Implicarea parintilor in terapie

ianuarie 17, 2009

Implicarea parintilor in terapie

Eric V.Larsson

Parintii au multe solicitari in ceea ce priveste timpul lor. Multi au servicii cu norma
intreaga. Multi au alti copii cu nevoi substantiale. Multi sunt parinti singuri. Din aceste si
alte motive, ei pot sa nu fie implicati in terapia copilului lor cu intarzieri in dezvoltare in
masura necesara pentru a generaliza complet castigurile terapiei in intreaga viata a
copilului. Cand acest lucru se intampla, parintii se simt lipsiti de control asupra
aptitudinilor curente ale copilului si le lipseste increderea de a-l urmari pe copil. O
problema ce poate aparea din aceasta situatie este ca parintii incep sa nu mai fie de acord
cu terapia si interfereaza fiecare in activitatea de parinte a celuilalt (Nota traducatorului:
“parenting” s-a tradus in limba romana prin “parentalitate” in literatura de specialitate,
insa in acest context cuvantul se refera la rolurile de parinte-educator asumate prin
integrarea copilului in programul Lovaas), datorita lipsei de cunostinte privind situatia
curenta a terapiei unui copil. Frecvent, rezultatul este o terapie inconsecventa si progresul
optim al copilului este serios afectat.
Cand exista aceasta situatie, o tehnica pe care am gasit-o foarte utila este de a schimba
criteriile de invatare pentru fiecare aptitudine. Am adaugat conditia ca, pentru ca o
aptitudine sa fie considerata invatata de catre un copil, fiecare parinte trebuie sa fie
capabil sa obtina acelasi nivel de performanta care a fost obtinut de echipa
pluridisciplinara. Initial, parintii pot considera aceasta conditie ca fiind amenintatoare.
Insa, urmatoarea procedura este destinata abordarii pe cat posibil nedureroase si suportive
a acestei probleme. In fapt, odata implicati in acest mod, am descoperit ca parintii sunt
foarte satisfacuti de participarea lor, se simt increzatori in cunostiintele pe care le au
despre terapie, sunt mai disponibili pentru activitati de voluntariat in ore de terapie si
generalizeaza utilizarea aptitudinilor mai eficient pe parcursul unei zile.

Procedura de generalizare
Mai intai, pedagogul principal isi programeaza cel putin o intalnire saptamanala cu
fiecare parinte separat, pentru a conduce aprecierea generalizarii. In aceasta intalnire,
pedagogul principal are lista aptitudinilor achizitionate in cursul saptamanii precedente.
Pedagogul prezinta apoi pe rand fiecare aptitudine, si evalueaza generalizarea la parinte.
Pentru fiecare aptitudine, utilizam urmatoarea procedura: Pedagogul descrie pe scurt
aptitudinea si metoda utilizata si raspunde la orice intrebare pusa de parinte. Apoi,
pedagogul executa ca model programul, asa cum este parcurs de obicei. In timpul pauzei,
pedagogul hotaraste daca copilul a avut performante corecte si daca parintele se simte
pregatit. Apoi, parintele executa cu copilul intregul program, exact asa cum a fost
executat ca model de catre pedagog. Pedagogul da apoi orice feed-back necesar
parintelui, si modeleaza (Nota traducatorului: asa cum am precizat si in capitolele
anterioare, “a modela” in contextul acestui manual semnifica a executa un comportament
ca model, si nu “a modifica”) din nou programul, daca copilul nu a reusit sa generalizeze
la implementarea programului de catre parinte. Pedagogul si parintele continua apoi sa
execute alternativ programul, pana cand copilul are acelasi nivel de performanta cu
parintele ca si cu pedagogul.

