această treaptă de tratare poartă
numele de decantare şi au forme constructive diverse.

Decantoare cu separare gravimetrică

Decantoarele cu separare gravimetrică se clasifică astfel [64]:

1. După modul în care se face sedimentarea:
- decantoare cu sedimentare naturală
- decantoare cu sedimentare activată cu reactivi de coagulare
2. După modul de funcţionare:
- decantoare cu funcţionare continuă
81
- decantoare cu funcţionare discontinuă (plin – gol)
3. După sensul de curgere a apei prin decantor
- decantoare orizontale
- decantoare longitudinale
- decantoare radiale
4. După modul de îndepărtare a depunerilor
- decantoare cu curăţire manuală
- decantoare cu sisteme de curăţire mecanică
- decantoare cu sisteme de curăţire hidraulică
De regulă, decantoarele sunt construcţii descoperite pentru care se
asigură prin proiect măsurile necesare funcţionării în perioadele de
îngheţ.
Dimensionarea tehnologică a decantoarelor se bazează pe studii de
laborator obţinute în exploatarea unor instalaţii existente sau care
funcţionează în condiţii similare, în care se determină: temperatura apei
la sursă, duritatea, pH, concentraţia în suspensii şi natura acestora şi
diagramele depunerilor în funcţie de timp şi depozitele de sedimentare
pentru doze crescânde de reactivi de coagulare. În cadrul procesului
tehnologic de tratare, determinarea numărului şi dimensiunilor
decantoarelor se face în funcţie de debitul de calcul (Q szimax), viteza de
sedimentare (u), timpul de decantare (t d), viteza de curgere (v) , eficienţa
de sedimentare (n).

Decantoare orizontale longitudinale

În Fig.4.4 este prezentat un decantor orizontal longitudinal [64].

Debitul de dimensionare este Qc=Qszimax.
Dimensiunile decantoarelor se stabilesc [64] astfel:
- volumul util: Vu Qc t d S u hu (4.8)
- suprafaţa utilă: S u B Lu (4.9)
- adâncimea apei la volumul util: hu u t d
- lungimea utilă: Lu v t d (4.10)
unde: Qc – debitul de dimensionare; u şi t d – viteza şi timpul de
sedimentare; v – viteza medie orizontală de curgere în decantor; B –
lăţimea utilă a decantorului.

82
 Lungimea decantorului (L) se stabileşte adăugând 2m la lungimea
utilă Lu. Lăţimea decantorului (B) trebuie să fie cel mult 1/10 din

Fig.4.4 Decantor orizontal longitudinal cu curăţire mecanică: 1- dispozitiv de

distribuţie a apei; 2 – dispozitiv de evacuare a apei decantate; 3 – rigola pentru colectare
apă decantată; 4 – raclor cu lanţ; 5 – pâlnie colectoare pentru nămol; 6 – conducte de
evacuare apă decantată; 7 – conductă de evacuare nămol;
lungimea acestuia şi maxim 8m. În cazul sedimentării naturale se
consideră pentru vitezele de curgere în decantor următoarele valori: 1 – 3
mm/s pentru viteză medie în decantor; 0,2 – 0,6 m/s între camera de
reacţie şi decantor. În cazul sedimentării activate cu reactivi de coagulare
se consideră: 5 – 10 mm/s – viteza medie orizontală în decantor; 0,3 – 1
m/s – în rigola de colectare a apei decantate şi conducta de evacuare;
minim 1 m/s – în conducta de evacuare a nămolului. Înălţimea
decantorului (H) se stabileşte astfel:
H hd hu hs (4.11)
unde: hd – înălţimea de depuneri; hu – înălţimea utilă; hs – înălţimea de
siguranţă, de regulă este 0,30 m.

83
În cazul tratării cu reactivi de coagulare, se prevăd înainte de
compartimentele de decantare camere de amestec şi camere de reacţie.

Decantoare orizontale radiale

În Fig.4.5 se prezintă un decantor radial [64]. Debitul de

dimensionare este Qc=Qszimax.

Fig.4.5 Decantor orizontal radial; 1 – camera centrală de reacţie ce conţine

dispozitivul de distribuire a apei; 2 – Deversor triunghiular; 3 – Rigola pentru
colectarea apei decantate; 4 – Pod raclor; 5 – Pâlnie pentru colectare nămol; 6 –
Ecran pentru dirijarea apei; 7 – Conducta de aducere a apei; 8 – Conducta de
evacuare a apei decantate; 9 – Conducta de evacuare nămol.

Dimensiunile decantorului orizontal radial se stabilesc astfel [64]:

- volumul util: Vu Qc t d S u hu (4.12)
- suprafaţa utilă: Su 0,785 D 2 d 2 (4.13)
- adâncimea apei în cadrul volumului util: hu u t d (4.14)
- diametrul decantorului D ; D v t d (4.15)
unde: Qc – debitul de calcul; u şi t d – viteza şi timpul de sedimentare; v-
viteza de curgere a apei în secţiunea de mijloc; D şi d – diametre conform
Fig.4.5.

84
 Pentru vitezele de curgere se adoptă valorile: 0,7 – 1,0 m/s în
conducta de admisie în decantor; 20 mm/s în secţiunea din mijlocul
compartimentului de decantare; 0,2 – 0,45 m/s la deflectoare. Celelalte
viteze se adoptă ca la decantoarele longitudinale. Radierul se amenajează
cu o pantă de 5 – 10 % spre pâlnia de colectare a nămolului. Nămolul
depus pe suprafaţa radierului este colectat cu un pod raclor în pâlnia
colectoare. Admisia apei brute în decantor se face pe la partea inferioară
a camerei de reacţie iar evacuarea apei se face prin conducta de evacuare
care poate fi scoasă fie prin radier fie prin perete într-o başă colectoare în
funcţie de modul de realizare al pereţilor decantorului.

Decantoare verticale

În Fig.4.6 se prezintă un decantor vertical [64]. Aceste decantoare

se folosesc pentru debite mai mici de 10000m3/zi şi când condiţiile
permit execuţia în adâncime fără costuri ridicate.
În zona de depunere a nămolului radierul bazinului se realizează
conic sau piramidal, cu panta de 40 - 45 .
Înălţimea decantorului (H) se calculează cu relaţia:
H hd hn hu hs (4.16)
unde: hd – înălţimea de depuneri care se stabileşte în funcţie de debit,
concentraţie iniţială în suspensii, eficienţă de decantare; h n – înălţimea
zonei neutre, 0,4 – 0,6 m; hu – înălţimea utilă a compartimentului de
decantare care se stabileşte cu relaţia:
hu
0,8 (4.17)
D d
unde: D – diametrul decantorului (se recomandă max. 8 m); d – diametrul
camerei de distribuţie (se stabileşte astfel încât viteza apei să nu
depăşească 0,1 m/s); hs – înălţimea de siguranţă: 0,3.
Circulaţia apei în compartimentul de decantare se face de jos în
sus iar dimensionarea hidraulică a compartimentului de decantare se face
pe baza vitezei ascensionale (orientativ se consideră 0,5 – 0,75 mm/s).

