CURS 13

Prevenirea cariei dentare la copii - principii, metode. Fluorizarea generală

și locală - mecanism de acțiune, metode de aplicare, eficiență. Rolul
alimentației. Rolul igienei orale, metode și tehnici de igienă orală, eficiență.
Sigilarea șanțurilor și fosetelor

Prevenirea cariei dentare la copii. Principii, metode

Caria dentară are o etiologie multifactorială şi de aceea prevenirea ei pretinde o abordare
complexă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă 4 metode de profilaxie a cariei
dentare:
1. controlul dietei (factori dietetici şi obiceiuri alimentare)
2. controlul igienei orale
3. fluorizarea
4. sigilarea
Factorii etiologici primordiali sunt constituiţi într-o triadă (Keyes) în care factorul
timp îi intercondiţionează:
₋ terenul favorabil (calitatea smalţului dentar şi a lichidului bucal)
₋ substratul alimentar fermentabil
₋ flora microbiană cariogenă

Indicaţiile terapiei preventive

Tratamentul profilactic este important pentru toate categoriile de pacienți, dar există
cu certitudine anumite categorii la care riscul de a contracta boala carioasă este mai crescut.
• Pacienţi care prezintă factori generali de risc:
- pacienţi cu statut socio-economic scăzut
- pacienţi compromişi medical
- pacienţi cu nevoi speciale
- pacienţi care fac tratament pe termen lung cu medicamente care conţin zahăr
• Pacienţi care prezintă factori locali de risc:
- pacienţi cu risc cariogen crescut
- pacienţi la care ingestia zilnică de zahăr este mai mare de 3 ori/zi
- pacienţi cu igienă orală deficitară
- pacienţi cu flux salivar redus
- pacienţii care poartă aparate ortodontice

Metode şi tehnici terapeutice preventive

1. Controlul dietei
Un regim alimentar echilibrat care asigură toate principiile alimentare necesare
creşterii conduc la dezvoltarea unor dinţi şi gingii sănătoase. Dieta echilibrată este dieta care
include zilnic următoarele grupe mari de alimente: fructe şi legume, pâine şi cereale, lapte şi
derivate, carne, peşte şi ouă. Produsele lactate asigură calciul şi vitamina D necesare pentru
formarea dinţilor şi a oaselor. Pâinea şi cerealele furnizează vitamina B pentru creştere şi fier
asigurând o bună sănătatea parodontală. Fructele şi legumele conţin vitamina C, antioxidanți.
Carnea slabă, peştele, carnea de pasăre şi fasolea asigură fierul şi proteinele necesare
pentru o bună sănătate a organismului, dar şi magneziul şi zincul necesar pentru formarea
sistemului osos și a dinților.Un regim alimentar dezechilibrat bogat în hidrocarbonate (HC)
creşte riscul producerii de carii. Sunt dăunătoare atât zaharurile rafinate, cât şi zaharurile
naturale conţinute de fructe (fructoza), de lapte (lactoza).
 Hidrocarbonatele (HC) sunt cu atât mai dăunătoare pentru dinţi cu cât sunt consumate
mai frecvent şi cu cât sunt mai aderente de dinţi (lipicioase) în funcţie de timpul de menținere
în contact cu suprafețele dentare.
Recomandări pentru pacienţi:
₋ să evite gustările ce conţin zahăr
₋ să adauge mai puţin zahăr la ceai, lapte, cafea sau să folosească substituenţi ai zahărului
₋ să înlocuiască băuturile răcoritoare carbogazoase îndulcite artificial cu sucuri naturale din
fructe proaspete, neîndulcite
₋ să citească lista de ingrediente conţinute pe produsele noi şi să evite să cumpere articolele
care conţin zahăr
₋ să evite dulciurile lipicioase care aderă de dinţi şi sunt greu de îndepărtat (caramele)
₋ să limiteze frecvenţa consumului de băuturi îndulcite sau de gustări îndulcite (doar la
mesele principale)
₋ să se spele pe dinţi imediat după fiecare masă. La sfârșitul mesei se recomandă consumul
de fructe bogate în fibre (mere) sau rădăcinoase (morcov)
Recomandări pentru personalul medical:
₋ să se realizeze controale ale dietei la pacienţii cu risc crescut de carie
₋ sfaturile de dietă sunt specifice fiecărui copil şi familiei sale, pe baza rezultatelor analizei
dietei
₋ controlul periodic
₋ consumul băuturilor care conţin zahăr cu arome de fructe ar trebui să fie limitat doar la
momentul meselor principale
₋ promovarea programelor şcolare de educaţie pentru sănătate cu privire la consumul de
zahăr şi legătura lui cu caria dentară
₋ să promoveze în rândul populaţiei dietele echilibrate şi folosirea zaharurilor cu moderaţie
₋ medicamentele administrate copiilor să nu conţină zahăr

