CURS 9

Particularitățile dinților permanenți tineri. Caria simplă

Implicații clinice ale particularităţilor morfo-structurale ale dinţilor permanenţi

imaturi
A. Morfologie
• Coroana dentară
Ca urmare a morfologiei ocluzale retentive se accentuează retenţia plăcii bacteriene în special
în perioadele de erupţie dentară, fiind astfel necesară intensificarea măsurilor de igienă buco-
dentare. Defectele de coalescenţă a cuspizilor frecvent întâlnite la dinții pluriradiculari,
grefarea precoce şi evoluţia mai rapidă a proceselor de carie recomandă insituirea unor
metode terapeutice preventive (sigilare, fluorizare).
• Camera pulpară
Camera pulpară voluminoasă şi coarnele pulpare situate mai aproape de suprafaţă sunt
aspecte ce favorizează progresia facilă a procesului patologic către camera pulpară.
• Rădăcinile
Instrumentarea canalelor necesită atenție deosebită ca urmare a rădăcinilor scurte în formare
şi a canalelor radiculare largi. Pereţii radiculari sunt subţiri, constituind o sursă de iritaţie
pentru parodonţiul apical afectat ; tratamentul mecanic de canal este dificil şi vizează doar
debridarea pulpei de pe pereţii radiculari şi nu lărgirea canalului. Pereţii meziali şi distali ai
rădăcinii se dezvoltă mai rapid decât cei vestibulari şi orali. Pe imaginea radiologică se
observă doar pereţii meziali şi distali, din acest motiv se impune o atenție deosebită la
aprecierea lungimii canalelor radiculare și a închiderii apicale.
• Rădăcinile
Apexul deschis este de formă ovoidală, existând 3 tipuri principale: divergent, paralel apical,
convergent apical. După ce rădăcina a atins lungimea sa definitivă teaca lui Hertwig se
dezintegrează şi apexul este încă larg deschis (2-3 mm). Regiunea apicală largă este bine
vascularizată şi are un potenţial celular activ care contribuie în câţiva ani la închiderea
apexului.
B. Structură
1. Smalţul - la erupţie în cavitatea bucală este imatur, maturizarea posteruptivă
continuând încă 2-3 ani după erupţie; în această perioadă smalţul este poros şi are o
structură minerală deficitară, fiind astfel mai vulnerabil la atacul acid.
2. Dentina prezintă canalicule dentinare largi, asigurând o permeabilitate crescută a
dentinei pentru germenii microbieni (favorizează progresia rapidă a cariei spre pulpă).
3. Cementul - cementoblastele formează cementul primar care acoperă dentina pe toată
lungimea rădăcinii, iar cementul secundar (osteo-cement) acoperă cementul primar în
porţiunea apicală a rădăcinii; cementul secundar - rol important la închiderea
orificiului apical.
4. Pulpa conţine numeroase celule cu potenţial de transformare, la nevoie, în celule înalt
diferenţiate ceea îi conferă o mare capacitate de apărare.
Pulpa dinților permanenți tineri conține celule nediferenţiate numeroase cu mare
capacitate de transformare în celule înalt diferenţiate cu diferite funcţii (fibroblaşti cu talie
mare, odontoblaşti). Fibrele de colagen sunt în număr scăzut în raport cu numărul crescut de
fibroblaşti. Zona subodontoblastică Weill este bogat vascularizată având capacitate
funcţională crescută. Substanţa fundamentală cu mare grad de hidratare ceea ce explică
pasajul rapid al substanţelor nutritive şi a lichidelor rezultate din procesele inflamatorii
pulpare, din acest motiv se menține constantă presiunea intrapulpară multă vreme. Zona
pulpară terminală a rădăcinii largă are un grad mare de autonomie funcţională care poate
asigura dintelui funcţiile esenţiale, chiar în condiţiile compromiterii restului pulpei, fiind
posibilă menținerea unor filete pulpare radiculare vitale doar în 1/3 apicală (pulpectomie
parţială).
5. Periapical există un ţesut conjunctiv tânăr (celule nediferenţiate), autonom care
contribuie la modelarea apexului, chiar în absenţa pulpei vitale. Diferenţierea celulară
cu diferite origini producătoare, la nevoie, de os (osteoblaşti), cement (cementoblaşti),
dentină (odontoblaşti) realizând modelarea zonei apicale fără creşterea rădăcinii,
respectiv procedura de apexificare (proces indus terapeutic care presupune apariţia
unei bariere apicale).

