Realizat de Atomei Cătălina-Elena

Grupa M131

Comentariu
Cartea a II-a-

Aṣ începe să comentez textul prin a spune că toate virtuṭile au meritul lor, deoarece toate
reprezintă semne ale progresului pe calea binelui. Cea mai meritorie virtute este cea bazată pe
caritatea cea mai dezinteresată. Există virtute ori de cate ori există o împotrivire voluntară la
chemarea pornirilor rele; dar sublimul virtuṭii constă în sacrificiul interesului personal pentru
binele aproapelui fără gând de recompensă.
Există oameni care fac binele in mod spontan, fără să aibă de învins un sentiment contrariu ṣi
persoane ce trebuie să lupte cu propria natura pentru a o depăṣi. Cei care nu luptă cu ei înṣiṣi
sunt cei la care progresul a fost realizat; de aceea sentimentele bune nu-i costă niciun efort ṣi
acṭiunile lor par atât de naturale; binele pentru ei a devenit o obiṣnuinṭă. Trebuie să-i onorăm
ca pe bătrânii oṣteni ce ṣi-au cucerit gradele.
Deoarece noi suntem încă departe de perfecṭiune, aceste exemple ne miră prin contrast, le
admirăm cu atât mai mult cu cât sunt mai rare. Ȋn lumile mai avansate decât a noastră, ceea ce
la noi este o excepṭie, acolo e o regula. Sentimentul de bine există acolo in mod spontan,
deoarece lumile sunt locuite doar de spirite bune ṣi o singură rea intenṭie ar fi acolo o
monstruoasă excepṭie. De aceea acolo oamenii sunt fericiţi; tot asa va fi ṣi pe pământ când
omenirea se va fi transformat ṣi când va înţelege ṣi practica caritatea în adevarata ei
accepţiune.
Cu excepţia păcatelor ṣi viciilor asupra carora nimeni nu ar putea să se înṣele, semnul cel mai
distinctiv al imperfecţiunii este interesul personal. Calităţile morale sunt adesea precum
poleiala unui obiect de aramă care nu rezistă probei. Un om poate avea calităţi reale ce-l fac,
pentru toată lumea, un om de bine; dar aceste calităţi, deṣi reprezintă un progres, nu suportă
întotdeauna aceste încercări ṣi este suficient să se atingă coarda interesului personal pentru a
face să se arate adevăratul lui fond. Adevăratul dezinteres este însă un lucru atât de rău pe
pământ încât este admirat ca un adevărat fenomen atunci când este întâlnit.
Ataṣamentul faţă de lucrurile materiale este un semn arhicunoscut de inferioritate, deoarece cu
cât mai mult un om ţine la bunurile acestei lumi, cu atât mai puṭin îṣi întelege destinul; din
contră, prin dezinteres el dovedeṣte că vede viitorul dintr-o perspectivă înalta.
Dintre doi oameni bogaṭi, unul născut in opulenṭă fără a cunoaṣte vreodată lipsurile ṣi altul care
datorează soarta muncii sale, care îṣi folosesc bogăṭiile exclusiv pentru propria satisfacṭie, mai
vinovat este cel care a cunoscut suferinṭele, căci el ṣtie ce înseamnă să suferi, el cunoaṣte
durerea ṣi nu face nimic să o uṣureze altora, adeseori nici nu ṣi-o mai aminteṣte.
Să luăm alt caz, doi avari: unul îṣi refuză strictul necesar ṣi moare în mizerie cu toată averea sa;
cel de-al doilea este avar doar pentru ceilalṭi, dar este risipitor pentru sine însuṣi - în timp ce el
dă înapoi în faṭa celui mai mic sacrificiu pentru a face un serviciu sau un lucru util, nu
precupeṭeṣte nimic pentru a-ṣi satisface gusturile ṣi pasiunile. Cel mai vinovat dintre cei doi este
cel ce se bucură de plăcerile vieṭii; el este mult mai egoist decât avar; celălalt ṣi-a primit deja o
parte din pedeapsă.
Ȋnainte de a le reproṣa celorlalṭi imperfecṭiunile avute, să vedem dacă ṣi ceilalṭi pot spune
despre noi acelaṣi lucru. Să ne străduim aṣadar să avem calităṭile opuse defectelor criticate de
noi la alṭii, căci este mijlocul de a ne face superiori. Dacă ei ne reproṣează că suntem avari, să
fim generosi; dacă ne etichetează drept orgolioṣi, să fim umili ṣi modeṣti; pentru duri, să fim
blânzi; pentru a ne purta copilăreṣte, să fim maturi în toate acṭiunile noastre - într-un cuvant, să