2. Controlul igienei orale

Placa bacteriană poate fi eliminată folosind diferite tehnici: acasă (prin efectuarea
corectă zilnică a periajului dentar) sau în cabinetul de medicină dentară.
Tehnica şi mijloacele folosite pentru periajul dentar se modifică în funcţie de vârsta
copilului astfel:
- la sugar se curăţă gingiile după fiecare masă cu tifon curat umezit
- o dată cu erupţia primilor dinţi (6 luni - 1 an) bebeluşul face cunoştiinţă cu peria de dinţi
care are aspect diferit în funcţie de vârsta copilului:
 între 4-24 luni peria va fi scurtă, din plastic, moale, colorată, cu o suprafaţă mare
pentru a masa gingiile (la această vârstă periajul fără pastă este suficient)
 între 2-4 ani peria păstrează restul caracteristicilor, dar trebuie să fie mai îngustă
 între 5-8 ani peria va avea perii în formă de cupă ceva mai tari pentru a înconjura şi
spăla fiecare dinte în parte, dar cu mânere robuste pentru mâini care învaţă acum să se
perieze.
 peste 8 ani se pot folosi perii de forme speciale sau ca la adult, cu mânere care să
ofere o bună retenţie, confort şi control în timpul periajului.
Pasta de dinţi va fi introdusă când copilul a deprins abilitatea de a scuipa (spre 2 ani şi
jumătate). La această vârstă se foloseşte pastă de dinţi cu un gust plăcut, în cantitate redusă,
mai puţin abrazivă, nefluorurată sau puţin fluorurată. Dacă copilul este agitat în timpul
periajului gustul unei mici cantităţi de pastă îl poate face să devină mai cooperant.
Recomandări:
₋ până la vârsta de 6 ani periajul dentar este realizat de unul dintre părinţi (după această
vârstă copilul se spală singur dar este supravegheat până în jurul vârstei de 12 ani)
₋ curăţarea spaţiilor interdentare cu aţă dentară se va face de către copilul însuşi peste
vârsta de 7-8 ani
₋ se recomandă ca periajul dentar să se facă după fiecare masă, dar de două ori pe zi este
absolut necesar (dimineaţa şi seara)