Procesele patologice pulpare sunt cantonate mult timp la nivel coronar datorită
capacității mari de apărare a țesutului pulpar imatur.
Tratamentul trebuie să exploateze la maximum capacitatea de apărare a pulpei cu
păstrarea vitalităţii pulpare, garanţie a producerii apexogenezei. Se recomandă selecţionarea
de metode de tratament cât mai conservatoare pentru pulpă (coafaje, pulpotomii) și, de câte
ori este posibil, a metodelor de terapie pulpară vitală. În cazul pierderii vitalităţii pulpare
trebuie să fie selecţionate metode de tratament care să menajeze ţesutul autonom din
porţiunea terminală a rădăcinii, favorizând edificarea apicală.

Distribuţia leziunilor carioase

Sexul feminin prezintă o frecvență mai ridicată, cel puţin în perioada de început, după
pubertate se şterg diferenţele. Primele leziuni carioase apar la mandibulă în categoria dinţilor
omologi şi apoi la maxilar; în cazul dinților vecini apare caria în oglindă. Evoluţia în smalţ se
desfăşoară pe o perioadă de timp mai îndelungată (3-4 ani). Cel mai afectat dinte este molarul
de 6 ani inferior şi în general molarii de 6 ani; predomină caria ocluzală în şanţuri şi fosete.
Caria suprafeţelor netede aproximale apare mezial datorită contactului cu molarii II temporari
şi distal odată cu erupţia M2 permanent. Incisivii superiori sunt afectaţi (supracingular şi
aproximal). În regiunea vestibulară apar zone de demineralizare caracteristice cariei
incipiente; acestea pot apărea precoce, înainte de atingerea planului de ocluzie ca urmare a
igienei deficitare (incisivii şi molarul de 6 ani)

Forme clinice de carie la dinții permanenți imaturi

1. afectarea pulpei: carii simple/ complicate
2. topografie: pe suprafeţele netede (vestibular, oral, proximal)/ pe suprafețele
accidentate (ocluzală)
3. structura dură interesată: în smalţ/ în smalț și dentină
4. cu/ fără lipsă de substanţă: carii simple necavitare / cavitare
5. în funcţie de viteza de evoluţie: carii active/ inactive
6. carii primare/ secundare/ recidivă de carie
7. tiparul carios: carii cu tipar obişnuit/ neobişnuit (caria rampantă)

Caria cu tipar obişnuit

1. Caria ocluzală este favorizată de relieful anfractuos, retentiv care favorizează apariţia
cariei. Fosetele şi şanţurile în „V”, larg deschise şi puţin adânci nu favorizează caria. Dacă
şanţul este mai profund, grosimea smalţului până la joncțiunea smalț-dentină este mai mică
faţă de alte zone. De asemenea, suprafeţele ocluzale au o concentraţie de fluor mai redusă
decât celelalte suprafeţe; caria debutează specific prin câte un proces carios pe fiecare pantă
cuspidiană, astfel leziunea avansează de-a lungul prismelor de smalţ, însă fundul şanţului
rămâne mineralizat.
2. Caria de pe suprafeţele netede aproximale
Cariile aproximale debutează la nivelul punctului de contact, papila gingivală devine
turgescentă, tumefiată, observându-se de asemenea coloraţia crestei marginale (aspect de
smalţ subminat, semn al avansării leziunii carioase în dentină). Radiografia bite-wing
depistează carii proximale sub punctul de contact care au afectat aproximativ ½ din grosimea
smalţului.
3. Caria de colet - cariile vestibulare şi orale apar în 1/3 cervicală, în situațiile în care igiena
este deficitară.