facem în aṣa fel încât sâ nu ne poată atribui aceasta spusă a lui Iisus: Vede paiul din ochiul
vecinului si nu vede bârna din ochiul său.
Am ajuns să uităm că viciul, deși pare un drept, este o pagubă. Căutăm să ne însănătoșim
societatea, dar vrem să o facem cu oameni bolnavi de vicii. Nu mai vrem să știm că un viciu,
indiferent care ar fi el, mai devreme sau mai târziu va afecta și pe cel ce nu-l are.
Știu, toți avem vicii. Mai mari, mai mici, mai evidente sau mai ascunse. Problema de fond este
dacă vrem să le îndreptăm. Nu cred că o societate compusă din indivizi viciați poate fi o
societate sănătoasă. Ne uităm în jur, la ceilalți, și ni se pare că ceva nu e în regulă. Dar ne uităm
superficial și nu vrem să înțelegem că ceilalți nu se vor îndrepta dacă nu ne îndreptăm și noi,
ăștia care ne credem nevicioși.
Vorbesc despre capacitatea tămăduitoare a comunității. Am ajuns o sumă de indivizi, care nu
ne mai pasă dacă unul dintre noi o ia razna. Într-o comunitate, când unul se viciază, dragostea și
afecțiunea celorlalți îl pot îndrepta. Astăzi, din păcate, toți suntem viciați de noi înșine. Motiv
pentru care nu mai iubim pe cel de lângă noi. Iar ei devin, la rândul lor, vicioși. Viciul nostru
naște viciul lor.
Ceea ce mă doare este faptul că învățăm libertatea în mod eronat. Se spune „dom-le, e liber să
facă ce vrea. Treaba lui”. Dacă am iubi, ne-ar păsa mai mult. Mai devreme sau mai târziu, treaba
lui va deveni și treaba noastră. Legăturile dintre noi nu dispar, oricât ne-am dori. Dimpotrivă, cu
cât vrem să le subțiem, cu atât ne va fi mai greu. Pentru că vrem, nu vrem, nu putem avea o
societate în care să existe doar unii, fără alții. Unde sălăşluieşte dragostea, acolo patimile se
topesc, vrăjmăşiile şi nedreptăţile amuţesc, iar viaţa înfloreṣte. Din iubire răsar şi rodesc
fraţietatea, egalitatea, libertatea şi dreptatea.
Mă întreb, ce unește oare mai mult oamenii: viciul sau virtutea? Ce criterii de selecție folosim,
la nivel subconștient, atunci când, intuitiv, ne simțim atrași de anumiți oameni?
O persoană care nu greşeşte niciodată sau de foarte puţine ori nu este prea plăcută şi admirată
de cei din jur. Aşa-zisa perfecţiune creează distanţă şi un aer de invincibilitate care nu este prea
atrăgător. Acesta este motivul pentru care nu ne plac oamenii care par perfecţi.
Făcând mici greșeli arați celorlalți că ești uman și acest lucru te face mai atractiv, spre deosebire
de distanța ce se creează între noi și cineva pe care îl considerăm invincibil datorită perfecțiunii
cu care realizează tot ceea ce își propune.
Acest efect se aplică mai mult persoanelor percepute ca fiind foarte competente și care uneori
fac o mică gafă – lucru care demonstrează că sunt și ele umane.
O explicație mai simplistă ar fi aceea ca omul virtuos va căuta întotdeauna compania oamenilor
de la care să poata învăța, care îl pot inspira, motiva în dezvoltarea lui. Oamenii ce manifestă un
sistem dezvoltat de virtuți transced gândirea raportată la avere, material. Ei creează, dezvoltă
binele în această lume, resping ideea de a se alătura grupului dispus să facă orice compromis, în
ideea dezvoltării averilor pământești.
Pe când viciosul va căuta în permanență compania celor mai slabi, mai viciosi, pentru că egoul
specific să se poată manifesta și dezvolta, pentru a trăi acea stare de bine.
Nu strică să ne uităm puțin în interiorul nostru, și să medităm asupra oamenilor pe care îi
preferăm în jurul nostru. Să înțelegem astfel direcția în care ne îndreptăm. Cred că este timpul
să alegem calitatea, chiar dacă trebuie să începem cu noi.
Am să închei cu o vorbă auzită de la un bătrân. Vorbind despre sănătate, mi-a dat o replică ce
mi-a rămas în minte: „Sănătatea este puterea de a deosebi binele de rău”.