Emil Racoviţă

(1868 - 1947)

Emil Racoviță (n. 15 noiembrie 1868, Iași – d. 17 noiembrie 1947, Cluj) a fost un savant,
explorator, speolog și biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran -
peșteri și pânze freatice de apă). A fost ales academician în 1920 și a fost președinte al Academiei
Române în perioada 1926 - 1929.

Emil Gheorghe Racoviţă provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă
din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile
şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi
sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală
a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a
dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i
prematur din cauza unor boli necruţătoare.
Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste
părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care
tatăl moştenise o frumoasă moşie.
Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a
moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite
în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la
Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu
Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut
ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre
Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat
decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu,
căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va
transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune.
Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886,
pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar, în paralel, a frecventat cu regularitate şi prelegerile pe
care medicul Léonce Manouvrier la ţinea la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-
a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de
competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul
Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în
ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-
sur-Mer. După cinci ani de cercetări asidue, susţinerea publică a tezei i-a adus titlul de doctor în ştiinţe.
Cu aceasta, şederea în Franţa a lui Emil Racoviţă părea să se fi încheiat, fiindcă obligaţia de a-şi
satisface stagiul militar l-a adus înapoi la Iaşi. Însă nu pentru mult timp, căci peste numai o lună primea
din Liège o scrisoarea prin care i se propunea să ia parte la o expediţie ce urma să exploreze ţărmurile
Antarcticei. Astfel a devenit el naturalistul expediţiei antarctice belgiene, organizate şi conduse de
locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery şi desfăşurate la bordul vasului „Belgica” între
1897 şi 1899.

Ea a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu descoperirea de

pământuri încă necunoscute, ci efectuarea unor cercetări şi observaţii
ştiinţifice complexe, şi tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă
polară în mijlocul banchizei australe.
Pentru a înfăptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o
corabie care, măsurând doar 32 m în lungime şi 6,5 m în lăţime, era cu
adevărat o simplă „coajă de nucă”, în trăinicia căreia ei trebuiau să se
încreadă. Iar riscurile s-au dovedit a fi atât de mari, încât doi dintre ei au
plătit cu propria lor viaţă îndrăzneala de a le fi înfruntat.

Emil Racoviţă în laboratorul

amenajat la bordul vasului „Belgica”.

Dar ceea ce a primat a fost faptul că expediţia s-a

încheiat cu un răsunător succes, în dobândirea căruia
naturalistul român a contribuit din plin. Norvegianul
Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud şi
participant la expediţia belgiană în calitate de prim-
ofiţer, avea să afirme mai târziu că Racoviţă a fost
pentru toţi „un tovarăş nepreţuit de plăcut şi un
explorator plin de îndemnuri”.
În plus, lui i se datorează şi neobişnuit de bogatul
material ştiinţific colectat de-a lungul întregului periplu,
căci s-a întors în Europa cu 1200 de piese zoologice şi
400 de piese botanice, la care se adaugă observaţiile extrem de amănunţite pe care le-a făcut cu precădere
asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost
solicitaţi nu mai puţin de 74 de specialişti, Racoviţă rezervând pentru sine elaborarea a patru lucrări. Dar,
din păcate, nenumăratele îndatoriri cărora va trebui să le facă faţă în anii următori nu i-au îngăduit să
finalizeze decât una singură, cea consacrată balenelor. Astăzi se mai ştie că în arhiva Muzeului de Istorie
naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti există un manuscris de 513 pagini, redactat doar parţial în formă
definitivă şi care ar fi trebuit să constituie o a doua lucrare, având ca subiect focile. Iar faptul că ea nu a
văzut lumina tiparului este cu atât mai regretabil, cu cât cea dintâi a servit multă vreme ca punct de
referinţă în literatura de profil.
În atare situaţie, era limpede că singurul loc unde se putea îngriji în condiţii optime de
valorificarea preţioaselor sale colecţii era Laboratorul „Arago”, şi profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit
cu braţele deschise. La 1 noiembrie 1900, Emil Racoviţă a fost numit subdirector al laboratorului, funcţia
de director fiindu-i încredinţată lui Georges Pruvot, iar în anul imediat următor, aceiaşi doi colaboratori ai
săi au devenit codirectori ai periodicului „Archives de Zoologie expérimentale et générale”, cea mai
prestigioasă revistă de specialitate din Europa, pe care tot el o înfiinţase în 1872.
Noile atribuţii îl vor solicita din plin, căci împrejurările nu îi vor câtuşi de puţin prielnice. Pentru a
asigura bunul mers al laboratorului şi apariţia regulată a revistei, Racoviţă a făcut uz resursele financiare
obţinute din exploatarea moşiei de la Şorăneşti.
În vara anului 1904, în timpul uneia din obişnuitele croaziere de cercetări pe care personalul
laboratorului le întreprindea în bazinul răsăritean al Mediteranei, Racoviţă a făcut o vizită în Cueva del
Drach, o renumită peşteră din Insula Mallorca. Aici, în apele întunecate ale unuia din marile lacuri pe care
le adăposteşte această cavitate, el a capturat un mic crustaceu, încă necunoscut în ştiinţă şi pe care îl va
descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi.
Lacul Deliciilor din Cueva del Drach.