3. Fluorizarea
Mecanismul de acțiune al fluorului se bazează pe înlocuirea ionilor hidroxil (OH) din
apatită și transformarea în fluorapatită care este mai stabilă. Astfel, crește dimensiunea
cristalelor de apatită care devin mai puțin solubile de către acizi, favorizând remineralizarea
smalțului. Fluorul are de asemenea și o acțiune antibacteriană, inhibând parțial producția de
acizi și împiedicând aderența bacteriană.
Fluorul ajunge la nivel dentar pe două căi: sistemică şi topică. Căile sistemice se
bazează pe ingestia unui anumit nivel de fluor care pe cale plasmatică ajunge la nivel dentar
unde transformă hidroxiapatita smalţului în fluorapatită. Acest proces apare în timpul
formării dinţilor, în fazele preeruptive şi posteruptive.
Dacă apa de băut conţine un nivel de fluor peste 0,7 ppm, atunci administrarea unui
supliment fluorurat nu este necesară. Se recomandă evaluarea expunerii la fluor a fiecărui
pacient înainte de prescrierea terapiei cu fluor. Modalităţi de administrare a fluorului pe cale
generală pot fi: apa de băut, tablete cu fluor, sarea fluorurată, alimente cu fluor.
Calea topică de administrare a fluorului s-a dovedit că reduce considerabil frecvenţa
şi severitatea cariei dentare. Există două căi de aplicare topică a fluorului: acasă (paste de
dinţi şi soluţii) şi în cabinetul stomatologic. Obiectivul aplicării topice (local) de fluor este
formarea fluorapatitei în perioada posteruptivă. Modalităţi de aplicare topică de fluor pot fi:
ape de gură (soluţii), geluri, lacuri, paste de dinţi.
Principalele substanţe desensibilizante: nitrat de potasiu, fluor, clorură de potasiu,
oxalat de fier. Aceste principii active pot fi combinate între ele pentru a-şi potenţa acţiunea:
combinaţiile de nitrat de potasiu cu fluorură sodică sau monofluorfosfat sunt mai des folosite.
Pastele de dinţi cu fluor sunt larg folosite, deoarece metoda autoaplicării fluorului este
simplă. Concentraţia fluorului variază de la un produs comercial la altul.
Concentraţia mare de fluor asigură un efect topic sporit şi deci o absorbţie a fluorului de către
smalţ crescută (laboratoarele produc paste de dinţi cu concentraţii mari de fluor de între 1000
- 1100 ppm, uneori chiar mai mari). Compuşii fluoruraţi cel mai frecvent folosiţi în pastele de
dinţi sunt:
 fluorura de sodiu sau monofluorfosfatul de sodiu (MFP)
 fluorhidratul nicametanol (Fluorinol)
La copiii mici sunt recomandate pastele de dinţi cu nivel mic al fluorului (500 ppm) şi
de asemenea folosirea unei cantităţi mai mici de pastă pentru fiecare spălat. Soluţiile sunt
uşor de folosit şi au o concentraţie mică de fluor, putând fi folosite de pacient la domiciliu.
Gelurile reprezintă metoda cea mai folosită de aplicare a topică a fluorului în cabinet;
avantajul folosirii gelurilor este că ele au o aciditate redusă şi nu afectează restauraţiile din
compozit existente. Sunt folosite geluri cu Fluor fosfat acidulat 1,23% sau cu fluorură de
sodiu 2%.
Tehnică de aplicare:
- se aplică gelul în linguri şi sunt plasate pe cele două arcade în acelaşi timp, timp de 4 minute
- pacientul trebuie să scuipe excesul de gel pentru a evita înghiţirea lui, dar nu clăteşte
 De asemenea, în cabinet se pot folosi ca preparate fluorurate și lacurile cu fluor.
Avantajul folosirii lacurilor este că el rămâne pe dinţi perioade mai lungi de timp, permiţând
astfel să se formeze fluorapatita.
Indicaţii
- copii mai mici de 6 ani
- pacienţi care nu pot folosi gelurile datorită senzaţiei de vomă
- pacienţi cu afecţiuni psihice
- pacienţi cu hiperestezie dentinară
Lacurile cu fluor folosite în cabinet sunt: lac de 5% NaF, Duraphat, Duraflor.
Printre materialele restaurative dentare care eliberează fluor se numără cimenturile cu
ionomeri de sticlă, compomerii sau unele răşini compozite conţin fluor, pe care îl pot elibera
la nivelul structurilor dentare dure pe care le face mai rezistente la atacul acid.

4. Sigilarea
Este o metodă preventivă foarte eficace aplicată în cabinet ce constă în aplicarea unui
material în fosetele şi fisurile feţelor ocluzale ale molarilor şi premolarilor, cu intenţia de a le
deretentiviza. Se evită acumularea de placă bacteriană la acest nivel şi astfel se previne
apariţia cariei dentare. Adâncimea şanţurilor şi fosetelor variază de la persoană la persoană,
dar cu cât sunt mai adânci cu atât ele acumulează o cantitate mai mare de placă şi astfel riscul
formării cariei este mai mare.
Diferitele sisteme de fluorizare nu sunt eficace în locurile acestea foarte retentive,
făcându-le foarte vulnerabile la acizi. Relieful denivelat al suprafețelor ocluzale ale dinților
laterali – element favorizant al apariției cariei ocluzale. Producerea cariilor se află în legătură
directă cu forma și profunzimea șanțului ocluzal; șanțurile adânci și înguste oferă cel mai bun
mediu pentru dezvoltarea cariei dentar, iar cu cât crește înclinarea cuspidiană, cu atât crește
frecvența cariilor.
Morfologia șanțurilor ocluzale – clasificare:
₋ șanțuri în formă de „U”
₋ șanțuri verticale
₋ șanțuri largi, în formă de „V”, cu diametrul mare și puțin profunde
₋ șanțuri în formă de „I”, adânci, înguste, dar prezintă o bază largă ce se poate extinde
dincolo de JSD
Din punct de vedere genetic, suprafețele ocluzale nu sunt mai predispuse la carie
decât celelalte suprafețe dentare. Prevalența și incidența crescută a cariei ocluzale se
datorează interacțiunii mai multor factori:
→ capacitatea de retenție a microorganismelor și alimentelor în fosetele și șanțurile
adânci ca într-o nișă retentivă
→ imposibilitatea realizării unei curățiri riguroase indiferent de mijlocul de igienizare
utilizat, astfel se favorizează apariția cariei în șanțurile și fosetele susceptibile curând
după erupția dintelui
→ cantitatea de smalț mai redusă la nivelul șanțurilor (0,6 mm) comparativ cu vârful
cuspidului (2 mm) sau suprafețele netede (1,5 mm), ceea ce poate explica progresia
mai rapidă spre dentină a cariilor din șanțuri și fosete
→ concentrația mai redusă de fluor din smalțul ocluzal comparativ cu smalțul proximal