Caracteristici-cheie
Cateva caracteristici ale acestei proceduri sunt importante. Mai intai, parintele participa
la program numai dupa ce copilul l-a invatat cu pedagogii. Aceasta previne frustrarea
atat pentru parinte, cat si pentru copil. In al doilea rand, pedagogul modeleaza
intotdeauna programul, inainte de a-i solicita parintelui sa se angajeze. Aceasta modelare
imediata amelioreaza major fidelitatea parintelui pentru program. In al treilea rand,
copilul va avea o criza comportamentala cu parintele (“behavioral momentum”), ceea ce
duce la depasirea oricaror discriminari pe care copilul le-a invatat intre parinti si
educatori. De aceea, daca copilul esueaza cu pedagogul, acesta trebuie sa continue
programul pana cand copilul atinge din nou nivelul de performanta in executie. Daca este
necesar, criza comportamentala poate fi maximizata prin inlocuirea pedagogului de catre
parinte inainte ca pedagogul sa termine programul, si sa incheie imediat programul cu
copilul. In final, deoarece programul nu poate decurge cum trebuie fara implicarea
parintelui, acesta devine foarte motivat sa continue aceasta participare.

Dificultati potentiale
Am intampinat doua potentiale dificultati cu aceasta procedura. Prima este ca natura
speciala a acestei intalniri de generalizare il determina pe pedagog sa piarda din vedere
importanta unei recompense eficiente. Oricum, este mult mai important ca parintele sa
foloseasca recompense eficiente, si ca parintele sa fie cel care furnizeaza recompensele.
Cea de-a doua potentiala dificultate este ca adultii au tendinta de a vorbi prea mult
intre programe. Aceasta adesea il stimuleaza pe copil sa se relaxeze intr-o activitate
stereotipa sau sa se angajeze intr-un comportament care sa atraga atentia, pentru a
concura cu cei doi adulti.

Implicarea parintilor in terapie: Programul saptamanii

Asa cum am subliniat anterior, este imperios necesar sa generalizam aptitudinile
achizitionate de-a lungul zilei in activitati nestructurate. In timpul sedintelor echipei, in
general stabilim linii directoare cu privire la cat de frecvent trebuie promptat si
recompensat incidental un program dat in timpul nestructurat. Parintii insa au multi
factori perturbatori in timpul zilei, care ii impiedica sa generalizeze programele, si lipsa
practicii cu programele inhiba in continuare abilitatea lor de a prompta spontan o anumita
aptitudine. De aceea, am dezvoltat urmatoarea procedura pentru a facilita
generalizarea programelor de catre parinti.

Procedura
La fiecare intalnire clinica, noi specificam un program pe care se va lucra in special in
saptamana respectiva pentru asigurarea trainingului incidental. Apoi, pedagogul principal
programeaza o intalnire cu fiecare parinte, pentru a exersa promptarea incidentala a
aptitudinii. Primul pas este de a merge intr-un loc mai putin obisnuit din casa sau din
vecinatatea casei, fara materiale standardizate de training, si de a explica si modela
programul pentru parinte. Cel de-al doilea pas este de a modela cum se implementeaza
programul in acest ambient nou. Acest pas este de obicei cea mai mare provocare pentru
parinte. Pedagogul il prompteaza apoi pe parinte, ca sa il ajute sa implementeze
programul intr-un setting nou. Pedagogul modeleaza si da feed-back pana cand parintele
poate independent sa identifice materiale naturale, SD-uri, prompteri si recompense.
Apoi, in al treilea pas, pedagogul modeleaza din nou programul cu copilul prezent, pana
cand copilul raspunde cu succes. Apoi este randul parintelui. Pedagogul si parintele fac
cu schimbul in implementarea programului in locatii noi, pana cand copilul da un raspuns
corect parintelui. In final, pedagogul ii da o recomandare terapeutica parintelui, sa
implementeze proba incidentala de un numar minim de ori pe zi (de obicei, de 10 ori) si
sa inregistreze datele intr-un tabel. Apoi, pedagogul va face planuri de revizuire a
progreselor la urmatoarea intalnire clinica.