85
 Fig. 4.6 Decantor vertical ; 1 –Conducta de admisie a apei; 2 – camera de
distribuţie e prevăzută cu ecran deflector (dispozitiv de admisie a apei); 3 –
deversor triunghiular; 4 – rigolă pentru colectarea apei decantate; 5 – conducta de
evacuare apă decantată; 6 – pâlnie colectoare pentru nămol; 8 – conductă de
evacuare nămol.
Decantoare suspensionale cu recircularea nămolului
În Fig.4.7 este prezentat un decantor suspensional cu recircularea
nămolului [64]. Acestea sunt utilizate pentru limpezirea apelor de
suprafaţă la care turbiditatea nu depăşeşte 2000 – 2500 mg/l. Nămolul
depus este recirculat permiţând o coagulare mai rapidă.

Fig .4.7 Decantor suspensional cu recircularea nămolului; 1 – spaţiu de amestec; 2 –

rotor cu palete de antrenare; 3 – spaţiu de reacţie; 4 – spaţiu de limpezire; 5 – conducte
radiale perforate; 6 – rigolă periferică; 7 – pod raclor; 8 – rigolă sau başă de colectare a
nămolului; 9 – conductă de admisie; 10 – conductă de transport a apei decantate.
86
 La dimensionarea tehnologică se ţine seama de: debitul de apă ce
se tratează; caracteristicile fizico – chimice ale apei de tratat; timpul de
reacţie a apei cu reactivi, în condiţiile anestecului cu nămol recirculat,
timpul de limpezire. Pentru spaţiul de amestec se consideră viteza de
rotaţie a rotorului 0 –18 rot/min. şi viteza apei la ieşirea din spaţiul de
amestec de 0,15 – 0,20 m/s. Pentru spaţiul de reacţie timpul de reacţie
total este 15 – 20 minute şi viteza de ieşire a apei 0,06 – 0,08 m/s. Pentru
spaţiul de limpezire se consideră: timpul de limpezire 1,5 – 2,0 ore;
viteza ascendentă max. 3m/oră, spaţiul de gardă 0,30 m. Pentru sistemul
de colectare a apei decantate: viteza apei în conductele radiale şi rigola
periferică 0,7 – 0,8 m/s; viteza apei la trecerea prin orificii:1,5 – 2,0 m/s.
Pentru sistemul de colectare şi evacuare a nămolului : viteza periferică a
podului raclor pentru 1 – 2 rotaţii complete pe oră: 3 – 6 cm/s; viteza apei
cu nămol în conductele de evacuare: minim 1,2 m/s.
Decantoare lamelare
În prezent există numeroase soluţii care aplică decantarea
lamelară în procesul de limpezire a apei [58]. Ideea folosirii
decantoarelor lamelare se bazează pe faptul că încărcarea superficială a
unui decantor nu depinde de înălţimea de decantare. Un decantor lamelar
este un sistem de n plăci, denumit modul, înclinat cu un unghi faţă de
orizontală şi utilizat pentru operaţia de separare solid – lichid, în care
curgerea este laminată. Valorile raportului de eficienţă pentru diferite
forme de module lamelare este prezentat în tabelul 4.4 [43]:

Eficienţa E este definită ca fiind capacitatea de reducere de E ori

a vitezei limită de cădere a particulei. Avantajul decantoarelor lamelare
87
în comparaţie cu cele orizontal – longitudinale constă în scurtarea
timpului de decantare şi constanţa condiţiilor hidraulice prin eliminarea
continuă a nămolului. Decantoarele lamelare sub formă de module se pot
folosi pentru îmbunătăţirea funcţionării celorlalte tipuri de decantoare
(orizontal – longitudinale, radiale cu strat suspensional sau cu
recircularea nămolului).
Sistemele de decantoare lamelare utilizate în practică sunt [43]:
- Sistemul modul lamelar în contra – curent care este format din
module lamelare amplasate într-un curent ascendent. Apa se
introduce la partea inferioară a modulului, se realizează separarea iar
apa este colectată la partea superioară şi nămolul la partea inferioară.
Unghiul de înclinare al modulului faţă de orizontală este =45 -
60 , realizându-se autocurăţirea nămolului (Fig.4.8).
- Sistemul modul lamelar în co – curent este prevăzut cu un modul
lamelar ce are două lamele suprapuse, apa brută floculată curgând
descendent. După cedarea suspensiei curentul de apă curge
ascendent. La acest sistem unghiul de înclinare poate coborî până la
30 , considerându-se şi efectul de antrenare a nămolului de către
curentul de apă (Fig.4.9)
- Sistemul modul lamelar în curent încrucişat la care apa limpezită
se colectează la partea superioară, după o curgere ascendentă iar
nămolul curge descendent şi se colectează în partea inferioară.

Fig.4.8 Modul lamelar Fig.4.9 Modul lamelar

în contra – curent în co - curent

88
 4.3.5Filtrarea
Procesul de filtrare
Filtrarea apei reprezintă procesul de limpezire avansată a apei în
cadrul procesului de tratare ce constă din trecerea acesteia printr-o masă
de material poros, denumit strat filtrant. Reţinerea suspensiilor din apa
decantată de către stratul filtrant se realizează într-un proces complex, în
care predomină fenomenul de adsorbţie, adică fixarea particulelor în
suspensie de suprafaţa granulelor de nisip. Eficienţa filtrării este
condiţionată de o serie de factori:
- caracteristicile apei de filtrat (natura, mărimea, concentraţia şi starea
de agregare a suspensiilor);
- caracteristicile stratului filtrant definit prin natura, mărimea şi forma
granulelor precum şi structura, porozitatea şi grosimea stratului;
- caracteristicile hidrodinamice ale procesului de filtrare: viteza de
filtrare, pierderea de sarcină, regimul de curgere, durata ciclului de
filtrare.
În funcţie de aceşti factori avem următoarea clasificare pentru filtre:
- După modul de funcţionare: filtre gravitaţionale, filtre sub presiune,
filtre cu vid, filtre centrifuge.
- După mărimea vitezei de filtrare: filtre lente (v=2 – 6 m/zi), filtre
rapide (v=4 – 15 m/zi, filtre ultrarapide (v> 20 m/h.
- După caracterul stratului filtrant: filtre granulare (nisip antracit),
filtre cu grătare sau cu site, filtre cu ţesături (metalice, naturale, sintetice),
filtre cu materiale ajutătoare (diatomită, perlit, azbest), filtre cu fetru (din
hârtie, textile), filtre din materiale combinate (cartuşe filtrante).
- După variaţia debitului de apă filtrată: filtre cu nivel constant şi
debit variabil; filtre cu nivel variabil şi debit constant.
- După sensul de curgere a apei: filtre descendente, filtre ascendente,
filtre cu dublu sens, filtre radiale.
- După modul de alcătuire a stratului filtrant: filtre cu simplu strat
(nisip), filtre cu dublu strat (nisip şi antracit), filtre multistrat (pietriş
sortat, nisip, cărbune activ).
- După destinaţia filtrului: filtre pentru reţinerea fracţiunii solide, filtre
pentru reţinerea materialului grosier (microsite), filtre pentru eliminarea
unor cantităţi mici de impurităţi solide, filtre pentru corecţia unor
indicatori chimici (deferizare, demanganizare).