Caria cu tipar neobişnuit

Caria rampantă (galopantă) - leziune carioasă cu evoluţie rapidă în suprafaţă şi
profunzime care afectează un număr mare de dinţi şi suprafeţe dentare; apare la orice vârstă,
putând să afecteze ambele dentiţii. La factorii etiologici obişnuiţi ai bolii carioase
(microorganismele, gazda, dieta cariogenă, timpul cât coexistă cei trei factori anteriori) se
adaugă modificările cantitative şi calitative ale salivei; igiena orală este de obicei absentă sau
incorectă.
S. mutans colonizează suprafețele dentare, se multiplică şi, în prezența plăcii
bacteriene, începe să producă acid. S. mutans în asociere cu o dietă cariogenă determină o
producţie mare de acid; lactobacilii şi actinomicetele prin producţia lor de acid continuă
procesul iniţiat de S. mutans. La pH-ul de sub 5,5 începe demineralizarea superficială a
smalţului, respectiv caria incipientă (pata albă cretoasă). Procesul este reversibil prin
implementarea metodelor de profilaxie primară. În lipsa tratamentului, procesele de
demineralizare depăşesc procesele de remineralizare cu apariția stadiul de carie simplă
cavitară, care în timp se poate complica prin afectarea pulpei (pulpite sau gangrene).
Clinic:
₋ debut pe suprafeţele netede la colet şi aproximal prin pata albă cretoasă (culoare albă,
smalţul este opac, suprafaţa smalţului este rugoasă)
₋ în scurt timp sunt afectaţi toţi dinţii şi toate suprafeţele inclusiv dinţii şi suprafeţele
rezistente la carii (incisivii inferiori şi suprafeţele netede)
₋ cavităţile carioase conţin o bogată cantitate de dentină de aspect umed care reflectă
evoluţia rapidă a cariei (carie cu evoluţie acută)
₋ simptomatologia este ştearsă la început devenind semnificativă pe măsură ce caria
profundă afectează pulpa (pulpite, gangrene)
₋ celulite, adenopatie, abcese, fistule (caria complicată cu gangrenă şi parodontită
apicală acută)
₋ tulburări funcţionale: afectarea masticaţiei, fonaţiei, fizionomiei, deglutiţiei
₋ tulburări generale: agitaţie, insomnie, inapetenţă, uneori febră, malnutriţie

Diagnosticul cariei simple la dinţii permanenţi imaturi

Principiul de bază este reprezentat de stabilirea diagnosticului şi instituirea unui
tratament cât mai precoce.
Diagnosticul se pune prin coroborarea datelor rezultate din:
1. examentul subiectiv (anamneză)
2. examenul obiectiv (inspecţie, palpare, percuţie, teste complementare)

Metode de examinare
a) Metode de examinare clasice: inspecţia, palparea cu sonda şi radiografie bite-wing
b) Metode de examinare moderne:
₋ inspecţia cu magnificaţie (lupă)
₋ măsurarea fluorescenţei laser cu KaVo Diagnodent
 ₋ măsurarea conductivităţii electrice
₋ transiluminarea digitală cu fibre optice
₋ transiluminarea digitală
₋ videodiagnosticul
₋ enameloplastia
₋ evaluarea riscului la carie

Caria incipientă
Caria în smalţ
a. caria incipientă a suprafeţelor netede (necavitară)
Aspect histologic descrie o zonă superficială care este puţin demineralizată (1-10%). Corpul
leziunii reprezintă zona cu demineralizarea cea mai mare a smalţului (25%), în timp ce zona
translucidă este zona cea mai avansată a leziunii cu o pierdere minerală redusă.
Examen subiectiv: pacientul nu prezintă dureri
Examen obiectiv:
a) inspecţia:
• leziunea este mult mai bine vizualizată pe dinte uscat având o culoare alb cretoasă,
smalţul fiind opac
• separarea lentă cu inele de elastomer (pentru 1-2 zile) este indicată pentru depistarea
cariilor incipiente proximale
• dacă apar condiţii favorabile pentru remineralizare (igiena corectată, pierderea
punctului de contact) se produce oprirea în evoluţie a cariei şi culoarea leziunii devine
galben-maronie
b) palparea: se realizează cu sonda ascuţită nu este permisă, ci doar cu o sondă mai rotunjită,
evidenţiind lipsa cavitaţiei.
Teste complementare:
• transiluminarea evidenţiază zonele demineralizate
• Rx bite-wing evidenţiază leziunile aproximale doar dacă 1/2 din smalţ este
demineralizat

Tratament
Obiective:
₋ corectarea şi controlarea igienei orale
₋ aplicarea metodelor de prevenire care favorizează sau iniţiază remineralizarea
smalţului prin precipitarea calciului şi fosforului
₋ zona remineralizată devine pigmentată şi este mai rezistentă la atacul acid faţă de
smalţul sănătos vecin