Caracteristici cheie
Chiar daca exista multe aptitudini ce trebuie generalizate de-a lungul unei zile, este
coplesitor pentru parinte sa incerce sa generalizeze toate programele deodata.
Concentrandu-se asupra unui singur program pe saptamana, parintii vor putea apoi sa
stapaneasca si probabil sa isi mentina performanta cu acel program in saptamanile
viitoare. Astfel, parintii pot stapani eficient aproximativ 50 programe pe an (aproximativ
unul pe saptamana). Odata ce multe programe sunt stapanite, cu probabilitate parintii vor
putea generaliza la alte tipuri de aptitudini necesare. Este foarte utila plasarea tabelului cu
date intr-o locatie evidenta, cum ar fi pe usa frigiderului, pentru a-i prompta pe parinti sa
initieze instructajul. Este de asemenea importanta planificarea pentru toate momentele
semnificative ale zilei, precum si pentru activitati si locatii, pentru a generaliza
aptitudinea la cat de multe activitati functionale este posibil.

Dificultati potentiale
Deoarece este foarte dificil pentru parinti sa se obisnuiasca sa lucreze cum am descris
anterior, este esential ca pedagogul sa programeze un timp de training pentru a
implementa aptitudinea, si nu doar sa recomande aceasta sarcina si sa-i faca pe parinti sa
se simta vinovati cand nu reusesc sa o indeplineasca. Mai mult, este esential sa reevaluati
(follow-up) programul la urmatoarea intalnire clinica, deoarece se poate ca parintii sa nu
fi reusit sa implementeze aptitudinea, si, fara vreun feed-back, va fi si mai putin probabil
sa rezume aceasta procedura.

Imputernicirea parintilor
In anii 1960 ne-am asteptat ca, prin stabilirea metodelor fundamentale de tratament, am
putea efectiv sa “vindecam” un copil in settingul institutional, si apoi sa externam copilul
cu o strangere calda de mana si cu sentimentul unei munci bine facute. Insa, primul
nostru studiu asupra rezultatelor (Lovaas, Koegel, Simmons & Long, 1973) ne-a informat
despre niste rezultate pe care ar fi trebuit sa le fi anticipat. Aptitudinile copiilor nu s-au
pastrat in anumite ambiente subsecvente. Acest “esec” a fost analizat ca fiind o lipsa de
generalizare. Un raspuns la aceasta analiza a fost de a cauta metode de terapie care sa
generalizeze mai eficient, si ne-am angajat in acest curs al investigatiilor. Insa o analiza si
mai importanta a rezultat din analiza principiilor fundamentale ale comportamentului: ca
un comportament este controlat de ambientul sau, si evident parintii unui elev reprezinta
cea mai semnificativa caracteristica a ambientului copilului. Intr-adevar, studiul din 1973
a gasit ca acei copii care au fost preluati de parinti ce au beneficiat de un training modest
si-au pastrat si si-au continuat achizitiile cu mai mare probabilitate decat copiii care au
fost preluati de persoane ce nu au beneficiat deloc de training, sau doar de un training
minimal.
Ca raspuns la acest studiu, am ales sa ne concentram terapia asupra familiilor cu copii
mici, pentru care am avut oportunitatea de a pregati parintii sa utilizeze aptitudinile
descoperite in programul nostru de cercetare. Drept rezultat, in anii 1970 si 1980, am
descoperit ca puteam pregati excelent parintii, astfel incat ei sa poata apoi furniza o
terapie de calitate propriului lor copil, sa generalizeze aceste aptitudini de-a lungul
intregii zile si chiar sa-si angajeze si sa-si pregateasca propria echipa terpeutica. Acesta a
devenit scopul enuntat al terapiei noastre. In fapt, am ajuns sa realizam ca parintii sunt
considerati cu adevarat competenti atunci cand demonstreaza ca ii pot pregati pe altii.
In continuare, nevoia de o consecventa de tip 24 ore pe zi, 7 zile din 7 este enorm de
importanta. Copiii invata toata ziua, indiferent daca isi planifica sau nu invatarea. Copiii
pe care ii avem cel mai frecvent in terapie necesita o urmarire consecventa, daca nu, ei nu
invata in mod reliabil aptitudinile pe care le predam. Chiar daca noi asiguram un training
de 40 ore pe saptamana, ei mai au inca 128 ore in plus pe saptamana cu parintii. Este
imperios necesar ca parintii sa aiba capacitatea de a-i urmari adecvat in aceasta perioada
mare de timp.
Un cuvant de atentionare. Unii parinti si profesionisti devin extrem de deranjati atunci
cand vorbim de trainingul parintilor, deoarece trezeste unele teorii psihanalitice foarte in
voga in ziua de azi, privind blamarea parintilor. Insistenta noastra nu are nimic de-a face
cu blamarea parintilor pentru conditia in care se afla copilul lor. Acesti copii nu capata
dizabilitatea din cauza ambientului pe care il asigura parintii. De ex, multe familii au si
copii obisnuiti, care cresc impreuna cu copilul cu intarziere in dezvoltare. Ceea ce
furnizam noi este o terapie profesionista care a fost elaborata cu grija de-a lungul multor
ani, si cu cheltuieli enorme. Nu este o atitudine parentala (“parenting”) “normala” –
atitudinea parentala normala nu duce la castigurile pe care le aduce o terapie
profesionista. Parentingul normal nu amelioreaza comportamentele provocatoare pe care
le au acesti copii. (Nota traducatorului: in acest context, “Comportamente provocatoare”
se refera la “provocarile” pentru oamenii de specialitate, care trebuie sa gaseasca solutii,
si nu la provocari comportamentale de genul opozitionism sau crize de furie, prezente
chiar si la copiii obisnuiti de varsta prescolara). Oricum, parintii pot invata toate sau cele
mai multe dintre aceste capacitati profesionale, si eu au motivatia si intensitatea de a-si
ajuta copiii, chiar mai mult decat persoanele de specialitate. Parintii au demonstrat acest
fapt simplu in ultimii 25 ani.