89
 Amplasarea filtrelor se face în vecinătatea decantoarelor, cu
respectarea reglementărilor sanitare şi în vederea unei eventuale
extinderi. Despre filtrarea apei se vorbeşte prima dată într-un vechi tratat
hindus, Susruta Sanhita, de acum 4000 de ani. Primele filtre cu strat de
nisip au apărut în Anglia, în anul 1800. În SUA în anul 1848 apar filtrele
rapide iar în România în 1890 se construiesc primele filtre lente la
Arcuda. Corelaţia tuturor factorilor care influenţează procesul de filtrare
se realizează pe instalaţii pilot având în vedere obţinerea unor soluţii
optime care să conducă la obţinerea unei cantităţi de apă cât mai mare de
calitate bună.
Tipul de filtru se alege pe baza unui studiu tehnico – economic,
corespunzător schemei tehnologice de tratare a apei.

Filtre lente

Filtrele lente funcţionează cu viteze apropiate de viteza de

mişcare a apei în stratele naturale de apă subterană, bazându – se pe
reţinerea particulelor în suspensii în cadrul unui proces fizic, chimic şi

Fig.4.10 Schema unui filtru lent; 1 – strat filtrant; 2 – straturi intermediare; 3 –

drenaj; D – conductă pentru admisia apei decantate; F- conductă pentru apa filtrată;
S- conductă pentru evacuarea de suprafaţă; U – conductă pentru umplerea filtrului
de jos în sus; G – conductă pentru golirea cuvei; P – conductă de preaplin.
biologic în stratul superior de nisip unde se formează o membrană
biologică de 1-2 cm grosime alcătuită din microorganisme vegetale şi
animale aerobe. Apa potabilă rezultată nu mai necesită dezinfectare,
deoarece membrana biologică reţine şi toate bacteriile ce se află în apă,
90
eficienţa filtrării lente fiind foarte mare. În Fig.4.10 este prezentat un
filtru lent [64] format dintr-un bazin de beton armat de formă
paralelipipedică. Datorită vitezelor de filtrare lente volumele acestor filtre
sunt mari, ducând la costuri de investiţie ridicată.
Filtrele lente se realizează în bazine descoperite, cu excepţia
instalaţiilor hidraulice care se amplasează în cămine sau galerii. Ele
funcţionează cu debit constant şi nivel variabil. Stratul filtrant se prevede
cu o grosime iniţială de 1,2 m, iar înălţimea stratului de deasupra de
minim 0,6 m. Drenajul se realizează din plăci permeabile de beton peste
care se pune un strat de pietriş de 15 cm cu granule de 3,0 – 7,0 mm, un
altul de nisip şi pietriş de 10 cm grosime cu granule de 1 –3 mm, după
care stratul filtrant propriu – zis. Partea superioară a pereţilor cuvelor
trebuie să depăşească cu 0,30 m nivelul maxim al apei iar pereţii se
prevăd cu evazare de 3:1 pe toată zona în care ar putea îngheţa [64].
Funcţionarea unui filtru lent cuprinde următoarele trei faze:
punerea în funcţiune, filtrarea apei şi curăţirea filtrului
1.Punerea în funcţiune. Filtrul se umple cu apă filtrată anterior şi
introdusă în sens invers funcţionării normale, adică de jos în sus, pentru a
permite eliminarea aerului din porii nisipului şi pentru a păstra afânarea
stratului filtrant. Când stratul de apă a depăşit cu 10 – 15 cm nisipul, se
opreşte admisia apei şi se umple filtrul cu apă brută. Se deschide
conducta de golire permiţând astfel trecerea apei brute prin stratul filtrant
1-3 zile, timp în care se formează membrana biologică.
2.Filtrarea apei. Din acest moment filtrul funcţionează normal, apa
corespunzând condiţiilor de limpiditate impuse. Datorită reţinerii
suspensiilor din apa brută filtrul se colmatează ducând la creşterea
pierderii de sarcină h prin filtru. Când h ajunge la 0,5 – 1,0 m filtrul este
scos din funcţiune.
3.Curăţirea filtrului. După ce filtrul a fost golit se îndepărtează
stratul de nisip murdar (2 – 3 cm) cu unelte de terasier. Apoi filtrul este
lăsat 2 – 3 zile la aerisit urmând apoi reînceperea ciclului.
Dimensionarea hidraulică a filtrelor lente constă în determinarea
suprafeţei în funcţiune cu Af =Q/v (m2) unde Q = debitul ce intră în m3/zi
şi v=2,5 – 4 m/zi. Această suprafaţă se împarte intr-un număr de n
bazine. Ţinând cont că la intervale de câteva zile câte un bazin trebuie să
fie scos din funcţiune pentru a fi curăţat sa calculează suprafaţa în
funcţiune a filtrelor lente în timpul curăţirii unui compartiment:
91
 n 1 T
Ac A f unde n = nr. de compartimente n
n tp
unde T = ciclul complet de funcţionare: T tf tp
tf – durata de funcţiune într-un ciclu ; tf = 20 – 50 zile;
tp – timpul pierdut pentru punerea în funcţiune (1 – 3 zile) şi pentru
curăţire (3 – 4 zile).
Pentru stabilirea diametrelor conductelor se recomandă
următoarele viteze: v =0,6 – 0,8 m/s pentru conducta de apă decantată şi
v = 0,7 – 1,2 m/s în conducta de apă filtrată.

Filtre rapide

La filtrele rapide reţinerea particulelor în suspensie se face în

toată masa nisipului filtrant, în special în partea superioară. Acţiunea
bacteriologică a acestora este mai redusă decât la filtrele lente, necesitând
dezinfectarea pentru obţinerea apei potabile. Filtrele rapide pot fi cu nivel
liber (deschise) sau sub presiune (închise). În general, în staţiile de tratare
se folosesc filtre rapide deschise. Acestea se realizează în hale închise
unde temperatura iarna nu trebuie să scadă sub 5 C. În Fig.4.11 este
prezentată schema unui filtru rapid deschis [64].

Fig.4.11 Schema unui filtru rapid deschis; 1 – strat filtrant; 2 – strat de pietriş;
3 – drenaj; 4 – jgheab pentru colectarea apei de spălare; D – conductă pentru admisia
apei decantate; F – conducta pentru preluarea apei filtrate; S – conducta pentru spălare
cu apă; A – conductă pentru E – conductă pentru evacuarea apei de spălare; G –
conductă pentru golirea cuvei.
92
 Pentru a se obţine un ciclu normal de 24 h de funcţionare a
filtrelor rapide, se recomandă v = 5 – 7 m/h în scopul obţinerii unei ape
potabile şi v = 7 – 15 m/h pentru apă industrială.
Un filtru rapid funcţionează astfel: Apa decantată este introdusă
în filtru şi repartizată prin jgheaburi pe toată suprafaţa filtrului. Ea
parcurge stratul de nisip de sus în jos, trece prin fundul drenant şi ajunge
în camera de apă filtrată de unde este evacuată. Când pierderea de sarcină
(diferenţa de presiune a apei între două nivele ale stratului filtrant) prin
filtru ajunge la valoarea maximă filtrul este scos din funcţiune. Spălarea
filtrului este foarte importantă deoarece de ea depinde calitatea apei în
ciclul următor. Se introduce în filtru, de jos în sus, un curent ascendent de
apă si aer comprimat care produce expandarea nisipului. Un rol important
în asigurarea distribuţiei uniforme a apei de spălare îl are sistemul de
drenaj. Drenajele de mare rezistenţă utilizate în prezent pentru filtrele
rapide sunt:
- cu plăci cu crepine (Fig.4.12).