Principii:
Remineralizarea se realizează prin:
₋ corectarea şi controlarea periodică a realizării igienei orale
₋ corectarea dietei cu orientare către cea mai puţin cariogenă
₋ aport extern de agenţi remineralizanţi artificiali (Ca, P, F); fluorul este cel mai folosit
agent remineralizant, fiind înglobat şi în unele materiale (CIS, compomeri)
₋ creşterea fluxului salivar şi creşterea pH-ului (ex. igumă de mestecat cu xlitol - nu
produce aciditate, stimulează fluxul salivar, deci creşte pH-ul, fiind favorizată
remineralizarea)

b. caria incipientă a suprafeţelor ocluzale

În ceea ce privește aspectul clinic, aspectul diferă de cel al cariei de pe suprafeţele netede
datorită modului diferit de debut. Caria ocluzală debutează prin două leziuni separate, pe
pereţii laterali ai şanţului sau fosetei; cele două leziuni confluează producând modificări
vizibile ale fundului şanţului ceea ce reflectă un smalţ subminat.
Examen subiectiv: pacientul nu prezintă dureri.
Examen obiectiv:
a) inspecţia: examinare atentă pe dinte uscat, curat, bine iluminat; şanţul apare colorat în alb,
maro, brun, iar marginea şanţului va avea aspect cretos ca urmare a demineralizării
subiacente.
b) palparea: efectuată intempestiv poate distruge smalţul superficial şi inocula germeni în
leziune.
Imaginea radiologică poate da răspunsuri eronate uneori deoarece nu este utilă în caria
incipientă – relieful suprafeței ocluzale poate masca leziunea incipientă.
Conduită terapeutică:
₋ sigilarea simplă: doar la pacienții cu risc redus la carie + cel puţin 2 metode de
diagnostic (inspecţia, palparea sau Rx bitewing) a cariei să indice neafectarea dentinei
₋ explorarea prin enameloplastie a fisurilor marmorate suspecte de a fi ajuns în dentină;
dacă leziunea carioasă este incipientă: preparaţia se opreşte în smalţ şi se va realiza
sigilarea lărgită (obturația preventivă cu rășini = OPR 1) ca metodă restauratorie.

Diagnostic diferențial:
a) Defect de hipoplazie/ hipomineralizare de cauză locală
b) Fluoroza dentară

Leziunile carioase cu interesarea dentinei

Tehnici de tratament restaurator:
A. tehnica minim invazivă pentru cariile cu extindere laterală mică/ medie
B. tehnica clasică modificată pentru cariile cu extindere laterală mare
C. tehnica ART pentru controlul cariilor la adolescenţii cu nevoi speciale (dizabilităţi)

A. Tehnica minim invazivă

Principii:
₋ diagnostic şi tratament precoce
₋ preparaţii minim invazive (conservatoare)
₋ obturaţii ocluzale de întindere redusă, deobicei din compozit
₋ sigilarea preventivă înlocuieşte extensia preventivă

Timpi operatori
1. chirurgical: prepararea cavităţii (conservatoare)
2. medicamentos: tratamentul plăgii dentinare (unde este cazul)
3. restaurator: obturaţii plastice reduse

Cavităţile ocluzale minim invazive

Se asociază cu „OPR” concept introdus în 1977 pentru tratamentul leziunilor ocluzale
suspecte de interesarea dentinei.
Indicații:
₋ marmoraţii/ demineralizări ocluzale
₋ şanţuri şi fosete chestionabile, suspecte de interesarea dentinei
₋ carii cavitare ocluzale minime
 Timpi operatori:
- lărgirea (plastia) cu instrumentar rotativ a sistemului fisural cu îndepărtarea strictă a
smalţului colorat prin enameloplastie (fisurotomie). Enameloplastia este o metodă de
diagnostic („biopsie a smalţului”) şi tratament minim invaziv, de îndepărtarea strict a
smalţului afectat; se utilizează turbina și freze sferice mici sau freze fissure.
- obturaţie cu compozit flow a cavităţii ultraconservatoare
- sigilare cu compozit de sigilare a obturaţiei şi a sistemului fisural retentiv restant

Cavitatea de clasa a II-a minim invazivă

Indicaţii:
₋ carii proximale de întindere redusă la nivelul molarilor și premolarilor
₋ pacient fără risc carios

Cavitatea de clasa a II-a verticală redusă

Indicații: carii proximale mici cu creastă subminată sau întreruptă
Caracteristici:
₋ cavitate verticală retentivă: pereţii laterali convergenţi spre ocluzal, unghiuri dentinare
interne rotunjite
₋ istm redus de 1/3 din distanţa bicuspidiană vestibulo-orală
₋ fără retenţie ocluzală, cu o retenţie redusă ocluzală sau doar cu şanţuri de retenţie pe
pereţii proximali vestibular şi lingual (freza sferică mică ¼)
₋ pentru obturaţie se pot utiliza ca mtaeriale: rășini compozite/ compomeri

Cavitate tip tunel

Indicaţii: carie proximală cavitară mică cu creastă integră de cel puţin 2 mm grosime şi dinte
vecin prezent.
Avantaje:
₋ păstrarea şi consolidarea crestei marginale datorită adeziunii chimice bune a
cimentului la dentină
₋ protecţia anticarie a suprafeţei proximale a dintelui vecin prin eliberarea de ioni de F
din CIS
₋ rezistenţă bună la uzură datorită compozitului
Dezavantaje: este dificil de realizat întrucât caria proximală vizibilitatea este redusă
Obturaţia se poate realiza cu CIS, materiale compozite.