Trainingul parintilor
Pentru a stabili un mediu comportamental comprehensibil, care sa abiliteze dezvoltarea
terapeutica a copilului, noi trebuie sa ii pregatim pe toti cei care ingrijesc copilul sa
utilizeze abilitatile necesare. Doar atunci, copilul poate fi confruntat cu o contingenta
adecvata si pervaziva a comportamentului normal, si poate avea oportunitati limitate sa
execute comportamente autiste. Este un fenomen obisnuit sa vezi ca un copil poate
discrimina un adult de altul. Copiii nu sunt nici insensibili la contingentele ambientale, si
nici incapabili sa invete; in schimb, ei sunt hipersenzitivi la anumite contingente
imediate. Ei par sa-si ajusteze rapid comportamentul, pentru a se adapta contingentelor
care sunt impuse de diferite persoane de ingrijire. De aceea, pana la incheierea terapiei
copiilor, toti ingrijitorii trebuie sa fie invatati sa se comporte (sa urmareasca copilul si sa
se poarte dupa recomandarile terapeutice cu el) cu consecventa. Pana cand nu se intampla
acest lucru, nu copilul va fi cel care are dificultati de invatare, ci educatorii vor fi cei care
au dificultati de predare.
Am descoperit ca putem invata eficient parintii prin acelasi mecanism prin care ne
pregatim echipa terapeutica: in clinica si acasa, prin supervizare unu-la-unu si de grup
(vezi R.L.Koegel, Glahn & Nieminen, 1978). Insa am descoperit ca exista unele lucruri
importante care trebuie avute in vedere.
Solicitarile acestei terapii reprezinta o schimbare comprehensiva a modului de viata
pentru parinti si copii, si nu o slujba cu jumatate de norma – cum este cazul echipei
terapeutice. Parintii trebuie sa incorporeze abilitatile terapeutice in stilurile lor parentale
24 ore din 24, pentru un progres maxim al copilului lor. Atunci cand ei ating un anumit
nivel de competenta, ei ar putea, daca doresc, sa pregateasca si sa supervizeze propria lor
echipa, delegand astfel o parte din terapie altora.
Din cauza relatiei tipice dintre profesionisti si parinti, tendinta naturala atat a
echipei, cat si a parintilor este de a se baza pe echipa sa angajeze copilul si sa
parcurga programe. In serviciile si educatia umana, parintii au fost rareori intr-adevar
imputerniciti sa preia un rol de conducere in indeplinirea nevoilor copiilor lor. Atat
echipa, cat si parintii se asteapta ca echipa sa indeplineasca rolul de “expert” si paseaza
echipei terapeutice responsabilitatea de a mentine controlul calitatii pe parcursul
programelor. Insa aceste asteptari submineaza nevoia terapeutica de a-i implica complet
pe parinti in interventie. De aceea, supervizorii trebuie sa fie vigilenti si sa previna
nasterea acestor tendinte. Supervizorii trebuie sa se uite dincolo de orele petrecute cu
echipa terapeutica la ziua de 24 ore a familiei, pentru a analiza daca terapia are nevoie de
augmentari. In intalnirile clinice, parintilor trebuie sa li se acorde un rol central in
pregatire si in luarea deciziilor. Parintii trebuie sa indeplineasca competentele necesare
pentru a pregati noi membri ai echipei in abilitatile necesare terapiei.