Fig.4.12 Drenaj cu plăci cu crepine; 1 – placă din beton; 2 – crepină; 3 –

etanşarea rosturilor dintre plăci; 4 – stâlp; 5 – orificiu pe ţeava crepinei; 6 – strat
de aer comprimat.
Crepina este o piesă alcătuită din masă plastică, porţelan sau
metal, cu un cap sub forma unei cutii perforate şi cu o ţeavă prevăzută cu
filet imediat sub cap. Ţeava are o tăietură verticală la partea inferioară
prin care pătrunde apa şi aerul pentru spălare. Pe 1 m2 de filtru sunt
necesare aproximativ 60 – 65 crepine [53].
- cu ţevi perforate (Fig.4.13)

93
 Fig.4.13 Drenaj cu ţevi perforate; a – vedere în plan; b – secţiune conductă
perforată
Acest tip de drenaj are avantajul unei bune stabilităţi a straturilor
de nisip şi este mai economic
- cu blocuri M din beton [43 ] (Fig.4.14)

Fig.4.14 Drenaj cu blocuri M; a – dispoziţie generală; b – bloc M, vedere laterală; c

– secţiune transversală; 1 – blocuri M; 2 – conductă pentru apa de spălare; 3 – ţevi
perforate pentru aer; 4 – filtru invers
Pentru stabilirea diametrelor conductelor se recomandă
următoarele viteze [64]:

94
 - conductă de apă decantată: 0,7 – 1,0 m/s; conductă de apă
filtrată 0,8 – 1,2 m/s; conductă de apă de spălare 1,6 – 1,8 m/s, conductă
de aer 15 – 20 m/s.

Tehnologii noi pentru filtre rapide

În ultimii ani se remarcă o dezvoltare a cercetărilor şi studiilor

efectuate în vederea perfecţionării tehnologiilor de filtrare. Pentru
alegerea corespunzătoare a tipului de filtru este indicat să se recurgă la
ample cercetări pe staţii pilot şi la utilizarea mai multor tehnici de filtrare
succesive.
De exemplu, DEGREMONT a perfecţionat o gamă largă de filtre.
Astfel, pentru filtrele utilizate în industrie, sub presiune, în cuve metalice
(din oţel) întâlnim [13;59]:
- filtre sub presiune cu spălare numai cu apă (Fig.4.15);
- filtre sub presiune cu spălare aer şi apă simultan (Fig.4.16);
- filtre sub presiune cu spălare aer şi apă succesiv (Fig.4.17).

a b
Fig.4.15 Filtru sub presiune cu spălare numai cu apă; tipul a – 1 – colectorul
superior; 2 – manloc de vizitare; 3 – strat filtrant; 4 – colector inferior; 5 – ieşire aer; 6 –
intrare apă brută, ieşire apă spălare; 7 – intrare apă de spălare, ieşire apă filtrată; 8 –
golire; 9 – filtru superior; 10 – filtru inferior; tipul b – 1 – corpul filtrului; 2 – material
filtrant; 3 – colector; 4 – intrare apă brută, ieşire apă de spălare; 5 – ieşire apă filtrată,
intrare apă spălare; 6 – ieşire aer; 7 – golire; 8 – strat suport.
95
 Fig.4.16 Filtru sub presiune cu spălare aer – apă simultan; 1 – corpul filtrului; 2 –
material filtrant; 3 – placă cu crepine; 4 – “pipă” de alimentare – evacuare; 5 –
intrare apă brută; 6 – ieşire apă filtrată; 7 – intrare apă de spălare; 8 – ieşire apă de
spălare; 9 – intrare aer; 10 – ieşire aer.

Fig.4.17 Filtru sub presiune cu spălare aer – apă succesiv; 1 – intrare apă brută,
ieşire apă de spălare; 2 – intrare apă de spălare, ieşire apă filtrată; 3 – intrare aer, 4 –
golire; 5 – aerisire; 6 – placă cu crepine; 7 – detector de nivel; 8 – material filtrant; 9 –
sistem de repriză a apei de spălare

Din cadrul filtrelor cu nivel liber realizate de Societatea

“Degremont” se prezintă în continuare câteva filtre [13,59]:
Filtrele “AQUAZUR T” (Fig. 4.18) cu următoarele caracteristici:
96
 Fig.4.18 Filtru AQUAZUR T; 1 – nisip; 2 – planşeu din beton; 3 – crepine; 4 –
clapet de intrare apă; 5 – conductă de distribuţie a aerului; 6 – conductă de
distribuţie a aerului; 7 – conductă de distribuţie a apei de spălare; 8 – jgheab de
colectare a apei de spălare.
- acoperire cu apă a stratului filtrant în timpul filtrării este de 0,5 m;
- strat filtrant cu o granulometrie uniformă;
- viteză maximă de filtrare: 5 – 10 m/h x m2 ;
- sistem de drenaj cu crepine din plastic.
Avantaje:
- efectuarea unei spălări rapide, economice şi scurte;
- exploatare simplă.
Filtrele “AQUAZUR V” (Fig.4.19), cu următoarele caracteristici:

Fig.4.19 Filtru “AQUAZUR V”; 1 – nisip; 2 – canal de apă filtrată, aer şi apă
spălare; 3 – vană de evacuare a apei de spălare; 4 – orificiu de acces a apei de baleiaj; 5
– jgheab acces influent; 6 – jgheab evacuare apă de spălare

97
- au sistem de baleiaj care permite evacuarea rapidă a impurităţilor din
apa de spălare;
- viteza de filtrare : 7 – 20 m/h;
- înălţimea stratului de apă deasupra filtrului 1 – 1,2 m;
- grosimea stratului filtrant 0,8 – 1,5 m;
Avantajele acestui tip de filtru:
- acest tip de filtru îmbină în funcţionare toate principiile care
caracterizează o bună filtrare şi o spălare eficace;
- filtrele sunt adaptabile pentru viteze mari de filtrare;
- în spălare debitul de retur a apei filtrate este scăzut, reducând astfel
echipamentele şi consumul de energie şi apă
Filtrele “Mediazur” – dublu flux (Fig.4.20) sunt utilizate după
filtrarea cu strat filtrant de nisip. Ele au ca strat filtrant cărbunele simplu
sau activ. Apa tratată şi filtrată traversează cele două unităţi filtrante, una
în sens ascendent şi una în sens descendent. Spălarea se realizează cu apă
pentru unitatea 1 şi cu apă şi aer pentru unitatea 2. Avantaje:
- existenţa celor două celule permite un contact în contracurent care
favorizează o eficacitate a cărbunelui activ;
- sunt folosite cu rezultate foarte bune în cazul postozonizării, la
trecerea din celula 1 permiţând distrugerea ozonului.