A fost descoperirea care va marca cea mai

radicală cotitură din întreaga sa carieră de naturalist.
Translucid şi lipsit complet de ochi, acest animal
purta amprenta atât pregnantă a adaptării lui la
neobişnuitul mediu pe care îl oferă adâncurile
subterane, încât Racoviţă a intuit imediat că studiul
aprofundat al fiinţelor care trăiesc în peşteri poate
contribui în mare măsură la desluşirea complicatelor
mecanisme ale evoluţiei biologice. Şi s-a dedicat
acestui studiu renunţând definitiv la cercetările sale
oceanologice.

A pornit cercetările, aceasta însemnând explorarea unui număr cât mai mare de peşteri, situate în
regiuni geografice dintre cele mai diferite. Însă pentru a reuşi, avea nevoie de un ajutor, şi a avut şansa să
îl găsească repede în persoana lui René Jeannel, un tânăr şi întreprinzător medic licenţiat şi în ştiinţe
naturale. Începând din vara lui 1905, au pornit să exploreze împreună peşterile de pe cei doi versanţi ai
Munţilor Pirinei şi au făcut-o cu atâta râvnă, încât Racoviţă a foarte curând în măsură să îşi ordoneze
ideile într-o viziune unitară. A expus-o în celebrul său Eseu asupra problemelor biospeologice, apărut în
1907 şi despre care Jeannel va spune peste trei decenii că a fost de la bun început şi a rămas statutul
fundamental al biospeologiei.
Racoviţă a înfiinţat o insolită întreprindere ştiinţifică, numită Biospeologica, pe care a dirijat-o
secondat de Jeannel. Ei aveau să i se asocieze 40 de colaboratori, unii dispuşi să se aventureze şi în
adâncurile peşterilor, care şi-au unit eforturile pentru a desluşi tot mai multe enigme ale lumii
subpământene şi datorită cărora programul iniţiat de Racoviţă a ajuns în 1919 la un bilanţ poate nesperat.
În principalele regiuni carstice din Europa şi nordul Africii fuseseră explorate aproape 800 de cavităţi
subterane, din care fuseseră colectate 20.000 de animale cavernicole, iar sub genericul „Biospeologica”
apăruseră 41 de lucrări ştiinţifice însumând 3.400 de pagini. Şi nu trebuie omis faptul că, în anii Primului
Război Mondial, Racoviţă şi-a întrerupt absolut toate cercetările, ocupându-se exclusiv de conducerea
spitalului militar amenajat temporar în Laboratorul „Arago”.
După ce pacea a fost reinstaurată, în viaţa lui Emil Racoviţă a survenit o a doua cotitură, nu mai
puţin importantă decât cea dintâi. În vara lui 1919, el a fost solicitat, tot printr-o scrisoare, să vină la Cluj
pentru a sprijini cu competenţa şi prestigiul său organizarea celei dintâi universităţi româneşti din
Transilvania, proaspăt integrată în frontierele României. Astfel, a 26 aprilie 1920 era promulgată legea
care consfinţea naşterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume şi
avându-l ca director pe însuşi ctitorul său.
În viziunea lui Racoviţă, acest institut nu a însemnat ceva cu totul nou, ci cadrul oficial în care
avea să funcţioneze de acum încolo vechea întreprindere „Biospeologica”, ceea ce însemna totodată şi
transferarea în capitala spirituală a Transilvaniei a epicentrului biospeologiei mondiale. Racoviţă a venit
la Cluj însoţit de René Jeannel, în calitate de subdirector al Institutului de Speologie şi de profesor de
biologie la Facultatea de Ştiinţe. În 1922, celor doi pionieri ai biospeologiei li se va alătura zoologul
elveţian Pierre Alfred Chappuis, căruia îi va reveni funcţia de director adjunct. Din personalul ştiinţific au
mai făcut parte asistenţii Valeriu Puşcariu, Radu Codreanu şi Letiţia Chevereşanu, dar contribuţia lor la
cercetările speologice va fi incomparabil mai redusă.
Racoviţă şi-a început campanile biospeologice în peşterile Munţilor Apuseni începând din vara lui
1921, dar doi ani mai târziu, o sincopă pe care a suferit-o în peştera Gheţarul de la Scărişoara l-a obligat
să renunţe definitiv la acest gen de explorări.
În chiar anul stabilirii sale la Cluj, a devenit membru titular al Academiei Române, al cărui
membru corespondent era încă din 1905 şi al cărui preşedinte va fi ales în trei mandate consecutive, între
1926 şi 1929. În intervalul 1922-1926 a fost senator din partea Universităţii din Cluj, apoi rector al
acesteia în 1930 şi prorector în 1931. Tot în 1920 a fondat Societatea de Ştiinţe din Cluj, al cărui
preşedinte a rămas până la moarte. Din acelaşi an a fost membru al Asociaţiei Generale a Profesorilor
Universitari, îndeplinind la un moment dat şi funcţia de preşedinte al secţiei ei clujene. În 1922 a creat
Asociaţia culturală pentru răspândirea limbii şi culturii franceze, cunoscută mai mult sub numele de
Cercul Ronsard. A fost membru fondator şi preşedinte (1921-1933) al „Frăţiei Muntene”, prima societate
turistică românească din Transilvania. În 1928 a fost numit preşedinte al Întâiului Congres al
Naturaliştilor din România (Cluj, 18-21 aprilie), calitate în care şi-a adus o contribuţie decisivă la
legiferarea ocrotirii naturii. Din 1932, a preluat cursul de biologie generală, Jeannel fiind rechemat la
rândul lui în Franţa pentru a organiza vivariul de la Jardin des Plantes şi catedra de entomologie de la
Muzeul de Istorie Naturală din Paris.
Emil Racoviţă a fost membru titular al Societăţii Zoologice a Franţei (1893) şi preşedintele de
onoare al acesteia (1925), membru al Societăţii române de Geografie (1900), membru de onoare al
Societăţii Naturaliştilor din România (1900), membru al Societăţii de Geografie din Paris (1900), membru
al Societăţii de Geologie a Franţei (1901), membru al Societăţii Entomologice a Franţei (1906), membru
corespondent al Societăţii Zoologice din Londra (1910), preşedinte al Societăţii Speologice din Paris
(1910), membru corespondent al Societăţii de Ştiinţe naturale din Barcelona (1922), membru al
Institutului naţional de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris causa al Universităţii din Lyon
(1923), membru al Societăţii Etnografice române (1923), membru al Societăţii de Biologie din Paris
(1925), membru al Societăţii române de Geologie (1930) şi preşedinte al acesteia (1934), membru
corespondent al Societăţii spaniole de Istorie naturală din Madrid (1930), membru fondator al Societăţii
de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1944),
membru al Societăţii Zoologice din Londra (1947).