Mecanismul de producere al cariilor ocluzale din șanțuri și fosete

Inițial se considera că debutul leziunilor din șanțurile ocluzale are loc în profunzimea
șanțului și cuprinde zonele profunde ale suprafeței ocluzale înainte ca procesul carios să
afecteze pereții fisurii și pantele cuspidiene.
 În prezent, se cunoaște faptul că debutul are loc la orificiul șanțului prin 2 leziuni
bilaterale independente în smalțul pantelor cuspidiene opuse. În evoluția sa, procesul carios
urmărește structura prismatică, extinzându-se. Baza șanțului se demineralizează după ce cele
2 leziuni bilaterale se unesc la baza acestuia. Orificiul și pereții șanțului se demineralizează
înaintea bazei șanțului deoarece prezența unui corp organic/ unor cantități crescute de
proteine ale prismelor de smalț poate tampona metaboliții acizi ai plăcii bacteriene, acționând
ca o barieră de difuziune cu reducerea atacului acid la baza șanțului.

Preocupări pentru prevenirea cariei în șanțuri și fosete. Scurt istoric

Prevalența crescută a cariilor ocluzale, imposibilitatea curățirii mecanice perfecte a
suprafețelor ocluzale și beneficiul limitat obținut la acest nivel prin mijloace de fluorizare a
impus găsirea unei alte metode de blocare (desființare) a acestor zone cu potențial cariogen
crescut. Practici empirice, de izolare a suprafețelor ocluzale, se cunosc încă din cele mai
vechi timpuri.
Vietnamezii „lăcuiau” dinții în 3 etape succesive:
- curățirea prealabilă urmată de consum preferențial de alimente acidogene (lămâi, oțet)
- aplicarea, timp de 3 zile, a unei substanțe secretate de glandele unei insecte, substanță
asemănătoare rășinilor naturale, ce colorează dintele în roșu
- aplicarea, timp de 6 zile, de tanin și săruri ferice care colorează dinții în negru
Procedeul se aplica după terminarea erupției dinților permanenți pentru a-i proteja
împotriva „maladiilor” care îi distrug în timpul vieții.

În 1895 Wilson propune umplerea șanțurilor și fosetelor cu ciment, metodă ce

recunoaște importanța păstrării intacte a structurilor dentare.
În 1923 Hyatt descrie tehnica odontomiei profilactice (prepararea mecanică a tuturor
șanțurilor și fosetelor dinților erupți recent prin pregătirea unor cavități superficiale și
obturarea lor cu amalgam de Argint).
În 1929 Bodecker propune tehnica „eradicării șanțurilor” (deretentivizarea șanțurilor
prin lărgirea și netezirea mecanică cu ajutorul instrumentarului rotativ, fără realizarea unei
obturații).
După 1950 se observă o tendință de extindere a fluorizării pe cale generală și locală.
Backerdirks a evidențiat o reducere a cariei din șanțuri și fosete de numai 35% în comparație
cu reducerea de 75% a cariei aproximale după 15 ani de folosire a apei fluorizate (Tiel,
Olanda). Cercetările lui Bohannan (1983) nu au constatat diferențe ale prevalenței cariei
ocluzale indiferent dacă zona este/nu fluorizată. Studiile au arătat că prin fluorizare, cariile
din șanțuri și fosete pot fi întârziate, dar nu prevenite.
În prezent, singura metodă eficientă de prevenire constă în sigilarea șanțurilor și
fosetelor. Primii pași importanți în acest sens au fost făcuți după 1955 și 1957, ani ce au
marcat fixarea rășinilor pe suprafața dentară prin gravarea acidă a smalțului, ajungându-se la
materiale perfecționate întrebuințate în prezent în tehnica de sigilare a șanțurilor și fosetelor.