Fig.4.20 Filtru Mediazur; 1 şi 2 – unităţi de filtrare; 3 – incinta filtrului; 4 – crepine;

5 – intrare efluent; 6 – vane de intrare; 7 – ieşirea apei filtrate; 8 – vane de ieşire; 9 –
intrare apă şi aer de spălare pentru unitatea 1; 10 – intrare aer şi apă de spălare pentru
unitatea 2; 11 – jgheaburi de colectare a apei de spălare; 12 – jgheabul central de
evacuare; 13 – dispozitiv de scoatere a cărbunelui activ pentru reactivare; 14 –
dispozitiv de alimentare a unităţii filtrante cu cărbune activ.
98
 4.3.6 Dezinfectarea

Dezinfectarea apei are ca scop distrugerea germenilor patogeni

din apă, constituind ultima treaptă în tratarea apei.

Metode fizice
Metodele bazate pe agenţi fizici în dezinfectarea apei sunt
fierberea şi folosirea razelor ultraviolete. Razele ultraviolete sunt produse
de lămpi cu vapori de mercur, amplasate în baloane de cuarţ. Aparatele
de dezinfectare cu raze ultraviolete se compun din cilindri etanşi, în care
se amplasează lămpile în tuburi de cuarţ pentru a fi izolate termic de apă.
Spectrul razelor ultraviolete şi efectele lor sunt prezentate în Fig.4.21
[ 9;13], observându-se că maximul se realizează la 260 nm.

Fig.4.21 Spectrul razelor ultraviolete (UV); 1 – domeniul UV; 2 – curbe de

absorbţie; 3 – raze X; 4 – formarea UV de ozon bactericide; 5 – UV antirahitice; 6
– lumină vizibilă.
Această metodă este utilizată pentru sisteme cu debite reduse.

Metode chimice
Dezinfectare cu clor
Reactivul cel mai utilizat pentru dezinfectarea apei este clorul. El
se păstrează în butelii de 40 l sau recipienţi până la 500 – 800 l şi se
aprovizionează pe o perioadă de 30 de zile în staţiile de tratare. Reacţia
lui cu apa este:
Cl 2 H 2 O HClO HCl
HClO ClO H

99
 Efectul oxidant al clorului este maxim dacă se află sub formă de
clor liber activ (HClO). În Fig.4.22 se prezintă schema unei instalaţii de
tratare cu clor. Pentru reacţia clorului în apă este necesar să se asigure un
timp de contact de minim 20’.
Introducerea clorului în apă pentru dezinfectare se face astfel:
- clorare simplă – introducerea unor doze mici de clor 0,5 – 1 mg/l;
- dublă clorare – introducerea unor doze de clor în amonte de
decantoare (1 – 1,5 mg/l) şi a unei doze după filtrare (0,3 – 0,5 mg/l)

Fig.4.22 Schema unei instalaţii de tratare cu clor; 1 – cântar; 2 – butelie clor; 3

– robinete; 4 – manometru; 5 – filtru; 6 – ventil de reducere; 7 – robinet de reglaj; 8 –
dispozitiv măsura doza clor; 9 – robinet probe; 10 – ventil de reţinere; 11 – vas de
amestec; 12 – robinet închidere; 13 – filtru reţinere impurităţi; 14 - pulverizator

Dezinfectare cu ozon
Ozonul reprezintă o formă alotropică a oxigenului rezultat prin
asocierea a trei atomi elementari, având formula chimică O 3. El ia naştere
în reacţia reversibilă: 3O3 2O3 69kcal unde se consumă 34,5 kcal
pe mol de O2 fără a adăuga efectul randamentului instalaţiei. Deoarece se
transformă spontan în oxigen ozonul nu poate fi îmbuteliat şi transportat.
Rezultă că el trebuie produs acolo unde urmează a fi utilizat. Datorită
potenţialului mare de oxidare poate fi utilizat astfel:

100
- în eliminarea germenilor patogeni, viruşilor, bacteriilor, fiind cel mai
rapid şi eficient agent de dezinfecţie;
- în eliminarea gustului, a mirosului, a culorii şi a diferiţilor poluanţi
(fenoli, detergenţi, etc.);
- în descompunerea combinaţiilor complexe ale fierului şi manganului.
Cantitatea de ozon necesară se stabileşte în staţii pilot funcţie de
calitatea apei de tratat (0,5 – 5 mg O3/l). Ozonul este de 3000 de ori mai
eficient decât clorul având un efect practic instantaneu asupra
microorganismelor din apă. Instalaţiile de dezinfecţie cu ozon au
principalul dezavantaj că prezintă costuri energetice ridicate.

Metode biologice şi oligodinamice

Metodele biologice de dezinfectare a apei sunt realizate la filtrele
lente prin membrana biologică de la suprafaţa filtrului. Metodele
oligodinamice se bazează pe proprietatea bactericidă a ionilor metalelor
grele (argint, cupru) la o concentraţie redusă (10 – 25 g / l). Aceste
metode se aplică pentru sisteme cu debite mici.

4.4 Procedee de tratare avansată a apei

4.4.1 Deferizare şi demanganizare

În apele de suprafaţă se găseşte fier şi mangan în stare oxidată şi
precipitată care poate fi eliminat prin tratări clasice de limpezire.
În apele subterane unde lipseşte oxigenul, Fierul şi Manganul se
prezintă sub forme dizolvate.
În scopul deferizării unei ape este necesar a se cunoaşte
conţinutul atât de fier cât şi diferitele forme sub care acest element se
găseşte în apă.
În ultimii ani s-a introdus deferizarea biologică care realizează o
rapidă oxidare a fierului, catalizată de acţiunea bacteriană.
Timpul scurt pentru oxidare permite precipitarea fierului în
timpul filtrării (integrarea oxidării cu filtrarea), aspect ce nu se poate
realiza la deferizarea fizico-chimică.

101
 În cazul demanganizării apei este necesară modificarea
potenţialului de oxidare şi pH-ul apei prin oxidare. Demanganizarea se
poate realiza şi pe cale biologică folosind microorganisme a căror
metabolism depinde de pH-ul apei,procesul biologic fiind asemănător cu
cel al fierului.

4.4.2 Tratare cu cărbune activ

Cărbunele activ se foloseşte pentru a elimina micropoluanţii
organici ca: fenoli şi derivaţi aromatici, coloranţi de sinteză solubili,
detergenţi şi pentru a corecta gustul şi mirosul apei.
Cărbunele activ se foloseşte sub formă de cărbune pulbere (CAP)
şi cărbune granule (CAG).
Pentru eliminarea sau reducerea carbonului organic biodegradabil
se foloseşte ozon – filtru cu cărbune activ granular (CAG).