Cavitate tip casetă

Indicații: leziune carioasă de mici dimensiuni, cavitară, cu localizare proximală, cu creasta
integră când nu există dintele vecin
Obturarea cavității se poate realiza cu orice material adeziv (CIS sau compozit) sau amalgam.
Tehnica este facilă deoarece cavitatea este accesibilă, vizibilitatea fiind crescută.

Cavitate tip șanț/ fantă

Indicații: carii proximale dentinare cu creastă marginală integră (de cel puţin 2 mm) care se
extind în dentină.

B. Tehnica clasică modificată

Timpii operatori:
1. chirurgical (cavitatea)
2. medicamentos (tratamentul plăgii dentinare)
3. restaurator (obturaţia)
1. Prepararea cavităţii prezintă umrătoarele caracteristici:
- cavitate superficială, medie, profundă
- notate de la clasa I-V, la care s-a adaugat clasa a VI-a
- cavităţile se pregătesc după regulile lui Black modificate pentru a se adapta particularităţilor
dinților permanenți imaturi
- principiul de bază în prepararea cavităţii la dinții permanenți imaturi: economia de substanţă
dentară dură în scopul păstrării vitalităţii pulpare ca o garanţie a creşterii rădăcinii şi a
închiderii apexului (apexogeneza)

Reguli generale de preparare ale cavităţilor la DP imaturi în tehnica clasică

modificată:
1) Crearea accesului, a conturului extern şi a formei de convenienţă
- accesul şi conturul cavităţii cât mai limitat, dar cu îndepărtarea smalţului nesusţinut şi
colorat marginal
- forma de convenienţă se realizează cât mai limitat pentru a fi în acord cu principiul de bază,
dar în acelaşi timp suficient de mare pentru a putea aborda procesul carios cu instrumentarul
atât în timpul preparării cavităţii cât şi în timpul obturării (forma de convenienţă)
- se schiţează concomitent cu cele de mai sus atât forma de retenţie, cât şi forma de rezistenţă
2) Exereza dentinei alterate (EDA)
- se face în general până în ţesut sănătos
- în cariile profunde se realizează exereza dentinei alterate în şedinţe succesive separate în
timp (6-8 săptămâni)
- tehnica excavaţiilor succesive se asociază cu coafajul natural (metodă de tratament a plăgii
dentinare şi de protecţie pulpară care se utilizează în cazul cariilor profunde, în care peretele
dentinar restant este subţire şi întrerupt în dreptul unui corn pulpar)
- coafajul natural se realizează cu hidroxid de calciu pentru a favoriza neodentinogeneza
3) Extensia preventivă
- riscul carios, tipul relaţiilor ocluzale şi extinderea în suprafaţă a dentinei alterate sunt
criterii în funcţie de care se poate limita extensia preventivă creându-se cavităţi mici,
punctiforme
- există tendinţa de limitarea a extensiei preventive care este considerată un principiu
distructiv şi înlocuirea cu conceptul de sigilare preventivă pentru caria ocluzală
(obturaţia preventivă cu răşină)
- la cavitatea de clasa a II-a nu se recomandă limitarea extensiei preventive clasice în
cazul cavității verticale
4) Forma de retenţie
- profunzime – risc de a deschide camera pulpară voluminoasă
- cavităţi autoretentive
- în cazul cavităţilor care vor fi obturate cu materiale adezive, forma de retenție minim
conturată
- Știfturile/ puţuri parapulpare - nerecomandate la DP imaturi din cauza riscului de
deschidere a camerei pulpare; se amână procedura până se finalizează apexogeneza.
5) Forma de rezistenţa și finisarea cavității
- îndepărtarea cuspizilor subminați
- unghiul cavo-suprafaţă de 90o
- îngroşarea marginilor de smalţ foarte subţiri pentru a rezista la demineralizarea acidă
(obturaţie cu compozit) şi la forţele masticatorii
- netezirea marginilor anfractuoase de smalţ în funcţie de materialul şi tehnica de
restaurare folosită
 Cavităţi clasice modificate
Cavitatea de clasa I:
₋ carii cu extindere laterală mică: cavităţi mici punctiforme de diferite profunzimi cu
păstrarea crestelor oblice de smalţ la molarii superiori
₋ carii cu extindere laterală mare: cavităţi extinse în suprafaţă
₋ carii multiple: cavităţile se unesc dacă punţile de smalţ sunt nerezistente