Emil Racoviţă în cabinetul său de lucru din

Institutul de Speologie.
În străinătate, i s-a decernat titlul
de Cavaler al Ordinului Leopold II al
Belgiei (1899), precum şi cel de Cavaler
(1922) şi apoi de Comandor (1927) al
Legiunii de Onoare franceze. În propria-i
ţară, fost distins cu mai multe medalii şi
decoraţii, precum Steaua României
(Ofiţer în 1899 şi 1922, Mare Ofiţer în
1928 şi Mare Cruce în 1942), Bene Meriti
(Clasa I în 1900), Coroana României
(Mare Cruce în 1930), Pentru Merit
(Comandor în 1931), Meritul Cultural
pentru Ştiinţă teoretică şi practică
(Cavaler în 1931, Ofiţer în 1934 şi
Comandor în 1943), Răsplata Muncii
pentru 25 de ani în Serviciul Statului
(1932), Serviciul Credincios (Mare Ofiţer în 1939).  
Ultimii ani ai vieţii sale au fost şi cei mai duri. În septembrie 1940, România a fost obligată prin
Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, în care se includea şi Clujul. În
atare împrejurări, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care nu şi-au găsit
adăpost decât la Timişoara. Emil Racoviţă a plecat lăsând întreg Institutul de Speologie în grija lui Pierre
Alfred Chappuis, avantajat de calitatea lui de cetăţean al unei ţări neutre. A urmat o perioadă în care
septuagenarul profesor şi-a folosit toată energia pentru a contribui la repunerea în funcţiune a Facultăţii.
Iar când a revenit la Cluj, a fost deja prea târziu pentru a mai face acelaşi lucru şi cu institutul căruia îi
dăduse fiinţă în urmă cu un sfert de veac.
În 11 noiembrie 1947, a trebuit să fie transportat din cabinetul său de lucru direct la clinică, unde
strădaniile medicilor nu l-au mai putut ajuta, murind în data de 17 noiembrie.
A fost înmormântat în cimitirul central al oraşului, cu funeralii naţionale organizate de
Universitatea pe care o slujise cu atât de multă generozitate.