4.4.3 Utilizarea tehnologiei cu membrane

În ultimii ani s-a observat pe plan mondial o creştere a interesului
acordat utilizării membranelor în industria apei în scopul realizării
cerinţelor calitative pe care trebuie să le realizeze apa potabilă prin
Directiva 98/83 CE.
La început membranele au fost utilizate pentru desalinizarea apei
de mare. In unele ţări precum SUA, Japonia, Franţa, etc., tehnologia
membranelor are deja aplicaţii practice, urmând a fi introdusă şi în
România.
O membrană se poate defini ca un film subţire dintr-un material
funcţional care separă particulele în funcţie de proprietăţile lor fizice şi
chimice şi acţionează ca o barieră selectivă la transportul substanţei.
Această tratare se poate realiza folosind ca acţiuni presiunea sau
tensiunea electrică.
In cazul membranelor sub presiune avem următoarele tipuri de
tratare:
- microfiltrarea (MF); ultrafiltrarea (UF); nanofiltrarea (NF); osmoza
inversă (OI);
In cazul membranelor acţionate de tensiunea electrică se realizează
următoarele tipuri de tratări:
- electrodializa (ED); electrodializa inversă (EDI);

102
 Reglementările OMS, SUA, UE şi România stabilesc concentraţii
maxime zero pentru coliformi totali, coliformi fecali şi e coli. Prin
tratările cu membrane aceste specii sunt reţunute în totalitate. In plus prin
NF şi OI se mai reţin şi o cantitate semnificativă de substanţă organică
care ar cere dezinfectant.
In concluzie, membranele reprezintă una din cele mai bune
opţiuni existente şi de viitor pentru respectarea reglementărilor privind
patogenii.
UF şi MF reţin compuşii sintetici (COS) dacă se combină cu o
tratare cu cărbune activ pulbere (CAG).
Cele mai recente aplicaţii în domeniul apelor potabile privesc
membranele de UF.
Spre deosebire de procesele convenţionale reţinerea este
totală,fără adaos de reactivi şi independent de calitatea sursei.

4.4.4Flotaţia cu aer dizolvat

Flotaţia este o operaţie utilizată des în epurarea apelor uzate
(eliminarea uleiurilor şi grăsimilor, a materialelor în suspensie,
concentrarea nămolurilor). În ultimii ani ea a devenit o metodă mult
aplicată şi în tratarea apelor pentru obţinerea apei potabile. Acest
procedeu a fost aplicat prima dată în Suedia în 1960.
Procesul de flotaţie cu aer dizolvat are drept scop eliminarea
materiilor solide şi cuprinde următoarele etape: coagularea, floculare,
flotaţie cu aer dizolvat.
Coagularea şi flocularea se realizează în camere de amestec,
respectiv reacţie.
Procedeul de îndepărtare a impurităţilor prin flotaţie este
asemănător cu intercepţia particulelor solide prin filtrare. Bulele de aer
generate se interceptează cu flocoanele ridicându-se la suprafaţă unde
formează un film subţire care trebuie îndepărtat pe măsură ce creşte.
Câteva din avantajele acestui procedeu:
- nu necesită cheltuieli mari de investiţie, putând fi utilizate bazinele de
sedimentare existente;
- elimină uleiuri, grăsimi,alge,compuşi coloranţi;
- oferă o calitate constantă efluentului;
- sunt necesare cantităţi de apă de spălare mai mici;

103
 Dezavantajul principal îl reprezintă consumul de energie necesar
pentru introducerea aerului în sistem.

4.4.5Fluorinare şi defluorinare
Fluorul se găseşte în apele naturale şi se datorează,în general,
compoziţiei naturale a solurilor, proceselor industriale sau utilizării
excesive a îngrăşămintelor fosfatice.
În tabelul 4.5 se prezintă o comparaţie a cantităţii de fluor
cuprinsă în normele OMS,SDWA,Directiva 98/83EC,fostul standard
1342/1992 şi Legea privind Calitatea apei Potabile din 2002.
Tabelul 4.5
Norme SDWA, Directiva STAS Legea
ghid OMS USEPA 98/83/EC 1342/1991 Apei
Parametru (1993) (1995) C.A.-C.M.A. Potabile
2002
Fluor (mg/l) 1.5 4 1.5 1.2 1.2
Prezenţa în cantităţi mari conduce la apariţia bolii fluoroză, a
malformaţiilor dinţilor, decalcifierea oaselor, tulburări digestive,etc. iar
în cantităţi mici este benefică prevenind apariţia cariilor dentare.
In cazul în care apele nu conţin fluor se practică fluorinarea
acestora. Aceasta implică introducerea fluorului până la limita admisă cu
ajutorul unor instalaţii de dozare automatizate şi a unui control foarte
riguros al dozării [45].
În cazul eliminării excesului de fluor (Defluorinarea) se pot
utiliza următoarele metode:
1.Adsorbţia; este folosită pentru eliminarea fluorului din apă în
concentraţii mici prin folosirea cărbunelui activ,a aluminei activate, a
răşinilor schimbătoare de ioni, a bauxitei, etc.;
2.Coagularea şi co-precipitarea urmate de sedimentare;
coagulanţii folosiţi sunt sulfatul de aluminiu, carbonatul de calciu şi
magneziu, hidroxidul de calciu,iar ca agent de co-precipitare fosfatul de
calciu;
3.Filtrarea apei pe straturi speciale formate din amestecuri de
fosfat tricalcic si hidroxil – apatită;
4.Osmoză inversă sau procedee electro-chimice reprezintă metode
folosite limitat deoarece necesită costuri mari.

104
 4.5 Staţii de tratare
4.5.1 Alcătuirea şi exploatarea staţiilor de tratare
Staţia de tratare a apei reprezintă totalitatea construcţiilor şi
instalaţiilor cu ajutorul cărora se realizează îmbunătăţirea calităţii apei de
la sursă prin procese tehnologice specifice.
Apele de suprafaţă din uniunea europeană sunt reglementate din
punct de vedere calitativ prin Directiva 75/440/EEC privind calitatea
apelor de suprafată destinate prelevării de apă potabilă defineste:
- 3 categorii de ape de suprafată (A1, A2, A3) pentru prelevare în
vederea potabilizării functie de calitătile lor fizice, chimice si
microbiologice;
- modul de tratare a acestora pentru fiecare categorie:
- A1 necesită tratare fizică simplă si dezinfectie,
- A2 tratare normală fizică, chimică si dezinfrctie iar
- A3 tratare fizică, chimică avansată, percolare si dezinfectie.
Apele de suprafată inferioare categoriei A3 vor fi utilizate în
scopuri potabile numai în situatii extreme.
Statele membre trebuie să identifice si desemneze aceste resurse
de apă si să ia toate măsurile pentru a se încadra în limitele propuse în
Directivă prin:
- asigurarea tratării corespunzătoare a apei de suprafată
captată în scopul alimentării cu apă potabilă;
- îmbunătătirea calitătii apelor de suprafată destinate captării
pentru producerea de apă potabilă.
Prevederile Directivei 75/440/EEC si ale Directivei 79/969/EEC
vor fi înlocuite de Directiva cadru 2000/60 in decembrie 2007.
Directiva 75/440/EEC , Directiva 79/869/EEC si Directiva
77/795/EEC (privind procedura comuna pentru schimbul de informatii
asupra calitatii apelor dulci de suprafata) au fost transpuse in legislatia
romaneasca prin HG 100/2002 care cuprinde :
- Norme de calitate pe care trebuie sa le indeplineasca apele de
suprafata utilizate pentru potabilizarea – NTPA 013;
- Norme privind metodele de masurare si frecventa de prelevare si
analiza a probelor din apele de suprafata destinate producerii de apa
potabila – NTPA 014 - NTPA 014;