Cavitatea de clasa a II-a:

₋ cavitatea verticală: pereţi laterali divergenţi spre dintele vecin şi convergenţi spre ocluzal,
unghiuri rotunjite, pragul se scoate din punctul de contact cu dintele vecin
₋ cavitatea orizontală: se poate reduce în suprafaţă, pereţii laterali convergenţi spre ocluzal,
unghiuri rotunjite, profunzime sub joncţiunea Smalț-Dentină(JSD) cu 0,5 mm
₋ istmul: lat de 1/3-1/4, profund, sub JSD, teşit, pentru a asigura rezistenţa

Cavitatea de clasa a III-a:

₋ formă prismatică, triunghiulară
₋ pereţi laterali convergenţi spre suprafeţele libere
₋ îndepărtarea smalţului pigmentat de la margine
₋ unghiuri dentinare rotunjite şi îngroşate pentru a rezista la demineralizarea acidă

Cavitatea de clasa a IV-a:

₋ se recomandă creșterea suprafeței de bizotare și mai rar puţuri, ştifturi parapulpare în axul
lung al dintelui în dentina de sub JSD în cazul unor distrucţii mari coronare (radiografie
în prealabil pentru a observa volumul camerei pulpare)
₋ compozite hibride pentru obturaţia definitivă (nu compozit ”flow” sau CIS care nu sunt
rezistente)

Cavitatea de clasa a V-a:

₋ perete parapulpar convex, paralel cu convexitatea dintelui
₋ forma externă este aceea care rezultă în urma îndepărtarii dentinei alterate
₋ pereţii laterali convergenţi spre suprafaţa liberă
₋ unghiuri dentinare rotunjite

Cavitatea de clasa a VI-a:

₋ formă de casetă, rotundă, ovalară
₋ interesează vârful cuspizilor sau marginea incizală
₋ materiale cu rezistență mecanică crescută (compozit de zonă posterioară)

2. Tratamentul plăgii dentinare se face în funcţie de profunzimea şi topografia dintelui

(frontal sau lateral). Se recomandă utilizarea unor materiale pentru obturația de bază
compatibile cu materialele de obturaţie de durată.
Cavitățile superficiale:
• toaletă: apă oxigenată, ser fiziologic
• lacuri protectoare (Copalite)/ liner-uri/ bonding pentru protecţia dentinei expuse
Cavitățile medii:
• toaletă: apă oxigenată, ser fiziologic
• liner: hidroxid de calciu fotopolimerizabil (opţional)
• bază: ZOE/ CIS/ adezivi dentinari/ FOZ pentru amalgam, doar CIS/ FOZ pentru
materiale adezive
Cavitățile profunde:
 • toaletă: ser fiziologic
• coafaje cu hidroxid de calciu: coafaj natural şi tehnica excavaţiilor succesive
• obturație de bază și obturație de durată - biocompatibilitate

3. Obturația
Materiale utilizate pentru restaurarea directă:
a) Amalgam – rezistent, cavităţi retentive (retenţie macromecanică), nu eliberează fluor,
aspect nefizionomic.
b) Compozite – mai puţin rezistente decât amalgamul, dar mai rezistente decât CIS; tehnici
minim invazive: cavităţi limitate (retenţie micromecanică prin demineralizare), estetice, unele
eliberează fluor.
c) CIS autopolimerizabil convenţional este mai puţin rezistent la fractură şi uzură:
– indicat în cavităţi mici care să nu susţină un efort masticator mare (retenţie
chimică).
– este un material relativ estetic, eliberează fluor (CIS convenţionali
autopolimerizabili: Kavitan, Chemflex, urmaţi de cei modificaţi cu metale:
Miracle Mix sau cei modificaţi cu răşini – Vitremer, fotopolimerizabili).
d) Compomerii – răşini cu modificări ale poliacidului Dyract sunt consideraţi mai mult
compozite decât CIS; combină calităţile compozitelor cu cele ale CIS (eliberare de F cea mai
redusă dintre CIS-uri), dar sunt mai rezistenţi şi mai estetici decât CIS convenţional.