Sigilarea reprezintă o metodă de prevenire a cariei din șanțuri și fosete (suprafețele

ocluzale ale molarilor și premolarilor, suprafețele vestibulare și orale ale molarilor,
suprafețele orale ale incisivilor superiori) prin izolarea acestora față de mediul înconjurător
prin aplicarea unui agent sigilant.
Sigilarea șanțurilor și fosetelor este inclusă de OMS în cele 4 metode de prevenire a
cariei dentare, alături de:
a) fluorizarea locală și generală
b) igiena alimentației
c) igiena oro-dentară
 După STURDEVANT și colab., materialele folosite pentru sigilare prezintă 3 efecte
importante:
₋ blochează „locusul” preferat al S. Mutans și al altor microorganisme cariogene
₋ umplu în mod mecanic fosetele și șanțurile cu o rășină acido-rezistentă
₋ ușurează manoperele de curățire a șanțurilor și fosetelor
Pentru realizarea acestor efecte, materialele folosite pentru sigilare trebuie să
îndeplinească anumite condiții. După BRATU și colab., calitățile unui material de sigilare ar
fi următoarele:
₋ fluiditate și aderență bună la suprafețele gravate
₋ priză rapidă în condițiile cavității orale
₋ proprietăți mecanice și termice asemănătoare cu cele ale structurilor dure dentare
₋ biocompatibilitate
₋ rezistență înaltă la uzură
₋ calități fizionomice satisfăcătoare

În practica curentă se folosesc ca materiale pentru sigilare următoarele produse:

1) răşinile compozite care conţin răşină bis-GMA:
a) cu priză chimică (autopolimerizabile): Concise White Sealant System (3M) care
este alb, Delton (Johnson & Johnson) transparent sau colorat
b) priză cu ultraviolete: Alpha-Seal, Nuva-Seal
c) priză cu lumină vizibilă care au avantajul că spotul luminous este mai penetrant şi
mai constant: Visio-Seal transparent, Helioseal alb (Vivadent), Delton (J&J)
transparent
2) cimenturile cu ionomeri de sticlă care sunt caracterizate prin: adeziune chimică la nivelul
smalţului, eliberarea de ioni de fluor, culoare acceptabilă, timp de priză lent (5 minute),
rezistenţă limitată în timp, manipulare dificilă.

Indicațiile sigilării
Indicația majoră a sigilării o constituie șanțurile și fosetele molarilor, premolarilor și
fosetele orale ale incisivilor permanenți aplicată cât mai precoce după erupție, cu condiția ca
aceste formațiuni anatomice să fie retentive.
Alte indicații:
₋ șanțuri și fosete adânci în formă de „I”, picătură, amforă
₋ șanțuri și fosete adânci, cu proastă coalescență
₋ la palpare cu sonda există zone de retenție, fără alte semne de carie dentară
₋ existența unor șanțuri și fosete aberante
₋ șanțuri și fosete fără indicații de sigilare aflate în vecinătatea altora care se
restaurează

MARTENS consideră că sigilările trbuie efectuate între 6 și 15 ani, perioadă în care

are loc erupția molarilor de 6 ani, a premolarilor și a molarilor de 12 ani.
SIMONSEN recomandă ca perioade potrivite pentru sigilare: vârsta de 3-4 ani pentru
molarii temporari, 6-7 ani pentru molarii 1 permanenți și vârsta de 11-13 ani pentru premolari
și molarii 2 permanenți.
„Decizia de a aplica o sigilare ar trebui luată pe baza observațiilor clinice, în urma
unei examinări clinice riguroase și cu ajutorul radiografiilor atunci când este cazul și ținând
seama de gradul de cooperare al pacientului, istoricul medical, experiența carioasă și mediul
familial.” – Societatea Britanică de Stomatologie Pediatrică