105
 - Anexa 1a - NTPA 013 – definerea tehnologiilor standard de tratare
pentru transformarea apei de suprafata de categoria A1, A2 si A3 in
apa potabila;
- Anexa 1b – NTPA-013 caracterizarea apelor de suprafata utilizate la
obtinerea apei potabile;
- Anexa 2a - NTPA 014 - Metode de rereferinta;
- Anexa 2b - NTPA 014 – Frecventa minima anuala de prelevare si
analiza.
Folosind procesele descrise se pot alcătui următoarele scheme
tehnologice de bază pentru corectarea calităţii apei [6]:
1. Dezinfectare (în cazul apelor subterane);
2. Filtrare ,dezinfectare;
3. Coagulare, filtrare, dezinfectare;
4. Oxidare, filtrare, dezinfectare;
5. Coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfectare;
6. Oxidare, coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfectare;
7. Oxidare, coagulare,floculare, carbune activ praf (CAP),
decantare, filtrare, dezinfectare;
8. Oxidare, coagulare, floculare, decantare, filtrare, cărbune
activ granulat (CAG), dezinfectare;
9. Coagulare, floculare , decantare, filtrare, oxidare
(postozonizare), cărbune activ granulat, dezinfectare;
10. oxidare(preozonizare), coagulare, floculare, cărbune activ
praf, decantare, interozonizare, filtrare, oxidare
(postozonitare), cărbune activ granulat, dezinfectare; În cazul
unei ape puternic poluată;
În cazul eliminării unor substanţe deosebite se vor adăuga
componentele necesare.
În general stabilirea schemei de tratare se face pe baza unui studiu
economic ce ţine cont ca suprafeţele ocupate să fie minime şi cu
posibilităţi de extindere iar fluxul tehnologic să fie gravitaţional pe cât
posibil pentru a se obţine economii energetice.
Amplasarea unei staţii de tratare se poate face în apropierea
captării, lângă rezervoarele de compensare sau într-o secţiune aleasă
corespunzător între captare şi rezervor.

106
 Alături de construcţiile şi instalaţiile principale se adaugă şi dotări
anexe, fiind respectată zona de protecţie sanitară prin împrejmuirea
staţiei.
Eficienţa unei staţii de tratare depinde de o exploatarea
corespunzătoare care se realizează prin:
- asigurarea unei funcţionări corespunzătoare;
- adaptarea parametrilor de funcţionare la variaţia în timp a calităţii
apei naturale;
- controlul permanent al calităţii apei naturale şi al celei rezultate după
fiecare treaptă din procesul de tratare;
- luarea măsurilor necesare pe timpul iernii;
- respectarea măsurilor de protecţia muncii şi de igienă;
Aceste probleme sunt prezentate pe larg în „Cartea operatorului din
staţii de tratare şi epurare a apelor”, de Rojanschi,etc., Ed. Tehnica,
Bucureşti,1989.
În Fig.4.23 se prezintă schema în plan şi profilul tehnologic
pentru o staţie de tratare.

4.5.2 Retehnologizarea staţiilor de tratare

În prezent, staţiile de tratare din ţara noastră nu pot asigura
permanent parametrii de calitate impuşi de Legea Nr.458/2002 privind
Calitatea Apei Potabile. Astfel se impune retehnologizarea acestor
sisteme şi conformarea la Directiva CE 98/83 pentru a se asigura
corectitudinea proceselor existente.
Principalele direcţii în care s-a acţionat pentru
retehnologizarea staţiilor de tratare sunt :
- folosirea pre-oxidării; Conform Legii nr.458 din 2002 se prevede
folosirea preclorării;
- dezinfecţia,având ca ţintă îndepărtarea totală a viruşilor,bacteriilor şi
microorganismelor;introducerea sistemului multi-barieră care
presupune trepte de oxidare şi dezinfecţie multiple pe parcursul
schemei de tratare
- introducerea coagulării avansate; Fără o optimizare a proceselor de
coagulare-floculare nu se pot obţine rezultate favorabile în limpezirea
apei;

107
108
- stabilirea unui sistem de criterii care sa permită alegerea reactivilor
optimi pentru calitatea unei ape impusă
- schimbarea decantoarelor clasice în decantoare lamelare;
- îmbunătăţirea filtrării
- adăugarea unor noi trepte de tratare în funcţie de fiecare situaţie
- folosirea unor tehnologii noi de tratare în vederea potabilizării, ca de
exemplu ultrafiltrarea;
- transformarea tratărilor fizico-chimice în tratări biologice;
- dozarea automată a reactivilor
- inactivarea viruşilor,bacteriilor şi micro-poluanţilor în trepte
succesive cu reactivi oxidanţi eficienţi
- afinarea apei,constituită din oxidare cu ozon a apei limpezite urmată
de adsorbţie pe CAG;
- corecţia on-line a pH-ului cu apă de var sau sodă pentru asigurarea
acţiunii neutre asupra materialelor;
Capacitatea numeroaselor instalaţii din ţările dezvoltate reflectă
progresele tehnologice făcute în scopul producerii unei ape biostabile
care se caracterizează prin lipsa de turbiditate, carbon organic total
sub 2.5 mg C/dm şi caracteristici biologice şi bacteriologice perfecte.
Retehnologizarea Staţiilor de tratare se realizează pentru:
1. Îmbunătăţirea calităţii apei;
2. Creşterea capacităţii staţiei de tratare existentă
3. Îmbunătăţiri ale staţiei: realizarea diverselor automatizări,
instalarea unor debitmetre performante,realizarea unui sistem
de supervizare computerizat (SCADA),etc.;
În tabelul 4.6 se prezintă cauzele care produc o funcţionare
defectuoasă a unei staţii de tratare [Gaid şi Sibony,1999;6;70].
Tabelul 4.6
Elementul tratării Cauze potenţiale pentru funcţionare defectuoasă
Reactivi chimici Alegerea reactivului
Alegerea dozei şi pH
Întreţinerea fluxului de alimentare
Pompe dozatoare-echipament diferit
Coagulare Tipul de agitare
Numărul de mixere
Viteza de agitare
Timpul de contact
Controlul adăugării coagulantului