Consideratii privind viata familiei

Pentru inceput, este important sa recunoastem ca parintii si copii lor cu intarzieri in
dezvoltare au un istoric de esecuri substantiale in comunicarea unora cu ceilalti, si aceasta
mostenire ii afecteaza emotional pe parinti atunci cand incearca sa invete abilitati
terapeutice in fata echipei terapeutice. Este foarte suportiv din partea profesionistilor sa
aduca acest lucru la cunostinta parintilor, inainte de a solicita participarea parintilor, si de
asemenea sa prevada dificultatea sporita cu care probabil se vor confrunta parintii,
datorita istoricului pe care il au cu copiii lor. Aceasta ii va ajuta pe parinti sa infrunte
adversitatile cu mai putin stres. (Tatii pot fi inca si mai sensibili la esec in fata unui grup
decat mamele).
Cand furnizeaza feed-back parintilor, echipa trebuie sa fie sensibila la impactul
unui feed-back negativ si sa aiba grija sa-l contrabalanseze cu recompense pozitive
autentice. Chiar si reactiile emotionala naturale la cel mai negativ si critic feedback pot fi
atenuate daca feed-back-ul este dat cu un zambet, cu recunoasterea umorului situatiei si
cu asigurarea ca eroarea este obisnuita la toti pedagogii, chiar si la supervizor.
In furnizarea primelor recomandari independente pentru parinti, pedagogul principal
trebuie sa recomande programe distractive, care au o mare probabilitate de cooperare din
partea copilului si care se potrivesc intereselor parintelui. Abilitati precum imbratisarea si
afirmatia “Te iubesc”, activitati recompensatorii care il fac pe copil sa rada si activitati de
joc care reprezinta interese speciale pentru parinti si frati (de ex, sporturi sau cititul
impreuna) vor ajuta la sprijinirea parintelui sa pastreze abilitatile.
Comportamentul cu crize de furie este o chestiune speciala. Toti parintii actioneaza
instinctiv ca sa limiteze crizele de furie ale copilului, si in cazul copiilor obisnuiti
aceste actiuni duc de obicei la o educare eficienta a copilului. Insa astfel de
raspunsuri ale parintilor pot fi contraproductive in cazul copiilor cu intarzieri in
dezvoltare. Parintii pot merge ca pe oua pentru a evita crizele de furie, si il vor
impaca pe copil de cate ori face cate o criza de furie. De aceea, atat in trainingul
clinic al parintilor, cat si in cel de tip atelier, parintii trebuie sa invete sa abordeze
crizele de furie direct, prin utilizarea cu sens a contingentelor recompenselor la care
se stie ca acel copil reactioneaza cu crize de furie, si nu sa evite sa foloseasca aceste
contingente, de groaza crizelor de furie.
Mai mult, extinctia (Nota traducatorului: termen utilizat in pedagogia comportamentala,
ce denota disparitia treptata a unui comportament indezirabil – de exemplu, crizele de
furie - datorita unei atitudini diferite pe care parintii au invatat sa o adopte, si anume:
ignorarea completa a crizei de furie si continuarea activitatii care a declansat-o, incluzand
neacordarea recompensei) crizelor de furie tinde sa-i scoata din minti pe soti. Doi parinti
nu sunt o unitate de monolit. Echipa se poate sa trebuiasca sa creeze o comunitate de
recompense in familie pentru terapia comportamentala – in fata evitarii emotionale
naturale de catre parinti a crizelor de furie, de ex. Terapia va esua daca sotii sunt in
conflict din cauza ca mama il face pe copil sa planga, si tata nu poate sa suporte asta.
Cand un parinte este consecvent, o reactie comuna din partea celui de-al doilea sot este sa
intervina, fie pentru a impaca copilul, fie pentru a-si certa sotul. Acest proces normal
trebuie abordat direct in timpul crizelor de furie din intalnirile clinice, cerandu-le ambilor
parinti sa se recompenseze reciproc pentru consecventa cu care respcta terapia indicata
pentru crizele de furie, si trebuie anuntat ca acesta este un semn ca parintii lucreaza
efectiv cu copilul. Supervizorul trebuie sa reevalueze experimentarea crizelor de furie in
intalniri clinice ulterioare, pentru a verifica eficacitatea acestui proces.
O chestiune ironica ce poate surveni este ca, atunci cand terapia pare sa fie eficienta,
motivatia parintilor poate scadea, dintr-o incredere excesiva. Oricum, pastrarea de catre
elev a abilitatilor avansate este de o importanta critica, si solicita implicarea activa a
parintilor mai mult ca niciodata.

