Ţapul şi cocoşul

În curtea unui ţăran bogat trăiau un ţap şi un cocoş rotofei. Ei nu se înţelegeau

deloc. Cât era ziua de mare, ţapul îl alerga pe cocoş prin curte şi-l înţepa cu cele două
coarne mari ale sale, supărat că în fiecare dimineaţă este trezit cu noaptea-n cap de
cântecul său. La rândul lui, cocoşul îi mânca ţapului toate boabele lăsate de ţăran în
staul şi acesta rămânea flămând ziua întreagă dacă nu mai primea şi altceva. Apoi, cu
creasta roşie lăsată ştreangăreşte într-o parte, se aşeza pe gardul de lemn care
înconjura curtea şi cânta cât îl ţineau puterile. Toată ograda răsuna de cântecul lui:
Cucurigu! Cucuriguu! Cucurigu! Cucuriguu! Până şi ţăranul se gândea uneori
auzindu-l: Oare ce l-o fi apucat? Poate vrea să mă anunţe de vreo vizită neaşteptată…
Nici prin cap nu-i trecea bietului om că acesta îi făcea de fapt în ciudă ţapului care nu
îi dădea pace. Deşi îl lăsase aproape fără pene cu împunsăturile sale, tot nu renunţa.
Ziua următoare striga şi mai tare la ivitul zorilor. Ajunsese săracul ţap să fie adormit
mai tot timpul. Ce n-ar fi dat el pentru un somn liniştit. Dar ce să te faci cu afurisitul
de cocoş…Azi aşa mâine aşa până într-o zi când ţapul zări pe o masă înaltă din faţa
casei o varză mare, albă, tocmai culeasă din grădină. Era mâncarea lui preferată, dar
cum să facă să ajungă la ea? A tot sărit pe lângă masă, dar nu a avut succes. Se
gândise chiar să încerce să intre în casa ţăranului ca să ia un scaun de acolo pentru a
se urca pe el, dar ar fi fost văzut de stăpân. Şi tocmai când îi treceau prin cap ideile
una după alta, a apărut cocoşul. S-a gândit că a venit doar ca să îl necăjească, să râdă
de el. În clipa următoare a încetat să mai sară ca să nu pară caraghios cu nereuşitele
sale. Dar cocoşul nu era deloc aşa. Niciodată nu a râs de alţii şi chiar îi condamna pe
cei care o făceau. Dacă putea să ajute pe cineva nu stătea pe gânduri. Întotdeauna era
prietenos. Animalele din curte îl plăceau. Ele erau de părere că este foarte important
să te scoli devreme şi să te apuci de treburi decât să leneveşti toată ziua fără să faci
nimic. Cocoşul era ceasul ogrăzii şi mergea chiar foarte exact. Cu toţii erau mulţumiţi
de el. Mai puţin ţapul care era leneş şi nu s-ar fi trezit cât era ziua de lungă. Dar
cocoşul nu îi purta pică. Aşa că s-a gândit să îl ajute. S-a urcat pe masă dintr-o
săritură şi cu ciocul lui tare a împins în iarbă varza mult râvnită. Ţapul a fost surprins
de ceea ce a văzut. Nu se aştepta la aşa ceva. Fusese norocos că primise varza pe
care, între noi fie vorba, nici nu o merita. I-a mulţumit cocoşului şi pentru a-i întoarce
serviciul l-a invitat la masă, gândind că binele trebuie răsplătit întotdeauna cu bine.
Au înfulecat amândoi cu poftă şi nu s-au oprit decât atunci când au ajuns la cotor.
Ţapul i-a cerut iertare cocoşului pentru că-i făcuse atâta timp zilele amare şi i-a
promis că nu o să se mai supere dimineaţa când va da trezirea pentru întreaga ogradă.
I-a propus chiar să împartă boabele pe care ţăranul i le dădea la prânz. Cocoşul a
acceptat, bucuros că mai câştigase încă un prieten. El ştia foarte bine de la găinile din
ogradă că: “Nu există avere mai mare ca un prieten adevărat”.