109
 Floculare Timpul de contact
Viteza de agitare
Numărul de trepte
Controlul introducerii floculantului
Decantare Încărcare de suprafaţa
Cantitatea şi viteza de acumulare a nămolului
Reţinerea nămolului
Proiectarea intrării şi ieşirii
Filtrare Viteza de filtrare
Lungimea ciclului de filtrare
Parametrii hidraulici
Condiţiile de spălare
Echipamentul de spălare inversă
Dezinfectare Alegerea reactivului
Alegerea dozei şi pH
Întreţinerea echipamentelor
În urma analizei stării constructive şi funcţionale a staţiei de
tratare se elaborează un diagnostic care va sta la baza alegerii
tehnologiilor necesare retehnologizarii .
Fiecare situaţie este specifică necesitând un studiu atent în
vederea alegerii unei soluţii de retehnologizare optime.
Conform „Ghidului de conformare a uzinelor de apă din România
la prevederile Legii nr.458/2002 privind calitatea apei potabile”[79]
principiile care stau la baza propunerii de conformare a staţiilor de tratare
sunt:
1. Stabilirea schemei de reabilitare se face în funcţie de:
- calitatea sursei;
- condiţiile existente;
- siguranţa şi flexibilitatea proceselor
-costurile de investiţie,consumurile energetice şi capacitatea
operatorului de a asigura procese performante;
-efectele asupra mediului
2.Ipoteze de bază. Dezvoltarea staţiilor de tratare a apei este
necesară în următoarele situaţii:
- în cazul degradării calităţii sursei;
- în cazul creşterii exigenţelor de calitate ai apei potabile datorită
sensibilizării consumatorului în direcţia protecţiei sănătăţii;
Alegerea unei scheme tehnologice trebuie să aibă la bază:

110
 - studii asupra sursei (biologice,bacteriologice,hidrochimice) pe o
perioadă de 1 an;
-simulări privind comportarea apei produse în ansamblul
sistemului de distribuţie;
- simularea proceselor tehnologice propuse şi încercări
experimentale pe staţii pilot;
- prognoza variaţiei calităţii apei sursei pentru o perioadă de 10-
15 ani ;
În vederea asigurării unei siguranţe a calităţii apei produse se
impune:
-asigurarea biostabilităţii apei prin prevederea controlului strict al
pH-ului de coagulare-floculare şi afinarea în avalul filierei de tratare;
- o analiză aprofundată a reactivilor de coagulare – floculare
- în cazul poluărilor accidentale ale sursei se impun sisteme de
oxidare si adsorbţie pentru evitarea scoaterii din funcţiune a staţiilor;
3.Identificarea schemei de reabilitare
În vederea clasificării metodelor de reabilitare a staţiilor de tratare
se fac următoarele generalizari:
• Tipuri de surse:
- surse subterane;
- surse de suprafaţă tip lac;
- surse de suprafaţă tip râu;
• Încărcarea cu impurificatori:
- surse slab încărcate;
- surse cu încărcare medie;
- surse foarte încărcate;
• Mărimea debitului:
- debite mici (0 – 100 dm3/s);
- debite medii (100 – 1000 dm3/s);
- debite mari (>1000 dm3/s);
În continuare se prezintă schema de identificare a tipului de sursă
şi a schemei de reabilitare a staţiei de tratare:
Identificare tip sursă de apă brută • sursă subterană
• sursă apă de lac
• sursă apa de râu
Încadrarea în domeniul de debite • debite mici
• debite medii
111
 • debite mari
Stabilirea tipurilor preponderente de poluanţi • natură minerală
• natură organică
Încadrarea sursei în domeniul de calitate • slab încărcată
• încărcare medie
• foarte încărcată
Identificare tehnologie existentă în staţia de tratare
Identificare parametri de calitate care nu sunt conformi
Stabilire schema reabilitată staţie de tratare apă
În tabelul următor se prezintă procesele recomandate pentru
diferite tipuri de sursă şi încărcări [80]: Tabelul 4.7
Măsuri de reabilitare Sursă subterană Sursă din lac Sursă din râu
S M I S M I S M I
Reabilitarea sistemului de x
aerare,inclusiv aeratoarele
Pre-oxidare cu ozon x X
Pre-oxidare cu dioxid de clor x x x x x
Prevenirea poluărilor x x x x x x x
accidentale (cărbune activ
pudră)
Trepte de coagulare floculare x x x x x x x
Coagulare avansată x x
Reabilitarea staţiei de reactivi x x x x x x
Reabilitarea decantoarelor o o o o o o
Decantoare moderne x x x x x x x
Flotaţie cu aer dizolvat o o o o
Reabilitarea filtrelor rapide x x x x x x x x x
Pompare intermediară x x x x
Post-oxidare cu ozon x x x x
Adsorbţie pe cărbune activ x x x x
granular
Corecţie pH x x x x x x
Reabilitarea dezinfecţiei x x x x x x x x x
finale
Alte lucrări x x x x x x x x x
Filtrare pe membrane os os os os os

Notă: S-surse de apă cu încărcări scăzute; M- sursă de apă cu încărcări medii; I- sursă de
apă cu încărcări mari; o – opţiuni de reabilitare; os – opţiuni de reabilitare,doar pentru
debite scăzute

112
 În concluzie, în vederea realizării retehnologizării staţiilor de
tratare se evidenţiază:
1. necesitatea pre-oxidării (cu dioxid de clor sau ozon) pentru:
-asigurarea împotriva contaminării biologice ;
- introducerea cărbunelui activ pudră la poluări accidentale cu
ajutorul reactorului de pre-oxidare;
- în funcţie de evoluţia calităţii sursei procesele de pre-oxidare pot
funcţiona sezonier;
-alegerea oxidantului şi stabilirea dozelor în funcţie de matricea
chimică a apei;
2. procesele de coagulare – floculare sunt considerate
independente în fluxul tehnologic; studiile efectuate au demonstrat
necesitatea automatizării acestui proces pentru asigurarea unei
flexibilităţi permanente la caracteristicile de calitate ale sursei şi
obţinerea unei eficienţe bune;
3.Procesele de limpezire (ansamblul decantoare –filtre) trebuie
să asigure eficienţe superioare la costuri de investiţie şi operare minime.
În acest scop sunt necesare:
- folosirea decantoarelor lamelare cu sisteme de concentrare a
nămolului;
-folosirea filtrelor de nisip cuarţos,monogranular
-asigurarea unor spălări eficiente a materialului filtrant
4.Procesele de afinare, reprezentate de ansamblul post-oxidare
cu ozon şi adsorbţie pe cărbune activ granular, sunt necesare pentru
asigurarea unei reţineri biologice totale,reducerea carbonului organic
total şi creşterea eficienţei în reţinerea micro-poluanţilor. În mod curent
se adoptă tratarea parţială cu acest procedeu, astfel încât amestecul apei
neafinate cu cea tratată prin afinare să asigure respectarea condiţiilor
pentru micro-poluanţii luaţi în considerare.
5. Corecţia pH;Se impune necesitatea procesului de echilibrare a
pH-ului în avalul filierei tehnologice pentru asigurarea efectului neutru
asupra materialelor. Echilibrarea pH-ului se realizează cu apă de var.
Studiile arată că 8-12 mg/l CaO conduc la o apă stabilă din punct de
vedere chimic.
6.Dezinfecţia reprezintă ultima etapă în vederea eliminării
riscului asupra calităţii apei potabile. Elementul de bază îl constituie
realizarea cantităţii de dezinfectant rezidual de 0.25-0.3 mg Cl2/l.
113