Rezolutia conflictelor
Adesea, conflicte apar in familie sau intre familie si pedagog. Supervizorul trebuie sa
incerce sa pastreze o relatie privata, de tip unu-la-unu cu familia, pentru a da parintilor un
for de siguranta ca sa discute aceste probleme cat mai devreme posibil, astfel incat ele sa
poate fi abordate cat mai eficient posibil. Cand conflictele par sa fie de nesolutionat,
urmatoarele abilitati pot fi de ajutor. Echipa trebuie sa abordeze conflictele onest si
direct, fara o evitare pasiva. Cea mai buna strategie este de a oferi o solutie directa, bine
esalonata in timp, data din perspectiva onesta a supervizorului asupra nevoilor terapiei.
Solutiile trebuie sa fie sub forma solicitarii unui comportament viitor adecvat, fara
reincriminarea greselilor din trecut. Solutia trebuie sa ofere parintilor o alegere clar
specificata si oportunitatea de negociere. Solutia trebuie sa fie relevanta pentru
obiectivele curente ale terapiei. Ea trebuie sa fie realista. Daca actiunea potentiala a
pedagogului este “amenintata”, ar trebui sa se faca referinta la un contract clinic ce a fost
agreeat anterior. Pentru o argumentare, pedagogul trebuie sa discute patternuri si nu acte
specifice (Nota traducatorului: “pattern” este un termen adoptat in pedagogia speciala,
psihologie si psihiatrie, si desemneaza “cai” sau “rute” sau “modele” de actiune) si sa
faca o analiza functionala a potentialelor consecinte terapeutice ale acestor patternuri.
Pentru a lamuri tipurile de solutie pe care le poate oferi, pedagogul trebuie sa observe
imediat stilurile obiective de interactiune si nu sa interfereze rolurile parintilor sau ale
echipei in procese neobservabile. Daca echipa terapeutica este sursa problemei, atunci
supervizorul trebuie sa-si asume responsabilitatea si sa actioneze in consecinta.
Daca conflictul este sever, solutia trebuie sa fie bine stabilita in timp. Echipa si parintii
trebuie sa ia o pauza cand incep sa izbucneasca emotii reale. Solutia nu trebuie enuntata
la sfarsitul unei izbucniri emotionale, atunci cand nici un participant nu o va auzi. Ea
trebuie enuntata la o data ulterioara, dupa ce se face o apreciere completa. Solutia trebuie
enuntata de un membru al echipei pe care parintii il plac si pe care il respecta. Solutiile
trebuie sa incorporeze cea mai buna echilibrare a consecventei, respectand solutiile care
au fost recomandate anterior, care insa au esuat. Recompensa pozitiva pentru un
comportament obiectiv adecvat trebuie sa echilibreze orice atitudine critica implicata.
Fiecare chestiune trebuie sa fie rezolvata pe rand, fara a permite ca unele chestiuni sa
“supureze”. Fiecare chestiune trebuie apoi verificata asertiv in intalnirile ulterioare.
Unele comportamente vazute de obicei in rezolutia conflictelor pot exacerba conflictul
sau distrage atentia de la rezolutia conflictului. Greselile facute atunci cand se incearca
rezolvarea unui conflict includ urmatoarele: sa ceri motive pentru un comportament; sa
utilizezi calificative; sa spui ca exista numai o solutie; sa intrerupi; sa ii spui familiei ca e
de preferat metoda echipei; sa etichetezi o persoana; sa presupui ce gandeste o alta
persoana; sa iei responsabilitatea copilului de la parinte si sa recompensezi dependenta de
echipa.