1. Criterii de selecționare a pacienților:

 - Copii cu nevoi speciale
- Copii cu carii multiple la nivelul DT (sigilarea M permanenți cât mai curând după
erupție)
2. Criteriile de selecționare a dinților:
- Sigilările au efectul cel mai benefic la nivelul fețelor ocluzale, însă nu trebuie
neglijate nici celelalte suprafețe (mai ales fosetele supracingulare ale incisivilor)
- Materialele de sigilare ar trebui aplicate în mod normal de îndată ce dintele selecționat
a erupt îndeajuns pentru a permite o izolare adecvată
- Orice copil la care unul din molarii de 6 ani prezintă o leziune carioasă ocluzală ar
trebui să beneficieze de sigilarea molarilor de 6 ani sănătoși
- Cariile ocluzale afectând unul sau mai mulți molari de 6 ani indică necesitatea de a
sigila molarilor de 12 ani imediat ce aceștia au erupt
3. Criterii de apreciere a situațiilor clinice:
- În situația în care există dubii privind integritatea unei suprafețe ocluzale se va
recurge la radiografia bite-wing
- Dacă în urma examenului clinic reiese că leziunea este limitată la smalț, șanțurile se
vor sigila ca măsură profilactică și ținute sub observație clinică și radiologică
- Dacă se suspectează o afectare precoce a dentinei, șanțurile se vor investiga prin
preparare exploratorie, cu ajutorul unor freze mici:
 proces carios minim – obturație preventivă
 proces carios extins – obturație ocluzală

Dispensarizarea pe termen lung

Dinții sigilați trebuie menținuți sub observație clinică la intervale regulate și la nevoie
se vor face și controale radiologice. Sigilările deteriorate vor fi controlate și se va aplica din
nou agentul de sigilare pentru a menține integritatea sigilării.

Avantaje/dezavantaje
a)Avantaje:
₋ sigilarea suplimentează alte metode preventive (igiena orală, fluorizarea topică, sistemică,
controlul dietei)
₋ este un tratament simplu, comod, nu este o metodă sângerândă
₋ tehnică neinvazivă
₋ sigilantul inactivează o carie incipientă
b) Dezavantaje:
₋ inconvenientul major al sigilării este că se detaşează de pe dinte, fiind necesară
repetarea procedurii
₋ deşi se foloseşte gravajul acid (acid ortofosforic), totuşi retenţia este limitată

Tehnica sigilării cu rășini compozite

Succesul sigilării depinde de rigurozitatea cu care practicianul respectă tehnica de
lucru și instrucțiunile de folosire recomandate de firma producătoare pentru materialul utilizat
Timpi operatori:
 curățirea suprafeței dentare
 izolarea
 pregătirea suprafețelor de smalț
 spălarea și uscarea
 aplicarea materialului de sigilare
 verificarea sigilării
 controlul în relație ocluzală
  controale periodice
Curățirea suprafeței dentare este necesară pentru îndepărtarea plăcii bacteriene și a
resturilor de pe suprafața de smalț. Se realizează prin periaj profesional cu o pastă formată
din pulbere de piatră ponce. Se contraindică folosirea pastelor ce conțin F (formează o
peliculă pe suprafața dentară interferând cu procesul de demineralizare. LUTZ aplică pe dinte
timp de 1-2 minute o soluție de NaOCl 6% pentru a solubiliza și îndepărta o serie de
precipitate.
Izolarea reprezintă o etapă foarte importantă pentru realizarea și menținerea unui
câmp operator uscat pe tot timpul aplicării tehnicii de sigilare. O eventuală contaminare cu
salivă ar permite remineralizarea suprafeței de smalț pregătită pentru sigilare, influențând
negativ calitatea sigilării.
Pregătirea suprafeței de smalț se realizează prin demineralizarea cu un agent
demineralizant, de obicei H3PO4 37%. Timpul de demineralizare variază în funcție de
concentrația, forma de prezentare a agentului utilizat și tipul dentiției. Se recomandă ca
demineralizarea să se efectueze timp de 30 s pentru dinții permanenți și 60-120 s pentru dinții
temporari.
Pentru a avea garanția că marginile sigilării se află sub zona demineralizată, indiferent
de tipul de demineralizant folosit, acesta trebuie aplicat pe pantele cuspidiene pe o suprafață
de 2 mm dincolo de marginile viitoarei sigilări. Dacă pentru demineralizare se folosesc geluri
foarte vâscoase, există posibilitatea ca demineralizarea să nu se realizeze complet și
uniform pe întreaga suprafață, rămânând zone nedemineralizate evidențiate după spălare și
uscare.
După demineralizare, sub izolare se va efectua spălarea cu jet continuu de apă a
suprafeței de smalț gravate pentru îndepărtarea agentului demineralizant și a produșilor de
reacție rezultați în urma demineralizării. După spălare, suprafețele dentare vor fi uscate cu
aer. În cazul contaminării câmpului operator cu salivă, se va repeta demineralizarea. După
spălare și uscare smalțul trebuie să aibă aspect mat, opac, fără luciu, alb-cretos.
Aplicarea sigilantului se face cu instrumentarul recomandat și livrat de producător
(perie fină, aplicator). Se recomandă utilizarea unei cantități corespunzătoare de material,
astfel încât să acopere toate șanțurile și fosetele ocluzale și 2 mm din pantele cuspidiene.
Verificarea sigilării pentru a permite identificarea și rectificarea micilor defecte, dar și
aplicarea în plus de sigilant pentru acoperirea zonelor susceptibile. Controalele periodice sunt
necesare o dată la 6 luni. O sigilare este considerată eficientă atunci când închide etanș, pe o
durată cât mai lungă sistemul de șanțuri și fosete.
La examenul clinic prin inspecție și palpare cu sonda sunt posibile mai multe situații
ce vor necesita adoptarea unei atitudini terapeutice corespunzătoare:
₋ sigilarea este intactă – nu se intervine
₋ sigilantul este pierdut în totalitate – se repetă sigilarea
₋ sigilantul este pierdut parțial – se verifică adaptarea sigilantului restant, dacă se
consideră că adaptarea este corespunzătoare atunci se completează cu sigilant
₋ sigilarea are microneadaptări – se controlează radiologic (radiografie bite-wing)
pentru a depista eventualele carii secundare/recidive de carii