Atunci cand non-complianta parintelui sau echipei este o problema, sunt utile
urmatoarele principii:
Recomandari clare, acord asupra temei de casa
Reevaluare directa la un interval asupra caruia s-a cazut de acord
Cautarea solutiilor (brainstorming) pentru impedimentele semnificative
Prescrieti o sesiune unu-la-unu cu un membru adecvat al echipei pentru a lucra la o
anumita abilitate. Concentrati-va asupra cooperarii in cadrul unei sesiuni, cat timp
trainerul este prezent. Apoi, concentrati-va asupra progreselor copilului, cu utilizare
adecvata a abilitatilor in cadrul unei sesiuni. In al treilea rand, concentrati-va asupra
cooperarii cu permanente prescrieri de teme de casa (structurate, cu sesiuni cu baza de
date).

Promovarea generalizarii si pastrarii abilitatilor parintilor

Abilitatile parintilor trebuie sa se generalizeze la noi comportamente ale copilului, la alte
abilitati adecvate de parenting sau la alte settinguri, in special acelea in care nu sunt
prezenti membri ai echipei terapeutice. Comportamentele care se generalizeaza la
settinguri noi pot fi vazute ca fiind independente de stimulii de training si, de aceea,
probabil ca se vor mentine si dupa training. Cand abilitatile parintilor nu par sa se
generalizeze sau nu se vor mentine dincolo de intalnirile clinice, urmatoarele tehnici pot
fi avute in vedere: (Stokes & Baer, 1977)
Programati stimuli obisnuiti Trainingul parental este cel mai bine condus acasa, pentru
a pune sub controlul stimulilor de acasa raspunsurile parentale exersate. Modelarea
inregistrata video si ghidaje scrise specifice luate acasa ajuta la promptarea generalizarii
Programati suficiente exemplare. O varietate de comportamente ale copilului trebuie sa
fie prezente. Un contact mai regulat cu parintii permite o mai mare varietate de
oportunitati ca sa observe succesele si dificultatile si de aceea mai multe oportunitati de
instructie. O rata inalta de comportament adecvat sau de performante fluente in situatii
repetate de training este o demonstratie dramatica a competentei parintelui
Instruiti generalizarea. Programarea abilitatilor generalizate prin instructiuni scrise si
verbale este frecvent implicata. Pedagogii ii asista pe parinti in planificarea settingurilor
din comunitate si dau prescriptii pentru acasa.
Recrutati comunitati naturale de recompensa. Dezvoltarea unui grup de suport continuu
prin combinarea parintilor izolati sau includerea altor membri semnificativi ai familiei
poate furniza o recompensa continua (ca si o promptare) a abilitatilor exersate