Tehnica sigilării cu CIS

Timpi operatori:
" Curățarea suprafeței dentare prin periaj profesional
" Spălarea suprafeței cu apă și uscare cu jet de aer
" Izolare
" Pregătirea materialului:
₋ prin amestecarea unei picături cu o măsură rasă de pulbere
 ₋ pulberea se împarte în 2 jumătăți: prima jumătate se amestecă cu lichidul timp de
7-10 secunde până se obține o compoziție lăptoasă uniformă, iar apoi se adaugă
restul de pulbere și se amestecă 15-20 secunde până amestecul devine uniform
" Aplicarea materialului se face cu ajutorul spatulei bucale
" Îndepărtarea eventualului exces
" Controale periodice
" Aplicarea unui la protector când suprafața sigilării și-a pierdut luciul

Enameloplastia
Enameloplastia constă în prelucarea mecanică a șanțului ocluzal prin lărgirea acestuia
cu o freză cilindro-conică sau cu o freză sferică. Se recomandă în cazul suprafețelor ocluzale
cu șanțuri adânci, în special când șanțurile adânci și înguste prezintă modificări de culoare și
se supectează a fi interesate de proces carios. Prin lărgirea exploratorie cu freza se creează
posibilitatea stabilirii cu certitudine dacă șanțul este interesat/nu, dacă sigilarea lărgită este
suficientă sau dacă este necesar să se aleagă o altă modalitate de abordare terapeutică.

Obturația preventivă
Perfecționarea materialelor compozite, a materialelor de sigilare și a sistemelor de
adeziune au permis revizuirea unora din principiile lui Black de preparare a cavităților. A fost
posibil astfel să se reconsidere principiul retenției, dar mai ales principiul extensiei preventive
în cazul preparării cavității de clasa I în cazul cariilor ocluzale minime. Această reconsiderare
capătă importanță maximă în tratamentul cariei simple la dinții permanenți tineri, tratament
care are are ca obiectiv principal păstrarea vitalității pulpare și conservarea structurilor dure
dentare sănătoase.
În vederea consevării acestor structuri, dar și a prevenirii apariției cariei secundare, în
tratamentul cariei ocluzale minime șanțurile și fosetele sănătoase din vecinătatea procesului
carios nu se mai înglobează îm conturul cavității, ci se sigilează (obturație preventivă).
Tehnica a fost descrisă pentru prima dată de SIMONSEN (1977). În funcție de extinderea și
profunzimea procesului carios depistate prin preparare exploratorie, se deosebesc 3 tipuri de
obturații preventive cu rășină:
 tipul A – leziunea carioasă de la nivelul șanțurilor și fosetelor este minimă, cantonată
numai în smalț sau există dubii în ceea ce privește existența cariei
 tipul B – leziunea carioasă a progresat în dentină, dar are o extindere redusă
 tipul C – leziunea carioasă are o extindere importantă în dentină